7 martie 1453

Dimineaţa devreme, înainte de a se ridica soarele, o mulţime de oameni înveşmântaţi în negru – femei sărace, călugări şi călugăriţe – ţinând în mâini lumânări aprinse, s-a îndreptat spre Mănăstirea Hora, aproape de Blaherne şi de Poarta Harisiană. Cântau mergând, dar cântecul lor se pierdea în liniştea oraşului şi în întunericul dimineţii. Am mers în urma lor. Pereţii şi bolta bisericii Hora sunt acoperiţi de mozaicuri. Străluceau pe fondul de aur pietrele policrome în lumina multelor lumânări şi fumul sfânt de tămâie plutea parfumat în aer. Fierbinte, ruga credincioşilor a fost ca un balsam pentru inima mea.

Oare de ce i-am urmat? De ce am îngenuncheat alături de ei? Am văzut pe străzile oraşului destui călugări şi destule călugăriţe care poartă în mâinile întinse talere mici de lemn şi trec din casă în casă pentru a strânge bani întru ajutorarea săracilor refugiaţi din satele cotropite de turci.

Şi femei am văzut. Destule. Multe m-au privit întrebător şi rezervat de după uşile sau ferestrele cenuşii ale caselor. Chiar dacă sunt latin, privirile lor nu mi-au evitat privirea, ci, cu o încăpăţânată nemişcare, m-au chemat. Am mai văzut aceste priviri în toate ţările prin care am pribegit.

Oare de ce urmam cortegiul acum, când neliniştea din inima mea mă doare? Picături de ceară mi-au curs pe mână, dar nu le-am simţit arsura.

Atât de mult se aseamănă călugăriţele între ele, încât nu poţi şti care-i una şi care-i alta. Printre ele sunt şi nobile, şi plebee. Femei singure din familii bogate care şi-au cumpărat locul în mănăstire. Surori de caritate, care-şi sacrifică bietele mâini pentru munci de tot felul, fără a fi rostit vreun jurământ de credinţă. Ele se bucură de o mult mai mare libertate decât călugăriţele din Occident. Nu-i de mirare, fiindcă grecii le permit şi preoţilor să se căsătorească şi să poarte barbă.

După înfăţişarea exterioară, toate călugăriţele sunt la fel.

Aceeaşi robă neagră ce le ascunde formele trupului, acelaşi maforion negru ce le ascunde chipul până la ochi. Cu toate acestea, am remarcat zilele trecute o călugăriţă, care a venit în urma mea pe stradă şi s-a oprit când mi-am întors capul să văd cine este în spatele meu. Aceeaşi călugăriţă, însoţită de alta, a trecut chiar şi prin faţa casei mele ţinând în mâini talerul de lemn şi s-a oprit o clipă în dreptul leului de piatră ca să-şi arunce privirea spre fereastra mea. Dar n-a intrat în curte.

De atunci am început eu să le privesc pe călugăriţe cu atenţie, ca şi cum aş vrea să întâlnesc printre ele un chip cunoscut. După felul cum păşeşte, după statură, după mâinile ascunse de mânecile ample, poate aş putea s-o recunosc, s-o deosebesc de celelalte.

Visez cu ochii deschişi, am vedenii. Sunt orb în disperarea mea. Cred că imposibilul se poate schimba în posibil. O speranţă, cu care îndrăznesc să-mi încălzesc sufletul, pâlpâie sfioasă ca flacăra unei lumânări.