18 aprilie 1453

Nimeni nu ar fi crezut că turcii vor începe primul lor atac adevărat în noaptea trecută; în mod vădit, intenţia lor a fost să atace prin surprindere zidul exterior în dreptul Porţii Sfântului Roman. Atacul a început în tăcere, la două ore după căderea nopţii. Protejaţi de întuneric, turcii au sărit în şanţul de apărare, apoi s-au căţărat cu ajutorul scărilor de asalt. De nu s-ar fi reparat în cursul zilei stricăciunile, fără îndoială, atacul turcilor ar fi reuşit. Dar gărzile au dat alarma, au sunat trâmbiţele, au fost aprinse făclii şi clopotele bisericilor au bătut în tot oraşul.

Dacă tot nu le-a reuşit surpriza, turcii au rupt tăcerea şi, în răpăit de tobe mari şi mici, scoţând ţipete înspăimântătoare, s-au năpustit spre palisada încropită de oamenii lui Giustiniani şi de grecii din oraş şi au încercat să răstoarne butoaiele cu pământ de deasupra palisadei cu ajutorul unor cârlige prinse în vârfurile lăncilor. Au încercat de asemenea să dea foc scândurilor din care era făcută întăritura, dar apărătorii au avut la îndemână ciuture pline cu apă şi au putut să împiedice răspândirea focului. Lupta a durat patru ore. Turcii s-au apropiat şi de ziduri, dar nu au atacat, a fost doar o încercare de intimidare a apărătorilor lui Giustiniani.

Noaptea a sporit vacarmul, până ce a ajuns înspăimântător. Speriaţi, oamenii au ieşit pe jumătate dezbrăcaţi în stradă. Am plecat în grabă de la Blaherne pentru a ajunge la Giustiniani şi, cu ochii mei, l-am văzut pe împăratul Constantin, care plângea. Era complet pierdut şi credea că, de la un moment la altul, oraşul urmează să fie cucerit de turci.

În realitate, doar câţiva turci reuşiseră să se caţere pe partea reparată a zidului exterior, dar au fost de îndată doborâţi de oamenii lui Giustiniani, care au acţionat ca un zid viu mobil din fier. Abia apucau turcii să sprijine pe zid scările de asalt, că imediat erau răsturnate de genovezi cu prăjinile. Dar pentru asediatorii grupaţi la baza zidului, cel mai cumplit a fost când a început să plouă peste capetele lor plumbul şi smoala clocotită. Nici o cuirasă de protecţie nu ajută când este atinsă de metal şi de smoală topită. Turcii au suferit pierderi importante şi, dimineaţa, lângă zidul de împrejmuire, au putut fi văzute grămezile de cadavre. Dar, printre cei ucişi, nu erau decât câţiva ieniceri. Este evident că sultanul nu a trimis la atac decât başbuzuci, soldaţi din trupele neregulate, care nu sunt instruiţi cine ştie ce.

După ce turcii s-au retras, mulţi dintre oamenii lui Giustiniani erau atât de epuizaţi, încât au adormit instantaneu pe locurile unde se aflau; împăratul Constantin, venit să inspecteze zidul, a fost nevoit să-i scuture cu propriile mâini pe unii străjeri adormiţi. Giustiniani le-a ordonat lucrătorilor greci să coboare în faţa zidului exterior şi să scoată din şanţul de apărare toţi buştenii de lemn şi pietrele cu care turcii îl umpluseră pentru a-şi înlesni trecerea. Dar, pentru a se răzbuna pe eşecul suferit, turcii au deschis focul la întâmplare şi mulţi dintre aceşti nefericiţi greci au fost ucişi. Iar Giustiniani i-a lovit cu latul spadei pe aceia care, intraţi în panică, atunci când tunurile turcilor au început să tragă, au încercat să se refugieze la adăpostul zidurilor.

Dimineaţa, treizeci de galere de război ale turcilor au părăsit Portul Celor Două Coloane ca să se apropie de lanţ. Dar nu s-a dat nici o luptă navală, fiindcă navele turcilor păreau prăpădite în comparaţie cu uriaşele corăbii veneţiene care păzeau lanţul. Din ambele părţi, tunurile au tras câteva salve răzleţe, apoi galerele turcilor s-au întors pe malul Bosforului, în portul de unde plecaseră.

Iar în timpul zilei, turcii au aşezat pe dealul Perei din apropierea zidurilor Galatei două bombarde gigantice cu bătaie lungă, care să-şi arunce proiectilele până în oraş. Primul proiectil a lovit o corabie genoveză de comerţ, care era ancorată în port. Corabia s-a scufundat repede, împreună cu bogata-i încărcătură ce valora aproape cincisprezece mii de ducaţi. Iar genovezii din Pera au trimis imediat sultanului un mesaj energic de protest împotriva violării neutralităţii lor declarate. Bombardele sunt amplasate pe teritoriul Perei şi proiectilele de piatră prost dirijate au distrus deja acoperişurile câtorva case şi au omorât o femeie. Sultanul le-a promis despăgubiri pentru victime pe toată durata asediului şi i-a asigurat pe genovezi de prietenia lui.

Dar sultanul şi-a atins astfel scopul. Navele comerciale ale veneţienilor trebuie să se depărteze de lanţ, fie retrăgându-se pe cheiul Perei, fie în unghiul mort format de turnurile şi zidurile Perei, pentru a nu fi, din greşeală, atinse de proiectilele lansate le cele două bombarde. Mulţi oameni au urcat pe ziduri pentru a urmări ciudatul bombardament. Proiectilele care atingeau suprafaţa apei ridicau imense coloane în aer.

Cu toate acestea, o stare generală de optimism a fost prezentă toată ziua printre apărătorii Constantinopolului, fiindcă eşecul asaltului nocturn al turcilor a fost încurajator pentru oricine. Iar Giustiniani a fost atent să exagereze cât de mult a putut pierderile care turcii le suferiseră, însă mie mi-a spus deschis:

— Nu ne putem mândri cu o victorie care, de fapt, n-a fost câtuşi de puţin o victorie. Acest atac al turcilor n-a fost decât o tentativă de recunoaştere, pentru a vedea dacă zidul este uşor de rescaladat sau nu. Doar două mii de oameni au participat la asalt, asta am aflat-o de la prizonierii turci pe care i-am interogat. Dar bunele obiceiuri cer ca eu, în calitate de comandant al oraşului, să comunic rezultatul fiecărui atac. Dacă anunţ că am respins un atac important şi că pierderile duşmanilor se ridică la două mii de morţi şi numeroşi răniţi, în timp ce armata noastră nu are decât un mort şi un om care şi-a scrântit piciorul, toată lumea care nu este ignorantă în ale războiului înţelege despre ce este vorba, în schimb, moralul cetăţenilor obişnuiţi ai oraşului este sensibil ameliorat.

S-a uitat apoi la mine şi în surâsul lui era o complicitate amuzantă. A spus:

— Ai luptat cu mult curaj, Jean Ange!

— Am luptat? L-am întrebat la rândul meu. Era atât de mult zgomot, totul era atât de confuz, încât eu însumi nu ştiu prea bine ce am făcut.

De fapt, acesta-i adevărul. E drept că în revărsatul zorilor sabia mea era plină de sânge, dar despre tot ceea ce se petrecuse astă-noapte în mintea mea nu a rămas mai mult decât rămâne după un coşmar.

În timpul zilei, au fost mânate până în apropierea tunului cel mare cincizeci de perechi de boi. Tunul a fost coborât de pe eşafodaj şi o sută de oameni, împreună cu boii, l-au purtat până în faţa Porţii Sfântului Roman. Zidul Blahernelor s-a dovedit a fi mai puternic decât l-au bănuit turcii. Sultanul se pregăteşte aşadar pentru un asediu prelungit.

Locuitorii oraşului s-au bucurat când au văzut procesiunea de plecare a tunului celui mare al lui Orban. Unul după altul, tot felul de zvonuri s-au răspândit în grabă. Printre altele, se spunea că tunul ar fi explodat şi că însuşi Orban a murit când mii de bucăţi de metal au zburat în aer. Zvonuri. Orban îşi continua treaba în turnătoria improvizată, în spatele trupei. De la negustorii genovezi din Pera am aflat că deasupra Perei au zburat proiectilele imenselor bombarde de curând făurite de Orban.

M-am dus să văd răniţii întinşi pe paiele din grajdurile şi magaziile goale de lângă zid. Mercenarii latini au avut înţelepciunea de a plăti medici care fac tot ce pot ca să-i vindece, însă de greci nu se ocupă decât nişte călugăriţe care, din milă, au venit să-i îngrijească după cum se pricep. Printre călugăriţe, am zărit-o pe Hariclea. Îşi lepădase voalul de pe faţă, îşi suflecase mânecile rasei de călugăriţă. Curăţa, spăla şi înfăşa rănile înspăimântătoare ale apărătorilor greci. M-a salutat cu bucurie şi eu nu m-am putut împiedica să nu-i spun că-mi petrec zilele şi nopţile la Blaherne, atât de slab sunt. Cred că ea m-a înţeles doar din privire, fiindcă, fără să-i fi cerut nimic, mi-a spus că nu a văzut-o pe sora Anna de câteva zile.

Toţi răniţii au afirmat că turcii, încălcând regulile războiului, folosesc săgeţi veninoase, de aceea, chiar şi cei cu răni mai puţin grave, mor în spasme îngrozitoare după câteva zile de chin. Într-un colţ al grajdului, am văzut un bărbat cu trupul încordat ca un arc. Pe chipul crispat avea un rânjet atroce. Era o privelişte dezolantă. Bietul om avea muşchii tari ca piatra. Mulţi dintre cei răniţi se rugau să fie duşi mai bine sub cerul liber sau la casele lor decât să rămână în acest grajd al morţii. I-am vorbit lui Giustiniani în favoarea lor, dar el nici n-a vrut să audă ce i-am propus eu. Nici în ruptul capului el nu este de acord să trimită câţiva oameni de pe zid pentru a-i îngriji pe cei răniţi. Când l-am învinuit de insensibilitate la durerile altora, el mi-a spus:

— Experienţa mea de soldat îmi spune că vindecarea unui rănit este întru totul în mâna lui Dumnezeu. Unul moare cu medicul la căpătâi, altul se vindecă fără nici o îngrijire. Unul are doar o înţepătură la un deget şi moare cu sângele otrăvit, altul are un braţ sfâşiat de un proiectil şi, totuşi, se vindecă. Mâncarea abundentă şi patul prea bun sunt dăunătoare. Nu fac altceva decât să-l moleşească şi mai mult pe un rănit. Ceea ce afirm este adevărat, în această privinţă am destulă experienţă. Aşa că, mai bine-ai face dacă nu te-ai amesteca în lucruri pe care nu le poţi înţelege!