24 februarie 1453

Planul de apărare gândit de Giustiniani este gata. Pe latini i-a repartizat după naţionalitate şi le-a rezervat porţile şi locurile cele mai expuse. Veneţienii şi genovezii vor rivaliza pentru gloria lor eternă. Neputând suporta neutralitatea oraşului lor, de care, la urma urmei, depinde soarta Occidentului, câţiva tineri din Pera au sosit la Constantinopol şi s-au înscris pe listele lui Giustiniani.

Giustiniani îşi pune toată speranţa în latini şi în tunarii împăratului. Grecii nu vor face altceva decât să umple zidurile. Dar este nevoie de ei. Pe pământ, zidurile au o lungime mai mare de zece mii de paşi, fără a pune la socoteală marele zid şi cele o sută de turnuri. Zidul maritim şi cel din port formează celelalte două laturi enorme ale triunghiului de apărare, dar, probabil, nu vor fi prea ameninţate. Portul este protejat de corăbii mari occidentale, mult superioare corăbiilor turcilor. Cât despre zidul maritim, turcii nu-l vor escalada. Focul grecesc, purtat de săgeţi, va putea să incendieze corăbiile care vor îndrăzni să se apropie de zid. Specialiştii împăratului au proiectile speciale, care seamănă cu nişte mici tunuri zburătoare. Dar ei îşi păstrează cu gelozie secretele, chiar şi faţă de latini.

Giustiniani este convins că turcii vor începe asediul simultan în diferite puncte ale zidului terestru. Poarta Sfântului Roman, din valea Lykos, este punctul-cheie al acestui război. Cei care o vor apăra vor fi el şi genovezii lui echipaţi în armuri de fier. Totodată, de aici vor fi trimise întărituri în zonele cele mai ameninţate. Dar repartizarea definitivă a apărătorilor depinde de planurile sultanului. Acum treizeci de ani, în timpul ultimului asediu, sultanul Murad şi-a aşezat tabăra pe colina din faţa Porţii Sfântului Roman, care a fost punctul cel mai expus al zidului. Dar, pe atunci, turcii nu aveau tunuri.

S-a mai liniştit lumea de când reparaţia marelui zid a fost terminată. Se continuă, bineînţeles, consolidarea zidurilor, şi toată pregătirea apărării progresează metodic, fiecare având o sarcină precisă în diferite momente ale zilei. Armata continuă să se antreneze, dar voluntarii pierd mult timp cu drumul până acasă, unde se duc să mănânce. În acest oraş imens, unii merg mult până ajung acasă, dar fiecare trebuie să mănânce zilnic.

Giustiniani a renunţat să mai poarte pantalonii lui uzaţi din piele, şi-a aranjat părul artistic după moda grecească, şi-a vopsit barba în roşu şi a împodobit-o cu fire de aur. Dar nu şi-a vopsit sprâncenele cu albastru şi nici buzele cu roşu, ca tinerii ofiţeri din garda personală a împăratului. Poartă diferite coliere de aur şi frecventează societatea grecească. Nobilele doamne de la Blaherne îi arată o atenţie specială, încărcându-l de laude. Fiindcă este un bărbat impunător şi puternic, care-i depăşeşte în înălţime pe toţi grecii. Fiindcă poartă o armură strălucitoare. Seara, în locul lanţului de comandant dăruit de împărat, poartă un colier din ametist, care-l ocroteşte de beţie.

Printr-o bulă de aur, împăratul i-a confirmat lui Giustiniani că va primi ducatul de Lemnos dacă va reuşi să-i alunge pe turci. Numai sigiliul acestei bule are o valoare de câţiva bizantyoni. În plus, pe document, cu propria-i mână, împăratul a desenat cu cinabru o cruce triplă.

După ce s-a întors din expediţia navală, megaducele Lukas Notaras n-a mai ieşit din palatul lui. La insistenţele lui Giustiniani, împăratul i-a interzis cu străşnicie megaducelui să mai întreprindă fără aprobarea lui o altă expediţie pe mare. În ceea ce-l priveşte, megaducele pretinde în continuare că atacul lui împotriva turcilor a fost înţelept şi îl acuză pe împărat de laşitate şi de faptul că se lasă influenţat de sfaturile latinilor.

A lăsat de înţeles că îl aşteaptă pe Giustiniani pentru a discuta împreună despre strategia de apărare a oraşului şi despre repartiţia trupelor. Mai înainte de orice, fiindcă este curios de rolul pe care i l-a atribuit lui în apărarea oraşului. Pentru că n-ar admite un rol secundar. De pe poziţia de megaduce şi de comandant al flotei imperiale, el se consideră cel puţin egal cu genovezul. Aparţine unei stirpe prea importante, are prea multă influenţă. Dar căpitanii latini şi-au păstrat puterea de decizie pentru propriile lor corăbii şi se supun doar ordinelor directe ale împăratului. La drept vorbind, Notaras nu are altceva decât cele cinci dromoane şubrede şi încete. Cu numele, chiar şi ele aparţin împăratului, deşi le-a reparat şi le-a pus în stare de funcţionare cu banii lui.

În ciuda popularităţii de care se bucură, tare este singur acum Lukas Notaras. La Blaherne, oricum, nimănui nu-i pasă de el.

Giustiniani îl face să aştepte. Acest mercenar, ridicat la demnitatea de comandant, e şi mai exigent pentru rangul lui decât un mare duce ereditar. Oare îmi va fi dat să văd şi la aceşti doi bărbaţi infantilismul celor care măsoară cu suspiciune înălţimea scaunului pe care urmează să se aşeze?

Oraşul este în puterea latinilor, împăratul nu pare îngrijorat de acest lucru şi grecii nu mai au nimic de spus. Corăbiile latine domină portul, cheile porţilor oraşului sunt păstrate de genovezii lui Giustiniani şi de veneţieni.

Să fie oare Giustiniani ispitit de mari planuri politice? Prin femeile înaltei societăţi bizantine, se află în bune relaţii cu grecii cei mai favorabili latinilor. Dacă asediul ar eşua, dacă Mehmet ar fi învins, dacă flota promisă de papă şi de Veneţia ar sosi la timp, nu va deveni oare Constantinopolul o bază latină care să asigure Occidentului supremaţia pe Marea Neagră şi destrămarea Imperiului Otoman? Uniunea a şi fost proclamată. Fi-vom oare martorii renaşterii unui Imperiu Latin guvernat de umbra bizantină a unui împărat grec?

Mulţumi-se-va oare învingătorul duce al Lemnosului să fie doar un umil vasal?

Sângele meu grec refuză să dea crezare aparenţelor. Sânge al îndoielii, sânge al unei sinuoase căi politice de o mie de ani. Pe zi ce trece, latinitatea se desprinde de mine, aşa cum curg zdrenţele unui veşmânt uzat. Sunt fiul tatălui meu. Sângele s-a întors acasă.