Doi fluturi roşii

A STRIGAT CINEVA DE LA POARTA, şi Buna a ieşit ştergându-şi lacrimile. Am rămas singur.

Într-un colţ al casei atârna un suman albăstrui cu dungi negre, cum nu se mai purta prin Ogra. Era sumanul lui

Bacu, lung, cu buzunare lungi. Din buzunarele acelea scotea el câte-o pară mălăiaţă, câte-un măr rumen. Îl ridica în mâna lui albă şi ne striga:

— Cui să-i dau mărul, unde sunteţi?

„A murit, s-a dus din lumea asta, ' cu sacul lui de poveşti, cu sufletul plin de bunătate. Când voi mai veni peste ani, cine ştie, poate n-am s-o mai găsesc nici pe

Buna…”

Am ieşit afară şi, privind peste sat, mi s-a părut că lumea era acum departe, departe, cum credeam în copilărie. Numai eu nu mai eram atât de mic. Mi se părea că privesc satul cumva de sus în jos, ca un Guliver ajuns în Ţara piticilor. Cumpăna fântânii şi turnul bisericii par nişte jucării ciudate. Asta era satul pe care eu nu-l puteam uita? Ce putere ascunsă avea asupra mea această măruntă aşezare?

Mergeam în jos prin grădină, gândindu-mă la Nelu.

„Dacă o să se întoarcă, o să-l găscască pe Moşu neschimbat, o să se sfădească iar. Poate o să-mi ceară socoteală, cine ştie, poate şi-a găsit un rost acolo, şi chemându-l acasă greşesc. Bine-ar fi să nu îarăiesc lucrurile…

Dinspre Mureş adie un vint călduţ, cu miros de chimion copt: Pipirigul din grădina viţeilor se mlădie în lumâna soarelui, acoperind smârcurâle de apă rămasă din revărsarea Mureşului. Deasupra lui se roteşte un uliu, iscodând. Cu lăcomie în stuful verde, se roteşte de câteva ori în cercuri largi, apoi se lasă ca o săgeată, pierzându-se o clipă în stufăriş, de unde se înalţă în zbor pieziş, eu un şarpe lung în gheare.

Din gară de la Sânpaul se aude pufăitul stins al unei locomotive, sunetul lunecă pe Mureş în jos, se izbeşte de râpă, şi ecoul se întoarce domol. Doi fluturi roş'ii fac meandre în aer. Joacă lumina în aripile lor, parc-ar fi de foc.

Mă uit îa ei cum zboară. În zig-zag prin faţa mea şi mă las furat de gânduri: „Fluturi roşii înseamnă dragoste, dar eu am venit la Ogra să mă vindec, să uit. Aş ciopli un lemn de măr, să miroasă a toamnă, să treacă zilele fără să le număr…”

Am ajuns 3a Mureş. Se oglindea în apele lui cerul ivoriu al acelei zile de vară şi-i da o strălucire metalică. Sălciile se unduiau uşor, aruncând umbre surii. Mai jos, crescuse între timp o insuliţă, de care s-au prins fire subţiri de salcie şi vită-de-mare.

La pietriş, un copil pescuia cu undiţa. Cândva pescuiam şi eu, dar între timp pierdusem obiceiul. Mă gândeam că de-o fi să vie Nelu, o să facem într-o zi un pescuit ca în

Biblie. Să prindem mrene cu carne dulce, somni cu mustăţi negre şi nişte eleni cu solzi de oţel… Dar dacă nu vir. E?

Mă chinuia gândul că Nelu nu se va întoarce. Fără el, Ogra nu era întreagă.

Mureşul face o poznă m-am Întins pe pietrişul încăkit de soare. Pietrele ascuţite îmi sfredeleau muşchii, dar nu mă mişcăm. Durerea mă înfiora, răscolind în mine gânduri şi simţiri mai fragede. M-am întors cu faţa spre

Mureş şi, cum îl priveam de jos, se părea că stă pe loc, privindu-mă cu un ochi duşmănos. Îmi picurau în minte versuri din copilărie:

Apă bună, apă rece, Nu mă laşi, eu tot oi trece.

De mă chemi, de mă blestemi, M-oi scălda în bună pace…

Piei, drace!

Pe malul celălalt se aud vorbe.

— Dacă'nu găsim luntrea, nu putem trece. V-am spus io că Mureşul a crescut, dar voi nu m-aţi crezut.

Era o voce aspră, de bărbat, care îşi făcuse loc printre nuielele verzi, iscodind. Le spune celor de pe mal că era acolo luntrea. Vorbeau ungureşte.

— Vezi bine că este, răspunse glasul apăsat al unei femei, ţi-am spus eu.

Era o luntrişoară din scânduri, pe care eu nici n-o vedeam, fiind dosită sub tufe de salcie.

— Aduceţi lâna! strigă ţăranul. Este şi o lopată aici!

Au apărut două femei – una mai în vârstă, cu rochia înfoiată, şi una subţirică.

— E plină de apă, tu nu vezi, mă Jozsef? se răsti la el femeia.

Ţăranul aruncă afară câteva lopeţi de apă, iar femeile aduceau legăturile cu lână.

Un lăstun negru zbură, speriat de glasul lor, peste Mureş, înspre mine, se lăsă în marginea apei, se urcă pe o piatră şi, privindu-mă, ciripi de câteva ori ca o prevestire.

În timp ce eu mă lăsam furat de gânduri mărunte, ţăranii încărcaseră lufitrea cu vârf şi se apropiau în linie dreaptă spre malul de dincoace.

Acum, nu ştiu, o fi fost luntrea uscată, o fi avut multe crepături şi ţăranul n-a prins de veste, destul că luntrea se cufunda văzând cu ochii.

— Ai grijă, tată, că ne ducem la fund! a strigat fata lui.

— Nu vă temeţi, a răspuns ţăranul.

— Se trage apa înlână! striga şi nevasta.

— Tăceţi şi nu mişcaţi! se răsti el în timp ce vâslea cu puteri îndoite.

Intre apă şi marginea de sus a luntrei a mai rămas loc de-o şchioapă, şi abia au trecut de mijlocul Mureşului.

Dac-ar vâsli astfel jumătate de ceas ar plesni inima în el. Privesc liniştit şi măsor cu ochii buza scândurii care aproape nu se mai vede şi-mi dau seama căMureşul e pe cale să facă o poznă.

Prin minte îmi trece o întâmplare de pe Someş. Mă aruncasem după o fată şi era sa ne înecăm împreună. Se încleştase de mine.

Mă uitam în jos şi-n sus pe Mureş şi mă întrebam cât de afundă să fie apa sub repeziş.

În clipa aceea, apa a izbit luntrea din ooastă, întorcând-o peste ei, cu lână cu tot. „Trebuie s-o scap pe aia mică…4', mi-am spus. Fug şi mă las uşurel în apă, mă apropii de ea înotând… Avea ochi albaştri. Când se ducea la fund, apele îi înfoiau rochia roşie ca pe-o umbrelă de foc.

Am prins-o de sub ceafă şi, cu blândă mişcare, am întors-o pe spate, scoţându-i capul afară. Înotam cu stingă.

Am aruncat o privire spi'e ceilalţi. Ţăranul se apropia de mal, dar nevastalui ajunsese în puterea repezişului… „Ea se va îneca, de bună seamă”, mi-am spus. Fata împroşca apă pe gură, parcă se juca. Întindea mâna după mine, să mă prindă, ca aceea de pe Someş, dar acum eram stăpân pe mine. La Someş mă făcusem de ras, prinzând-o de mijloc, ca la dans…

Ieşise ţăranul şi, alergând pe mal, striga speriat. Am ajuns şi eu ceva mai târziu, iar el mi-a întins mâna şi am ieşit cu fata. Pe soţia lui o ducea curentul în partea insulei. Când ieşea deasupra, nu mai putea striga, bătea cu mânile slab, şi iar se ducea la fund.

— Stai pe un genunchi! i-am spus ţăranului.

Apoi i-am arătat cum trebuie s-o ţină pe fată ca să arunce apa şi mi-am făcut vânt în jos, înotând cu mişcări largi, să mă odihnesc. Credeam că avea să-mi fie la fel de uşor, dar n-a fost. N-am putut s-o întorc' cu faţa în sus, era prea grasă. O scosesem cu greu deasupra apei şi a trebuit s-o las ca s-o apuc mai bine.

Ţăranul fugea pe marginea apei, strigând îngrozit:

— N-o lăsa, dragă domnule, omule bun, n-o lăsa!

Aş fi vrut s-o scot pe insulă, să pot înota cu dreapta, dar curentul mă trăgea spre mal. În felul ăsta am pierdut oarecare timp şi mă gândeam că am s-o scot moartă şi n-o s-o mai pot uita în veci.

— Iştenemi Iştenem! striga ţăranul.

Fata îşi revenise şi striga şi ea.

— Se îneacă, tată! Amândoi se îneacă!

Femeia îşi pierduse cu totul cunoştinţa şi sughiţa des, întorcându-şi ochii peste cap.

— Ajută-i, tată, ajută-i! îl îndemna fata pe ţăran să sară şi el, dar, om cuminte, el sta pe mal şi mă încuraja pe mine.

Apropiindu-mă de mal, m-am prins cu mâna de o rădăcină şi m-am putut odihni puţin. În vremea asta i-am liniştit, spunându-le să nu mai strige, că nu e moartă.

— Moare, moare, dragă domnule!

— Nu mo. Are, am răspuns încet, dar nici eu nu ştiam bine ce avea să se întâmple.

Am ajuns la pietriş foarte obosit. Ţăranul a intrat şi el în apă şi mi-a ajutat s-o scot. Am luat apoi un căpeţel de lemn adus de apă şi i-am spus ţăranului:

— Întoarce-o cu faţa în sus şi deschide-i gura.

I-am pus între dinţi bucăţica de lemn.

— Acum întoarce-o cu faţa în jos, ţine-o aşa, i-am spus ţăranului, şi în clipa următoare a început să curgă apa din pa, bolborosind. Am aşezat-o jos şi, apucându-i fiecare câte-o mână, le mişcăm în sus şi-n jos, astfel că nu peste mult timp femeia a deschis ochii. Atunci ţăranul a sărit ca ars, strigând:

— Dar lina, lina! Dragă Domnule, ani pierdut lâna!

I-am spus să meargă pe margine în jos, să aştepte la

Umplătoarea Josenilor, pe la pietriş, poate vede vreo legătură, şi am început să-i mişc femeii mâinile, înainte şi înapoi. Fata îi ţinea capul, şi ochii ni se întâlneau. I se lipise părul pe frunte. Mi-a venit s-o întreb dacă i-a fost frică, dar în clipa aceea mama. Ei a fost apucată de un spasm puternic şi m-a împroşcat cu apă. I-am spus fetei să o frece pe tâmpie în jos, am prins-o de umeri, o ridicam şi o lăsam.

În cele din urmă, femeia a deschis ochii şi, respirând adânc, şi-a dus mâna la frunte. Fata a strigat.

— Mamă dragă!

— Dragă, îi răspunse mama ci, lâna unde-i?

Blestemata lână… Dacă nu le ajutam s-o scoată, era ca şi când n-aş fi făcut nimic. Dar cu lina era poveste lungă.

Trebuia s-o cauţi, s-o aştepţi la loc bun, şi nu era o legătură, erau trei.

I-am spus că bărbatul ei se dusese s-o „caute.

— Da oare o mai găseşte, dragă domnule?

Nu ştiam ce să-i răspund. Mă gândeam că ar fi avut lipsă de haine uscate.

Am întrebat-o pe fată dacă i-a fost frică.

— Nici nu ştiu cum a fost, mi-a răspuns ea, zâmbind.

— Să-ţi dea Dumnezeu numai bine „domnule, vorbi mama ei, să ai noroc în viaţa dumitale! Eşti din Ogra?

Poate eşti copilu popii…

I-am spus că sunt nepotul lui Pleşă.

— Vai, dragul meu, io-l cunosc pe moşul dumitale, ajută-i lui Jozsef să găsească lâna, că rămânem dezbrăcaţi

Fata mă privi cu adâncă înţelegere. Parcă. Mi-ar fi spus: „Aşa-i mama!”

— Ne ducem s-o căutăm. Dumneata scoală-te şi umblă, nu sta jos: Fă mişcare, altfel te îmbolnăveşti de plămâni.

Am prins-o pe fată de mână şi am luat-o la fugă, dar n-am fugit mult, şi fata a încetinit pasul.

— Ţi-e frig? am întrebat-o.

— Frig nu mi-e, dar nu pot fugi, să mergem mai încet.

Îşi adună cosiţele şi, cum merge, le stoarce de apă.

Uneori ridică privirea, vrea să mă vadă mai bine şi parcă nu îndrăzneşte. O privesc şi eu, întrebându-mă ce gândeşte ea. Zice ca pentru sine:

— Sunt udă.

Îţi netezeşte cosiţele şi mă îndeamnă să umblu pe cărare, să nu mă înţep. O ascult şi păşesc în urma ei. Văzută de la spate, pare mai în vârstă. Picioarele calcă apăsat pământul, iar trupul are o unduire grea. În urma ei cad picături de apă. Deodată, se opreşte.

— Nu pot merge înainte. Să mergi dumneata.

Privind-o din profil, mi se pare nespus de frumoasă.

— Era păcat să te îneci. Mă bucur că am fost aici.

A întors capul şi zâmbea.

— Mare noroc că ai fost dmuneata aici. Dacă nu erai, mă mâncau peştii… Zău!

— Ţi-ar fi părut rău după cineva?

— Păi, cum să nu? După mama! Nu ştii dumneata ce inimă bună are… Numai, acum suntem cam supărate. Ea vrea să mă mărit…

— De ce să nu te măriţi?

— Nu-mi vine. Nu sunt îndrăgostită.

Cum păşeam alături, mânile ni s-au atins, s-au prins, una de alta şi mi-am adus aminte de zborul fluturilor

Privind în jos, i-am văzut picioarele mari ca nişte frunze de iarba lui Tatin. Pe alături. Mureşul curgea molcom, privindu-ne pe furiş.

— Hai să fugim! zice fata.

— Ai spus că nu poţi.

— Acum pot.

Lăsăm cărarea la o parte şi fugim prin fin, ocolind răchitele. O întreb din fugă:

— Cum te cheamă?

Ea întoarce capul spre mine, râzând

— Ghici!

— Nu pot ghici.

— Atunci, nu mă iubeşti. (Akkor, nem szeretsz.)

— De, szeretem!

Cuvântul iubesc spus în ungureşte mi s-a. Părut că nu are rezonanţă, dar răspunsul ei, pus alături, îi da culoare.

— Nagy szive van!

Îmi spunea că am inimă mare şi mi-am adus aminte că alte fete îmi spuseseră că sunt om fără inimă. A trebuit s-o scap pe una de la înec ca să primesc o laudă care îndeobşte se da uşor unui tânăr.

În cele din urmă, obosiţi, ne-am oprit şi stam unul în faţa celuilalt. Se îmbujorase şi vorbea, aruncându-mi respiraţia caldă în obraji.

— Ce bine-a fost, m-am încălzit. Am fugit bine amândoi, nu?

I-aş fi sărutat cosiţele unde, dar atunci am auzit paşi.

Se întorcea tatăl său, vesel că găsise lâna. Când a dat cu ochii de noi, a strigat:

— Am scos-o afară! Kati, ce-i cu mama?

— Ne aşteaptă acolo, a răspuns Kati, răsuflând tare.

— Dragă domnule, nu ştiu cum să-ţi mulţumesc. Hai o dată la Dlleuţ, să bem o sticlă de vin. N-am să uit pe dumneata niciodată. Mi-a strâns mâna cu mare grabă. Du-te repede la şogoru şi spune-i să vie cu caru; du-te drept, pe aici, pe lângă biserica românească.

Fata a pornit; a făcut câţiva paşi, s-a întors şi, privindu-mă lung, a spus:

— Vă aşteptăm la Dileuţ. Vă rugăm să veniţi…