21 aprilie 1453

Zi infernală, în timpul nopţii, turcii au adus tunuri noi şi şi-au întărit bateriile de tragere. Noile strategii de atac au dat roade. Spre seară, în apropierea Porţii Sfântului Roman, s-a prăbuşit unul dintre turnurile mari antrenând în cădere o bună bucată din zidul exterior. Spărtura este mare. Dacă turcii ar fi avut la faţa locului o trupă de atac, ar fi putut pătrunde în oraş. În acest loc, din zidul exterior n-a mai rămas decât o palisadă, care se repară noapte de noapte. Din fericire, turcii se mulţumesc doar cu atacuri modeste asupra fortificaţiilor şi nu au timp nici să-şi adune morţii. Cadavrele zac pretutindeni, în peribolos, în şanţ, şi otrăvesc atmosfera.

Această hărţuială neîntreruptă a durat toată ziua, până seara târziu. Soldaţii sultanului au făcut cunoştinţă cu toate sectoarele zidului. Pe colina Perei, noile tunuri au tras pe deasupra oraşului înspre corăbii. Mai mult de o sută cincizeci de ghiulele au căzut în port şi multe case din Pera au fost distruse. Corăbiile veneţiene s-au depărtat uşor de lanţ pentru a fi la adăpost; galerele turcilor au încercat să le împiedice, dar alarma a fost dată la timp, aşa că veneţienii au ripostat aruncând cu bolovani, jeturi incendiare şi ghiulele, silindu-i pe duşmani să se retragă; în timpul luptei, artileria din Pera a încetat să tragă, pentru a nu lovi din greşeală galerele turceşti. De trei ori la rând au încercat navele turcilor să rupă lanţul.

S-ar putea spune că sultanul încearcă din toate puterile să se răzbune pentru înfrângerea dezonorantă de ieri. Unii spun că ieri seară, după ce a ajuns în galop la Portul Celor Două Coloane, sultanul l-ar fi lovit chiar el pe amiral peste piept şi peste umeri cu biciul de emir ţintuit cu fier. Amiralul Baltoghlu şi-a pierdut ochiul drept în bătălie, iar de pe nava-amiral două sute de oameni au fost ucişi, aşa că abia de a reuşit să ajungă înapoi în port. Fără îndoială, el este un căpitan iscusit, dar nu poate să comande o flotă întreagă. Dovadă, acţiunea confuză în înfruntarea de ieri.

Sultanul ar fi vrut să-l tragă în ţeapă pe nefericitul amiral, dar ofiţerii l-au rugat să-i cruţe viaţa pentru stăruinţa şi bărbăţia de care dăduse dovadă. De aceea, sultanul l-a pedepsit doar cu flagelarea. Despuiat şi întins pe burtă în faţa tuturor marinarilor, a fost bătut cu ciomegele până şi-a pierdut conştiinţa. A fost deposedat de toată averea şi izgonit din oştirea sultanului. După ce amiralul Baltoghlu şi-a pierdut ochiul, fericirea şi onoarea, este lesne de înţeles că nu există prea mulţi care să-şi dorească funcţia de amiral, în orice caz, flota turcă s-a dovedit astăzi mai activă ca de obicei.

Veneţienii se tem că această activare a flotei şi prea desele expediţii de recunoaştere şi intimidare sunt semne ale iminentului atac general. Toată ziua a durat starea de alarmă. Nimeni nu a putut părăsi zidurile. Nimeni nu poate să-şi dea jos armura în timpul nopţii. Veselia de ieri a fost înlocuită astăzi cu o stare de amară tristeţe. Nimeni nu mai reuşeşte să numere bubuiturile tunurilor, atât de dese sunt. Fumul pulberii se înalţă spre cer şi funinginea se aşterne peste casele din oraş.

În fiecare zi, în tabăra sultanului sosesc, din toate părţile imperiului, oameni animaţi de speranţa participării la marele jaf anunţat. Printre ei se află negustori evrei şi negustori creştini, care câştigă bine din vânzările de hrană pentru trupă şi, după ce turcii vor cuceri oraşul, vor să-şi folosească eficient banii, cumpărând prada de război. Se spune că măgarii, cămilele şi căruţele au ajuns să fie vândute la preţuri fabuloase. Cei săraci speră că vor captura sclavi care să transporte pe umerii lor, până în fundul Asiei, bogăţiile pe care le vor fura din Constantinopol.

Tot ceea ce se întâmplă lasă de înţeles că nu mai este mult până la atacul final. Fiecare baterie de tunuri a sultanului a învăţat să lovească în trei puncte pentru a face o spărtură sigură în zid. În oraş şi pe ziduri, oamenii au început să intre în panică. Patrule călare străbat străzile oraşului şi târăsc fără milă înspre ziduri pe oricare cetăţean valid întâlnit în drum, chiar şi pe brutari. Doar bătrânii, femeile şi copiii pot rămâne în casele lor. Sunt luaţi oameni chiar şi din patul lor, unde zac prefăcându-se bolnavi. Ei cred că războiul nu-i treaba lor, ci a împăratului şi a latinilor, şi refuză să lupte pentru latini. Mulţi îşi pregătesc ascunzători în pivniţe, în galerii subterane sau în puţuri secate, pentru a fi la adăpost când vor intra turcii în oraş. Şi în timp ce în oraş domneşte o stare confuză, disperată, cu gemete, lacrimi şi neînţelegeri, arhonţii şi nobilii trec pe stradă cu un aer grav, ţinând în mână câte un sul de pergament. Sunt acreditaţi cu misiuni speciale şi au obţinut de la cancelaria imperială un ordin de liberă trecere. Dacă arată patrulelor crucea de cinabru de pe pergamentele lor, sunt lăsaţi în pace. Dorm în casele lor, se hrănesc bine. În rest, îşi petrec timpul ascultând şi răspândind zvonuri. La mare cinste este un oracol care-ar fi prezis că turcii vor pătrunde în oraş doar până la coloana lui Constantin cel Mare. Apoi, din cer va pogorî un înger cu o sabie de foc în mână şi-i va goni pe turci înapoi în Asia lor. Cine a făcut prezicerea şi cine a împrăştiat-o nu se ştie. Dar arhonţii cred în ea. Bietul meu oraş! Sărmană slăbiciune umană! Este miezul nopţii, încă mai bat tobele în tabăra turcilor. Pe dealul Perei sună trâmbiţele.