25 februarie 1453

Teama şi groaza domnesc în oraş. Oamenii au devenit tăcuţi şi neîncrezători. Se roagă multă lume în biserici. Cei bogaţi îşi închid lucrurile în lăzi, îşi îngroapă comorile, le ascund în fântâni sau în pereţii pivniţelor. Muţi arhonţi poartă pe mâini urmele muncii lor tainice, au sclipiri vinovate în ochi şi pete demascatoare de mortar pe veşminte.

Pe partea oraşului din afara zidurilor, negustorii evrei fac afaceri extraordinare. Preţul aurului şi al pietrelor preţioase a atins valori de neînchipuit. Patimă nebună! Chiar şi cei mai săraci încearcă să vândă ceva pentru a face rost de câţiva bănuţi de argint, pe care să-i ascundă în casa lor într-o crăpătură din perete sau în pardoseala de piatră.

— Se pregăteşte ceva! Mi-a spus Manuil. Văd, aud, simt, dar despre ce-i vorba, nu înţeleg. Spune-mi, dacă ştii, stăpâne!

Şi simţurile mele percep ceva ciudat în atmosfera oraşului. Portul este neliniştit. Bărcile se deplasează fără întrerupere de la o corabie la alta. Consiliul veneţian al celor doisprezece s-a întrunit în spatele uşilor închise. Câţiva dintre cei bogaţi şi nobili au făcut daruri substanţiale căpitanilor şi au transportat pe ascuns cu bărcile toate bogăţiile lor pe corăbiile veneţiene, în speranţa că vor putea fugi din oraş. Dar căpitanii au jurat sărutând crucea că nu vor părăsi portul mai înainte de a primi acordul special al împăratului. Cu toate acestea, după părerea câtorva oameni bogaţi, comorile sunt mai în siguranţă pe corăbiile veneţiene decât în fântânile şi pivniţele Constantinopolului.