23 mai 1453

Ne-am pierdut şi ultima speranţă, împăratul are dreptate. Slăbit de post, veghe şi rugăciune, simte mai bine decât noi toţi semnele care anunţă sfârşitul. Inima Bizanţului va înceta în curând să mai bată.

Brigantina care a plecat în căutarea flotei veneţiene s-a întors astăzi în zorii zilei. Graţie unui noroc neobişnuit, talentului marinăresc şi curajului oamenilor din echipaj, nava a reuşit să scape nevătămată din strâmtoarea Gallipoli.

Doisprezece oameni au plecat, doisprezece oameni s-au întors, şase veneţieni şi şase greci. Au navigat douăzeci de zile prin Marea Greciei şi nu au găsit nici urmă de flotă creştină, dar tot timpul au fost în pericol să cadă în mâinile patrulelor secrete ale turcilor.

Când şi-au dat seama că în zadar mai fac cercetări, au ţinut sfat. Unii au spus:

— Ne-am împlinit datoria. Nu mai putem face nimic. Constantinopolul s-ar putea să fie de-acum în mâinile turcilor. De ce să ne mai întoarcem în infernul unui oraş asediat? Doar ştim că va pieri.

Dar ceilalţi au spus:

— Împăratul ne-a trimis, împăratul aşteaptă veşti, fie ele chiar proaste. Să vedem atunci care-s mai mulţi: cei care vor să se întoarcă sau cei care nu vor.

Dar privindu-se în ochi unul pe altul, au izbucnit în râs şi au spus toţi că brigantina trebuie să-şi încerce norocul şi să ajungă înapoi la Constantinopol.

I-am întâlnit la Blaherne pe doi dintre aceşti bărbaţi curajoşi. Râdeau încă şi povesteau despre zadarnicul lor periplu, în timp ce veneţienii le turnau vin să bea şi-i loveau prieteneşte pe spinare. Dar arşi de mare şi obosiţi de primejdiile prin care trecuseră, ochii lor erau nespus de trişti.

— De unde aţi avut atâta curaj ca să vă întoarceţi? I-am întrebat eu.

Şi-au îndreptat uimiţi spre mine feţele jupuite şi au spus cu mândrie:

— Dar noi suntem marinari din Veneţia!

Poate că răspunsul lor era de ajuns. Adevărul este că Veneţia – avida, cruda şi calculata regină a mării – îşi crescuse fiii în cultul vieţii şi morţii întru onoarea Veneţiei.

Dar şase dintre aceşti bărbaţi temerari sunt greci. E o dovadă că şi grecii pot fi credincioşi oraşului lor până la moarte. Chiar dacă luptă pentru o cauză de-acum pierdută.

Ce s-a mai întâmplat astăzi? Sute de bătrâni şi copii au venit la Poarta Sfântului Roman şi au lucrat neîntrerupt la repararea zidului, în timpul zilei, fără să ţină seama de săgeţile turcilor şi de proiectilele care zburau în jurul lor.

Grant s-a perfecţionat de când îi tot pândeşte pe turcii din subterane. Astăzi a reuşit să captureze doi ofiţeri turci, care intraseră într-un tunel ca să vadă cât de mult au avansat săpătorii. După ce i-a prins, a dat foc grinzilor de susţinere, aşa că pereţii tunelului s-au prăbuşit. Veneţienii i-au luat în primire şi i-au dus în camera de tortură din pivniţele Palatului Blahernelor, care, de când este Constantin împărat, nu a fost folosită niciodată. Captivii au dezvăluit existenţa a încă două tunele subterane, dintre care unul este surprinzător de periculos.

Cu toate că prizonierii au vorbit, veneţienii i-au torturat toată ziua, până când cei doi nefericiţi şi-au dat sufletul. După aceea, cadavrele lor, despuiate şi pline de sânge, au fost lansate prin surprindere, de o bombardă, drept în mijlocul turcilor care, iritaţi, au urlat că-şi vor răzbuna comandanţii şi i-au blestemat pe toţi câinii de creştini. Nu există iertare în acest război.

În fiecare zi, în fiecare clipă ar putea veni sfârşitul; împăratul Constantin nu mai vrea să vadă pe nimeni. S-a retras să-şi liniştească sufletul, fiindcă, de când a sosit brigantina cu veştile proaste, nu mai are nici o speranţă. A spus:

— Occidentul ne-a părăsit. Acum încredinţez oraşul meu şi viaţa mea în mâinile Atotputernicului Dumnezeu, în mâinile lui Iisus Hristos şi ale Sfintei Fecioare, precum şi în mâinile ctitorului acestui oraş, Constantin cel Mare.

Atât de tare şi-a pierdut cumpătul.

Nu mai avem la ce spera în afara cununii de martir. Chiar şi în paradisul lui Mahomed este o înghesuială teribilă, că nici nu se mai pot închide porţile, atât de mulţi turci au murit luptând împotriva credinţei noastre. Dar slujim aceluiaşi Dumnezeu, cel puţin aşa spun Fraţii Liberului Cuget şi dervişii care umblă cu capul neacoperit.