10 martie 1453

În aceste zile am trăit ca într-un vis, ca într-o beţie continuă, în sfârşit, azi-dimineaţă, devreme, cele două călugăriţe au trecut din nou pe lângă casa mea şi s-au oprit să arunce o privire spre fereastra mea, ca şi cum ar fi aşteptat să ies din casă. Am coborât scara în goană şi am deschis poarta. Gâfâind, m-am oprit în faţa lor, fără să fiu în stare să rostesc o vorbă. Cu capetele plecate, ele s-au ferit din calea mea. Una dintre ele a întins spre mine talerul de lemn, murmurând obişnuitele vorbe.

— Intraţi în casă! Le-am îndemnat eu. Punga cu bani este acolo.

Ascunsă după călugăriţa mai bătrână, cea tânără îşi ţinea capul plecat, aşa că nu-i puteam vedea ochii. A dat să plece, iar eu mi-am pierdut stăpânirea de sine şi, apucând-o de mânecă, am tras-o spre casă. Manuil, care mă supraveghea din prag, a venit într-un suflet şi mi-a spus:

— Stăpâne, eşti nebun? Dacă cineva va vedea că te atingi de o călugăriţă, te vor omorî oamenii cu pietre.

După ce mi-a tras un pumn în obraz, călugăriţa mai în vârstă a început să mă lovească şi în cap cu talerul de lemn, dar n-a strigat după ajutor.

— Intraţi odată! Am urlat eu. Atragem atenţia.

— Comandantul tău te va spânzura, mi-a prorocit călugăriţa mai în vârstă, întorcându-se, fără speranţă, ca să vadă ce spune cealaltă.

Cea tânără a dat din cap afirmativ. Nu avea cum altfel, fiindcă eu o ţineam cu putere de mână. După ce Manuil a închis poarta în spatele nostru, i-am spus:

— Te-am recunoscut. Şi de-ai fi printre mii de femei, tot te-aş recunoaşte. Să fie oare adevărat că eşti tu? Cum e posibil?

Tremurând, a încercat să-şi retragă braţul din strânsoarea mâinii mele şi i-a spus celeilalte:

— Probabil se înşală, dar trebuie să lămuresc neînţelegerea. Rămâi, te rog, aici!

Am înţeles că nu făcuse legământ cu mănăstirea. Altfel, n-ar fi putut rămâne singură împreună cu un bărbat. Am condus-o în odaia mea şi am zăvorât uşa. I-am dezvelit faţa şi am luat-o în braţe.

Am strâns-o în braţele mele.

Apoi am început şi eu să tremur. Am izbucnit în plâns. Atât de cumplite mi-au fost disperarea, patima şi îndoiala. Toate cele zăvorâte în mine de când am pierdut-o s-au dezlănţuit. Am patruzeci de ani, sunt în ghearele amurgului vieţii, dar am plâns în hohote ca un copil care se deşteaptă dintr-un coşmar.

— Dragostea mea, i-am şoptit. Oare cum ai putut să-mi faci asta?

Şi-a lepădat maforionul şi sacosul negru de călugăriţă, de parcă i-ar fi fost ruşine că o acopereau. Era foarte palidă. Nu şi-a tăiat părul. Eu tremuram încă, ea n-a mai tremurat. Ochii ei mândri şi curioşi aveau limpezimea aurului. Mi-a atins obrazul, degetele ei au urmărit calea lacrimilor mele.

— Ce-i cu tine, Ioannis Anghelos? M-a întrebat ea. Plângi? De ce? Am fost atât de rea cu tine?

Era mai puternică decât mine. Am suspinat încă o dată din adâncurile inimii, am respirat profund, mi-am şters faţa cu mâinile.

— Deci tu ai fost aceea care m-a urmărit, am spus indignat. Te-ai oprit din mers când mi-am întors capul spre tine. Oare de ce m-ai hărţuit în felul acesta? Chiar dacă m-am îndoit de simţurile mele, neliniştea din mine îmi spunea că eşti pe aproape, în acelaşi timp, eram convins că te-am pierdut.

Dar ea s-a înfuriat şi a spus:

— Nu te-am urmărit niciodată! Strâng ajutoare pentru refugiaţi, atâta tot. Sunt o femeie liberă, nu fac nici un rău nimănui. Dacă am zăbovit o clipă în faţa casei tale, n-am făcut-o cu vreo intenţie rea. Dacă aş fi bănuit că vei fi atât de surprins de apariţia mea, aş fi ocolit casa ta ca pe un loc ciumat.

Astfel ne-am împuns unul pe altul, amuzându-ne de acest joc. Dar eram convinşi că niciunul, nici altul, nu vorbeşte serios.

— Dacă ai să mă mai ameţeşti mult, fâţâindu-te prin faţa casei mele, am ameninţat-o eu, am să te iau în braţe şi n-am să-ţi mai dau drumul niciodată!

— N-ai să îndrăzneşti, a spus ea. Încearcă numai să mă atingi, dacă ai curaj! Am să ţip!

— N-ai tu inima să ţipi! I-am spus eu. Şi apoi, dacă m-aş încumeta să violez o călugăriţă, fără îndoială că Giustiniani ar da ordin să fiu spânzurat.

— Mi-e totuna, a rostit ea cu o rece ipocrizie. Dimpotrivă. Mai bine-ar fi. Dar ar fi fost şi mai bine dacă ai fi fost spânzurat mai de mult, pe când hoinăreai prin alte ţări şi amăgeai alte biete femei. Un aventurier, un seducător, asta eşti! Nu cred nici o vorbă de-a ta.

Dar eu nu mai aveam cuvinte. Am privit-o doar şi mi-am simţit chipul luminos ca în tinereţe. Şi-a coborât privirea spre podea şi a spus:

— Am dorit, într-adevăr, să mă despart de tine…

Dar n-a mai putut continua. Faţa şi gâtul i s-au înroşit. S-a întors cu spatele.

I-am atins umărul. Mâna a alunecat pe pieptul ei şi i-am simţit frumuseţea trupului, freamătul fiinţei deşteptate. Capul şi l-a sprijinit de umărul meu, gura i-am sărutat-o, sufletul i s-a revărsat în sărutări. Simţitu-mi-am dorinţa limpede ca un izvor, curată ca o flacără.

— Te-ai întors, i-am spus în şoaptă şi glasul mi-a vibrat.

— Lasă-mă! M-a rugat ea. Îmi tremură picioarele.

Şi s-a lăsat neputincioasă pe un scaun, sprijinindu-şi coatele de masă. După o clipă, şi-a ridicat privirea spre mine. Atât de cunoscuţi, atât de aproape, ochii ei căprui m-au privit.

— Acum mă simt mai bine, a murmurat ea. A fost o clipă când am crezut că voi muri în braţele tale. N-am ştiut, n-am gândit că-i aşa… Sau poate că am ştiut, a continuat ea privindu-mă intens, de parcă nu s-ar fi putut sătura să mă privească. Poate că de aceea am rămas în oraş. Dar îmi jurasem că nu voi încerca să te reîntâlnesc. Aşa am jurat, pentru a îndrăzni să rămân. A fost un mod copilăresc de a mă înşela pe mine însămi.

Părul de aur, pielea de fildeş, bolta înaltă a sprâncenelor albastre, aurul privirii duioase a ochilor ei de aramă… A mai spus:

— Te-am evitat, am vrut să te evit, dar nu m-am putut împiedica să te privesc uneori de la distanţă. Şi, fără îndoială, n-aş mai fi rezistat mult şi aş fi venit singură la tine. Sub acest veşmânt de călugăriţă, sunt acum atât de liberă cum nu am mai fost niciodată. Pot umbla liberă, pot vorbi deschis cu oamenii săraci, pot simţi pe picioarele mele praful străzii, pot întinde un taler de lemn în faţa unor oameni sensibili la suferinţele altora, care nu vor altceva în schimb decât o binecuvântare. Ioannis Anghelos, am învăţat multe în aceste zile! Fără să fi ştiut, m-am pregătit pentru tine.

Şi-a întins picioarele goale. Curelele de piele ale sandalelor lăsaseră urme roşii pe picioarele ei albe. Şi pulberea străzilor… Dar erau picioarele vii ale unei fiinţe vii. Pentru mine, ea nu mai este doar un idol pictat. S-a schimbat de când am întâlnit-o ultima oară.

— Dar cum este cu putinţă? Am întrebat-o. L-am întâlnit pe tatăl tău în noaptea când a fost furtuna aceea cumplită. El m-a chemat. De la el am aflat că ai plecat din Constantinopol.

— Tatăl meu nu ştie, a spus ea. El crede că am plecat. Mi-am cumpărat un loc la mănăstire. Multe doamne din înalta societate pot găsi un loc liniştit de reculegere într-o mănăstire. Acolo, eu nu sunt decât o oarecare Anna. Nimeni nu-i curios să cunoască flamele familiei mele. De mi-ar fi descoperită adevărata identitate, mănăstirea s-ar alege doar cu duşmani. De aceea, secretul meu e şi secretul lor. Iar dacă aş dori să rămân până la sfârşitul zilelor mele în mănăstire, aş căpăta un nume nou, m-aş naşte din nou şi nimeni din afară n-ar mai şti niciodată cine am fost. Doar tu o ştii. Nu am putut altfel.

— Sper că nu ai de gând să rămâi toată viaţa la mănăstire, i-am spus eu temător.

Iar ea mi-a răspuns cu un surâs răutăcios:

— Am săvârşit un mare păcat. L-am minţit pe tatăl meu. Poate că va trebui să-mi ispăşesc păcatul.

Încă nu puteam înţelege cum a putut să fugă, fiindcă în jurul ei fuseseră atâţia servitori care aveau grijă de ea ca de ochii din cap. Mi-a povestit că tatăl ei a dorit ca ea să ajungă în Creta, pentru a nu cădea în mâinile turcilor sau ale latinilor. Dar mama ei, fiind greu bolnavă, n-ar fi putut călători. De aceea, ideea de a fugi i s-a părut şi mai odioasă, în toiul nopţii, cu bagaje şi servitori, a fost dusă la bordul unei corăbii încărcate cu fugari, care plătiseră adevărate averi pentru a putea scăpa din Constantinopol. Profitând de confuzia de pe corabie, a plătit unor marinari ca s-o ascundă într-o barcă şi s-o aducă din nou la ţărm. Când corabia a ridicat ancora, servitorii au crezut-o pe corabie. Va trece multă vreme până ce tatăl ei va afla că ea a dispărut de pe corabie.

— Sunt liberă, a spus ea. Aş fi putut cădea de pe corabie, aş fi putut fi înghiţită de abis. Dar tatăl meu va fi şi mai trist când va afla, cândva, că l-am înşelat. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc la aceasta.

Multă vreme ne-am privit în tăcere şi a fost de ajuns. Aveam impresia că doar de un zâmbet sau de o atingere ar fi fost nevoie ca inima mea să-şi iasă din piept, şi am înţeles ce a vrut să spună când a afirmat că s-a temut să nu moară în braţele mele.

Apoi o mână osoasă a bătut cu insistenţă în uşă. Şi s-a auzit glasul ascuţit al bătrânei călugăriţe.

— Soră Anna, eşti acolo?

Apoi, am auzit cum Manuil încerca s-o liniştească.

— Vin imediat! I-a răspuns Anna Notaras.

A venit lângă mine, mi-a mângâiat obrajii, a zâmbit şi tot chipul ei era luminos, a rostit încet trebuie să plec, dar n-a plecat, s-a ridicat în vârful picioarelor, m-a privit foarte de aproape în ochi, m-a întrebat eşti fericit Ioannis Anghelos? I-am spus sunt fericit, dar tu, Anna Notaras, eşti fericită? A spus sunt foarte fericită, dragul meu.

A deschis uşa, călugăriţa a intrat repede agitându-şi talerul de lemn, Anna a luat-o de braţ şi au plecat împreună.:

L-am îmbrăţişat pe Manuil, l-am sărutat pe amândoi obrajii şi i-am spus.

— Dumnezeu să te binecuvânteze şi să te păzească!

— Binecuvânteze-te şi pe tine Dumnezeu, fie El binevoitor cu sufletul tău! A rostit Manuil după ce şi-a revenit din surpriza de a fi fost sărutat. O călugăriţă în camera ta, de ce nu? Vreme este să fii latin şi vreme este să te întorci la credinţa ta.