17 mai 1453

În zori, flota turcă s-a apropiat vâslind dinspre Bosfor spre lanţ, dar s-a oprit şi mai departe decât ieri. Veneţienii au deschis focul şi au tras aproape o sută de ghiulele fără să le provoace duşmanilor nici o pierdere importantă. Marinarii veneţieni s-au lăudat mai apoi că au fost victorioşi. Ba au şi spus:

— Dacă toţi cei de pe ziduri şi-ar face datoria ca noi, n-ar mai fi nici o bătălie în oraş!

Dar eu sunt convins că aceasta n-a fost decât o tactică a sultanului pentru a împiedica transferarea altor veneţieni pe zidul de apărare. Este un motiv suficient această întărâtare ca veneţienii să nu-şi mai părăsească de acum încolo corăbiile.

Sunt mulţi cei care doresc să supravegheze apa din butoaie însă Grant nu i-a ales decât pe bărbaţii care n-au putere să poarte arme, dar au o vedere bună. Când văd doar o uşoară mişcare a apei din butoaie, multora dintre bătrâni le este teamă că turcii au şi ajuns la suprafaţa pământului. Alţii ameţesc tot privind în apa şi încep să aibă vedenii. Iar bărbaţii care până acum au apărat zidurile sunt atât de obosiţi, încât pot dormi şi-n picioare pe lângă butoaie. Paza butoaielor în timpul zilei este, de fapt, inutilă, fiindcă apa se clatină la fiecare bubuitură de tun. De aceea, generos, Grant le-a dat voie supraveghetorilor să doarmă în timpul zilei, în liniştea nopţii, se observă mai bine mişcările turcilor din galeriile subterane.

M-am gândit că supravegherea butoaielor ar fi tocmai potrivită pentru bătrânul Manuil, de aceea am plecat în căutarea lui. Dar Manuil găsise un mod de a părăsi zidul şi de a le câştiga prietenia veneţienilor. Fiind un bun cunoscător al caselor de desfrâu din oraş şi a femeilor dispuse să-şi vândă trupul pe fructe uscate şi pâine proaspătă, le înlesnea acestora intrarea la Blaherne. De altfel, lângă Poarta Blahernelor erau şi adolescente, care aşteptau cu nerăbdare să se vândă soldaţilor veneţieni. L-am întâlnit pe Manuil tocmai când era pe cale să plece spre oraş. Purta în spinare un coş imens încărcat cu mâncare. Avea o hârtie de liberă trecere prin oraş autentificată cu sigiliul bailului Veneţiei, aşa că nu se mai temea de poliţia de război. Mi-a spus cu mult entuziasm că, dacă va mai dura un timp oarecare asediul, va ajunge un om bogat.

Dar văzându-mi tăcerea reprobatoare, s-a supărat şi a spus:

— Fiecare îşi este sieşi mai aproape; în tot oraşul se fac schimburi la negru pe baza certificatelor de liberă trecere eliberate fie de împărat, fie de genovezi sau de veneţieni. Mulţi s-au îmbogăţit şi rari sunt aceia care s-au ales doar cu spinarea jupuită. Unde este cerere, acolo este şi ofertă. Asta-i legea suverană a lumii. Iar dacă nu te grăbeşti, se găseşte întotdeauna unul mai viclean care să se aleagă cu câştigul. Oare nu-i mai bine dacă delicatesele veneţienilor ajung în gura grecilor decât în aceste burdihanuri revărsate? Află că nu-i vina mea dacă bărbaţii graşi şi robuşti sunt încercaţi de patimi rele şi caută femei şi băieţi tineri ca să-şi potolească, între două bătălii, simţurile aţâţate.

A continuat şi mai înverşunat:

— Veneţienii sunt prietenii noştri, îşi riscă viaţa pentru oraşul nostru. Oare este o crimă dacă o fată tânără îşi sacrifică virginitatea şi se distrează cu ei pentru a câştiga bani cu care să cumpere pâine pentru părinţi? Sau dacă o femeie respectabilă se întinde un pic pe spate ca să obţină în schimb delicatese de care n-a mai avut parte de multă vreme? Toate acestea se făptuiesc întru slava lui Dumnezeu şi pentru binele creştinătăţii, cel puţin aşa spun veneţienii. Aşa că, stăpâne, nu te mai împotrivi legilor fireşti ale lumii, că tot nu vei reuşi să schimbi nimic. Suntem toţi nişte păcătoşi, asta-i.

Cum eu mă închisesem în tăcerea omului care nu poate admite asemenea nelegiuiri, el a încercat să se justifice şi a adăugat:

— Dacă într-adevăr este nevoie de mine, voi lua un cuţit de măcelar şi voi urca pe ziduri. Dar atât timp cât nu-i absolut necesar, lasă-mă să fiu şi eu fericit în felul meu. Dacă voi reuşi să ascund destui bani, poate că-mi voi putea răscumpăra viaţa când vor intra turcii în oraş. Şi chiar dacă acest asediu va mai dura, e mai bine dacă am şi eu banii mei, pe care, oricum ai lua-o, tot îi va câştiga cineva, poate şi mai lipsit de scrupule decât mine. Uită-te în jurul tău şi încearcă să nu închizi ochii în faţa realităţii! Arhonţii, ba chiar şi cei din familia împăratului ne dau nouă, bărbaţilor săraci, cel mai bun exemplu de cupiditate. Aruncă o privire în încăperile comandanţilor veneţieni sau în pântecele corăbiilor lor. Vei vedea cu câtă râvnă şi devotament doamnele înaltei societăţi bizantine se străduiesc să-i distreze pe aliaţii noştri latini, în timp ce bărbaţii lor apără zidurile oraşului.

— Vai de noi, bieţii greci! Am rostit eu.

— Nu! M-a contrazis Manuil. Spune mai degrabă: Vai de noi, bieţii oameni! Toţi suntem la fel în inima noastră. Şi grecii, şi turcii, şi latinii, şi francii.

El are dreptate. Cine sunt eu ca să-l pot judeca? În felul lui, fiecare îşi împlineşte destinul.

În zadar am aşteptat ca Lukas Notaras să mă caute, în cursul zilei l-am întâlnit de mai multe ori şi, de fiecare dată, pe chipul lui am văzut aceeaşi privire duşmănoasă şi rău prevestitoare. Iar de la fiica lui nu am primit nici un semn de viaţă.

Încremenit în propria-mi neputinţă, m-am gândit să fac o faptă bună. Poate că Johannes Grant îi va sluji fiarei ce va să vie, dar ca om el îmi este drag. Îmi sunt dragi ochii lui neliniştiţi, îi admir modul cum gândeşte. De ce să nu fie şi el, în felul lui, fericit, atât timp cât se mai poate? De aceea m-am dus la bibliotecă şi i-am vorbit bibliotecarului imperial, un bărbat care, după ce că n-are nici un dinte în gură şi-i surd de-o ureche, umblă îmbrăcat în veşminte de ceremonie, împodobite cu însemnele importantului său rang, acum, când toată lumea se agită pe ziduri şi turcii bombardează cu înverşunare oraşul.

I-am povestit că galeria săpată de turci se îndreaptă în mod vădit spre bibliotecă, de unde turcii speră că vor putea pătrunde cu mai multă uşurinţă în oraş, ocrotiţi de întunericul subpă-mântean al bibliotecii. Bibliotecarul este un om plin de el până peste urechi şi de importanta sa misiune, aşa că, neputând să se mai gândească şi la altceva, nu a avut nici o suspiciune şi m-a crezut pe dată.

— Dar nu se poate! A strigat el opărit. Asta nu se va întâmpla niciodată! Ei ar putea să calce din greşeală cu picioarele peste manuscrise preţioase şi să le distrugă. Şi dacă nu vor fi atenţi când vor umbla cu torţele aprinse? O, Doamne! Dacă vor lua foc cărţile? Ar fi o pierdere irecuperabilă pentru umanitate.

Aşa se face că l-am sfătuit să-i ceară ajutor lui Johannes Grant, care, fără îndoială, i-am spus eu, va găsi un mod ingenios de a-i apăra preţioasa bibliotecă. Pus în faţa acestei primejdii, bibliotecarul a acceptat să se umilească în faţa unui saxon şi, luându-l de braţ, l-a condus pe Grant ca să vadă pivniţele bibliotecii până în cele mai îndepărtate unghere. Grant a luat cu el şi o ciutură cu apă şi i-a promis naivului bibliotecar că va supraveghea el însuşi de vor fi semne ameninţătoare care să ateste că turcii sunt în apropiere. Iar bibliotecarul i-a îngăduit să folosească un opaiţ pentru a putea observa suprafaţa apei din ciutură. Animat de un entuziasm neobişnuit, bibliotecarul a scos apoi din teacă o sabie ruginită de vreme şi s-a jurat că doar peste cadavrul lui vor putea trece turcii să-i pângărească biblioteca. Şi în mintea lui dezorientată de om bătrân a început să crească ideea că asediul Constantinopolului a fost plănuit de sultan doar pentru a pune mâna pe nepreţuitele comori ale bibliotecii imperiale.

De-ar fi ştiut el că de multă vreme veneţienii folosesc paginile cărţilor sfinte pentru a aprinde focul pe pardoseala de marmură a Palatului Blahernelor şi pentru a lansa săgeţi aprinse în tabăra turcilor!

Dar n-a avut parte saxonul de linişte ca să se poată bucura de lectura cărţilor mult râvnite. După căderea întunericului, a fost chemat de urgenţă în apropierea Porţii Caligaria. Acolo, doar la o sută de paşi de tunelul dintâi, se auzea un zgomot surd care anunţa că turcii vor ajunge la suprafaţa pământului în apropierea fundaţiei marelui zid. În mare grabă, Johannes Grant a făcut tot felul de calcule matematice, apoi le-a arătat lucrătorilor unde să sape pentru a le ieşi turcilor în întâmpinare. Bănuiesc că el a vrut să termine cât mai repede cu turcii pentru a se putea întoarce în bibliotecă.