19 aprilie 1453

Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, iartă păcatele mele!

După ce astă-noapte am scris atât de mult, credeam că voi dormi bine. Dar eu nu mai pot dormi, încerc doar să amorţesc neliniştea din inima mea, de aceea scriu cuvinte zadarnice.

Dar pe când mă odihneam cu ochii deschişi în întunericul camerei mele de la Blaherne, bucurându-mă de somptuoasa mea singurătate şi, în acelaşi timp, suferind de ascuţita disperare a singurătăţii, a venit ea. A venit. Fără să o fi rugat. Anna Notaras. Iubirea mea.

Am recunoscut-o după paşii uşori, după parfumul de hiacint. A spus în şoaptă:

— Ioannis Anghelos! Dormi?

Mâinile reci au alunecat între mâinile mele, s-a strâns la pieptul meu, i-am simţit nasul şi buzele reci, dar obrajii îi erau nespus de fierbinţi.

— Iartă-mă! A murmurat ea. Iartă-mă, iubitul meu! N-am ştiut ce fac. N-am ştiut ce vreau. Eşti încă viu, nu-i aşa?

— Bineînţeles că sunt viu, i-am răspuns. Le este mai greu să mă omoare. Nu omori răul atât de uşor.

A spus:

— Se cutremură pământul. Cad zidurile. Moartea strigă pe mii de glasuri în noapte. Nu, nimeni nu-şi poate imagina războiul mai înainte de a-l cunoaşte. Noaptea trecută, înainte de asaltul turcilor, m-am rugat pentru tine aşa cum nu m-am rugat niciodată. I-am făgăduit Creatorului că voi renunţa la tot egoismul meu, la toată răutatea mea, la toată mândria ce mi-a mai rămas, doar să te mai pot vedea o dată. Nu mai este loc pentru toate aceste deşertăciuni, nu mai este loc pentru nimic când îţi simt mâinile pe mâinile mele, când îţi simt obrazul, când ştiu că trăieşti.

Şi am avut impresia că mă aflu în vis. Apoi ochii mi s-au obişnuit cu întunericul. I-am întors faţa spre fereastră, de unde se strecura lumina puţină a nopţii, chipul ei era palid şi supt, şi degetele i se subţiaseră, m-am temut pentru ea şi am întrebat-o:

— Doar nu eşti bolnavă?

— Bolnavă…, a repetat ea, ca şi cum n-ar fi înţeles. Nu, nu sunt bolnavă. M-am temut mult şi mi-a fost dor de tine. Nu pricep ce-i cu mine.

— Am fost rău cu tine şi nu te-am înţeles, nu-i aşa? I-am spus eu generos.

— Nu, nu, a protestat ea. Poate că în adâncurile inimii de femeie se ascunde o pisică. Poate că o femeie îndrăgostită îl face să sufere pe bărbatul iubit.

— E adevărat că mă iubeşti? Am întrebat-o. Desigur, chiar dacă mâinile, obrajii şi buzele ei erau o mărturie de netăgăduit. Doar nu de mult ai spus că mă urăşti.

— Te-am urât multe zile, a spus ea. Poate o săptămână. Abia după ce au început să bubuie tunurile şi pereţii din mănăstire au crăpat, am înţeles. Am hotărât, am jurat în inima mea că nu voi mai încerca niciodată să te văd. Sau, dacă te-aş vedea, că nu-ţi voi adresa nici o vorbă, în afară, bineînţeles, de cele cu care să te ţin la distanţă. Şi acum… Sunt aici, în întunericul nopţii, alături de tine. Mai mult chiar, te-am sărutat. Nefericita de mine! Bietul de tine!

— Şi eu am făcut acelaşi legământ, i-am spus, mângâindu-i umerii.

I-am simţit umerii rotunzi şi moi sub ţesătura veşmântului, parfumul de hiacint al obrajilor. Destinsă, eliberată de teamă, ea a început deodată să râdă cu un glas cristalin de copil. I-am pus mâinile pe gură, dar a continuat să râdă. Suspicios, am întrebat-o:

— De ce râzi?

Împătimit de dragoste, m-am îndoit, mi-a fost teamă că vrea să-şi bată joc de mine, să mă umilească.

— Sunt fericită, a spus râzând printre degetele mâinilor mele. Sunt nespus de fericită. Şi-apoi, nu pot să-mi stăvilesc râsul când îmi amintesc cât de caraghios ai reuşit să scapi de mine alergând cu armura în braţe.

— N-am fugit de tine, m-am apărat. De mine însumi am fugit eu atunci. Dar de mine însumi nu mă mai pot ascunde. Pot fi pe ziduri, pot fi la Blaherne, pot fi în lumea reală sau în cea imaginară, totuna-i. Mereu, în orice clipă, nevăzută, tu eşti lângă mine şi-mi răscoleşti fiinţa.

Dar, după ce a reuşit să mă rătăcească şi m-a împins să-i mărturisesc umil ceea ce nu aş fi vrut să-i spun, m-a îndepărtat, apărându-se cu mâinile, şi a rostit la fel ca toate femeile care nu ştiu prea bine ce vor:

— Nu, nu, să fim cuminţi.

Şi eu i-am spus cu inima încărcată de amar:

— Tu crezi în continuare că mărul este plin de viermi. Bine! Vrei, nu vrei, va trebui să te înfrupţi din el.

Am strâns-o puternic în braţe şi ea a încercat să mi se împotrivească, împingându-mi pieptul cu mâinile, dar a renunţat repede şi buzele noastre s-au unit. Cu patimă, cu sete, cu ştiinţă amară, buzele mele i le-au sărutat pe ale ei.

În acelaşi moment cerul nopţii s-a luminat şi întunericul a fost spart de detunătura tunului cel mare. Pardoseala a vibrat, tot palatul construit din piatră s-a zguduit. Pentru o clipă, amândoi am crezut că n-a fost doar o bubuitură de tun.

— Bunule Dumnezeu! A murmurat ea. S-a cutremurat pământul când ne-am sărutat! Nici nu-i de mirare!

— Anna! Am spus eu. Am văzut greci care au murit loviţi de săgeţile turcilor sau de bucăţi sfărâmate din proiectilele de piatră. M-am hotărât să renunţ la credinţa dintâi, pentru a mă întoarce la credinţa strămoşilor mei greci. De voi fi renegat, fie Domnul îndurător cu mine! Dar, mai înainte de a muri, vreau să mă botez în credinţa străbunilor. De la vâlvătaia pe care au aprins-o turcii asupra Constantinopolului, sângele meu grec clocoteşte, în drumul meu, ceva a fost greşit. Fiul rătăcit vrea să se întoarcă în casa tatălui său.

Am continuat:

— Nu mă cunosc pe mine însumi. Nu ştiu dacă am luat această hotărâre pentru că sunt convins că e dreaptă, pentru că te iubesc sau pentru că iubesc acest oraş. Hotarele dintre biserici nu se întind până la cer. Dar inima mea tânjeşte după Biserica dintâi a lui Hristos şi după Sfintele ei Taine. Dacă-i un păcat, Dumnezeu mă va judeca. Mâine dimineaţă, de se va încumeta vreun preot s-o facă, mă voi boteza din nou.

Şi-a încleştat mâna de braţul meu şi am simţit că-i este teamă. A strigat:

— Nu, nu! Am greşit când ţi-am cerut acest lucru. Dar eu am renunţat la mândria-mi deşartă. Te iubesc. Pe mine să mă judece Dumnezeu dacă voi fi păcătuit iubindu-te, nu pe tine!

— Atunci pretinzi că nu mai eşti câtuşi de puţin capricioasă, am învinuit-o eu. Dar tu însăţi mi-ai cerut să ne căsătorim şi va fi aşa cum ai dorit. Oricum, căsătoria mea de dinainte n-a fost o căsătorie. Iar de mă voi uni cu tine, conştiinţa nu va avea ce să-mi reproşeze. Sau poate că acum nu mai doreşti să fii soţia mea?

Şi-a desprins mâna de pe braţul meu şi faţa ei era ca o pată albă în întuneric.

— Nu ştiu, a şoptit ea. Am crezut. Nu ştiu ce am crezut.

Am spus:

— Ai crezut că războiul şi moartea pot purifica totul, aşa cum şi eu am crezut. Ai sosit în întunericul nopţii ca să-mi înfrâng împotrivirea din inima mea şi să profit de slăbiciunea ta. Dar nu, nu vreau să se întâmple asta când ştiu că în inima ta nu gândeşti astfel.

Era neliniştită şi a strigat:

— Moştenească-te diavolul!

Dar i-a fost ruşine, şi-a acoperit gura, apoi a şoptit:

— Iartă-mă! De când sunt împreună cu Hariclea, i-am împrumutat blestemele. Dar cum ai putea să ştii tu ce este în inima mea, când eu însămi nu ştiu? De fapt, ce vreau eu? Vreau să mă iubeşti aşa cum doreşti. Dar mă sperie gândul că, după ce vei obţine extazul la care râvneşti, te vei pierde în amărăciune. Poate că nu am experienţă, a continuat ea, dar, instinctiv, ca femeie, înţeleg multe dintre acele lucruri pe care un bărbat nu le va putea înţelege niciodată. Am citit mult, am auzit multe, iar în ultimele săptămâni Hariclea mi-a dat sfaturi folositoare. Pentru mulţi bărbaţi femeia este doar ca o momeală prinsă în cârlig, cu care pescarul îşi ispiteşte peştele. După ce misterul nupţial s-a consumat, cârligul de care a fost prinsă momeala îl sfâşie pe bărbat. Eu nu vreau să-ţi fiu ţie nici momeală, nici cârlig. Se mai spune că bărbatul se satură de legătura trupească mai repede decât femeia lui. De aceea, mulţi bărbaţi, pentru a se sustrage obligaţiilor matrimoniale, pleacă în războaie, se ocupă de politică sau colecţionează icoane vechi. Tu însuţi ai plecat în cruciadă ca să scapi de femeia ta, de Ghita. Oare cum aş putea avea încredere într-un bărbat când, prin firea lui, bărbatul este nestatornic? Tu eşti gata să renunţi şi la credinţa ta doar pentru a te culca cu mine. Atât de puternică ţi-e patima. Nu, nu mai pot avea încredere în tine. Nici nu mai pot crede că femeia cu care eşti unit ar fi bătrână şi urâtă. Ai spus aşa doar ca să mă ameţeşti; în inima ta minţi ca toţi bărbaţii care, pentru o clipă de dragoste, rătăcesc mintea unei femei.

— Dumnezeule mare, ai îndurare! Anna! Am strigat eu. Credeam că te cunosc aşa cum îţi cunosc ochii limpezi. Parcă ai fi posedată de spirite rele. Ce vrei?

— Nu ştiu, a spus ea, ridicând din umeri.

S-a lipit de mine şi i-am simţit trupul fremătând.

— Dar nu ţi-am cerut niciodată să te culci cu mine aşa cum se culcă o femeie cu bărbatul ei, i-am spus eu mâhnit. Bineînţeles, te-am mângâiat, nu pot spune că toate au fost mângâieri nevinovate, dar întotdeauna te-am respectat. Tu singură ai început să-mi vorbeşti cu îndârjire despre dragostea trupească. Nu-i de mirare că dorinţa mea a sporit.

— Aşa? M-a întrebat ea mânioasă. Dar mă insulţi! N-ar fi prima oară, ce-i drept, dar de data aceasta e prea mult. Să înţeleg că nu m-ai ales pentru că vrei să te iubeşti cu mine? Nu m-ai ales pentru că eşti pătimaş după mine? Atunci pentru ce, Doamne sfinte, vrei să te căsătoreşti cu mine? Pentru numele tatălui meu? Pentru averea lui? Atât de josnic să fii? La urma urmelor, ce vrei de la mine? Tu, tu cel care mi-ai spus de atâtea ori că mă iubeşti…

Am patruzeci de ani. Am trecut prin multe încercări. Ar fi trebuit să nu-mi pierd cumpătul: Dar o iubesc atât de mult. În clipa aceea, în capul meu n-a mai fost loc pentru alt gând în afară de acela că ea dorea să mă scoată din minţi. Oboseala, mânia, melancolia, teama, dorinţa, ezitările, toate s-au revărsat din mine clocotind într-o patimă pe care nu mi-am mai putut-o stăpâni. Şi am strâns-o cu putere la piept, iar ea şi-a încolăcit braţele de gâtul meu, de parcă n-ar mai fi vrut să se desprindă de mine niciodată.

Gura ei a răspuns cu pasiune la sărutările mele. Răsuflarea ei drăgăstoasă mi-a atins mângâietor obrajii. Şi, în ciuda suferinţei, trupul ei s-a unit şi mai strâns cu al meu. Mâinile i s-au încleştat de spinarea mea şi de umeri, de parcă ar fi vrut să păstreze etern în căuşul lor amintirea trupului meu viu.

Am rămas apoi întins lângă ea, în întuneric, istovit, liniştit, rece. Mi s-a dăruit de bunăvoie. De acum înainte este o femeie dezonorată. Dar eu o iubesc. O iubesc aşa cum este. Îi iubesc chiar şi capriciile.

Multă vreme am rămas amândoi nemişcaţi, fără să ne spunem o vorbă. Apoi mi-a şoptit la ureche:

— Ioannis Anghelos, nu-i mai bine aşa?

— Aşa-i cel mai bine, am răspuns eu şi am simţit o nevoie cumplită să dorm.

A început să râdă pe înfundate şi mi-a şoptit din nou la ureche:

— Atât de uşor, atât de simplu, atât de limpede. Tu reuşeşti să complici foarte mult lucrurile cele mai simple, în orice caz, eu sunt fericită.

— Şi nu regreţi? Am întrebat-o, pe jumătate adormit, doar aşa, ca să spun şi eu ceva.

— De ce-aş regreta? A întrebat ea cu un aer surprins. De acum încolo nu vei mai fugi de mine. Şi apoi, mă simt bine. Să te fi căsătorit mai întâi, poate că n-aş mai fi fost atât de sigură. Tu ai părăsit o soţie. Dar acum, după ceea ce s-a întâmplat, nu ai tu inima să mă laşi singură. Te cunosc prea bine, dragul meu, nu eşti chiar atât de dur cum pretinzi că eşti.

Am simţit în toată fiinţa o pace profundă şi nu am fost atent la vorbele rostite de ea. Capul ei muritor se odihnea pe braţul meu, gura ei muritoare îmi săruta urechea, părul ei îmi mângâia gâtul, respiram parfumul de hiacint al obrajilor ei. Am pus mâna pe sânii ei goi şi am adormit. Pentru prima dată, după nu mai ştiu cât de multă vreme, am dormit fără să visez nimic.

Am dormit mult timp şi nu m-am trezit nici când a plecat ea, nici când, în zori, tunul cel mare a tras o salvă pentru a-i anunţa pe turci că este ora rugăciunii de dimineaţă. Când am deschis ochii, soarele se afla în înaltul cerului. M-am simţit odihnit, proaspăt, fericit.

A plecat în timp ce dormeam. Mai bine aşa, fiindcă aş fi fost incapabil să-i spun ceva. Dar am ştiut că o voi revedea. Am mâncat cu multă poftă, mai vesel şi mai liber decât oricând. Apoi, fără să mă încorsetez în armură, fără să mă încing cu sabia, am plecat umil ca un pelerin, în veşmintele simple de latin, la mănăstirea Pantocratorului.

În jurul Bisericii Sfinţilor Apostoli erau mulţi oameni şi cai. Dar ei nu mi-au adresat vorbe de ocară, după cum obişnuiesc grecii când văd un latin singur, fiindcă ziua era frumoasă. După ce am ajuns la mănăstire, l-am aşteptat două ore pe călugărul Ghenadios, care-şi împlinea rugăciunea, între timp, m-am rugat în genunchi în faţa icoanelor altarului din biserica mănăstirii. M-am rugat să-mi fie iertate păcatele. M-am cufundat în realitatea mistică a inimii. Ştiu că Dumnezeu cântăreşte păcatele în alt mod decât oamenii. Ştiu că toate celelalte păcate sunt mici în comparaţie cu abandonarea cu bună ştiinţă a credinţei. Moartea inimii, însingurarea omului de Dumnezeu sau disperata singurătate a cărnii. Este adevăratul păcat. Toate celelalte păcate sunt doar păcate. Dumnezeu s-a întrupat pe pământ ca să alunge singurătatea din inima omului şi să-l elibereze de păcate. Tocmai pentru că este om, unui om îi poate fi iertat orice păcat. Dar pentru apostazie nu există iertare, pentru că omul are libertatea să aleagă. Când m-a văzut, călugărul Ghenadios a ţipat cu tot sufletul plin de durere:

— Latinul! Latinul!

Şi a încercat să mă gonească, împingându-mă cu ambele mâini. Dar eu nu am plecat şi i-am spus:

— Distinsul cărturar al lumii, care a fost în alte vremuri secretar de stat al împăratului, Gheorghios Sholarios cel mort, m-a cunoscut. Am pribegit pe multe drumuri, m-am rătăcit şi m-am înşelat, am păcătuit. Dar acum am venit în faţa călugărului Ghenadios să-l anunţ că vreau să mă întorc în casa Tatălui meu. Binecuvântează-mă şi fii iertător, aşa cum şi Dumnezeu îi iartă pe cei păcătoşi!

Şi-a ridicat sprâncenele a mirare şi m-a privit cu ochii lui arzători. Nu am putut să nu mă gândesc la un craniu de mort când i-am văzut faţa uscată şi slabă de post şi de rugăciune. Nevenindu-i să-şi creadă urechilor, m-a întrebat:

— Ce doreşti de la mine?

— În tinereţe, am spus eu, pe muntele Athos, am cunoscut bărbaţi care, după ce s-au lepădat de credinţa romano-catolică, s-au întors la adevărată credinţă grecească, s-au botezat şi au primit Sfintele Taine ale Bisericii dintru început a lui Hristos, consacrându-şi apoi viaţa lui Dumnezeu. Eram copil când a murit tatăl meu, dar din documentele familiei mele am înţeles că bunicul a fost grec din Constantinopol. El şi-a lepădat credinţa pentru a se putea căsători cu o femeie din Veneţia, apoi l-a urmat pe papă. Tatăl meu a trăit până la sfârşitul vieţii lui la Avignon dintr-o subvenţie acordată de trezoreria pontificală. Acolo m-am născut şi am crescut eu. Dar toate acestea au fost rătăciri utopice, chiar dacă atât tatăl meu, cât şi bunicul mi-au vrut binele. Venind aici, la Constantinopol, ca să mor pentru Hristos lângă zidurile oraşului, vreau totodată să mă întorc la credinţa strămoşilor mei.

Fanatismul de care era dominat l-a împiedicat să urmărească atent tot ce i-am povestit, dar eu i-am fost recunoscător pentru aceasta, fiindcă mă temeam de întrebările pe care mi le-ar fi pus; când îl cunoscusem, era un bărbat de o inteligenţă sclipitoare. Dar el s-a mărginit doar să strige pe un ton acuzator:

— Atunci, pentru ce lupţi alături de latini împotriva turcilor? Chiar şi un sultan este mai bun pentru acest popor decât un împărat supus papei.

— Ce rost are să ne contrazicem? I-am spus eu împăciuitor, împlineşte-ţi mai bine datoria de preot! Fii păstorul care primeşte în turma sa oaia rătăcită! Aminteşte-ţi că şi tu te-ai rătăcit cândva şi ai semnat acel act al Uniunii. Nu-i păcatul meu mai mare decât acela pe care tu însuţi l-ai făptuit.

Cu mâna stângă, el şi-a susţinut dreapta, care era paralizată, şi a rostit pe un ton triumfător:

— M-am rugat şi iar m-am rugat lui Dumnezeu să-şi arate iertarea amorţindu-mi pentru totdeauna mâna blestemată cu care am semnat acel act la Florenţa. Când primul tun al turcilor a bubuit, Domnul a auzit ruga mea. Acum, Sfântul Duh este în mine.

Apoi, însoţit de alt călugăr, m-a condus în curtea interioară a mănăstirii, în dreptul bazinului cu apă mi-a poruncit să mă dezbrac. Când am rămas gol, m-a împins în apă, apoi mi-a cufundat capul botezându-mă astfel din nou şi mi-a dat, nu ştiu după ce criterii, alt nume, Zaharia. După ce am ieşit din apă, folosind aceleaşi vorbe pe care de peste o mie de ani le rostesc grecii, mi-am mărturisit păcatele în faţa lui şi a celuilalt călugăr, şi ei nu mi-au impus decât o penitenţă uşoară pentru ispăşirea păcatelor mele. Iar chipul părintelui Ghenadios s-a făcut luminos şi blând. S-a rugat pentru mine lui Dumnezeu şi m-a binecuvântat.

— Acum, tu eşti un grec adevărat, a rostit el. Aminteşte-ţi însă că prorocirile se vor împlini în curând şi că ultimele zile se apropie. Constantinopolul este sortit pieirii. Cu cât va rezista mai mult, cu atât va spori mânia turcilor, iar suferinţele ce se vor abate asupra celor nevinovaţi vor fi mai mari. Dacă, din voia Domnului, Constantinopolul va trebui să cadă în mâinile turcilor, cine se va putea opune? Cei care luptă împotriva sultanului luptă orbeşte împotriva voinţei Atotputernicului, însă cei care-i vor alunga pe latini din Constantinopol vor fi iubiţi de Dumnezeu.

Am fost nespus de trist auzindu-l şi l-am întrebat:

— Cine-ţi dă dreptul să rosteşti astfel de vorbe?

— Pocăinţa mea, suferinţele mele, răscolitoarea mea dragoste pentru acest oraş. De altfel, nu eu, călugărul Ghenadios, glăsuiesc astfel, ci Duhul Sfânt care sălăşluieşte în mine.

S-a uitat în jurul lui şi a văzut peştii cenuşii ce înotau în apa încă tulburată de picioarele mele.

— Ziua suferinţei va veni! A strigat el, arătând cu mâna stângă înspre peşti. Schimba-se-va culoarea peştilor în roşu, vor crede şi cei fără de credinţă! Acesta e semnul. Dacă vei trăi, vino aici şi te vei convinge. Duhul lui Dumnezeu, Stăpânul Lumii, vorbeşte prin gura mea.

Şi-a făcut prorocirea cu o atât de tulburătoare elocinţă, încât l-am crezut, însă, după această răbufnire explozivă, mi s-a părut şi mai obosit ca înainte. După ce călugărul celălalt a plecat, iar eu m-am îmbrăcat, i-am spus:

— Părinte, am păcătuit şi am încălcat legea, aşa cum am mărturisit. Am păcătuit cu o femeie, care nu a mai cunoscut alt bărbat înaintea mea. O grecoaică. Oare există vreo posibilitate de a-mi izbăvi greşeala, de a mă căsători cu ea, chiar dacă la Florenţa am o femeie de care am fost legat prin sacramentele Bisericii Romano-Catolice?

A reflectat un moment şi din nou am văzut lucind în ochii lui acea inteligenţă politică de odinioară. A spus:

— Papa şi cardinalii săi au ofensat destul credinţa noastră şi ne-au persecutat Biserica şi patriarhii, aşa că poate nu-i un păcat dacă şi eu, la rândul meu, ofensez misterele sacre ale Bisericii lor. Acum, după ce ai fost botezat în adevărata credinţă, căsătoria ta de mai înainte a fost anulată. Eu o pot declara nulă, fiindcă în aceste vremuri de persecuţie, noi nici nu avem un patriarh adevărat, ci doar pe acest apostat blestemat de Gregorios Mammas. Vino împreună cu această femeie şi eu vă voi uni ca soţ şi soţie dinaintea altarului.

— Este delicat lucrul pe care ţi-l cer. Căsătoria trebuie să se săvârşească în secret. Poate că o cunoşti pe femeie. Unindu-ne, îţi asumi riscul de a ţi-l face duşman pe tatăl ei, unul dintre nobilii cei mai de vază din Constantinopol.

— Căsătoria este un act sacru dinaintea lui Dumnezeu, în cazul acesta, păcatul este anulat prin căsătorie. Oare ce tată este atât de denaturat încât să-şi împiedice fiica să-şi repare greşeala? Dar de ce m-aş teme eu de nobili şi de arhonţi, când nici de împărat nu m-am temut?

Cine ştie, poate că el şi-a imaginat că am sedus-o pe fiica vreunui curtezan latinofil şi s-a bucurat de propunerea mea. În orice caz, mi-a făgăduit că va păstra secretul şi mi-a spus să vin împreună cu femeia mea la miezul nopţii pentru a ne uni dinaintea altarului. Necunoscând îndeajuns de bine obiceiurile Bisericii greceşti, nu am putut fi sigur dacă o astfel de căsătorie are valoare legală. Dar pentru inima mea a fost de ajuns.

Triumfător şi fericit, am părăsit Mănăstirea Pantocratorului şi m-am îndreptat spre casa mea, unde, după cum presimţisem, am găsit-o pe Anna. Îşi adusese de la mănăstire cufărul şi toate lucrurile ei, aranjase totul în casă în aşa fel încât nici un lucru nu mai era la locul lui şi-l pusese pe Manuil să spele podelele.

— Stăpâne! Mi s-a adresat cu umilinţă Manuil, storcând o cârpă din care curgeau zoaie murdare. Tocmai voiam să te caut. Spune-mi, a fost în intenţia ta ca această femeie energică să se mute la noi şi să răstoarne toată casa cu fundu-n sus? Nici nu-mi mai simt genunchii de durere şi nici cu spinarea nu-mi merge mai bine. Nu trăiam noi oare liniştiţi în casa aceasta când nu era nici o femeie?

— Ea va rămâne aici, i-am spus eu. Dar nu povesti nimănui despre ea. Dacă te vor întreba vecinii, poţi să le spui că este de origine latină, că este prietena stăpânului tău şi că va locui la noi pe toată durata asediului.

— Te-ai gândit îndeajuns, stăpâne? M-a întrebat el prudent. O femeie soseşte mai iute decât pleacă.

Şi a mai spus cu un surâs răutăcios:

— Ea ţi-a şi răvăşit toate manuscrisele şi cărţile.

Dar nu aveam prea mult timp să discut cu el. Cu trupul fierbinte, am urcat scara ca un bărbat tânăr. Anna era îmbrăcată cu veşminte simple, la fel ca toate femeile obişnuite din Constantinopol. Dar chipul ei, pielea, toate îi dezvăluiau obârşia nobilă, în aceste veşminte, pe care se hotărâse să le poarte pentru a nu atrage nimănui atenţia, era ca piatra preţioasă într-o montură de fier.

— De ce-ai alergat? M-a întrebat ea cu o falsă nelinişte. Abia de mai poţi respira. Ai de gând să mă dai afară? Cel puţin aşa m-a ameninţat Manuil. Acest bătrân încăpăţânat nu ştie să-şi preţuiască fericirea.

A aruncat o privire spre dezordinea cumplită din cameră şi a spus repede, cu un aer vinovat:

— Am făcut doar puţină ordine aici, ca să ne simţim mai bine. Dar totul este grozav de murdar. Uite, dacă mi-ai da nişte bani, aş putea cumpăra draperii noi. În orice caz, nu se cade pentru rangul tău acest pat cu saltele din care curg penele.

— Bani? Am repetat eu oarecum descumpănit, fiindcă nu-mi puteam aminti ce bani mai am. Şi apoi, după cum gândesc eu, cu sau fără bani, totuna-i.

— Bineînţeles, a rostit ea. Se spune că bărbaţii îşi acoperă cu aur femeile pe care le-au sedus. Să fi devenit avar, acum, după ce ţi-ai atins scopul?

— Ar trebui să-ţi fie ruşine că în acest moment solemn îmi vorbeşti de bani, am spus eu, izbucnind în râs. Dacă am alergat într-un suflet până acasă este pentru a te anunţa că vreau să sacralizăm legătura noastră.

Uitând jocul de-a femeia cicălitoare, m-a privit surprinsă. Şi i-am întâlnit ochii căprui, atât de curaţi şi sinceri, aşa cum i-am văzut prima dată în faţa catedralei Sfânta Sofia. Am simţit că noi am traversat împreună sute de ani, că am trăit multe vieţi împreună, chiar dacă somnul morţii şi reînnoita geneză ne-au făcut să le uităm. Ne-am recunoscut prin voaluri transparente.

I-am spus:

— Anna! Vrei să te căsătoreşti cu mine? Ca sacrele mistere ale Bisericii să unească sufletele noastre, după cum trupurile noastre s-au unit.

Şi-a plecat capul, din ochii ei frumoşi lacrimile i s-au rostogolit pe obraji.

— Atunci, mă iubeşti? M-a întrebat ea cu o voce nesigură, în ciuda celor întâmplate, tu mă iubeşti.

— Te-ai îndoit? Am întrebat-o eu surprins.

— Nu ştiu, a spus ea cu sinceritate, ridicându-şi ochii. M-am gândit că nimic nu mai are nici o valoare dacă nu mă iubeşti de-adevăratelea. De aceea m-am dăruit, pentru a mă convinge dacă nu cumva doar acest lucru îl doreai de la mine. N-aş fi pierdut nimic dacă ai fi dorit doar lucrul acesta. Dar probabil că te-aş fi părăsit şi n-aş mai fi vrut să te văd niciodată. Am venit în casa ta doar pentru că voiam să mă joc de-a femeia care trăieşte în casa bărbatului ei.

Şi-a sprijinit fruntea de umărul meu şi a spus:

— Eu nu am avut niciodată casa mea. Palatul în care am locuit este casa tatălui meu şi a mamei mele. Acolo n-am avut voie să spun nimic. Am invidiat-o pe una dintre servitoarele noastre care, după ce s-a măritat, a cumpărat o oală de argilă pentru sărăcăcioasa ei casă. Am tânjit întotdeauna după fericirea oamenilor simpli, am crezut că nu voi avea parte de o astfel de bucurie. Dar acum, dacă tu, într-adevăr, vrei să te căsătoreşti cu mine, mă voi bucura de fericirea de care întotdeauna m-am crezut frustrată.

— Dar nu-ţi face iluzii, dragostea mea, i-am spus eu consolator. Noi nu avem nimic. Nimic, în afară de puţinul timp ce ne-a mai rămas. Tu eşti singura bogăţie a vieţii mele. Dar nu încerca să mă reţii când timpul se va sfârşi! Făgăduieşte-mi!

Nu mi-a răspuns, şi-a ridicat privirea şi m-a privit până în fundul ochilor.

— Când te gândeşti că aş fi putut fi soţia împăratului! A fost o vreme când l-am urât pe Constantin pentru că nu şi-a ţinut promisiunea. Bine că nu-i sunt soţie! Sunt fericită că am reuşit să mă căsătoresc cu un franc fugit de la femeia lui.

Apoi, cu un surâs jucăuş, a mai spus:

— A fost norocul meu că nu m-a vrut împăratul Constantin. Nu încape îndoială că l-aş fi înşelat cu tine. Apoi am fi fost demascaţi, ţie ţi-ar fi fost scoşi ochii, iar pe mine m-ar fi trimis la mănăstire. Păcat de noi, nu-i aşa?

De la o oră la alta, tunurile au tras fără încetare asupra zidurilor. Iar casa mea construită din buşteni de lemn s-a cutremurat până la temelii la fiecare detunătură. Dar noi eram în afara timpului şi ne-am bucurat de scurtul răgaz de fericire. Seara, l-am trimis pe Manuil să închirieze o lectică şi am plecat împreună spre Mănăstirea Suveranului Lumii. Părintele Ghenadios a tresărit când a recunoscut-o pe Anna Notaras, dar şi-a ţinut făgăduiala. Manuil şi călugării au ridicat sfântul acoperământ deasupra capetelor noastre, iar părintele Ghenadios a sfinţit unirea noastră ca bărbat şi femeie. După ceremonie, ne-a binecuvântat şi ne-a înmânat un pergament cu pecetea Mănăstirii Pantocratorului în care este atestată căsătoria.

Când mi-a înmânat pergamentul, în privirea lui am întâlnit o ciudată înţelegere. El a spus:

— Până la urmă, tot nu ştiu cine eşti tu. Dar sufletul îmi spune că în lumea aceasta nimic nu se petrece la voia întâmplării. Fie spre binele credinţei noastre şi a oraşului!

După ce a rostit aceste vorbe, am simţit cu o certitudine de gheaţă că nimic din ceea ce mi s-a întâmplat până acum nu a fost să se întâmple din voinţa mea. După ce am fugit din tabăra sultanului, pas cu pas, cu o siguranţă de om care umblă în timp ce doarme, mi-am urmărit doar drumul prestabilit de destin. Altfel, de ce, dintre toate femeile lumii, aş fi întâlnit-o anume pe Anna Notaras şi i-aş fi recunoscut ochii?