Testamentul

BUNICA A IUBIT PREA MULT, ŞI multe i se vor ierta ei. I se vor ierta şi urmările triste ale bunătăţii, dar Moşului nu i se va ierta nimic. El va ispăşi nemărginita ei milă. Ciudate sunt legile vieţii!

Această raţiune, pe care eu o numesc Dumnezeu, nu cunoaşte milă, nici iertare. Dumnezeul meu e mult mai crud decât Dumnezeul lui Niculae. El vede şi ştie tot, dar nu iartă nimic. Nu poate, iertarea nu-i scrisă în puterea lui.

Încă nu s-a aşternut bine pământul pe mormântul IJunei, şi cei rămaşi în viaţă pornesc la judecată. Nu vorbesc, dar în tăcerea lor de acum se simte grindina. E o mare răceală în paşii lor, ei ascund ceva. Moartea Bunei a adus după sine o ciudată noutate în viaţa celor rămaşi.

Nu ştiu cum s-o numesc. Ceva ce-i desparte, dar îi şi leagă în acelaşi timp. Nelu a avut dreptate. Zicea el: „Ai să vezi tu ce iese de-aici…”

A ieşit cum e mai rău. Buna a vrut să aibă fiecare drept de moştenire în casă, să nu mai rămână niciunul pe drumuri, şi-acum nimeni nu mai e stăpân aici, adică sunt toţi, şi nu e niciunul. Ciudat testament! Folosinţa-i

Moşului, până la moarte; cum s-ar zice, căpitan pe corabia altuia. Dacă moare, casa-i a tuturor. Până atunci este şi nu este, deci Moşu trebuie să moară cât mai curând, să se facă aici o rânduială, să se facă părţile, să ştie ce are şi ce n-are.

Nelu s-a întors din Bucureşti, să-i ajute pe bătrâni.

Credea că-i vor lăsa lui casa, plătind fetelor câte-o mică despăgubire, dar socoteala din Bucureşti nu se potriveşte la Ogra. Buna a fost prea miloasă. Ea a lăsat parte dreaptă la toţi. În felul acesta, casa a devenit, până una-alta, un han al tuturor. Nelu cu nevasta lui vor lucra aici, îl vor îngriji pe Moşu până va muri, iar atunci vor veni ceilalţi şi vor împărţi tot. Decât aşa moştenire, mai bine nimic.

Nelu e palid şi nu poate privi pe nimeni în ochi. Nici pe mine. Aş putea să vorbesc cu el, dar nu ştiu de unde să-n cep. Ana s-a hotărât să nu se mai întoarcă la Ploieşti.

Ea vrea să se aşeze în casa dinapoi, să-şi cheme şi bărbatul, care atâta aşteaptă. Zice Ana că nu-l poate lăsa pe

Moşu singur…

— Cum singur? Rămâne cu Nelu şi cu nevasta lui.

— Cu Cornelia? Asta nici să măture nu ştie, nu-l putem lăsa pe Tata chiar aşa. Cine să-i facă de mâncare, cine să-l spele?

— Ei, cine? Cornelia!

— Ea nici pe ea nu se spală.

Auzi acolo? Eu n-am băgat de seamă.

38

Nelu cine ştie cum s-a întâmplat să fie în tindă şi a auzit ce vorbim noi. Deschide uşa încet, intră şi mă priveşte crunt. Ochii lui sunt ca două cuţite ascuţite. Întreabă:

— Acum înţălegi cum stau lucrurile?

Mă uit la el şi nu-i pot răspunde.

— Adică ce-ţi închipui, sare Ana, numai tu ai drept în casa asta?

Nelu întoarce capul spre ea, deschide gura, dar nu zice nimic, se stăpâneşte şi iar se uită la mine.

— Ţi-am spus io! Aşa nu putem trăi. Suntem încurcaţi cum n-am fost niciodată. Nici Dracu nu ne mai poate descâlci!

Asta aşa e. Nici dracu. Acum înţeleg şi eu.

Intră Moşu.

De când a îngropat-o pe Buna, el umblă cu capul gol.

I-au crescut barba şi mustăţile. Abia acum văd cât e de alb: seamănă cu Bacu tot mai mult. Se uită la noi, clipeşte din gene, întoarce capul spre Ana. Simte el ceva, a auzit vorbe, şi-acum tăcem cu toţii. Nu-i lucru curat.

Îl îndemn:

— Hai, şazi, Moşule, şazi aici, pe laviţă.

Se aşază încet. Ana deschide uşa şi se strecoară afară.

Nelu se apropie de fereastră, îşi duce o mână la frunte şi se freacă mult, cu degetele osoase.

Afară plouă, plouă de-o săptămână şi nu mai stă. Pe jos e plin de noroi, ferestrele sunt aburite. Miroase a tămâie, a seu de lumânări.

Mă uit împrejur, caut să mă prind de ceva, şi n-am de ce. Icoanele tac şi de: stau sfinţii holbaţi şi se privesc neputincioşi.

— Mă duc să adăp vacile, zice Nelu.

Iese încet, uitând să închidă uşa.

Rămân eu cu Moşu. Trebuie să-i spun ceva, un lucru mare trebuie să-i spun, dar nu ştiu ce fel de lucru e ăsta.

Începe el:

— Acum, Bună-ta o murit, săraca. S-o dus. Hm! Am rămas singuri.

Cu palma stingă, Moşu mă bate încet pe pulpa piciorului, mai mult mă mângâie decât mă bate.

— Acum, şi tu ai rămas orfan… A doua oară! Anica ţi-o fost ca o Mamă. Când erai dus, ea te tot pomenea, te aştepta să vii. Bine c-ai fost şi tu aici, să te mai vadă o dată! Vorbeşte încet. Vorbele lui nu mai au asprime. Poţi să mai vii când vrei, că şi tu ai drept. F.i te-o pus şi pe tine în testament. Şi eu te-am pus. Să vii la vară, să te scalzi. Acum s-o răcit Mureşul, nu se scaldă nimeni. Tu când te duci?

— Cred că mâne, cu trenul de amiaz'.

— Ana zice că nu se mai duce. Rămâne aici. Să rămâie, că este loc destul. Acum bucatele le-arh strâns, avem ce mânca. Da tu 'unde te duci?

— La Cluj. Stau acolo vreo lună, şi-apoi mă duc îa

Bucureşti.

— Bucureştiu-i oraş mare. Încă n-am fost acolo. Ai grijă cum te porţi, să nu-ţi faci de lucru cu oameni proşti

Şi să ne scrii o scrisoare. Îţi scriu şi io, că ştiu scrie…

Ştiu, numai nu mai văd bine. Nu văd şi nu aud chiar bine, încolo sunt sănătos. Io împlinesc în curând şaptezeci de ani, sunt bătrân. Tu de câţi ani eşti acum?

— De douăzeci şi şapte.

— Hm! Douăzeci şi şapte? Tu nu eşti bătrân. Tată-to când s~o dus la bătaie era ca tine. Anica a avut şaizăci şi şasă de ani, nu chiar împliniţi… O fost mai tânără ca mine cu patru ani, ş-o murit înaintea mea. Hm! O beut ţifen rece, mai bine nu se ducea la târg. N-ar fi murit, că era sănătoasă. Avea dureri de cap şi ameţeli, da-i treceau.

Se hodineşte…

Da! Moşu şi-a găsit stăpânirea de sine. S-ar părea că nici nu bănuieşte ce-l aşteaptă. Dar mă înşel. El altceva vrea să-mi spună. Şi el vrea să-mi spună un lucru mare, şi nu poate. De câte ori începe, spune altceva. Mă întreabă ca din senin:

— Tu ai mâncat ceva?

— Am mâncat.

— Să nu fii flămând. Dacă te duci îa oraş, cine ştie?…

Ai tu acolo ce mânca? La oraş dacă n-ai bani mori de foame. Aşa-i?

— Nu te mai gândi la mine, lasă, că nu rabd de foame.

— Bine-ar fi! Dac-ăi avea noroc să-ţi vinzi lucrurile pe care le-ai făcut… Te-ai trudit. Să nu uiţi aici vişaele şi ciocanu. Ţi le-ai strâns pe toate?

— Le-am strâns pe toate.

Când mai vii iar, le aduci! Dacă mai vii… Cine ştie?… Dacă vii la vara, facem o cruce, s-o punem în ţintirim, la Anica. O fac io, tu numai s-o înfloreşti, să scrii li'terile. Una din stejar!

Vedeam în gând crucile pe care le-a făcut Moşu… „O să mai facă şi gata. Poate io n-am să-l mai văd. Într-o bună zi închide şi el ochii, ca şi Buna, se duce.

Am pierdut vremea cu toate nimicurile şi nu le-am făcur chipul. Eu niciodată nu fac ce trebuie…”

— Moşule, vreau să-ţi spun ceva, ascultă-mă bine.

— Ce zici? Zi mai tare, să te-aud!

— Vreau să-ţi spun… Dumneata eşti bătrân şi ostenit, ai grijă, nu te sfădi cu Nelu, lasă după el, că-i tânăr; hodineşte-te şi lasă-l pe el să lucre. Aş vrea să vă puteţi înţălege cum se cuvine.

— Ie! Aşa-i! Ne înţălegem… Cum se poartă el, aşa mă port şi io! Cât trăiesc, am drept aici: folosinţa-i a mea! Cine nu se poartă bine îşi ia straiţa şi se duce.'

Treaba lui!

— Tocmai asta n-aş vrea. Dacă se duce el, cu cine rămâi?

— Cu cine? Dau în arândă locu, sunt destui să-l lucre!

— Nu, Moşule, nu-i frumos, nu trebuie să ajungeţi aici.

— Io zic că-i frumos? Să se poarte fiecare cum cere omenia. Moşu s-a aprins. I-am răscolit rana. Mai bine tăceam. Care se duce, dus îi! Io nu-l chem înapoi. Dacă nu-i place la casa lui şi se duce prin străini, cu ei să trăiască! Dacă vreau, stric testamentul! Dau şi casa, şi pământul pe seama bisericii! Tot ce avem, io am câştigat.

Cât trăiesc, trebuie să asculte de mine oricare! Dac-oi muri, atunci rămân de capul lor.

— Testamentul nu-l poţi strica. Ce-a lăsat Buna rămâne aşa!

Moşu mă priveşte în faţă şi parcă nu înţelege ce vreau să zic. Poate vorbesc prea apăsat, dar nu pot altfel.

— Dumneata nu mai poţi' să le pui straiţa în spate, şi s-or purta cum le vine. Să mă asculţi, Moşule! O fi mai bine cum îţi spui: să laşi după Nelu, că el te-o îngriji cu tragere de inimă.

— Vorbeşti şi tu!… Să las după Nelu!… ce să las după el, dacă nu se pricepe la nimic?

Îl prind de după umeri, cu căldură, şi-i spun:

— Bine, Moşule, cum poţi să zici una ca asta? Nelu-i harnic şi chibzuit. Şi eu ştiu că are inimă bună. Eu l-am chemat acasă, altfel nu venea, şi dumitale ţi-o părut bine.

Nu trebuie să uiţi!

Moşu mă ascultă, dar îmi dau seama că vorbesc în pustiu. Sunt greşeli vechi care nu se pot îndrepta cu vorba. Va plăti fiecare după cât a greşit.

M-am ridicat şi priveam afară. Ploua mărunt. Din şopron se aud lovituri de secure. Nelu îşi face de lucru, să scape de gânduri. M-aş fi dus şi eu undeva, să mă mişc, dar n-aveam unde.

Am ieşit, păşind la întâmplare. Am trecut pe lângă

Poştă, încolo spre ţintirim, gândindu-mă la Moşu. „E ca un rege bătrân, îmi spuneam. A pierdut toate războaiele, dar nu-şi dă coroana. Nimic n-a ieşit pe placul lui, dar el n-a renunţat niciodată. A vrut să fie mai bine. Nu se va lăsa nici acum. Nelu trebuie să asculte şi să aştepte. Cine ştie ce-o să facă?…”

Trec printre răchite negre, apropiindu-mă de Mureş, atras fără ştire spre ceva ascuns acolo. Pe jos, frunzişul putrezeşte. Frunze galbene şi roşii zemuie sub picior.

Peste tot pluteşte un miros greu, de iască umedă.

Mureşul a crescut peste insulă, au îngropat-o apele sure, se mai văd doar vârful nuielelor… Erau prin tufişuri multe cuiburi de păsărele şi vietăţi mărunte. O poezie caldă, peste care Mureşul se revarsă nesimţitor…

Privesc dincolo, înspre Dileuţ. Pădurea cu ulmi e desfrunzită. Mi se părea c-o văd pe Kati cu năframa roşie. Stă în marginea Mureşului, nemişcată, dar nu e fiinţă, e o statuio.

Ulmii negri, cerul plumburiu, toate vorbeau despre un sfârşit, însă nu sunt trist, era o linişte în mine, o ciudată linişte aspră. Îmi spun că iubirea nu este a anotimpului, ci a inimii din care a crescut… O va duce cu ea în lumea largă.

Ogra cu toate ale ei o să rămână lângă Mureş, ca şi Lechinţa, să le găsesc acolo peste ani, statornice, cum nu puteam fi eu.

Bucureşti 1947

SFÂRŞIT