23 aprilie 1453
Tunurile bubuie neîntrerupt. Zidurile se prăbuşesc. Dar sultanul încă aşteaptă. Este evident că la atâta energie câtă au risipit turcii pentru pregătirea asaltului, strămutarea secretă a corăbiilor nu poate fi decât o înşelătorie perfidă, care vrea să ascundă adevăratele intenţii şi să-i îndemne pe apărătorii oraşului să-şi concentreze atenţia asupra dealului Perei.
Am trecut pe acasă. Am strâns-o în braţe şi pentru un scurt moment am simţit durerea lanţurilor timpului efemer şi ale spaţiului mărginit.
Era neliniştită şi mă privea cercetându-mă cu ochii ei limpezi.
— Greul abia acum începe, a spus ea.
Ştiam. Citisem aceasta pe chipul ei drag. Dacă turcii vor învinge, ca femeie a mea, ea va avea parte doar de umilinţă şi de sclavie.
— Ioannis! A rostit ea rugător, punându-şi mâinile pe piept. Amândoi suntem oameni cu judecată, amândoi suntem adulţi. Ce vom face dacă turcii vor cuceri oraşul?
I-am spus:
— La timpul potrivit, te vei întoarce în casa tatălui tău. Poate că el te va putea proteja. Eu mi-am ales calea.
— Nu spune nerozii! A ripostat ea neliniştită. Este de înţeles că vei lupta până în ultima clipă, că doar eşti grec. Dar pe o corabie care se scufundă, vine şi clipa când căpitanul strigă: salvaţi-vă cum puteţi! Suntem pe o corabie care se scufundă. Ce ai de gând să faci pentru a te salva?
— Nimic, am răspuns eu. Îmi voi împlini destinul.
— Atunci nu mă iubeşti, a spus ea amărâtă.
— Nu, i-am răspuns eu. Nu atât de mult încât să-mi pătez onoarea.
— Onoarea? A strigat ea şi a izbucnit în râs. Dar onoarea nu-i decât un cuvânt. Un cuvânt stupid pe care l-au inventat bărbaţii. Află că nu doresc să mor împreună cu tine. Eu te iubesc. Eu vreau să trăiesc împreună cu tine. Avem destule mijloace de a ne răscumpăra viaţa când vor sosi turcii.
— Nu ştii ce spui! Am rostit eu îngrozit.
— Nici tatăl meu nu este un trădător! A ţipat ea. Chiar dacă împăratul şi latinii l-au defăimat şi au încercat să-l umilească, el este grec şi îşi face datoria de grec. Ce va face după ce oraşul va fi pierdut este cu totul altceva. Cred că ar putea să mă protejeze. De altfel, nici ţie nu ţi-ar fi prea greu să recâştigi încrederea sultanului, doar să vrei.
— Anna! Am spus privind-o în ochi. Nu te mai recunosc.
A clătinat din cap şi a spus încet:
— Trăieşti, exişti… Dar eu vreau să strâng în braţe trupul tău viu, nu un hoit de mort! Şi în umilinţă, şi-n sărăcie, numai să fiu cu tine.
I-am spus:
— Du-te la casa tatălui tău! Du-te unde vrei! Nu-mi va fi dor de femeia care poate vorbi astfel când sângele grecilor şiroieşte pe ziduri.
Ea a spus:
— Am vorbit aşa cum mă îndeamnă raţiunea să vorbesc.
— Dar aici nu-i vorba de nici o raţiune, i-am spus eu. Este doar chemarea sângelui meu, însă tu nu poţi înţelege. Lukas Notaras se poate umili. Fiica lui se poate umili. Eu nu mă pot umili.
— Vrei să-l imiţi pe Constantin, nu-i aşa? M-a întrebat ea ironic. Voi apăra poporul meu până la ultima picătură de sânge. Dacă aceasta este voinţa lui Dumnezeu, voi muri lângă zidurile oraşului meu. Vorbe, doar vorbe umflate.
— Consilierii lui, am spus eu, l-au rugat şi l-au conjurat încă înainte de asediu să fugă în Moreea, unde să adune o oştire care să vină în ajutorul oraşului. El n-a consimţit. Nu-i sperjur. Nici eu nu sunt. Îţi cer iertare dacă am rostit vorbe care şi-au pierdut adevăratul înţeles din cauză că prea mulţi le-au pângărit.
De mânie, şi-a înfipt unghiile în pieptul meu şi a spus:
— Oare nu-i acelaşi lucru dacă Constantinopolul va fi guvernat de turci sau de latini? Dar sunt de detestat şi unii, şi alţii.
Am obosit să mă tot cert cu ea şi am repetat:
— Tu nu ştii ce spui.
Eram hotărât să mă întorc imediat la Blaherne, dar Anna a început să plângă, şi-a înfăşurat mâinile în jurul gâtului meu şi mi-a cerut iertare. Am rămas fiindcă sunt slab. Am ştiut în inima mea că i-am respins cu atâta îndârjire spusele doar pentru că undeva, în adâncurile tainice ale fiinţei mele, sălăşluiesc aceleaşi gânduri ca ale ei.
Nu fac latinii război de dragul Constantinopolului şi al poporului grec. Ei sunt de partea papei şi se războiesc doar pentru că sunt plătiţi cu aur. Chiar dacă apărătorii ar reuşi să-i împiedice pe turci să intre în oraş şi Mehmet ar ridica asediul, din împăratul Constantin nu va rămâne decât o latină şi demnă de dispreţ umbră de împărat.
Raţiunea îmi spune clar că pentru Constantinopol, oraş aşezat în centrul Imperiului Otoman în expansiune, separat de Occident, a sosit clipa când nu mai poate rezista. Chiar dacă sultanul ar trebui să-şi înceteze de data aceasta asediul, ar putea Constantinopolul, pentru a-şi păstra nepângărită fiinţa, să-i alunge pe latini, să rupă legăturile cu Occidentul şi să încheie un legământ credibil de pace cu sultanul? Unirea cu latinii, iluzorie strămutare a zidurilor de apărare ale Constantinopolului în Occident, ar genera un război neîntrerupt, de uzură, de sărăcire, alte asedii şi o moarte lentă.
Dacă-i aşa, de ce nu vreau să renunţ? De ce nu vreau să fie predat turcilor oraşul la timpul potrivit, ca poporul grec să trăiască? Nu, atâta timp cât latinii sunt în oraş, nu se poate. Atâta timp cât Constantin este împărat, nu se poate. Slavă Domnului, Demetrios, fratele împăratului Constantin, care în van a aspirat să fie împărat, a fugit din Florenţa pe ascuns împreună cu Markos Evghenikos, doar ca să nu semneze proclamaţia Uniunii. El nu i-ar fi chemat niciodată pe latini în ajutor şi nici nu i s-ar fi supus papei. Cu el, probabil că sultanul ar fi putut încheia un pact.
Ştiu că sunt înşelătoare gândurile deşarte, îl cunosc pe Mehmet. Ştiu cât este de pătimaş. Vrea să cucerească oraşul doar aşa cum a plănuit el. Nu dă doi bani pe pacturi şi convenţii. De când cu Varna, nu mai are încredere în nici un tratat încheiat cu creştinii. El se încrede doar în sabia sa.
Spre seară m-am privit în oglindă şi nu mi-am mai recunoscut chipul. Mi-a crescut barba, în ochii mei este un surâs de moarte. Pe chipul meu, tristeţea fără de margini a grecilor, care m-a impresionat atât de mult când am sosit la Constantinopol. Dacă am început să şi gândesc ca ei, înseamnă că sunt un grec adevărat.
