12 aprilie 1453

M-am deşteptat în zori. Azi-noapte nimeni n-a dormit bine. Grecii s-au rugat, iar latinii au băut prea mult vin şi au vărsat pe dalele de marmură de pe coridoarele palatului imperial. Până am ieşit afară din palat, am tot alunecat pe bălţi păstoase.

Din spatele Bosforului, soarele s-a ridicat mai strălucitor ca niciodată, aurind dealurile Asiei. Un vânt uşor adia dinspre Marea Marmara, banierele fluturau pe turnuri.

I-am privit de pe ziduri pe artileriştii turci ai marelui tun în timp ce-şi făceau rugăciunea. Şi gândurile mele au încercat să urmărească gândurile lui Mehmet. Cred că nici el n-a dormit noaptea trecută. Dacă tot oraşul este persecutat de aşteptare, de ce nu i-ar fi şi lui inima frământată?

Dar orele dimineţii au început să se risipească şi încă nu s-a întâmplat nimic. Apoi, din gură în gură, de-a lungul zidului, a ajuns până la Blaherne vestea că flota turcilor se apropie de Constantinopol. Se spunea că marea este acoperită de sutele de vele ale corăbiilor, în port au bătut clopotele de alarmă de pe fiecare galeră şi zgomotul lor a fost auzit până la Blaherne.

Apoi, pe dealul din faţă, l-am văzut pe sultan călărind pe un cal alb ca neaua, înconjurat de suita sa de ofiţeri superiori şi de ceauşii înveşmântaţi în verde. Cozile de cal de pe bastoanele paşilor şi vizirilor fluturau. După ce a descălecat, prudent, sultanul s-a oprit la cinci sute de paşi de tun. Iar caii au fost duşi departe. Când a văzut că artileriştii, care roiseră toată dimineaţa în jurul tunului, o iau la goană, şi că în apropierea tunului nu a rămas decât un sclav pe jumătate dezbrăcat, care ţinea în mâini prăjină la capătul căreia fumega un şomoiog de câlţi, bailul Minotto a intrat în panică şi le-a poruncit oamenilor să coboare le pe zid şi din turn. Nici cei mai viteji nu au rezistat tentaţiei acestui ordin neaşteptat. Toţi au luat-o de îndată la goană ca o turmă de oi.

Apoi, după ce fitilul a fost aprins şi a fost slobozită prima ghiulea, detunătura a fost mai puternică decât cel mai puternic tunet. Zidul a fost zguduit ca la un cutremur de pământ. Mi-am pierdut echilibrul şi am căzut, la fel cum au căzut mulţi alţii. Acoperit de un imens nor negru, tunul nu s-a mai zărit. Mai târziu, în cursul zilei, am aflat că în casele din vecinătate vasele au căzut de pe mese şi apa din ciuture a dat pe din afară. Până şi corăbiile din port s-au clătinat.

După ce vântul a împrăştiat norul de fum şi praful, i-am văzut pe artileriştii turci în apropierea zidului, aplecaţi, pentru a constata efectele loviturii. I-am văzut eu strigând şi gesticulând, dar n-am auzit nici un sunet, fiindcă, un timp oarecare, am fost surd din pricina detunăturii. Am strigat eu însumi la grecii şi veneţienii din preajmă, dar nimeni nu m-a auzit. A trebuit să iau arcul în braţe pentru a-i incita să-şi folosescă armele. Dar, năuciţi de pe urma detunăturii, arcaşii care au tras şi-au risipit săgeţile de pomană, şi niciunul dintre turci nu a fost atins. Erau atât de absorbiţi de discuţia lor artileriştii şi grozav de înflăcăraţi, încât se limitau să privească distraţi săgeţile care cădeau pe lângă ei, fără să le treacă prin minte să fugă. Îşi ridicau braţele şi priveau înspre tun ca şi cum nu ar fi fost mulţumiţi de rezultatul acestei prime detunături.

În ciuda impresionantei lui greutăţi, proiectilul se sfărâmase în mii de bucăţi şi săpase în zid doar o spărtură de dimensiunea unei mici încăperi. Fundaţia zidului nu a fost clintită câtuşi de puţin.

Apoi, în apropierea tunului, l-am văzut chiar pe meşterul Orban învârtindu-şi cravaşa de comandant şi urlându-şi poruncile. Artileriştii servanţi au acoperit tunul cu pături groase de lână, pentru a evita o răcire prea rapidă a bronzului şi au turnat în gura imensă ulei, pentru uşurarea stării de zbucium a metalului după teribilul efort al detunăturii.

Mai departe de noi, în apropierea Porţii Harisiene şi a Porţii Sfântului Roman s-au auzit mai apoi detunături înspăimântătoare. Am văzut fulgerările luminoase şi norii negri ce s-au ridicat din partea aceea, dar bubuiturile le-am perceput ca pe nişte zgomote surde, din cauză că-mi simţeam urechile înfundate.

În timpul detunăturii, doar sultanul Mehmet a rămas în picioare. Toată suita lui de ofiţeri şi de ceauşi se aruncase cu burta la pământ. Nemişcat, a contemplat zidurile, în timp ce ofiţerii îşi scuturau iarba şi pământul de pe veşminte. Această indiferenţă simulată, pe care a exersat-o îndelung, este unul din modurile lui de a-şi ascunde o puternică stare de agitaţie interioară; îşi va fi imaginat el oare că puternicul tun al lui Orban va putea nărui un zid gros de douăzeci de picioare chiar de la prima lovitură?

După ce tunul mare a fost acoperit, Orban a dat ordin să se tragă cu cele două tunuri ce se aflau de o parte şi de alta. În ciuda calibrului lor impresionant, cele două tunuri parcă erau doi purceluşi tineri pe lângă o scroafă. Artileriştii nu s-au depărtat în momentul detunăturii.

De la puternica lumină care a urmat, câteva clipe n-am mai văzut nimic. Şi de data aceasta s-au ridicat nori groşi de praf, care i-au ascuns pe artilerişti. Proiectilele au lovit zidul aproape în acelaşi loc ca şi primul proiectil. Zidul a tremurat sub efectul celor două lovituri simultane şi un veneţian a fost rănit de bucăţile de piatră ce zburau. Dar distrugerea n-a fost atât de mare pe cât ne-am temut noi. Zidul Blahernelor a trecut cu bine de această probă a focului. Uşurat, bailul Minotto a izbucnit în râs şi s-a adresat astfel oamenilor săi:

— Pe Sfântul Duh! Nu vă mai fie teamă! N-are decât să tragă şi o duzină de ghiulele pe zi sultanul, tot aia-i, nu reuşesc ele să dărâme zidul! Curaj!

Şi în timp ce turcii îşi îngrijeau tunurile ca pe nişte animale bolnave, Johannes Grant a dat ordin tuturor apărătorilor să se apuce de treabă. Ştiind în acest moment cum sunt orientate de-a lungul zidurilor tunurile turcilor, a dispus să fie amplasaţi imenşi saci de piele plini cu lână, bumbac şi fân, pentru a proteja cavităţile făcute de proiectile. Era optimist şi credea că în timpul nopţii stricăciunile vor putea fi reparate.

De undeva, de departe, s-au auzit alte bubuituri şi am simţit din nou sub picioare zidul tremurând. Cele o sută de tunuri cu ţevi lungi ale sultanului au început să tragă, iar bombardele să-şi lanseze ghiulele de piatră. Multe proiectile au căzut în oraş, fiindcă servanţii nu reuşiseră să dozeze convenabil cantitatea de pulbere şi nici să dea afetului înclinaţia corespunzătoare. Apoi văzduhul s-a umplut de un vuiet continuu. Bătând în tobe, lovind talerele de aramă ale cimbalelor şi răcnind cât îi ţinea gura numele lui Allah, detaşamentele de turci au ajuns la şanţul de apărare. Până la urmă, s-au acomodat şi apărătorii de pe ziduri cu zgomotele şi au început să ţintească mai bine, aşa că din ce în ce mai mulţi turci au fost ucişi.

Mai târziu, am plecat pe jos de-a lungul zidurilor spre Poarta Sfântului Roman, ca să-l informez pe Giustiniani că, pentru moment, n-are rost să ne temem de tunul mare. Din când în când, în dreptul merloanelor, a trebuit să alerg pentru a evita săgeţile sau proiectilele de piatră.

Pe ziduri, între Palatul Porfirogenezei şi Poarta Harisiană nimănui nu-i venea să râdă. Încă de la primele lovituri pe care cele patru tunuri mari, concentrate în faţa zidului, le-au tras, se năruise o bună bucată de parapet şi fuseseră zdrobiţi trei oameni. Alţi zece au fost răniţi de cioburile din piatră. Ca să ajungă în oraş pentru îngrijirea rănilor, răniţii au fost scoşi prin poarta de atac a marelui zid. Pe zid erau bălţi de sânge, iar apărătorii priveau neliniştiţi din spatele ferăstruicilor strâmte ale turnurilor, sau pieziş, din dreptul crenelurilor, cum îşi reîncărcau turcii tunurile. Mai înainte de a fi introdus proiectilul în gura tunului, în faţa încărcăturii de pulbere este împins un cilindru din lemn, apoi se etanşează cu argilă fantele dintre cilindru şi pereţii interiori ai gurii tunului.

Această porţiune de zid este apărată de trei fraţi al căror nume este Guacchardi, tineri condotieri de origine veneţiană. Ei înşişi şi-au angajat oamenii şi s-au oferit să-i slujească împăratului. Treceau de la un om la altul şi-l încurajau pe fiecare bătându-l prieteneşte pe umăr şi asigurându-l că lucrurile se vor desfăşura bine. Au fost curioşi să afle cum au suportat zidurile Blahernelor lovitura trasă de tunul mare, aşa că am mai sporovăit cu ei, aşteptând să văd cu ochii mei efectele următoarei detunături pe care turcii o pregăteau; în turnul lor de comandă, pe care-l împodobiseră cu covoare preţioase, tapiserii şi perne moi cusute cu fir de aur, împrumutate de la Palatul Blahernelor, ei mi-au oferit vin.

Mi-au povestit, cu detalii bogate, aventurile lor sentimentale cu grecoaicele din Constantinopol şi m-au întrebat despre moravurile turcoaicelor. Niciunul dintre ei nu are încă treizeci de ani. Sunt doar nişte aventurieri, interesaţi în exclusivitate de glorie şi de bogăţii. Nepăsători, sunt gata în orice moment să se arate în faţa lui Dumnezeu cu capul ameţit de vin, cu inima plină de amintirea femeilor cu care s-au iubit. Departe de mine gândul de a-i dezaproba şi judeca. Dimpotrivă, în compania lor, i-am invidiat un pic pentru tinereţea lor înflăcărată, pe care nici o filosofie nu a întunecat-o.

Turcii au schimbat înclinaţia retrăgând câteva pene de lemn de sub tunuri şi strângând din nou corzile de ancorare, pentru ca proiectilele să lovească partea de jos a zidului. Când au văzut că şomoioagele sunt deja aprinse, oamenii de pe zid au început să ţipe, iar cei trei fraţi au aruncat în mare grabă zarurile pentru a stabili căruia dintre ei îi va reveni onoarea de a merge pe ziduri în bătaia tunurilor pentru a-i încuraja pe apărători. Apoi, cel mai tânăr Guacchardi, ale cărui zaruri au căzut amândouă cu cifra şase în sus, plin de entuziasm, cu ochi strălucitori, ameţit de vin, târându-şi sabia, a ieşit să-şi facă rondul pe metereze. S-a aşezat între două merloane şi, agitându-şi braţele cuirasate cu fier, a urlat spre turci, în limba lor, nişte înjurături atât de spurcate, încât mie mi-a fost ruşine pentru el. Dar când şomoioagele aprinse nu s-au mai văzut, s-a retras la adăpost.

Trei tunuri au tras aproape în acelaşi timp, detunăturile au fost asurzitoare şi zidul a fremătat sub picioarele noastre. După ce fumul şi praful s-au risipit, l-am putut vedea pe tânărul Guacchardi nevătămat, sprijinit semeţ pe picioarele larg desfăcute. Dar proiectilele distruseseră marginea şanţului de apărare şi detaşaseră bucăţi groase din zid. Este evident că, după un anumit timp, loviturile repetate ale tunurilor provoacă stricăciuni teribile şi macină încet, dar sigur, zidurile de apărare.

Dinspre tunuri se auzeau vaiete; în timpul detunăturii, odgoanele cu care era susţinut tunul din stânga se rupseseră şi tunul se răsturnase, strivind câţiva artilerişti. Buştenii şi blocurile de piatră pe care se sprijinise tunul se prăbuşiseră. Fără a se nelinişti de soarta celor striviţi, servanţii au îngrijit tunul, l-au acoperit cu pături, ca să împiedice răcirea bruscă a metalului, şi i-au turnat în gura larg deschisă ulei de măsline. Tunurile sunt mai preţioase decât viaţa oamenilor.

Continuându-mi periplul pe ziduri, am avut impresia că în tabăra turcească domnea o confuzie mult mai mare decât printre apărătorii oraşului. Detunăturile puternice speriaseră vitele, care alergau ridicând nori de praf în urma lor şi scoteau mugete înfricoşate. Am văzut cai înnebuniţi, care o luaseră razna pe câmp şi galopau orbeşte, strivindu-i pe cei ce nu reuşeau să se dea la o parte. Am mai văzut o cămilă furioasă alergând pe câmpul gol dintre fortificaţia turcească şi zidurile oraşului; în urma ei fugea un păstor care voia s-o oprească, dar animalul furios s-a întors pe neaşteptate, l-a răsturnat, a îngenuncheat şi l-a strivit cu pieptul. Şi în tot timpul acesta, tunurile mici îşi continuau focul, iar pedestraşii care se apropiaseră de şanţul de apărare, încurajaţi de zgomotul asurzitor al tobelor, trompetelor şi cimbalelor, îşi încordau arcurile şi trăgeau săgeţi înspre apărătorii zidului, protejaţi de parapet. Dar oamenii blindaţi cu fier ai lui Giustiniani nici nu se oboseau să se ferească de săgeţile care se rupeau de cuirasele şi scuturile lor.

În momentul când am ajuns eu în dreptul sectorului apărat de Giustiniani, tunurile mari ale turcilor din faţa Porţii Sfântului taman trăgeau. Creasta zidului s-a prăbuşit în faţa mea şi bucăţi de piatră au zburat în văzduh. Am început să tuşesc, gura mi s-a umplut de praf şi de var, abia mai puteam respira. Un fum puturos mi-a înnegrit mâinile şi faţa. În jurul meu auzeam gemetele şi înjurăturile latinilor, dar şi cucernicele implorări de ajutor adresate în limba greacă Sfintei Fecioare. Un lucrător care căra pietre pe zid s-a prăbuşit lângă picioarele mele. Sângele ţâşnea din şoldul lui terciuit. Mai înainte de a-şi da sufletul, a apucat să rostească:

— Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, iartă păcatele mele!

L-am văzut pe Giustiniani când se apropia în goană să vadă stricăciunile cauzate de ultimul bombardament al turcilor. A deschis cu un pumn viziera căştii; în ochii lui bulbucaţi de taur strălucea flacăra verde a patimii. M-a privit ca şi cum nu m-ar fi cunoscut şi a strigat:

— Bătălia a început! Spune-mi, oare ai mai văzut vreodată o zi mai minunată ca aceasta?

A inspirat adânc mirosul pulberii şi a sângelui cald. A inspirat atât de puternic, încât cuirasa de tablă s-a bombat în dreptul pieptului. Nu mai era comandantul cumpătat şi nepăsător pe care-l cunoşteam. Ca şi cum abia acum intrase în elementul lui cel mai natural şi trupul său recunoştea bucuria suferinţei în vuietul şi zgomotul ameţitor din jur.

Zidul s-a clătinat sub noi, o detunătură a cutremurat văzduhul, nori cenuşii de praf ne-au întunecat vederea. Marele tun din faţa Porţii Caligariene a tras pentru a doua oară. De după norii de praf şi de fum, soarele era roşu ca un disc de foc. După poziţia soarelui am înţeles că a fost nevoie de două ore pentru a se putea pregăti a doua lovitură cu vestitul tun.

— Probabil ai aflat, a strigat Giustiniani, că flota turcilor a sosit. Au fost numărate trei sute de corăbii, dar cele mai multe sunt nave de transport, iar galerele de război sunt mai mici şi mai uşoare în comparaţie cu cele ale latinilor. Veneţienii le-au aşteptat în apropierea lanţului, dar flota a navigat de-a lungul Perei şi a ancorat pe malul Bosforului în Portul Celor Două Coloane.

Şi a mai spus izbucnind în râs:

— Ce nerăbdător este sufletul omului! Am aşteptat cu nerăbdare acest asediu. Ce puţin a însemnat toată experienţa pe care o am când au început să răpăie tobele şi să vuiască văzduhul de detunăturile tunurilor. Pentru o clipă, am crezut că sultanul va ataca simultan atât pe mare, cât şi pe uscat. Dar nu, decât să rupă lanţul, a preferat deocamdată să-şi pună flota la adăpost. Pentru că vrea să aibă permanent toate cărţile bune în mână.

Spunea toate aceste grozăvii cu un aer atât de voios, ca şi cum pericolul s-ar fi risipit, chiar dacă, doar după primele două serii de focuri, tunurile mari ale turcilor distruseseră prima linie de fortificaţii şi deterioraseră zidul exterior, care avea de sus până jos spărturi numeroase. Mormăind, Giustiniani i-a chemat pe lucrătorii greci care, îngroziţi, părăsiseră zidul, şi le-a ordonat să ridice cadavrul compatriotului lor. Dar nefericiţii, care stăteau ghemuiţi în parateichion, l-au întrebat dacă le îngăduie să se întoarcă în oraş. Erau nişte lucrători paşnici, care nu fuseseră angajaţi să facă război cu turcii alături de latini.

Până la urmă, doi oameni au prins curaj şi au urcat înapoi pe zid, plecându-şi capetele ca să se ferească de pietre şi de săgeţi. Au îngenuncheat alături de cel mort şi au izbucnit în plâns. Cu mâinile lor murdare, i-au şters praful de pe barbă şi i-au mângâiat cu stângăcie mâinile, ca şi cum, până ce nu le vor fi simţit răceala, s-ar fi îndoit că el era într-adevăr mort. Apoi i-au cerut lui Giustiniani o monedă de argint pentru a transporta cadavrul în oraş.

Giustiniani a blestemat şi mi-a spus:

— Oare pentru astfel de nemernici trebuie eu să apăr lumea creştină?

Sângele meu grec a clocotit de mânie pentru cei doi nefericiţi, care erau îmbrăcaţi în straie murdare şi rupte de lucrători, fără cască sau cuirasă de protecţie. Şi i-am spus lui Giustiniani:

— Dar este oraşul lor! Tu ai făcut legământ că vei apăra această porţiune de zid. Împăratul te plăteşte pentru asta. De aceea, trebuie şi tu să-i plăteşti pe lucrătorii greci, dacă nu vrei să împlineşti acest lucru cu mâinile tale. De fapt, aşa s-a stabilit. Tu însuţi vei fi un nemernic dacă nu-i vei plăti. Ei trebuie să cumpere mâncare pentru familiile lor. Împăratul nu le dă nimic. Pentru aceşti oameni sărmani, o monedă de argint are aceeaşi valoare cât are pentru tine ducatul din Lemnos. Nu eşti mai bun decât ei. Că doar din ambiţie şi dorinţă de bogăţie te-ai vândut Împăratului.

Îmbătat de prima zi a războiului, Giustiniani nu s-a simţit prea mult ofensat. Le-a aruncat un bănuţ de argint lucrătorilor. Ei l-au ridicat în grabă şi au coborât de pe zid purtând cadavrul celui ucis, iar în urma lor picături de sânge au curs pe treptele tocite ale scării.

Mie mi-a spus doar atât:

— Mi-ai stricat tot cheful, Jean Ange! Dar la ce altceva mai bun te poţi aştepta de la un grec?