22 aprilie 1453

Duminica groazei! Azi-dimineaţă clopotele bisericilor şi-au întrerupt brusc bătaia. Speriaţi, oamenii vorbeau în şoaptă despre vrăjitori şi despre dervişi care pot umbla pe apă. Zidul maritim gemea de lumea care privea îngrozită spre Pera. În dreptul Bisericii Sfântul Nicolae şi a Porţii Sfintei Theodosia, pe cealaltă parte a Cornului de Aur, în Valea Izvoarelor, portul interior era plin de galere turceşti de război. Nimeni nu înţelegea cum au putut corăbiile turcilor să treacă dincolo de lanţ şi să ajungă în spatele corăbiilor veneţiene. Oamenii se frecau la ochi de parcă voiau să alunge o nălucire. Tot malul Perei forfotea de turci care săpau şanţuri, ridicau palisade şi aşezau tunuri care să le protejeze corăbiile.

Apoi mulţimea de pe ziduri a izbucnit în urlete. Avea şi de ce. În vârful dealului şi-a făcut apariţia o corabie cu pânzele umflate, care a început să coboare spre port în răpăitul tobelor şi în răsunetul fluierelor şi al trâmbiţelor. Trasă şi condusă de sute de oameni, a alunecat repede pe un plan înclinat din bârne de lemn, până ce a ajuns în apă, unde, după ce i s-a detaşat suportul pe care fusese aşezată, şi-a continuat drumul cu ajutorul vâslelor, alăturându-se celorlalte corăbii din port. Erau deja cincizeci de galere. Nu prea mari, ce-i drept, totuşi corăbii cu optsprezece sau douăzeci şi două de perechi de vâsle, lungi de cincizeci şi, respectiv, şaptezeci de picioare.

Doar într-o zi şi o noapte sultanul şi noul său amiral au săvârşit acest miracol; în cursul zilei, am aflat că negustorii genovezi din Pera vânduseră sultanului cantităţi enorme de lemn rindeluit, de odgoane, de buşteni rotunzi şi de grăsime de bou cu care să ungă calea pe care urmau să alunece galerele. Specialiştii sultanului au condus toate manevrele. Corăbiile, sprijinite şi legate pe albii de lemn, au fost trase din Bosfor cu ajutorul troliurilor. Apoi, înaintea fiecărei corăbii au fost înjugate numeroase perechi de boi, care le-au tras de-a lungul pantei până la muchia dealului Perei. După ce boii au fost dejugaţi, corăbiile au ajuns, prin alunecare, în portul interior, în spatele flotei noastre.

Genovezii din Pera s-au apărat afirmând că totul s-a petrecut pe ascuns şi atât de repede, încât, până azi-dimineaţă, nici nu şi-au dat seama de intenţiile sultanului. Cât despre nemaiauzit de marea cantitate de grăsime de bou pe care au vândut-o sultanului, ei au spus că un negustor nu trebuie să se mire niciodată de marfa pe care i-o cumpără clientul, justificându-se că, de pe poziţia lor neutră, ei pot face la fel de bine comerţ şi cu bizantinii şi cu turcii. Chiar de-ar fi ştiut, au mai spus ei, tot n-ar fi putut împiedica corăbiile turceşti să ajungă în Cornul de Aur, fiindcă pe dealul Perei erau zeci de mii de turci care supravegheau transportarea corăbiilor pe pământ.

Uitând curajoasa înfruntare de alaltăieri a genovezilor cu turcii, oamenii Constantinopolului s-au mâniat aprig pe locuitorii Perei, învinuindu-i de făţărnicie. Dar, chiar de s-ar fi ştiut la timpul potrivit care sunt intenţiile sultanului, flota tot nu ar fi putut face nimic, fiindcă tunul aflat îndărătul Perei a tras fără încetare asupra portului; în orice caz, această surpriză i-a cufundat pe greci într-o şi mai profundă descurajare şi o teamă superstiţioasă s-a răspândit în tot oraşul.

Aloisio Diedo a convocat imediat Consiliul veneţienilor, la Biserica Sfintei Fecioare, pentru a discuta despre noua situaţie împreună cu împăratul Constantin şi cu comandantul Giustiniani. În acest timp, cu toate pânzele desfăşurate, corăbiile turceşti au continuat să coboare în port. În fiecare corabie, vâslaşii erau aşezaţi la locul lor şi mişcau vâslele în aer, în ritmul impus de ofiţerii de pe punte. Se amuzau ca nişte copii care se joacă pe pământ de-a vâslitul pe o corabie. Flota Bizanţului este gata de luptă, dar nu poate face nimic pentru a-i împiedica pe turci să-şi alinieze galerele în Cornul de Aur.

Întrunirea a fost secretă. Cum Aloisio Diedo nu i-a invitat pe căpitanii corăbiilor genoveze, aceştia s-au simţit persecutaţi, iar ura lor împotriva veneţienilor a fost şi mai mare. Pentru a se înţelege cât de greu este de păstrat un secret în acest oraş, trebuie să menţionez că până seara, la Blaherne, toată lumea aflase în detaliu despre tot ce s-a discutat.

Câţiva veneţieni au propus ca flota să treacă la atac pentru a distruge corăbiile turceşti din Cornul de Aur. Dar membrii cei mai prudenţi ai Consiliului, printre care şi bailul Minotto, au estimat că atacul ar putea fi o acţiune riscantă, în care, atât de preţioasele corăbii mari s-ar putea scufunda sau ar avea de suferit grave stricăciuni.

S-a mai propus să fie întreprins un atac terestru protejat doar de câteva galere uşoare, dar Giustiniani s-a opus, fiindcă turcii de pe dealul Perei au o înspăimântător de mare superioritate numerică, iar pentru apărarea oraşului, în acest moment, chiar şi pierderea unui singur om este alarmantă.

Pentru ambele propuneri, împăratul Constantin a folosit, din raţiune politică, dreptul său de veto. Malul pe care sunt ancorate corăbiile turcilor aparţine Perei, a spus el, deci sunt în afara teritoriului terestru şi maritim al Constantinopolului. De aceea, nici un atac nu poate fi întreprins fără acordul prealabil al autorităţilor genoveze ale Perei. Dacă sultanul a violat acordul de neutralitate al Perei, el, împăratul Bizanţului, nu autorizează pe nimeni să-i urmeze exemplul. Iar Phrantzes a întărit spusele împăratului şi a afirmat că oraşul Constantinopol nu-şi permite în acest moment riscul unui incident diplomatic cu genovezii din Pera.

Atunci veneţienii au ţipat şi au blestemat, spunând că mai bine i s-ar comunica direct sultanului planul secret de atac, decât să fie încredinţat genovezilor, care sunt nişte trădători şi nişte renegaţi. Şi au mai spus ei că, fără complicitatea genovezilor, sultanul n-ar fi reuşit niciodată să-şi mute flota din Bosfor în Cornul de Aur.

Giustiniani n-a mai putut răbda mârşăvia veneţienilor, şi-a scos sabia din teacă şi a strigat că este gata să apere onoarea Genovei înfruntându-se în lupta cu unul, cu doi sau chiar cu tot Consiliul celor doisprezece deodată. Este scandalos, a spus el, că se elaborează un plan de atac fără a fi consultată şi părerea căpitanilor genovezi. Corăbiile lor sunt ancorate lângă cele veneţiene şi participă, de asemenea, la apărarea oraşului; în aceste momente hotărâtoare pentru Constantinopol, veneţienii ar putea să fie preocupaţi şi de altceva în afară de gloria la care aspiră. De va fi nevoie să se înfrunte cu turcii pe mare, să nu uite veneţienii, a mai spus Giustiniani, că, vor, nu vor, vor trebui să împartă gloria cu genovezii.

Împăratul Constantin, cu braţele ridicate şi cu ochii plini de lacrimi, s-a ridicat în faţa lui Giustiniani şi i-a liniştit pe veneţienii mâniaţi.

Ultimul care a vorbit a fost veneţianul Giacomo Coco, venit în toamnă din Trapezunt, cel care a reuşit să navigheze prin strâmtoarea Bosfor fără să piardă nici un om. Este un bărbat taciturn, care mai mult face decât spune, deseori cu luciri viclene în privire. Oamenii lui îl adoră şi povestesc istorioare amuzante despre viclenia şi măiestria lui de navigator.

— Cu cât sunt mai mulţi bucătari, cu atât este mâncarea mai proastă! A spus el. Dacă vrem să acţionăm, trebuie s-o facem iute, prin surprindere şi fără prea mulţi oameni. Este nevoie doar de o singură galeră cu laturile protejate împotriva ghiulelelor de saci cu bumbac şi lână. Protejate de galeră, câteva bărci se vor putea apropia de navele turcilor ca să le dea foc. Dacă veţi fi de acord, eu mă ofer să preiau comanda galerei, cu condiţia ca această acţiune să fie îndeplinită în această noapte şi ca niciunul dintre noi să nu sufle o vorbă altora despre acest plan.

El avea dreptate, dar împăratul nu voia să-i jignească pe genovezi. Propunerea lui Coco a fost, în principiu, acceptată, dar înfăptuirea ei a fost amânată pentru mai târziu, după ce se va cădea de acord şi cu genovezii. Iar Coco a fost numit comandantul expediţiei. Giacomo Coco a ridicat din umeri şi a izbucnit în râs. După care a spus:

— Întotdeauna am avut mai mult noroc decât mi-a trebuit, dar în faţa imposibilului nu este de ajuns norocul, oricât de mare ar fi el. Am timp deci să-mi cer iertare pentru păcate şi să primesc împărtăşania de pe urmă. Pentru că, dacă nu se va petrece în această noapte, fără a se împrăştia planul la toată lumea, această încercare temerară înseamnă categoric moarte.

Aşa cum am mai spus, nu de la Giustiniani am aflat eu ce s-a discutat în Biserica Sfintei Fecioare. El s-a mărginit să-mi spună doar atât:

— Flota trebuie să ia măsurile ce se impun. Galerele turcilor din Valea Izvoarelor nu ameninţă corăbiile veneţienilor. Cel mult, într-o noapte întunecoasă, turcii s-ar putea apropia cu bărcile ca să încerce să incendieze corăbiile creştine. Mult mai rău este că zidul maritim trebuie asigurat cu oameni înarmaţi. Până acum, pe el nu au fost decât câţiva observatori. De acum înainte, ne putem oricând aştepta ca turcii să intre în oraş prin port.

Giustiniani a mai spus:

— Ieri noapte sultanul Mehmet şi-a binemeritat numele de noul Alexandru şi a depăşit faima lui Xerxes în aceste ape. Este drept că au mai fost târâte pe pământ corăbii, dar niciodată în condiţii atât de dificile şi într-un număr atât de mare. Grozăvească-se cât vor veneţienii cu flota lor! Eu unul, admir geniul militar al sultanului Mehmet. Fără să fi abuzat de forţă, el mă obligă să-mi reorganizez trupa şi să micşorez numărul de apărători ai Porţii Sfântului Roman.

S-a uitat mai întâi atent la mine, apoi a spus:

— Oare ţi-am spus că, împreună cu împăratul, am hotărât să-i încredinţăm lui Lukas Notaras un rol mai important, pentru a avea şi el acces la gloria după care aspiră toţi apărătorii de frunte ai oraşului? Mâine dimineaţă el va prelua comanda trupei de rezervă de lângă Biserica Sfinţilor Apostoli. Cât priveşte apărarea zidului maritim, o voi încredinţa altcuiva, atunci când voi face transferul de oameni.

— Giustiniani! Am rostit eu. Pentru acest fapt, el nu te va ierta niciodată. Umilindu-l astfel, îi jigneşti pe toţi grecii din oraş, ofensezi bisericile şi mănăstirile, preoţii şi călugării, tot spiritul grec.

— Pentru a-mi merita din plin coroana ducală, trebuie să rezist la ura de care voi avea parte, a spus el rotindu-şi ochii. Niciodată nu mi-aş putea da mie însumi iertare dacă într-o noapte întunecată spiritul grec ar deschide poarta din port şi i-ar lăsa pe turci să intre în oraş. Spiritul grec…, a repetat el. Bine i-ai zis, spiritul grec. De acest spirit grec ar trebui să ne păzim, în primul rând împăratul…

Fierbeam de furie, deşi ar fi trebuit să-l înţeleg. Singura bucurie a acestei duminici triste a fost când a sărit în aer unul dintre marile tunuri ale turcilor, omorând mulţi artilerişti şi provocând confuzie în rândurile întregii baterii de trăgători. A durat patru ore până ce s-au auzit din nou bubuiturile din acea direcţie.

Mulţi apărători au febră şi dureri de burtă. Fraţii Guacchardi l-au spânzurat pe un lucrător grec, care şi-a tăiat intenţionat un deget cu barda pentru a nu participa la repararea zidului.

Să fie, într-adevăr, acest război războiul latinilor? Nu al grecilor? Strălucitorul Palat al Blahernelor a fost pângărit de veneţieni. Leul Veneţiei flutura deasupra banierei imperiale. Despuiate de arme, dromoanele imperiale zac eşuate pe malul mării. Cel mai nobil dintre nobilii Bizanţului a alunecat până la neînsemnata funcţie de comandant al miliţiei de război. Iar de o parte şi de alta a împăratului stau bailul Veneţiei şi un cardinal renegat.

Mi-e teamă de inima mea. Mi-e teamă de gândurile mele. Nebunia războiului îi tulbură chiar şi pe cei mai înţelepţi oameni.