16 mai 1453

N-am putut dormi, deşi am avut ocazia să mă îmbăt de somn. În timpul războiului sunt atât de rare nopţile în care poţi să dormi liniştit; este un dar dumnezeiesc o noapte ca aceasta. Când, împins de nelinişte, am ieşit afară, stelele străluceau argintii pe bolta cerului în noaptea liniştită şi rece ca moartea. Mai era doar o oră până la ziuă.

În apropierea Porţii Caligaria m-am oprit şi am ascultat. Nu, nu erau doar bătăile inimii mele. Zgomotul venea de undeva de sub pământ. Apoi l-am văzut pe saxonul Johannes Grant, care se apropia cu o torţă aprinsă în mână. Se oprea în dreptul fiecărui butoi cu apă pregătit pentru stingerea eventualelor incendii şi se apleca. La început, am crezut că i s-a tulburat mintea sau că săvârşeşte vreun ritual vrăjitoresc, pentru că eram departe de zid şi nici un incendiu nu avea cum să se întâmple în acest loc.

M-a salutat în numele lui Hristos, a luminat cu torţa suprafaţa apei dintr-un butoi şi m-a îndemnat să privesc. La intervale scurte, apa făcea cercuri la suprafaţă, deşi totul în jur era liniştit şi nici un tun nu trăgea.

— Se cutremură pământul, am şoptit eu. Şi pământul tremură de durere pentru moartea oraşului.

El a izbucnit în râs, dar pe faţa lui se citea o spaimă de moarte.

— Oare tu nu înţelegi, Jean Ange, nici acum, când ai văzut cu ochii tăi? M-a întrebat el. Nu-i nimic, după ce vei înţelege, o să te cam ia cu fiori reci pe şira spinării. Dar mai bine ajută-mă deocamdată să ridic butoiul, fiindcă ajutoarele mele s-au dus să se culce.

Am reuşit să târâm amândoi butoiul câţiva paşi mai încolo, apoi Grant a ciocănit pământul pe care fusese aşezat butoiul. L-am mişcat înapoi şi din nou au apărut cercuri la suprafaţa apei. Pe mine a început să mă bântuie o teamă superstiţioasă, de parcă asistam la o experienţă de magie neagră. Cercetându-i faţa, nu m-am mai îndoit că Johannes Grant este magician.

El mi-a arătat beţele pe care le înfipsese din loc în loc în pământ, începând din apropierea zidului, şi a spus:

— Pământul este pietros. După cum se observă, au trebuit să sape în zigzag, cum sapă cârtiţele. Este interesant de văzut cât vor mai avea de gând să sape până ce vor ieşi la lumina zilei. Şi înspăimântător în acelaşi timp.

— Cine? L-am întebat eu nedumerit.

După experienţa îngrozitoare a ultimelor nopţi, în mintea mea obosită nu mai era loc decât de duhuri rele, de aceea nici nu m-am gândit la turci.

— Turcii, a spus el. Lucrează sub picioarele noastre. Dar tu ce ai? Te-ai prostit?

— Cum e posibil? Am strigat eu.

Dar în aceeaşi clipă mi-am amintit că sultanul Mehmet angajase săpători de la minele din Serbia. De altfel, turcii încercaseră şi în alte asedii să sape galerii subterane sub ziduri, dar cum pământul este pietros, toate tentativele lor au fost nereuşite. De aceea, nimeni nu s-a gândit la aşa ceva, deşi ar fi trebuit să ne întrebăm cum de au crescut grămezile de pământ din afara zidurilor. Dar urme de săpături nu au fost văzute nicăieri, aşa că nimeni nu şi-a mai pus nici o întrebare.

Pentru moment, mi-am uitat propria supărare şi am început să fiu la fel de interesat ca şi Grant de acest subiect. Totul îmi era clar:

— Au fost teribil de vicleni, am spus eu. Au început să sape la adăpostul colinei, care nu poate fi văzută decât de la cinci sute de paşi de zid. De altfel, acest loc este cel mai nimerit, fiindcă nu există zid exterior, ci doar zidul cel mare, care-i mult mai bine întărit decât oriunde. Dar ei au depăşit de-acum zidul. Ce-i de făcut?

— Trebuie să aşteptăm, a răspuns Grant. Nu-i nici o primejdie acum, după ce am stabilit pe unde trece tunelul. Deocamdată ei sunt încă sub pământ, la adâncime. Până când vor începe să sape spre suprafaţă, avem încă timp să chibzuim ce putem face.

S-a uitat îndârjit spre mine şi a spus:

— Eu însumi am săpat galerii sub ziduri. Ce muncă îngrozitoare! Nu ai aer. Sufletul ţi-e persecutat. Este o moarte cumplită să mori ars sau înecat într-o galerie de cârtiţă.

După ce a terminat de cercetat toate butoaiele, m-a dus până la galeriile secundare ce se întind de-a lungul zidului, unde a cercetat tobele pe a căror membrană presărase boabe de mazăre. Observând locurile de pe care boabele de mazăre săriseră, a completat traseul tunelului săpat de turci. Era de fapt o confirmare a traseului stabilit, fiindcă boabele de mazăre indicau aceleaşi direcţii.

— O galerie subterană nu-i periculoasă decât dacă nu este descoperită la timp, a spus el. Din fericire pentru noi, se pare că turcii vor să-şi continue săpăturile până în oraş. Dacă s-ar fi mulţumit să sape o grotă sub zid, pe care s-o umple cu lemne şi apoi să-i dea foc, ar fi reuşit să dărâme o foarte mare parte din zid. Sau, cine ştie, poate că nu-i posibil, din cauza fundaţiei zidului. Probabil că-i sinuoasă galeria pe care au săpat-o între fundaţie şi pământul pietros.

Pe când stelele se stingeau pe cer, el a început să-mi povestească cum poate fi împiedicată o ofensivă printr-un canal subteran doar cu ajutorul unui butoi cu pucioasă aprinsă, al cărui curent de aburi otrăvitori este dirijat înspre galeriile duşmanilor.

— Există multe metode, mi-a explicat el. Dacă galeriile sunt umplute cu apă, turcii vor muri înecaţi ca nişte şobolani. O galerie plină cu apă devine inutilizabilă. Şi mai grozav este să-i împroşti şi să-i prăjeşti cu focul grecesc, fiindcă bârnele care susţin pereţii galeriei iau foc şi galeria se surpă în acelaşi timp. Dar cel mai interesant este să stai la pândă şi să le urmăreşti mişcările, iar la momentul potrivit să-i culegi. Prin tortură, poţi afla dacă mai există alte galerii.

Vorbele lui, rostite cu atâta sânge rece, m-au zguduit. M-am gândit la oamenii plătiţi de sultan care săpau în pământ cu respiraţia tăiată din cauza lipsei de aer, transpiraţi şi nefericiţi, nebănuind îngrozitoarea moarte ce li se pregăteşte. Erau sârbi, deci fraţi întru credinţă cu grecii. Dar Grant mă privea cu ochii lui negri în continuă mişcare fără a mă putea înţelege.

— Dar eu nu sunt un om crud, a spus el deodată, de parcă voia să se justifice în faţa încremenitei mele uimiri. Pentru mine, toate aceste lucruri nu sunt decât matematică. O muncă interesantă, care-mi permite să calculez pe săturate.

Semăna cu un motan mare şi negru care se pregăteşte să atace o colonie de şoareci.

Apoi cerul de deasupra capetelor noastre s-a luminat. Dealurile Perei au început să se înroşească, dinspre tabăra turcilor s-au auzit salvele de tun care anunţau deşteptarea. Din palatul Blahernelor şi din încăperile boltite ale zidului au început să apară, căscând şi întinzându-se, oamenii. Unii s-au apropiat şi au privit uimiţi când spre noi, când spre butoaiele de apă aşezate în ordine ciudată. Şi-au strâns supăraţi chingile armurilor şi au urcat apoi pe zid ca să-i înlocuiască pe cei care fuseseră de veghe noaptea.

Apoi a sosit cu paşi repezi Lukas Notaras, purtând pe umeri o mantie verde din brocart imperial şi s-a apropiat de mine. Cei doi fii ai lui îl urmau ţinând mâinile încleştate pe teaca spadelor. Dar nu era însoţit de nici o altă suită. Instinctiv, am făcut un pas înapoi, ajungând lângă Johannes Grant, care privea apa dintr-un butoi. Notaras s-a oprit. Rangul pe care-l avea îl împiedica să ocolească butoiul pentru a ajunge în faţa mea. Nici n-ar fi putut porunci gărzilor să mă aresteze, fiindcă Blahernele erau păzite de soldaţi veneţieni.

— Vreau să-ţi vorbesc, Ioannis Anghelos, a spus el. Confidenţial.

— Dar nu am nici un secret, i-am răspuns eu.

Chipul lui întunecat şi mândru avea o expresie rigidă, care nu mă îmbia câtuşi de puţin să-l urmez în vreun loc închis, unde ar fi putut să mă omoare ca pe un miel.

Tocmai se pregătea să spună ceva, dar, uitându-se din curiozitate în butoiul pe care-l cerceta Grant şi apoi privindu-l pe acesta, a înţeles fără nici o explicaţie despre ce este vorba. Tunurile turcilor îşi începuseră ofensiva. Simţul lui politic s-a deşteptat şi, fără să mai spună o vorbă, s-a depărtat grăbit de noi, la fel cum sosise. Fiii lui mi-au aruncat o privire ciudată, apoi şi-au urmat tatăl.

Cercetările secrete ale lui Grant erau cunoscute. Deci Notaras încă nu se dăduse cu turcii, din moment ce a alergat imediat la împărat pentru a-i împărtăşi noutatea. Onoarea descoperirii îi aparţinea şi, în acelaşi timp, reuşea să recâştige încrederea împăratului. Bineînţeles, împăratul Constantin a sosit repede. Era însoţit doar de câţiva sfetnici mai apropiaţi.

— Megaducele te-a jefuit de gloria ce ţi s-ar fi cuvenit, i-am spus eu lui Grant.

Dar Johannes Grant mi-a răspuns:

— Eu nu am venit la Constantinopol pentru glorie. Tot ceea ce mă interesează este să-mi sporesc cunoştinţele.

Dar după ce a ajuns din nou lângă noi, megaducele Notaras l-a bătut prieteneşte pe umăr pe Johannes Grant, explicându-i împăratului importanta descoperire pe care o făcuse viteazul saxon. Împăratul s-a arătat şi el satisfăcut şi i-a făgăduit lui Grant o mare recompensă, încredinţându-le lui şi lui Notaras misiunea de a distruge toate galeriile turcilor; în acest scop, el a poruncit să fie detaşaţi câţiva oameni de pe zidul de apărare. I-a mai spus lui Grant că şi specialiştii imperiali sunt la dispoziţia sa.

Se înţelege că i-am trimis vorbă lui Giustiniani, care a venit călărind într-un suflet pentru a participa la veselia generală. Şi bailul Veneţiei, Minotto, a apărut cu faţa lui prosperă şi îmbujorată, dar nu era în apele sale, chiar dacă-şi petrecea nopţile în patul imperial din Palatul Blahernelor. Profitând de situaţie, Grant a ales câţiva dintre specialiştii împăratului pentru a-l ajuta şi a început să caute oameni care au mai lucrat în galerii subpământene.

De îndată ce au aflat despre ce este vorba, specialiştii împăratului au început să construiască pereţii mobili cu lame tăietoare de sabie, în interiorul cărora urma să fie pus butoiul cu pucioasă prevăzut cu un coş de evacuare a fumului şi aburului otrăvitor. Lukas Notaras se agita în jurul lor şi le transmitea sugestiile pe care împăratul, Giustiniani şi bailul Veneţiei le dădeau, privindu-i cu interes.

Apoi Grant a ales câţiva oameni simpli care să supravegheze butoaiele şi tobele, dar i-a trebuit ceva timp ca aceştia să poată înţelege despre ce este vorba şi ce aveau de făcut. La început, la fiecare foc al tunurilor turcilor, văzând ei boabele de mazăre rostogolindu-se de pe tobe, alergau îngroziţi şi anunţau că turcii au şi ajuns la suprafaţa pământului.

După ce a isprăvit de organizat totul, Johannes Grant i-a spus împăratului:

— N-am venit la Constantinopol nici pentru a câştiga aur, nici pentru glorie. Ceea ce m-a împins să mă angajez în slujba Bizanţului a fost nevoia de a mă apropia de ştiinţa grecilor. Nu am eu prea mult timp liber în aceste zile, ce-i drept, dar îngăduie-mi să citesc cel puţin catalogul bibliotecii tale, să răsfoiesc manuscrisele din pivniţa bibliotecii şi să împrumut textele lui Pitagora pentru a le putea citi la lumina opaiţului. Ştiu că eşti în posesia scrierilor lui Pitagora şi Arhimede, dar bibliotecarul tău le păzeşte ca un câine turbat şi interzice să fie aprinsă o lumânare sau un opaiţ în bibliotecă.

Cererea lui Grant nu a fost pe placul împăratului Constantin, al cărui chip palid şi supt s-a crispat de nelinişte. Evitându-i privirea, el a spus:

— Bibliotecarul meu îşi face doar datoria. Funcţia lui este ereditară. El se conduce după un ceremonial de mult stabilit. Eu însumi nu pot modifica regulile bibliotecii. A aduce în acest moment la suprafaţă manuscrisele îngropate ale filosofilor păgâni este o ofensă adusă lui Dumnezeu. Noi nu avem nevoie decât de un singur ajutor, o ştii. Nici Pitagora, nici Arhimede nu ne poate salva. Doar lisus Hristos, care şi-a dat viaţa pentru a ispăşi păcatele noastre şi a înviat din morţi, este salvarea noastră, a tuturor.

Iar Johannes Grant a spus abia auzit:

— Dacă voi nu mai aveţi nevoie decât de ajutorul lui, la ce bun să-mi risipesc ingeniozitatea şi să mă istovesc în calcule matematice pentru a-i împiedica pe turci să pătrundă în acest oraş?

Dar împăratul, agitându-şi enervat mâinile, i-a spus:

— Manuscrisele filosofilor greci sunt moştenirea noastră eternă, de aceea nu vrem să transmitem tradiţiile scrise barbarilor, care le-ar putea falsifica.

Giustiniani a tuşit cu înţeles, iar bailul Minotto şi-a rotit jignit ochii lui înroşiţi. După plecarea lui Grant, împăratul le-a spus pe un ton împăciuitor că apelativul barbar nu are nici o legătură cu latinii. Dar Grant, le-a explicat împăratul, fiind saxon, se înţelege că este de origine barbară.

Cu două ore înainte de a apune soarele, flota turcilor a vâslit dinspre Portul Celor Două Coloane până ce a ajuns la lanţ şi a încercat să-l rupă trăgând cu tunurile mici şi cu bombardele. Dar corăbiile masive ale veneţienilor au ripostat imediat şi au tras în navele turcilor producându-le multe stricăciuni, chiar şi incendii. Galerele turceşti din Cornul de Aur nu au atacat din spate, după cum se temuse Aloisio Diedo, ceea ce înseamnă că sultanul a intenţionat doar să-i întărâte pe apărătorii veneţieni din Golful Perei.

După acest incident, Aloisio Diedo s-a dus la împărat să se plângă şi i-a spus că, fără îndoială, turcii au observat când au fost golite cele trei corăbii veneţiene de încărcătură şi când soldaţii şi marinarii de pe ele au fost trimişi pe ziduri. Şi i-a mai spus împăratului că el nu mai este sigur că poate apăra lanţul când numărul apărătorilor s-a micşorat aşa de mult.

Chiar dacă flota veneţienilor a dat o atât de mare importanţă acestui atac neînsemnat, este clar că turcii nu au urmărit altceva decât să-i determine să nu se mai desprindă de pe corăbiile lor. Giustiniani a spus dispreţuitor:

— Marele atac al turcilor asupra lanţului a fost tot atât de periculos ca boabele de mazăre cu care un copil vrea să omoare un elefant. Dar fiecare apărător are impresia că ceea ce face el este cel mai important lucru şi se grozăveşte cu meritele lui. Să-şi vadă Diedo de portul lui şi să nu se bage în treburile altora! Eu am în grijă oraşul. Blahernele au primit ajutoare, dar acolo nu mai este nici un pericol, în afară de galeriile acelea de cârtiţă pe care le sapă turcii. La drept vorbind, singurul pericol adevărat este aici, la Poarta Sfântului Roman.

Şi a mai spus cu invidie:

— Lasă-i să păzească găurile de cârtiţă! Chiar de-ar reuşi turcii să iasă la suprafaţă, tot nu se vor putea strecura pe acolo prea mulţi deodată. Dacă miliţia de război va fi vigilentă, niciodată nu vor reuşi turcii să iasă prea mulţi pe sub pământ în oraş. Asta-i doar o vicleană uneltire a sultanului, ca să ne pierdem speranţa.

Grant a ordonat să se sape contragaleria, după care nefericiţii turci săpători ce se aflau în acea vreme acolo au fost împroşcaţi cu focul grecesc şi sufocaţi cu fumul otrăvitor. De fapt, nu a fost nevoie de scos mai mult de două coşuri mari cu pământ. Galeria turcilor nu era săpată prea în profunzime, aşa că prin deschiderea făcută turcii au putut fi stârpiţi fără nici o greutate.

Toată ziua au lovit tunurile cu o furie sporită, în marele zid au apărut noi spărturi înspăimântător de largi. Din oraş au venit de bunăvoie femei, copii şi bătrâni ca să ajute la repararea zidului. Teama şi groaza generează puteri neaşteptate. Au cărat pietre şi coşuri de pământ care, chiar şi pentru bărbaţii zdraveni, sunt prea grele. Şi au spus:

— Mai bine murim lângă bărbaţii, taţii şi fiii noştri decât să ajungem sclavi la turci!

Bărbaţi fără nici o cămaşă de zale pe ei se clatină pe lângă şanţul de apărare şi scot de acolo tot ce au aruncat turcii ca să-l umple. Cât vezi cu ochii, pământul este gol, nu mai găseşti o tufă nici pe dealul Perei, nici pe malul Bosforului.

Exista o singură consolare. Când împreună cu alţii îşi trăieşte nefericirea, când împreună cu alţii urmează să moară, omul devine mai mic şi nefericirea lui personală se pierde printre nefericirea celorlalţi. Ce însemnătate mai are oare dacă eu mă pierd, când ochii copiilor cu feţe palide lucesc de groază la fiecare lovitură a tunurilor şi când femeile însărcinate nasc înainte de a le veni sorocul? Beţia morţii colective topeşte neliniştea. Viaţa nu are nici o importanţă şi nu este altă moarte mai bună decât aceea pe care o împărţi cu poporul tău.

Dar toţi aceşti oameni simpli nu cer altceva decât să trăiască. Nefericiţi, săraci, chiar şi în sclavie, numai să trăiască.