Soarele mare

ERA O ZI FRUMOASA, DE POMINA, zile cum sunt uneori pe Valea Mureşului. Străluceşte pe cer soarele c-ald şi aruncă lumină albă peste sat, aerul e greu de miresme tomnatice, care te îmbată şi-ţi răscolesc tinereţea. Te îmbată mirosul de faguri, de pere şi de mere coapte.

Într-o astfel de zi a picat târgul de toamnă, târgul

Ogrei. De piatră să fi fost, şi nu te răbdai să nu te duci, dar Moşu nu era prieten cu târgurile, că zicea el: „Acolo cheltuieşti bani!” S-a sculat cu noaptea-n cap şi s-a dus la hotar, luându-i şi pe ceilalţi. Cine putea să-i stea împotrivă?

Am rămas acasă eu cu Buna şi cu copila Anei. Stam în grădiniţa cu stupi, trântit jos între tufele de mătăcină şi citeam. Puţin înainte de vremea amiezii, Bunica a venit şi mi-a spus:

— Iuănel, io mă duc la târg. Sunt ouă în blidar, îţi las şi o creastă de slănină, să-ţi faci păpăradă. Şi lapte acru este.

Cum sta în uşa grădiniţei vorbind, am văzut-o ca într-un tablou. Cu rochie şi năframă neagră, părea mai palidă ca de obicei. S-a aplecat, a rupt două fii'e de schindeiuţă roşie, pe care i le-a dat Mariţei, copila Anei. Opieptănase frumos şi-i împletise părul în cosiţe. O mângâia pe cap şi zicea că e copilă frumoasă, dar fără noroc. Când a plecat, am întrebat-o:

— VTe duci fără Moşu la târg?

— Ducă-l pustia să-l ducă! Io dus pe toţi la hotar!

Om fără suflet!

— Eşti frumoasă, Bunică, am să viu şi eu la târg, mai târziu. Viu să-ţi cumpăr puiul târgului.

Când o sărutam, obrazul ei părea o plantă. Nu mai avea căldură. Rămas singur, am mai pierdut vreun ceas, două în grădină, şi tocmai când aveam de gând să plec şi eu la târg, Buna venise. Am găsit-o în tindă. Sta acolo pe un pătuc şi gemea înăbuşii

— Ce-i cu dumneata?

Dându-şi la o parte broboada de pe ochi, a răspuns încet:

— Nu ştiu, Iuănel dragă, m-o ajuns o ameţeală. Poate m-o lovit soarele mare… Nu mă ţin picioarele.

Soarele mare? Ştiam eu ceva despre asta, dar nu destul. De soarele mare se legau toate durerile de cap şi ameţelile. Ameţeli şi dureri de cap, Buna avea mereu, şi eu le puneam în socoteala bătrâneţii, a slăbiciunii sale.

— N-ai mâncat ceva pe-acolo?

— Nu, Iuănel, că nu-mi era foame. Ne-am uitat noi pe la şătri; mă simţeam bine, apoi am început să mă încălzesc tare. Cine ştie, hainele astea or fi prea călduroase!

Fără îndoială că erau. Apoi soarele ardea, nu glumă!

— Trebuia să te culci în casă, aici sunt muşte, nu te poţi odihni.

— M-am lăsat jos, bucuroasă c-am ajuns.

Am luat-o în braţe şi am dus-o în patul ei; patul în care a născut atâţia copii, patul vieţii ei. Şi a rămas acolo.

Mariţa avea două turtiţe roşii, pe care mi le tot arăta, zicând:

— Mama-tâna şi cu mine am beut limonada rece.

Du-te şi tu, Unchiule, să bei.

Limonadă rece? Asta era semn rău.

— Să ştii, Bună, că din limonada aceea ţi se trage ameţeala. Erai încălzită şi ai răcit. Am să-ţi fac un ceai şi-ţi dau o aspirină.

I-am făcut un ceai de tei şi, mai de voie, mai de nevoie, a luat şi-o aspirină. Dar cu puţin folos. Respira greu şi sta cu ochii închişi.

Seara s-a întors Moşu de la hotar şi s-a supărat foc.

Călca apăsat, se mişca de colo-colo, bombănind.

— ITm! O fost cald şi-o beut ţifon? S-o lăcomit ca copiii! Dac-ar l'i stat acasă, nu se betejea. Muiere bătrână, fără minţiAuzi, tu Anică. Să-ţi pui lipiaeu ud, că-ţi trece.

Dar nu era de glumit. Bunica ardea ca focul şi respira tot mai greu. M-am dus a doua zi la Simpatii şi am adus medicul. A venit, însă el ne-a amărât peste măsură. Zicea că Bunica are aprindere de plămâni, că nu va mai scăpa.

— Ce zice, ce zice? întreba Moşu răstit.

Cum era să-i spun una ca asta?!

— A zis că trebuie să-i punem lipideie cu apă rece!

— Apoi, asta am ştiut şi io! Pentru asta nu trebuia să mai vie dumnealui din Sâmpaul.

Îl întreb pe medic:

— Ce să facem?

— Dacă n-ar fi atât de slabă, cine ştie, un noroc…

Dar norocul Bunei murise mai de mult.

După ce-a plecat medicul, mi-a făcut semn să mă apropii de ea şi mi-a spus încet:

— Nu mai aduce doftori, Iuănel, nu te mai duce; staţi pe aici, să vă văd…

Atâta mi-a spus. O ştergeam încet pe frunte cu colţul năframei. Părea împăcată.

Ana plângea într-una, nu-şi mai putea opri lacrimile.

Se apropia de Buna şi tot zicea:

— Mamă dragă, să nu mori. Mamă, draga mea Mamă…

Au venit şi celelalte fete, şi toate plângeau.

Trecuseră cinci zile de c-înd nu mai mânca nimic. Moşu nu se mai ducea la hotar. Era încruntat. Ar fi suduit, şi nu ştia pe cine.

Se apropia de patul Bunicii şi o striga:

— Anică, tu, Anică! auzi-mă!

Buna deschidea ochii şi răspundea încet:

— Te aud.

— Ce te doare? Ai junghiuri?

Buna clătina capul.

— Ce te doare? întreba iar.

Buna se silea să-l liniştească.

— Îi cald tare, mi se uscă grumazu.

— Dracu o mai văzut boală ca asta? Se usucă de sete!

Ce-o zis doftorii, mă? De ce i-ai dat bani, dacă nu ţi-o spus nimic?!

Într-o zi, Buna a spus că ar mânca pepene verde. Se cam trecuse vremea lor, dar am luat trenul şi m-am dus la

Târgu-Mureş. N-am găsit pepene şi i-am adus câţiva struguri. Când m-am întors, am găsit-o în grădiniţă: îi puseseră un strujac cu paie, o pernă la spate, şi sta acolo cu faţa aprinsă.

— Bine c-ai venit, Iuănel, mi-a spus, de ce te-ai dus?

Nu te mai duce, stai aici. A luat un strugure în mână şi l-a scăpat. Am slăbit, Iuănel. Mă duc şi vă las. Am vrut să văd grădiniţa. Tu cât mai stai la Ogra? Să mai vii pe aici.

M-am aşezat pe marginea strujacului şi o mângâiain pe frunte.

— Să nu-ţi fie frică, Bunică, io ştiu că nu mori.

Îi dam câte-o boabă de strugure, dar nu le putea înghiţi.

A-nceput apoi să sufle vântul în frăgar şi am dus-o în casă.

A adormit puţin, şi în vremea asta a venit Moşu.

— Tot aşa călduri mari are? a întrebat el.

— Mai are.

— Când îi cald, nu-i bine să bei ţifon. Ce-o zis doftoru, mă?

— Poate scapă, uite c-o adormit, nu trebuie să mai vorb'm.

Am ieşit afară şi om plecat. Am ieşit din ogradă şi nu ştiam unde să mă duc. La poartă l-am întâlnit pe Niculiţă.

El m-a întrebat:

— Ce-i cu Mama? Tot aşa rău îi?

— Nu te duce în casă, că doarme. Nu trebuie trezită.

Dar el s-a dus.

Când m-am întors eu, era noapte. Trecând prin faţa ferestrei, am privit înăuntru. Moşu sta pe pat, lângă Buna, ţinându-i mâna în mâna lui; îşi mişca buzele ca şi când ar fi vorbit singur, clipind din gene.

La picioarele Bunei sta Ana, albă ca de var; i se închideau ochii de somn. Lampa arunca o lumină slabă, pâlpâia şi mişca umbrele.-

Am intrat în casă, dar Buna nu m-a simţit. Mă uit la

Moşu şi nu zic nimic. S-a uitat şi el la mine. El parcă voia să întrebe ceva. A deschis gura, dar fără cuvinte. Pe faţa lui aspră apăruse între timp un aer de mirare. Din când în când, ridicându-i mâna încet, o chema pe nume:

— Anică! Tu, Anică!

O chema, dar Buna nu-l mai auzea. În cele din urmă, Întorcându-se spre mine, a zis:

— Nu mai aude, nu mai vede pe nimeni. Vezi, pe tine te mai cunoaşte?

M-am aplecat peste pat şi am chemat-o încet:

— Bunică, Bunică dragă…

— Moare, a spus Moşu. Nu mai aude, nu mai ştie d a.

Ana s-a aplecat deasupra patului, vorbind cu mare du ioşie:

— Mamă, o vinit Iuănel. Nu vrei să-l vezi?

Atunci Bunica a deschis ochii, dar numai o clipă, şi iar i-a închis.

I-am luat mâna şi mi-am apropiat obrazul de ea. Era rece. Buzele îi erau întredeschise, dar se părea că nu mai respiră.

Moşu întoarce capul spre mine, mă priveşte lung şi aşteaptă. Ce aşteaptă el de la mine? într-un târziu, zice:

— Moare. Se duce pe lumea aialaltă…

Ar fi vrut să-i spună cineva că nu-i adevărat, că asta e numai aşa, o vorbă. Una din vorbele lui rele.

Ana stă cufundată în tăcere, i s-au uscat lacrimile pe obraz, clipeşte rar din gene.

Nelu stă lângă sobă, pe un scăunel mic; tace şi el. Toate tac. Se aud muştele cum bâzâie. Aş vrea să alung tăcerea, aş spune un cuvânt, şi nu-l găsesc. Stau în picioare, ca un străin. Parcă aştept ceva. Oare ce simt? Nu simt nimic, nu mai pot simţi. Tăcerea îmi apasă inima, mă înăbuş.

Deasupra patului, în icoană, Maica Domnului veghează eu tristă seninătate. Chipul ei pare schimbat. Sfântul Nicolaie seamănă cu Moşu: nu înţelege nici el nimic. Stă într-un fel al său, ca după un prânz care nu i-a tihnit.

„Hei, sfinte Nicolaie, eşti un nesimţit! Semeni cu mine.

Nici eu nu simt nimic. Moare Bunica, şi eu mă împietresc, în sufletul meu nu mai este loc pentru durere14… Mi-e milă de Moşu. Cum stă el sub lumina lămpii, cum tresare, cum întoarce capul spre patul Bunicii… Oare ce gândeşte el?

Nelu are ceva socratic. Stă pe un scăunel cu trei picioare, rezemat cu un cot pe genunchi; îi ies oasele prin pielea obrazului; are cinci dungi pe frunte, buzele subţiri, crispate. Cu mâna stângă îşi desface curelele opincilor, se desculţă încet. Îi sunt ude picioarele. Le şterge multă vreme cu o cârpă.

În patul de lângă uşă doarme copila Anei şi visează, vorbeşte prin somn. Spune un cuvânt ciudat. Ana se ridică de lângă Bunica, se duce lângă ea şi-o acoperă. E nespus de palidă şi seamănă cu Bunica. Pare umbra ei. Şi Nelu seamănă cu Bunica.

Stau rezemat de iadă şi, cum întorc capul de la Nelu la Ana, mi se pare că între ei şi Bunica trec scânteile unui fulger. Se petrece ceva neobişnuit: este momentul sufletesc al morţii… Dar cine se încumetă să vorbească despre astfel de lucruri „fără să greşească? Mă ridic şi vreau să plec, totuşi rămân pe loc, cu mânile în jos. Moşu pare c-a adormit, dar el e treaz. Aud în el glasul unei conştiinţe reci. Se schimbă ceva şi în sufletul Moşului. Dar în sufletul meu? Nu ştiu. Nu ştiu nimic despre sufletul meu, parcă sunt beat. Stau în mijlocul casei, îmi vine un fel de ameţeală, parcă mi-e somn.

În perete, ceasul bătrân numără clipele: tic-tac… tictac…

Era o dimineaţă molcomă, cu ceaţă deasă. Dacă priveai din grădină, nu se m'ai vedea Mureşul. Pământul era umed ca după ploaie. Cerul coborâse jos, peste casele ogrenilor. Pe sub bolta asta cenuşie, vâscoasă, Moşu păşeşte încet prin ogradă şi plânge. El, care n-a plâns niciodată… în fundul ogrăzii s-a oprit, şi stă acolo. Priveşte spre

Mureş, mai departe, undeva departe de tot, el ştie unde.

Îi curg lacrimile pe obraz. Obrazul lui nu mai are asprime.

E neras şi pare bătrân ca Bacu. Mă apropii de el, dar nu mă simte. Se uită la mine şi parcă nu mă cunoaşte. L-aş mângâia, şi nu ştiu cum.

La biserică au început să tragă clopotele. Dau de ştire lui Dumnezeu că din Ogra a pornit spre el un suflet…

Sufletul bun şi cald al Bunicii, Primeşte-l, Doamneîn cerul Tău liniştit.

Ea-ţi aduce Ţie surâsul ei atât de frumos, Şi pentru Maica Domnului, o schinteiuţă roşie…