11 aprilie 1453

Sultanul a dat poruncă să fie aşezate tunurile mici şi bombardele de-a lungul întregului zid. Marile tunuri sunt concentrate în faţa următoarelor porţi: Poarta Sfântului Roman, Poarta Harisiană şi Poarta Caligariană din apropierea Palatului Blahernelor, acolo unde zidurile sunt cele mai solide, dar unde şanţul mare nu există. Mai există, de asemenea, trei tunuri mari în faţa Porţii Selymbria.

Sunt atât de aproape tunurile de ziduri încât, dacă ai ochi buni, poţi distinge trăsăturile feţelor artileriştilor. Pentru moment, ei sunt ocupaţi cu instalarea tunurilor pe socluri solide construite din bârne şi blocuri de piatră. Sute de oameni îndeplinesc această muncă. Tunurile zac pe pământ ca nişte animale mari, inofensive, dar când compari gurile lor larg căscate cu mărimea oamenilor care lucrează în jurul lor, îţi poţi face o idee despre calibrul lor înspăimântător. Cât despre proiectilele sferice de piatră, aşezate grămadă în apropiere, fiecare depăşeşte înălţimea genunchiului unui bărbat.

Şi tunurile sunt protejate de şanţuri, care au îndărătul lor întărituri de pământ şi palisade joase de lemn. Nici un latin n-a mai văzut în viaţa lui tunuri atât de mari. Astfel de tunuri devorează corăbii încărcate de pulbere şi omoară sute de artilerişti, a afirmat Giustiniani pentru a întări moralul oamenilor lui.

Cel mai mare tun, celebrul tun al lui Orban, turnat la Adrianopol, despre care s-a vorbit atât, a fost aşezat în faţa Porţii Caligariene, unde zidul este cel mai solid. Bineînţeles, sultanul îşi imaginează că nici un zid al oraşului nu va rezista. Giustiniani era curios să vadă acest tun şi, fiindcă mi-a permis să-l însoţesc, am plecat împreună spre Blaherne. De fapt, el voia să vadă şi cum s-au adaptat veneţienii cu Blahernele şi cu Poarta Harisiană, de unde porneşte drumul spre Adrianopol.

Acolo, mulţi oameni îşi părăsiseră postul şi, strânşi pe zid, priveau uimiţi monstrul. Şi constantinopolitanii se căţăraseră pe acoperişurile palatelor şi în vârful turnurilor ca să-l vadă.

Cu un surâs generos, Giustiniani a spus:

— Eu nu cred că din toată mulţimea asta de gură-cască va mai fi vreunul curios să vadă ce se întâmplă după ce turcii vor termina pregătirile şi vor trage primul foc.

Mulţi arătau cu degetul şi pretindeau că l-ar fi zărit pe Orban, înveşmântat cu un caftan de onoare, purtând pe cap un turban de mare maestru al artileriştilor. Şi, deodată, toţi grecii au început să-l înjure şi să-l blesteme, iar artileriştii imperiali şi-au încărcat tunurile lor mici şi au tras câteva proiectile pentru a stânjeni montarea uriaşului tun. Dar Giustiniani le-a ordonat să înceteze focul, care nu era nimic altceva decât o risipă inutilă de pulbere. Chiar şi în urma acestor detunături, mulţi greci au avut feţele palide şi şi-au astupat urechile de groază.

Cel mai mare tun al tuturor timpurilor este de două ori mai mare decât cele mai mari tunuri ale sultanului. Doar dacă-l vezi cu ochii tăi vei crede că un om poate construi asemenea tunuri. În orice caz, diametrul proiectilului din piatră ajunge la nivelul centurii unui bărbat.

După ce le-a poruncit oamenilor să se întoarcă la posturile lor, Minotto, bailul Veneţiei, a venit să discute cu Giustiniani. Era împreună cu fiul său, căpitan al unei galere veneţiene – în ciuda faptului că este foarte tânăr – care, din curiozitate, venise să vadă tunul lui Orban. Ni s-a alăturat şi meşterul german Johannes Grant, pe care împăratul l-a angajat în locul lui Orban. Lui îi plăteşte acum Constantin aurul pe care odinioară i-l refuzase lui Orban. Este prima oară când l-am întâlnit pe acest om deosebit, despre al cărui talent şi inteligenţă am auzit de atâtea ori vor-bindu-se. Este un bărbat în puterea vârstei, cu barbă neagră, cu fruntea încreţită de gânduri, cu o privire mobilă şi pătrunzătoare. A fost vizibil mulţumit după ce i-am adresat câteva vorbe în limba germană. El însuşi vorbeşte foarte bine limba latină şi se exprimă curgător în limba greacă.

— Tunul acesta, a rostit el privind către teribilul tun, este o minune a artei turnării bronzului. A depăşit limitele posibilului. Forţa omului nu este în stare să stăpânească un tun mai mare decât acesta. Drept să spun, dacă n-aş fi auzit că a fost deja încercat la Adrianopol, m-aş fi îndoit că ar putea rezista la presiunea pulberii şi a proiectilului. Nici pentru o sută de ducaţi n-aş consimţi să stau prin preajma lui în timpul detunăturii.

— Eu n-am avut încotro, a spus Giustiniani. A trebuit să aleg Poarta Sfântului Roman, fiindcă toţi ceilalţi s-au cam temut de ea. Dar cred că n-am pierdut nimic. Fiind eu generos din fire, nu râvnesc câtuşi de puţin la fericirea pe care o încearcă veneţienii când contemplă tunul acesta.

— Mă întreb, a spus oarecum jenat bailul Veneţiei, cum îi vom putea sili noi pe oameni să rămână pe ziduri sau în turnuri când monstrul ăsta va începe să tragă. Suntem doar voluntari în luptă, negustori de meserie, şi, har Domnului, mulţi dintre noi suntem destul de graşi. Eu însumi sunt un bărbat gras, abia de pot respira când urc pe zid şi simt înţepături în inimă.

Dar Giustiniani i-a spus bailului:

— Orice plăcere se plăteşte. Uite, dacă vrei, eu aş schimba, fără nici o ezitare, nu prea confortabilul meu pat din turnul Porţii Sfântului Roman cu patul împăratului din Palatul Blahernelor. Să schimbăm atunci sectoarele de apărare! Crede-mă, eu n-am nimic împotrivă.

Înroşindu-se, bailul Veneţiei s-a uitat cu răutate spre Giustiniani, a măsurat apoi din ochi grosimea zidurilor şi i-a spus scurt:

— Îţi arde de glumă!

De la Palatul Porfirogenezei până la Kyneghion, alături de baniera imperială de purpură, în vârful turnurilor flutura flamura Veneţiei cu leul Sfântului Marcu.

Pufnind în râs, Johannes Grant a spus:

— Specialiştii împăratului au calculat şi au demonstrat matematic că este imposibil de turnat un tun cu asemenea dimensiuni. Admiţând totuşi că poate fi turnat, din calcule rezultă că nu are cum să reziste la presiune după ce pulberea se aprinde. Admiţând că ar rezista, alt calcul demonstrează că proiectilul va cădea la doi paşi de gura tunului. Calculele sunt ireproşabile, eu însumi am participat la elaborarea lor. Aşa că, începând de mâine dimineaţă, îmi voi lua o carte, care să-mi servească drept scut, şi mă voi aşeza pe zid, în faţa tunului.

Tinerii ofiţeri veneţieni care erau în jurul nostru au păstrat tot timpul o tăcere respectuoasă, dar când au văzut că bailul Veneţiei ezită în faţa genovezului, mândria lor a fost atinsă. Aşa că unii au strigat:

— Împăratul a avut încredere în noi. Pentru slava lui Dumnezeu, în numele Sfântului Duh şi pentru binecuvântarea întregii creştinătăţi, vom apăra Blahernele şi nu vom ceda, chiar de s-ar nărui şi zidul sub noi! Aşa că nu-ţi face griji, comandantule!

Giustiniani li s-a adresat atunci serios:

— E drept că tunul este de două ori mai mare decât celelalte tunuri mari, dar şi zidul Blahernelor e de două ori mai puternic decât celelalte ziduri. Nu-i de glumit nici cu cele patru tunuri din faţa Porţii Sfântului Roman, care sunt mai mari decât oricare tun mare pe care l-am văzut până acum. Să facem fiecare cum putem mai bine ca să apărăm oraşul întru slava lui Dumnezeu! Mai mult decât atât nu se poate.

După acest schimb de vorbe, Giustiniani m-a luat deoparte şi mi-a spus:

— Jean Ange, prietene, nimeni nu poate şti ce se va întâmpla mâine, fiindcă, până acum, nimeni nu a mai văzut un astfel de tun. Chiar dacă eu nu sunt convins, poate că sunt de ajuns doar câteva ghiulele pentru a se face o spărtură importantă în zid. Rămâi aici, pentru a supraveghea monstrul, şi, dacă veneţienii te vor accepta, instalează-te în tihnă la Blaherne! Până ce nu vom fi văzut cu ochii noştri ce este în stare să distrugă acest monstru de tun, aş dori să am aici un om de încredere.

Johannes Grant m-a luat cu afecţiune sub protecţia sa, fiindcă, atât pentru greci, cât şi pentru latini, amândoi suntem doar nişte străini. Este un bărbat liniştit, care vorbeşte întotdeauna ironic; în apropiere de Poarta Caligariană, el mi-a arătat atelierele pustii, unde câţiva pantofari bătrâni, tremurând de teamă, confecţionau încălţăminte pentru soldaţi. Toţi bărbaţii tineri, chiar şi ucenicii, erau pe ziduri. M-a condus, de asemenea, prin coridoarele şi sălile palatului, unde negustorii şi voluntarii veneţieni se şi instalaseră împreună cu mărfurile şi bunurile lor. Bailul Minotto folosea camera împăratului şi-şi petrecea noaptea pe perne de purpură, în patul împodobit cu vulturul bicefal. Veneţienii îşi aduseseră cu ei servitorii şi un număr impresionant de femei. Femeile se certau întruna cu servitorii greci ai împăratului, cărora nu le înţelegeau limba.

Încălzirea palatului se face prin canale aflate sub pardoseală, prin care pătrunde aerul cald. Pentru încălzire, sunt consumate cantităţi extraordinar de mari de lemne, de aceea, o dată cu venirea primăverii, împăratul a interzis încălzirea, chiar dacă nopţile sunt încă reci. Trebuie păstrată toată rezerva de lemne pentru cuptoarele brutăriilor şi pentru eventualele reparaţii, dacă turcii reuşesc să facă spărturi în zid.

Când s-a lăsat înserarea, ca să se încălzească, veneţienii au aprins un foc mare de lemne pe marmura netedă a sălii de recepţie. Marmura a crăpat şi fumul a înnegrit frumoasele mozaicuri ale plafonului.