12 mai 1453

Marinarii au rămas neclintiţi. Orice discuţie cu ei s-a dovedit a fi inutilă.

Dar Consiliul celor doisprezece a reuşit să-i câştige pe Trevisano şi pe Aloisio Diedo de partea lui. Iar căpitanilor le-au fost oferite daruri pentru a se linişti. Veneţienii vor să-şi păstreze cu orice preţ poziţia la Blaherne, pentru că aspiră, fără îndoială, la putere. Lângă podul plutitor ce traversează Cornul de Aur sunt ancorate platforme pe care se află tunuri ce trag spre zidul Blahernelor. La Poarta Caligaria, zidul a suferit destule stricăciuni, iar între Poarta Harisiană şi Palatul Porfirogenezei sunt spărturi destul de importante în zid. Zidul exterior este şubrezit în multe părţi ale oraşului.

Blahernele sunt, într-adevăr, ameninţate. Dar nu numai pentru apărare doresc veneţienii să aibă un surplus de oameni, ci şi pentru a menţine o puternică garnizoană cu care să poată domina oraşul în cazul în care turcii vor ridica asediul. De aceea, doresc neapărat să-şi transfere marinarii pe zidul de apărare al Palatului Blahernelor. Pe lângă marinari, la bordul acestor corăbii sunt şi patru sute de soldaţi echipaţi cu armuri blindate.

Şi în tot acest timp, grecii îşi varsă sângele şi mor apărând zidurile. Notaras are dreptate. Atât la Poarta de Aur, cât şi la Poarta Selymbria, grecii au respins singuri toate atacurile turcilor. Este cert că în dreptul acestor porţi zidul este mai puţin năruit decât în dreptul Porţii Sfântului Roman sau al Porţii Harisiene. Dar cei mai mulţi dintre apărători sunt meşteşugari şi călugări fără nici o experienţă militară, instruiţi în pripă să mânuiască armele. Printre ei, sunt unii foarte slabi de înger, care-şi pierd stăpânirea de sine şi dau bir cu fugiţii când începe atacul. Dar cei mai mulţi sunt adevăraţi urmaşi ai grecilor care au luptat la Termopile şi la Maraton.

Războiul scoate în evidenţă atât ceea ce este mai bun în om, cât şi ceea ce este mai rău. Cu cât se prelungeşte asediul, cu atât mai mult iese răul la suprafaţă. Timpul nu luptă de partea noastră.

Pe când pântecoşii veneţieni cu feţe strălucind de prosperitate se ceartă, feţele grecilor care apără oraşul se subţiază pe zi ce trece. Nu mai există nici ulei, nici pâine. Un pic de vin oţetit subţiat cu apă este tot ceea ce depozitul imperial le oferă. Femeile şi copiii lor plâng în case ori străbat oraşul în procesiuni umile până la biserică. De dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa, rugăciunile înflăcărate ale celor umili şi deznădăjduiţi se înalţă spre cer. Dacă rugăciunile ar putea salva oraşul, Constantinopolul ar dura până la sfârşitul lumii.

Iar în timp ce latinii discutau în Biserica Sfintei Fecioare de la Blaherne, împăratul Constantin i-a chemat pe greci să asiste la slujbă şi să ţină cu ei un sfat de război la Catedrala Sfânta Sofia.

Giustiniani m-a desemnat să-l reprezint. El crede că nu-i tocmai cea mai potrivită vreme ca să se depărteze de zidurile Porţii Sfântului Roman.