13 mai 1453

Seara, în catedrala pustie, unde sute de candele luminau mozaicurile imense de pe pereţii acoperiţi cu aur, a fost o deznădejde fără de margini. Suita împăratului, silenţiarii, nobilii de la curte, ofiţerii din garda imperială, comandanţii diferitelor cartiere ale oraşului păreau pierduţi în imensitatea Catedralei Sfânta Sofia. De pe peretele altarului, sfinţii priveau cu ochi mustrători. Nici afară, în jurul bisericii, nu era lume. În ochii mulţimii, Sfânta Sofia continua să fie blestemată, fiindcă aici fusese citită proclamaţia Uniunii care a însemnat sfârşitul autonomiei Bisericii greceşti. Ca şi cum ar fi vrut să sfideze poporul şi să-şi arate deschis simpatia pe care o poartă cardinalului Isidor, împăratul Constantin, mai neinspirat ca oricând, a ales acest loc pentru marele sfat de război.

Sfatul a început îndată după ce s-a sfârşit slujba. Comandanţii diferitelor cartiere ale oraşului au arătat că stocurile de alimente sunt pe sfârşite şi că populaţia nemulţumită este din ce în ce mai ameninţătoare.

— Starea de spirit are cea mai mare importanţă, a spus unul dintre strategii împăratului. Situaţia este periculoasă. De aceea, poporul trebuie încurajat.

Fără îndoială, Phrantzes a fost mesagerul opiniilor împăratului. El a spus că un număr oarecare de greci de pe ziduri ar putea constitui, împreună cu rezerviştii călare, un grup de atac. Dacă împăratul însuşi ar prelua comanda atacului, grecii vor avea încredere în el şi, probabil, se vor alege şi cu ceva provizii din tabăra turcilor. O astfel de încercare, a spus Phrantzes, ar ridica moralul întregului oraş. Şi a precizat că latinii nu trebuie informaţi asupra acestui atac, pentru că ştirea va ajunge numaidecât la genovezii din Pera şi sultanul va fi prevenit.

Cu o privire orgolioasă, Phrantzes şi-a îndreptat direct spre mine ochii lui albaştri, îngheţaţi, şi a mai spus:

— Urechile sultanului sunt peste tot, chiar şi la cele mai secrete întruniri. De ce n-ar fi şi aici?

Dar strategii împăratului au spus într-un glas că un atac exterior este imposibil de făptuit. Chiar să gândeşti asta este o nerozie, au mai spus ei. Niciodată un împărat nu şi-a riscat viaţa într-o acţiune atât de hazardată. Iar dacă împăratul moare, oraşul se află într-adevăr în primejdie, împăratul este binecuvântat de Dumnezeu. N-au decât să urle oamenii şi să-şi arate nemulţumirea, dar atât timp cât împăratul este viu, poporul să nu uite că este la adăpost şi că nici un rău nu i se poate întâmpla.

Lukas Notaras a spus cu glas mâhnit:

— Până acum, doar cu ajutorul lui Dumnezeu am apărat noi oraşul. Tot cu ajutorul lui Dumnezeu îl vom apăra şi de acum încolo. Dar dacă El se depărtează de noi, Constantinopolul e pierdut.

Vorbele lui s-au referit deschis la Uniune, împăratul a acceptat şi a aprobat Uniunea, de aceea Dumnezeu a abandonat oraşul, aşa au gândit cei de faţă. Toţi au fost copleşiţi de o mişcătoare tristeţe, şi toţi şi-au aplecat capetele de parcă ar fi vrut să se roage. Era un puternic miros de tămâie şi de ceară, iar partea de sus a impresionantei catedrale părea înghiţită de întuneric; în lumina candelelor, împăratul Constantin, cu chipul palid şi supt, cu ochii întunecaţi, semăna cu sfinţii pictaţi pe icoanele din altar.

Apoi, prin pereţii groşi ai bisericii, a pătruns sunetul semnalului de alarmă, împăratul a întrerupt sfatul şi a ieşit în grabă din biserică, urmat de toată suita. Când am ajuns afară, în întâmpinare ne-a venit un mesager călare. El a anunţat că turcii au început asaltul pe platoul din apropierea locului unde se împreună zidul Blahernelor cu zidul lui Theodosie, precum şi în jurul Porţii Caligaria, şi că luptele cele mai îndârjite sunt în apropierea Porţii Harisiene.

Băteau clopotele şi toaca în tot oraşul, în toate casele fuseseră aprinse opaiţele şi oamenii, pe jumătate dezbrăcaţi, ieşiseră în stradă. Iar corăbiile din port au început să se mişte dinspre zidurile Perei spre lanţ, de parcă ar fi început asediul şi dinspre mare. Era miezul nopţii. Zgomotul luptei din preajma Blahernelor s-a auzit până la Hipodrom. Tabăra turcilor era luminată de focuri care se întindeau pe un semicerc împrejurul oraşului.

În suita de ceremonie ce-l însoţise pe împărat, ordinea a fost ruptă, iar împăratul a încălecat; în galop, am străbătut oraşul la lumina torţelor de pe străzi.

Când am ajuns în apropierea zidului de la Poarta Harisiană, ne-am întâlnit cu o mulţime de oameni care alergau îngroziţi, unii dintre ei purtând arme. Împăratul s-a oprit şi, în numele lui Hristos, i-a conjurat pe oameni să se întoarcă la posturile lor. Dar oamenii, înnebuniţi de spaimă, nu i-au dat nici o importanţă. A intervenit apoi poliţia de război şi i-a doborât la pământ pe câţiva dintre fugari. Ceilalţi, dezorientaţi de-a binelea, s-au întors până la urmă pe ziduri.

Împăratul nu a mai pierdut însă timpul ca să-i aştepte. Toţi cei care călăream în urma lui am ajuns în ultima clipă în dreptul Porţii Harisiene, unde jumătate din marele zid interior se prăbuşise. Apărarea cedase şi turcii reuşiseră să intre în oraş urlând şi spintecându-i pe cei ce le ieşeau în cale. Trupa noastră de cavalerie i-a secerat destul de uşor pe toţi, apoi, după ce starea de confuzie s-a risipit, am înţeles că acesta nu fusese decât ultimul val de asediatori. Giustiniani sosise călare la Poarta Harisiană înainte de a fi ajuns noi şi-şi striga comenzile de pe creasta zidului.

Întâmplarea aceasta a fost ca o prevestire ce confirmă că viaţa oraşului atârnă de un fir de păr. Poarta Caligaria de la Blaherne a fost şi ea asediată de câteva mii de turci, numai că acolo, zidurile şi turnurile fiind prea solide, n-au reuşit să le cucerească. Cel mai periculos atac a fost însă la Kyneghion, pe ţărmul mării, unde proiectilele turcilor au slăbit mult zidul maritim şi au năruit parţial pereţii şanţului de apărare săpat de marinari. De când a fost terminat podul mobil, turcii pot mărşălui pe el până aproape de zid.

În zorii zilei atacul a încetat. Dar nu a fost un asalt general, fiindcă flota turcilor nici nu s-a clintit. După aprecierea lui Giustiniani, de data asta au fost cam patruzeci de mii de asediatori.

— N-a fost decât o tactică de uzură, mi-a spus Giustiniani. Să nu-ţi închipui că am câştigat vreo victorie. Pierderile noastre sunt imense şi ireparabile. Nici ţie nu îndrăznesc să-ţi spun câţi bărbaţi şi-au pierdut viaţa. Dar trebuie să recunosc că în această noapte veneţienii şi-au ispăşit din plin vina de a fi veneţieni.

Începând din port până la Poarta Sfântului Roman, în faţa zidurilor zăceau grămezi de cadavre de turci. Cadavrele de pe zidurile prăbuşite sau cele de pe străzile oraşului au fost aruncate dincolo de ziduri. Erau mai mult de patru sute acestea din urmă.

După ce au văzut cu ochii lor pericolul prin care le trecuseră compatrioţii, marinarii lui Trevisano au cedat; în cursul zilei de astăzi ei au descărcat corăbiile şi au transportat totul în depozitele Arsenalului. Spre seară, sub comanda lui Trevisano, patru sute de soldaţi au mărşăluit spre Blaherne şi s-au prezentat în faţa bailului. Li s-a încredinţat spre apărare cel mai periculos loc, dar, în acelaşi timp, cel mai de onoare. E vorba de partea cea mai nordică a oraşului, aproape de Kyneghion, acolo unde zidul terestru întâlneşte zidul maritim. Marinarii vor sosi mâine, şi, dacă tot le sunt acum la adăpost bogăţiile de pe corăbii, îşi vor risca viaţa doar pentru rănile lui Hristos.

A fost oportună această întărire a apărării zidurilor. Altfel, oraşul n-ar mai fi putut rezista unui alt atac nocturn. Toată ziua s-au aventurat turcii în atacuri mărunte în zonele cele mai expuse, pentru a-i împiedica pe apărători să se odihnească. De aceea, s-a hotărât ca toată lumea să doarmă în schimburi. Dar, în cursul zilei, când împăratul şi-a făcut obişnuitul tur de verificare a apărării zidului, a găsit locuri unde toată lumea dormea. Cu propria lui mână i-a scuturat şi i-a trezit pe unii dintre ei, adresându-le vorbe încurajatoare. Câţiva oameni, sfârşiţi de oboseală, au izbucnit în plâns, împăratul le-a interzis comandanţilor să-i pedepsească. Cum ar mai putea fi oare pedepsit un nefericit? Raţia de hrană, şi aşa modestă, nu i se poate micşora, pentru că, în felul acesta, îi este micşorată forţa de apărare. Vin nu mai exista. S-ar putea spune că zidul însuşi înseamnă destulă pedeapsă pentru orice om de rând.

Pe când soarele dimineţii înroşea dealurile Perei, i-am întâlnit pe fraţii Guacchardi. Descăpăţânau trupurile turcilor căzuţi în sectorul lor. Armurile, de la cască până la genunchiere, le erau pline de sânge, îşi aruncau capetele turcilor unul altuia, ca şi cum s-ar fi jucat cu mingea, şi râdeau cu poftă. Puseseră pariuri între ei, fiecare susţinând că el va găsi cea mai lungă barbă, iar de brăcinarele lor atârnau de-acum o mulţime de bărbi castanii, negre sau cenuşii. Un mod de a ascunde, atât altora, cât şi lor înşişi, oboseala de pe urma luptei.

Pe pământul mustind de sânge, înnegrit de cenuşă, printre ruinele zidurilor prăbuşite au înflorit câteva gălbenele.

Cu toate că nu participasem direct la luptă, fiindcă Giustiniani m-a tot trimis dintr-un loc în altul ca să-i transmit mesajele, eram frânt de oboseală. Toate lucrurile din jurul meu mi s-au părut ireale, de parcă ar fi fost în vis. Tunurile turcilor îşi începuseră canonada, proiectilele zguduiau şi năruiau din nou ziduri, dar urechile mele au perceput bubuiturile doar ca pe nişte zgomote îndepărtate, înghiţite într-un vacarm confuz. Ziua înroşise dealurile Perei; deasupra armurilor pline de sânge ale fraţilor Guacchardi zburau capetele retezate ale turcilor. Această clipă a dimineţii s-a înfipt în inima mea, această clipă nu va dispărea niciodată din mine. Cerul şi pământul, orice culoare, orice urmă de funingine, tot ceea ce încă trăia erau de o incomensurabilă frumuseţe în ochii mei bolnavi de atâta moarte.

În aceeaşi irealitate, în aceeaşi stare de uimire, în aceeaşi frumuseţe absolută am văzut lumea din jurul meu atunci, la Ferrara, când m-am îmbolnăvit de ciumă fără să fi ştiut că sunt bolnav. Lumina estompată a zilei înnorate de noiembrie se strecura prin vitraliile multicolore ale capelei, mirosul amar de buruieni tămăduitoare se ridica din arzătoarele de tămâie, scârţâitul penei de scris mă izbea în urechi la intervale egale, în ziua aceea am văzut totul mai clar şi mai real decât până atunci. Am văzut chipul rece al împăratului Ioan pălind şi înverzindu-se de indignare când s-a aşezat pe tronul pe care-l măsurase dinainte, de teamă să nu fie mai scund decât cel al papei Eugen, i-am văzut câinele cu pete albe şi negre tolănit la picioare, în locul chipului binevoitor al lui Bessarion am văzut un chip schimbat, necunoscut. Şi din lumina verzuie a capelei au ţâşnit cuvintele latine şi greceşti oprindu-se în urechile mele ca un lătrat sfâşietor de câine.

În clipa aceea, când m-am îmbolnăvit de ciumă, l-am simţit pe Dumnezeu.

Ca şi cum strălucirea unui fulger mi-ar fi luminat mintea, am înţeles acum că, asemenea cojii ce închide sămânţa, clipa aceea închisese în ea şi clipa tulburătoare a acestei dimineţi. Dacă aş fi fost un clarvăzător mult mai puternic, în clipa aceea, când l-am simţit pe Dumnezeu, aş fi putut citi şi clipa ciudată a acestei dimineţi, în care dealurile Perei erau roşii şi capetele turcilor zburau de la un Guacchardi la altul. Cele două clipe, aparent despărţite de mulţi ani, sunt doar una şi aceeaşi. S-au săvârşit în mine simultan. Cele două clipe de clarviziune, scufundate în fiinţa mea şi contopite una în alta, sunt singurele certitudini ale vieţii mele, în timp ce întâmplările succesive, pe care le-am crezut reale, sunt doar viziuni şi imaginaţie. Săptămânile, lunile, anii sunt doar măsuri inventate de om. Ele n-au nici o legătură cu timpul adevărat, timpul lui Dumnezeu. În clipa aceea am ştiut că mă voi naşte din nou şi că voi purta în inimă această clipă, despre care nu-mi voi aduce aminte, contopită cu clipele de clarviziune ale noii mele vieţi. Voi vedea cadavre descăpăţânate zăcând pe zidurile prăbuşite în timp ce tunuri uriaşe vor bubui de se va cutremura pământul, voi vedea flori galbene înflorind în iarba murdară de cenuşă şi de sânge, îi voi vedea pe fraţii Guacchardi, veseli, cu armurile pline de sânge, aruncându-şi în joacă unul altuia căpăţânile turcilor.

Dar această revelaţie nu a deşteptat în mine nici extaz, nici bucurie, fiindcă eu sunt doar un om şi om voi rămâne întotdeauna, şi voi suferi purtat de Dumnezeu ca o frunză în vânt din întuneric în întuneric. Suferinţele trupului şi oboseala fără de margini mi-au împins inima să nu-şi mai dorească nimic altceva în afară de odihnă şi uitare. Dar uitare nu există. Uitare nu există.