18 martie 1453

N-are nici un rost să ne mai certăm. Fiecare cu ideile sale. Trupul ei mă înţelege. Inima, nu.

M-am gândit că este înţelept să-l previn pe Giustiniani despre ceea ce vorbesc oamenii din popor. Nu a fost câtuşi de puţin afectat şi s-a uitat la mine ca la un imbecil.

— Nici un om cu judecată nu doreşte războiul, a spus el. Adevărul este că fiecare femeie doreşte ca bărbatul şi copiii ei să trăiască. Nimeni nu vrea să-i fie distrusă casa ori să-i fie furate lucrurile. De-aş fi fost negustor, ţăran, bijutier sau ţesător n-aş fi dorit pentru nimic în lume războiul. Am văzut atâtea războaie. Dar poporul nu are nici o importanţă. Zece oameni bine înarmaţi pot supune o mie de oameni, încă de pe vremea romanilor se ştie acest lucru. Poporul? Dacă-i nevoie, poate striga ceea ce i se porunceşte să strige. Ca boul care urmează să fie înjungheat, care păşeşte cu ochii legaţi urmându-şi cu umilinţă stăpânul. Abia când simte în nări mirosul sângelui, încearcă să se răzvrătească dar atunci este prea târziu. Mulţimea nu mai poate face nimic când i s-a hotărât soarta. Nimic altceva decât să lupte. Nu-ţi mai face griji pentru ceea ce gândeşte poporul, Jean Ange! Şi a continuat, oarecum amuzat:

— Chiar dacă eşti atât de învăţat precum eşti, la soldaţi nu te pricepi. Capacitatea de a fi soldat este un dar cu care te naşti. Unii se nasc soldaţi, alţii nu vor ajunge niciodată, chiar de-ar cunoaşte perfect tot ce are legătură cu războiul. De aceea, au fost întotdeauna bărbaţi care, chiar şi de pe poziţia de sclav, au putut să se ridice şi să domine un popor. Disciplina, instrucţia şi morala militară sunt tot ceea ce-i trebuie unui soldat ca să fie soldat. Un adevărat comandant de război ştie ce trebuie să-l înveţe pe un soldat şi ce fel de exemple să-i dea pentru a obţine tot ceea ce doreşte de la el. Dar cum reuşeşte s-o facă, nu cred că ţi-aş putea explica… Îndată după ce am fost învestit cu funcţia de comandant, am dat ordin să fie strânse şi inventariate toate armele din acest oraş, atât ale nobililor, cât şi ale oamenilor simpli. Chiar şi fiii arhonţilor au trebuit să-şi aducă arbaletele încrustate cu fildeş. Chiar şi măcelarii şi-au adus satârele de spart oase şi de tocat carne; în fiecare zi, după instrucţie, armele sunt depozitate la Arsenal. Doar gardienii au dreptul să umble înarmaţi. Oricine are dreptul să se instruiască în mânuirea armei care-i este pe plac, dar nimeni nu are dreptul s-o ia acasă. Un popor dezarmat este inofensiv. Când am ajuns la Constantinopol, oraşul fierbea de ură şi de neîncredere faţă de latini. Eu am restabilit calmul şi disciplina în oraş. Acum toţi bărbaţii se instruiesc energic pentru a-i apăra zidurile. Iar cei care îi conduc sunt latini. Oare acesta nu-i un succes militar? Nu fi neliniştit din pricina poporului, Jean Ange! Oamenii vor lupta pentru viaţa lor, iar eu voi fi vigilent, ca nici o trădare să nu-i destabilizeze.

A continuat:

— Un adevărat pericol sunt doar marinarii noştri care n-au nimic de făcut. Neastâmpărul lor este cauza tuturor tulburărilor care-i enervează atât pe latini, cât şi pe greci. Nici războinicii veneţieni în armuri nu reuşesc să-i liniştească pe aceşti destrăbălaţi care nu mai ştiu cu ce să-şi piardă timpul. De-aş fi fost eu sultanul, aş fi distrus mai degrabă aceste corăbii revoltate decât oraşul. Nici n-ar fi prea mare lucru de făcut. Doar de pândit vântul favorabil, de pus mâna pe căpitani şi pe timonieri, de tăiat lanţurile de ancorare şi gata, toate corăbiile pline cu bogăţii – în drum spre Gallipoli! La drept vorbind, din Pera sosesc destul de des bărci pline cu peşte, ulei, vin şi tot felul de fleacuri.

Mi-a aruncat o privire răutăcioasă şi, frecându-şi mâinile, a spus:

— Mi-a fost greu să-l conving pe împărat ca să-i pună la treabă pe marinari. Oare de ce să plătească el fiecărei corăbii cu puturoşi câte trei sute de ducaţi pe lună? Grecii cer bani pentru fiece piatră pe care o urcă pe ziduri şi pentru fiece coş cu pământ pe care-l cară. Este drept şi firesc. Sunt oameni săraci, dar inimoşi, care trebuie să-şi hrănească familia. Dar fiece lovitură de târnăcop îl costă şi mai scump pe împărat dacă marinarii îşi petrec ziua cântând din fluier şi dansând pe corăbiile lor. Împăratului îi este teamă să nu intre în conflict cu căpitanii corăbiilor veneţiene dacă le-ar pretinde marinarilor să facă şi altceva în afară de întreţinerea propriilor corăbii. Dar, în sfârşit, eu am obţinut numirea lui Aloisio Diedo în funcţia de comandant al flotei.

A precizat insistând pe fiecare cuvânt:

— Comandant al întregii flote şi a portului. Deci, începând de mâine, luni, în zori, toate galerele mari se vor întoarce la Cornul de Aur şi vor ancora în portul Kyneghion de la Blaherne. Lopeţi, târnăcoape şi coşuri pentru transportat pământul, toate sunt pregătite. Treaba pe care o au ei de făcut este să sape un şanţ de la Poarta Crăpată până la Turnul lui Anemas, unde terenul este drept. N-ar avea nici un rost să fie lăsaţi turcii să se apropie de port, să ajungă aproape de zidurile Blahernelor.

Mi-a aruncat o privire ciudată şi a continuat:

— Ori să înceapă să sape galerii subterane pentru a putea pătrunde în palat. Am aflat că, pe lângă cavaleri, sârbii le-au promis turcilor şi specialişti în săpături subterane. Se înţelege că despotul Serbiei, vulpoiul acela bătrân, nu a anunţat deschis lucrul acesta. Dar dacă tot şi-a căsătorit el rudele cu prinţi şi prinţese de la toate curţile, din Ungaria până în Trapezunt, le-a trimis scrisori în care a plâns cu melancolie pentru soarta bărbaţilor din mine, pe care nu mai are cum să-i plătească. Chiar şi basileului Constantin i-a scris cerându-i ajutorul şi cerându-şi, în acelaşi timp, iertare, că a fost nevoit să-i trimită sultanului cavaleria. Dar printre rândurile acelei scrisori multe se pot citi.

Evident că, pentru a începe o atât de laborioasă lucrare de construcţie a unei noi tranşee, Giustiniani era informat asupra intenţiilor sultanului. Dar nu mă puteam concentra asupra acestui lucru. Ceea ce m-a uimit cel mai mult a fost faptul că Lukas Notaras fusese ignorat. Este sigur că atât proprietarii, cât şi căpitanii corăbiilor nu admiteau să fie subodonaţi unui comandant grec. Dar cum se face că împăratul, chiar în acest moment, a îndrăznit să-l lovească atât de sângeros pe megaduce? I-am spus:

— Săptămână de săptămână a tot aşteptat Lukas Notaras ca să te sfătuieşti cu el, iar acum, fără să fi avut cel puţin o întrevedere, tu l-ai dat la o parte.

Dar Giustiniani a protestat, ridicând braţul, şi a spus:

— Dimpotrivă, dimpotrivă! Apreciind, împreună cu împăratul şi consilierii lui, că Lukas Notaras este un strateg nemaipomenit de bun, am considerat că i se cuvine un loc demn în apărarea oraşului, pe măsura rangului său şi deosebitei lui experienţe. Ce-ar fi putut face cu prăpăditele lui dromoane, când latinii îşi doresc un comandant de-al lor? Dar el a fost avansat în rang, fiindcă i s-a dat comanda apărării unei importante părţi a zidului.

Nu mi-a venit să cred.

— Oare voi sunteţi nebuni cu toţii? Am strigat eu. De ce-l împingeţi să păcătuiască? Este rău atât pentru el, cât şi pentru oraş. Oare a uitat toată lumea că el preferă turbanul sultanului tiarei pontificale?

— Nu-i nimic, a rostit calm Giustiniani, foarte bine dispus pentru că reuşise să mă enerveze. Dar această hotărâre este o dovadă a perfectei înţelegeri care există acum între latini şi greci, între susţinătorii şi adversarii Uniunii, în dorinţa lor comună de a apăra oraşul. De ce să fie dat la o parte un om doar pentru convingerile pe care le are? Lukas Notaras va asigura apărarea unui sfert din zidurile Constantinopolului. Aşa a hotărât în unanimitate consiliul de război. Trebuie pus capăt intrigilor şi neîncrederii. Ne întindem unul altuia o mână frăţească pentru apărarea acestui oraş minunat, nu-i aşa?

L-am întrebat:

— Eşti beat? Oare împăratul şi-a pierdut minţile?

— Împăratul l-a convocat pe megaduce la Blaherne. Probabil că în acest moment sunt pe cale să se îmbrăţişeze şi să se pupe, a continuat Giustiniani pe acelaşi ton ironic. Cine ştie, poate plâng de fericire că, în sfârşit, s-au regăsit. Grecii plâng repede, la fel ca veneţienii. Ce să-i faci? Noi, genovezii, suntem mai puţin sensibili. Dar până şi eu sunt emoţionat acum la gândul că bunul meu simţ a reuşit să-i împace pe vechii adversari.

După care s-a prefăcut că-şi şterge o lacrimă din colţul ochiului, în timp ce abia se stăpânea să nu izbucnească în râs. Deşi nu i-am apreciat gluma, el a continuat pe acelaşi ton:

— Se înţelege că lui Lukas Notaras îi va fi mai uşor să suporte pierderea dromoanelor, dacă tot a obţinut această funcţie importantă. Ca primă condiţie a apărării portului, Aloisio Diedo cere ca ambarcaţiunile mici sau nefolositoare să fie înlăturate. Aşa se face că galerele imperiale vor fi dezarmate şi trase pe uscat. Nu mă îndoiesc că marinarii şi soldaţii de pe dromoane îi vor fi de mare folos lui Lukas Notaras la apărarea părţii de zid ce i-a fost încredinţată, fiindcă eu n-am de unde să-i dau lui oameni. Dar nu te nelinişti! Mi-a spus Giustiniani. Vor mai fi trase la mal sau scufundate şi alte ambarcaţiuni mici, pentru că altfel, de li se vor rupe în timpul luptelor parâmele de legătură, ar putea lua foc, punând astfel în pericol corăbiile mari de război. Pe de altă parte, nemaifiind bune de folosit, nu vor mai duce în ispită pe nimeni să fugă. Aşa că ordinea începe să domnească şi pe mare. Chiar dacă-i veneţian, Aloisio Diedo este un bărbat de ispravă.

— Aşa, vasăzică! Am spus eu. Chiar voi îl împingeţi pe megaduce în braţele sultanului. Voi îl siliţi să meargă pe un drum pe care, probabil, încă ezită să-l aleagă. Dar el este grec şi ţine la poporul său. Voi îl deposedaţi de port şi de corăbiile pe care le-a reparat şi le-a echipat cu aurul lui. Voi loviţi într-un om care a fost destul de mult lovit. Eu nu vă pot înţelege politica, nici a ta, nici a împăratului.

— Dar noi nu-l deposedăm de nici un port, a spus Giustiniani cu o vădită falsă inocenţă în glas. Noi îi retragem doar corăbiile. Dar el se va bucura în continuare de întregul port, fiindcă-i va apăra zidurile. De la concesiunea veneţienilor până la Blaherne. Tot zidul interior al portului. Ceva mai mult de cinci mii de paşi. În timp ce eu, modest, mă mulţumesc doar cu o mie de paşi de-a lungul drumului terestru.

Nu aveam nevoie să mă uit pe hartă pentru a înţelege despre ce era vorba. Atâta timp cât navele latinilor împiedicau intrarea în port, nici un asalt nu ameninţa zidul dinspre mare. Pentru a apăra partea aceea lungă de zid, era nevoie doar de o mână de oameni, care trebuia să urmărească mişcarea din port. De fapt, acesta era locul cel mai puţin expus. Ar fi trebuit ca turcii să aibă aripi ca să ajungă acolo; încredinţându-i-se comanda acestei părţi de zid, lui Notaras i s-a făcut o onoare lipsită de importanţă.

Când am înţeles bine despre ce-i vorba, Giustiniani a izbucnit într-un hohot de râs, şi-a lovit coapsele şi a spus:

— În sfârşit, ai priceput! Dar este o porţiune imensă, mai lungă decât a oricărui alt comandant. Notaras va trebui să se arate mulţumit, deşi numai el va şti cât de amărât va fi în inima lui. Şi, fără îndoială, va înţelege, fiindcă nu-i un bărbat prost.

— În felul acesta, am spus eu, îi arătaţi, în modul cel mai onorabil, cât de profundă vă este neîncrederea în el. Poate că aşa-i mai înţelept. Poate…

Giustiniani a încetat brusc să râdă şi s-a uitat întrebător la mine.

— Îl împiedicăm să trădeze, a rostit el serios, încă de la începutul asediului, el va fi ocupat cu zidurile lui şi nu va mai avea prilejul să ne atace pe la spate, chiar dacă va vrea. Eu nu înţeleg de ce eşti nemulţumit. Doar tu însuţi m-ai sfătuit să mă feresc de Notaras.

La drept vorbind, are dreptate. Cu mult bun-simţ, a găsit modul cel mai discret de a-l scoate din joc pe Notaras. Totuşi, de ce sunt eu nemulţumit?