24 mai 1453

Ştie acum tot oraşul despre întoarcerea brigantinei din călătoria cea zadarnică, deşi se hotărâse să se păstreze secretul. Adevărul este că au fost mulţi cei care au văzut cu ochii lor când s-a întors. Pentru a-i încuraja pe cetăţenii oraşului, Phrantzes ar fi vrut să răspândească zvonul că flota care ne va veni în ajutor este ancorată în Chios. Dar Constantin i-a interzis să mai răspândească de acum înainte zvonuri false.

— Adevărul nu mai poate fi ascuns multă vreme, pentru că atunci când îl va afla, poporul va fi şi mai deznădăjduit că nu l-a ştiut din timp. Nu mai vreau să-mi amăgesc poporul. Vreau să mor într-adevăr împreună cu poporul meu.

Pot să mă ţin iarăşi pe picioare, aşa că astăzi am urcat pe ziduri. Turcii au împins un turn mobil până în apropierea zidului Blahernelor, ca să mascheze adevăratele lor intenţii periculoase. Şi au săpat iar un tunel, sau poate că au consolidat pereţii unuia distrus, în orice caz, turnul s-a prăbuşit.

Dar întâmplarea cea mai însemnată a acestei zile dovedeşte că sultanul nu-i chiar atât de sigur pe cât s-ar părea. Nici o încercare nu i-a reuşit, iar distrugerea turnului celui mare a fost pentru turci cea mai rea prevestire. Sultanul a mai descăpăţânat astăzi nişte soldaţi care s-au răzvrătit şi au refuzat să sape galerii.

Seara, un impresionant cortegiu de turci călare s-a apropiat de Poarta Sfântului Roman. Turcii au fluturat flamuri, au sunat din trâmbiţe şi au strigat, cerând să fie lăsat să treacă un emisar al sultanului pentru a-l întâlni pe împăratul Constantin. Tunurile au încetat să mai tragă, iar grupurile de turci care întreţin hărţuiala zilnică s-au retras dincolo de şanţ.

Giustiniani s-a temut să nu fie cumva o capcană. Mai mult, n-ar fi vrut ca emisarul turcilor să vadă de aproape cât de năruit este zidul şi cât de şubrede îi sunt părţile refăcute. Dar împăratul Constantin a urcat pe zid şi a recunoscut în persoana emisarului pe emirul din Sinope. De-a lungul multor generaţii, familia lui Ismail Hamza a întreţinut relaţii prieteneşti cu împăraţii Bizanţului; înainte de a muri, sultanul Murad a reuşit să şi-l facă vasal, pecetluind alianţa prin căsătoria fiicei acestuia cu Mehmet. În orice caz, împăratul Constantin l-a salutat amical pe Ismail Hamza şi a poruncit să fie ajutat să intre în oraş. Aşa se face că a fost lăsat să treacă prin poarta militară de asalt, după care, traversând zidul cel mare, a ajuns în oraş.

Îndată după sosirea emisarului, bailul Veneţiei a convocat Consiliul celor doisprezece, a poruncit ca o parte din veneţieni să coboare de pe ziduri şi a trimis două sute dintre oştenii cei mai arătoşi în armuri să mărşăluiască spre reşedinţa provizorie a împăratului. Cât despre Giustiniani, acesta a împărţit în grabă oamenilor săi ultimele picături de vin şi resturi de mâncare, le-a schimbat locurile, punându-i pe cei mai zdraveni la vedere, apoi, arătându-le pumnul strâns, le-a spus:

— Râdeţi fraţilor şi fiţi veseli, că de nu, vă sucesc gâtul!

Şi pe când Ismail Hamza se uita curios în juru-i, mângâindu-şi barba, oştenii lui Giustiniani râdeau şi muşcau din bucăţile de carne, aruncând neglijent resturile pe jos. Împăratul Constantin i-a întins emirului mâna să i-o sărute şi a spus:

— Este regretabil că ne întâlnim în circumstanţe atât de nefericite.

Emirul din Sinope a răspuns:

— Fie ea binecuvântată ziua aceasta, fiindcă sultanul Mehmet îţi oferă pacea în condiţii onorabile.

Soldaţii lui Giustiniani au râs şi mai tare, deşi celor mai mulţi le venea să plângă de oboseală. Dar Giustiniani era stăruitor şi i-a îmboldit cu câte un ghiont în spinare pe cei care nu erau prea veseli.

Ismail Hamza i-a cerut apoi împăratului o audienţă particulară, iar Constantin i-a răspuns fără nici o ezitare că este de acord, l-a invitat la reşedinţa lui de război din locul unde zidurile trec peste valea râului Lykos şi, în ciuda avertismentelor sfetnicilor lui, s-a închis împreună cu acesta într-o încăpere din turn. Între timp, soldaţii veneţieni au ajuns la acest loc, bailul Veneţiei i-a împrăştiat în jurul turnului şi, împreună cu Consiliul celor doisprezece, a pătruns în turn şi i-a spus împăratului că Veneţia nu poate tolera negocieri secrete între bizantini şi turci.

Iar împăratul Constantin l-a asigurat că nu a avut nici o intenţie să ia o hotărâre mai înainte de a se sfătui cu aliaţii. I-a chemat şi pe sfetnicii lui şi le-a prezentat condiţiile în care sultanul oferă pacea. Ismail Hamza i-a spus grav:

— Pentru tine însuţi şi pentru poporul tău, te implor să accepţi condiţiile de pace, care sunt cele mai bune cu putinţă în acest moment; în multe locuri, zidurile oraşului tău s-au prăbuşit.

Apărătorii sunt epuizaţi şi numărul lor se micşorează pe zi ce trece, populaţia este disperată. Este ultima ta şansă. Dacă nu te vei supune acum, sultanul îi va omorî pe toţi bărbaţii din oraş, îi va vinde ca sclavi pe copii şi pe femei şi va da oraşul pe mâna oştirii sale să-l jefuiască.

— Pentru numele lui Dumnezeu! Au strigat atunci veneţienii. Nu da crezare viclenelor uneltiri ale sultanului! Ce garanţii de pace ne oferă el? Nu uita că, de atâtea ori, turcii nu şi-au respectat promisiunile. Oare în zadar ne-am vărsat noi sângele? În zadar cei mai buni bărbaţi ai noştri şi-au dat viaţa ca să-ţi apere tronul? Nu, nu, sultanul se clatină, el nu mai este sigur de victorie. De-ar fi fost sigur, n-ar fi încercat să obţină capitularea oraşului prin metode înşelătoare.

— Dacă aţi avea un pic de simţ al realităţii, le-a spus iritat Ismail Hamza, aţi înţelege voi înşivă că situaţia disperată în care se găseşte Constantinopolul nu-i mai lasă nici o şansă de salvare. Doar din omenie, pentru a evita oroarea asaltului final, sultanul îi îngăduie împăratului să părăsească oraşul şi să-şi ia cu el bogăţiile, garantând de asemenea siguranţa sfetnicilor şi nobililor săi. Cât despre locuitorii oraşului, toţi cei care vor dori, sunt liberi să-l urmeze pe împărat, ducând cu ei ceea ce pot să ducă. Iar pe cei care vor să rămână, sultanul îi asigură că le va lăsa viaţa şi averea pe care o au. Ca vasal al sultanului, împăratul îşi va putea păstra Moreea, unde sultanul l-ar putea proteja de agresori.

Veneţienii au început să urle furioşi şi să lovească în armuri cu săbiile, împiedicându-l pe emir să mai poată spune ceva. Dar basileul le-a făcut semn să înceteze cu larma, apoi, ridicându-şi capul cu mândrie, a rostit:

— Condiţiile sultanului sunt umilitoare şi nedrepte. Nu sunt demne de un împărat, chiar dacă eu, ca om, aş putea fi tentat să le accept. Noi suntem pregătiţi să murim cu demnitate.

Apoi a privit melancolic spre veneţienii gălăgioşi, atât de hotărâţi să lupte până la ultimul grec. N-aveau ei oare în port corăbii cu care să fugă atunci când zidurile vor ceda?

Bănuiesc că sultanul ştiuse prea bine că împăratul Constantin nu-i va accepta condiţiile. Dar el a dorit să dea, prin acest gest, satisfacţie atât demnitarilor turci care susţin pacea, cât şi oştirii sătule de acest asediu prelungit, dovedindu-le că nu el doreşte continuarea asediului, ci grecii înşişi prin neînduplecarea lor. E doar un om. În adâncul fiinţei lui, sultanul este slab.

Dacă această nelinişte dureroasă şi disperarea domină oraşul, şi mai devorantă este nesiguranţa sultanului Mehmet. El şi-a jucat toate cărţile, pentru el nu mai există altă posibilitate în afară de a învinge sau de a fi răsturnat. Nu de apărătorii oraşului, ci de oştirea care luptă împreună cu el.

De aceea, în aceste zile, sultanul Mehmet este cel mai solitar dintre solitari. E şi mai singur decât împăratul Constantin, care deja a ales.

O tainică frăţie a însinguraţilor lumii mă leagă în aceste zile de el, un impuls neştiut mă împinge spre el, doresc să-i revăd chipul impenetrabil şi ochii galbeni de fiară sălbatică. Aş vrea să vorbesc cu Mehmet, pentru a mă convinge, o dată în plus, că nu am de ce să-mi doresc a trăi în lumea cârmuită de el.

El este viitorul. El va învinge. Dar viaţa, într-un astfel de viitor, nu are nici o valoare.

— Râdeţi! Râdeţi! Îi îndemna în continuare Giustiniani pe genovezi.

Râdeau în hohote când emirul din Sinope s-a întors de la împărat. Râdeau din toată inima aceşti bărbaţi epuizaţi cu feţele arse, plini de răni şi de sânge, urându-l pe Giustiniani, care le cerea să facă un efort supraomenesc şi să râdă. Îl urau şi îl iubeau în egală măsură. De undeva, din adâncurile fiinţei lor, le revenea în minte, mereu înşelătoare, imaginea unei case albe, înconjurată de viţă-de-vie, în insula Lemnos. Sclavi greci culegând recolta de pe dealurile roditoare, fete frumoase întâmpinându-i pe duce şi pe soldaţii lui…

Au râs în hohote şi lacrimi de durere au curs din ochii lor roşii de oboseală. Clătinându-se pe picioare, şi-au ocupat din nou locurile pe zid, în timp ce cavalerii turci se retrăgeau în sunetul trâmbiţelor. Sute de tunuri au început dintr-o dată să tragă. Giustiniani s-a aplecat şi a ridicat de pe jos un os pe care mai rămăsese o bucăţică de carne, l-a scuturat de nisip, apoi l-a ros cu furie şi a spus:

— Coroana mea ducală a început să fie prea scumpă. Am plătit-o de-acum cu preţul cărnii care a căzut de pe mine şi al sângelui ce mi s-a scurs din răni, iar dacă o mai ţine mult aşa, nu mai poate fi vorba despre nici o victorie.

— Nu, nu mai poate fi vorba despre victorie, a continuat el, privind fix înspre spărtura largă de o mie de picioare a zidului deposedat de turnuri, apărat doar de o palisadă şubredă care înlocuia zidul exterior, încropită la repezeală din pământ, bucăţi de lemn şi ramuri uscate. E bună doar să-i adăpostească puţin pe arcaşi.

Astăzi este joi. Pentru musulmani, mâine este zi sfântă. Poate că nu voi mai apuca o altă zi de joi. Aşadar, Mehmet s-a supus legilor Coranului şi a oferit pacea. A venit timpul împlinirii profeţiilor Islamului. Acea oaste va fi cea mai minunată; acel prinţ va fi cel mai mare printre prinţi. Prinţul care va cuceri Constantinopolul.

Suntem la poarta Occidentului. Ultima fortăreaţă în calea Orientului. După ce zidurile Constantinopolului se vor prăbuşi, ultimul zid al Occidentului vor fi trupurile noastre vii, ale celor care n-am murit încă.

Suntem ultima fortăreaţă a trecutului ireversibil. Prima Biserică a lui Hristos, locul sfânt, ultima fortăreaţă a credinţei adevărate. Ultima cetate de pe pământ a nemuritoarei civilizaţii a Greciei şi a lui Platon.

Bate neîntrerupt toaca în mănăstiri. Răsăritul şi Apusul sunt la fel. Latinii sunt tot atât de cruzi şi doritori de putere ca şi turcii.

Sfânta Fecioară nu-şi va mai fâlfâi albastrele falduri ale veşmântului ca să ne apere. Dar prin fiul ei, Hristos, ni se vor ierta nouă păcatele noastre, iar prin sacrele mistere ale împărtăşaniei ni se va întări slăbiciunea; în aceste zile şi nopţi, vântul lui Dumnezeu va purta mii de stele spre lumina şi întunericul Lui, care sunt mult mai puternice decât lumina şi întunericul cunoscut.

Călătorule care te vei opri odată lângă ruinele acestor ziduri! Nu uita că printre florile galbene ce cresc pe ruine, din pulberea în care s-au risipit, te privesc cu o tristeţe nespus de adâncă ochii ultimilor greci.