26 decembrie 1452

Am fost într-adevăr mirat când servitorul a venit în faţa mea şi mi-a spus:

— Stăpâne, nu te duce prea des la Pera!

A fost prima dată când m-am uitat la el cu atenţie. Până astăzi nu-l privisem decât ca pe un rău necesar, de care nu m-aş fi putut descotorosi, fiindcă făcea parte din locuinţa închiriată. El are grijă ca hainele mele să fie curate, îmi aduce de mâncare, veghează ca bunurile proprietarului casei să nu se degradeze, mătură curtea şi, fără îndoială, transmite camerei întunecate din Blaherne rapoarte despre mine şi despre oamenii cu care mă întâlnesc.

De fapt, n-am ce să-i reproşez, întotdeauna l-am privit ca pe un bătrân sărac, demn de milă. Am preferat să nu-l văd. Dar astăzi m-am uitat la el cu atenţie. Este un bărbat mic de statură, cu o barbă răzleaţă. Îl dor genunchii, iar în privirea lui regăseşti intensa melancolie a ochilor trişti ai grecilor din Constantinopol. Poartă haine uzate, pline de pete, şi pantaloni cârpiţi.

L-am întrebat:

— Cine ţi-a poruncit să-mi vorbeşti astfel?

Mi-a răspuns supărat:

— Eu îţi doresc binele. Pentru că, atâta timp cât locuieşti în această casă, eşti stăpânul meu.

I-am spus:

— Sunt latin.

A protestat, rostind pătimaş:

— Nu, nu. Tu nu eşti latin. Eu ţi-am recunoscut chipul.

Spre marea mea surprindere, s-a aşezat în genunchi în faţa mea, mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o, apoi a spus:

— Nu mă dispreţui, stăpâne! E adevărat că am băut vinul care a rămas în urciorul tău, e adevărat că am strâns bănuţii pe care uneori i-ai risipit prin casă, e adevărat că am luat puţin ulei şi l-am dus unei mătuşi bolnave, fiindcă toată familia mea este tare săracă. Însă nu voi mai repeta aceste fapte, pentru că acum te cunosc.

— Dar niciodată nu m-am târguit eu pentru preţul mâncării, i-am spus, într-adevăr mirat. Este dreptul celui sărac să trăiască din ceea ce risipeşte bogatul. Din partea mea, atâta timp cât îţi sunt stăpân, n-ai decât să-ţi întreţii şi toată familia. Cât despre bani, ei n-au nici o însemnătate pentru mine. Vine iute clipa când banii şi bogăţiile îşi pierd orice importanţă. În faţa morţii, toţi suntem egali, iar pe cântarul lui Dumnezeu, virtutea unui ţânţar are aceeaşi greutate ca şi virtutea unui elefant.

I-am vorbit mult pentru că am vrut să-i studiez chipul. Mi s-a părut sincer, dar chipul unui om te poate înşela uneori. Şi apoi, cine a mai auzit că un grec se poate încrede în alt grec?

A spus:

— Dacă vrei să nu ştiu ce faci sau unde mergi, n-are nici un rost să mă închizi în pivniţă, unde-i frig de-ţi îngheaţă oasele. De atunci sunt eu răcit, în plus, mă dor urechile şi genunchii.

— Ridică-te, omule, şi drege-ţi răul cu vin! Am spus eu şi i-am întins un bizanţ de aur.

Un bizanţ de aur este o avere, fiindcă la Constantinopol săracii sunt foarte săraci, iar puţinii bogaţi sunt foarte bogaţi.

S-a uitat la moneda din mâna mea şi faţa i s-a luminat, dar a scuturat cu hotărâre din cap şi a spus:

— Stăpâne! Nu ţi-am vorbit despre durerile mele ca un cerşetor. Tu nu ai nevoie să mă cumperi cu bani. Dacă doreşti să nu aud, eu nu voi auzi, dacă doreşti să nu văd, eu nu voi vedea. Trebuie doar să-mi porunceşti.

— Nu înţeleg, am spus eu.

Privind spre câinele galben şi slab ce se odihnea cu botul între labe pe preşul din faţa uşii şi-mi urmărea fiecare gest, a spus:

— Oare nu s-a supus ţie chiar şi acest câine ce te urmează cu credinţă oriunde mergi?

— Nu înţeleg despre ce vorbeşti, am repetat, şi am aruncat bizanţul de aur pe covor, în faţa lui.

S-a aplecat şi l-a ridicat, m-a privit în ochi şi a spus:

— Nu trebuie să-ţi dezvălui adevăratul chip. Oare cum de-am putut să gândesc că ţi-l vei dezvălui în faţa mea? Pentru mine, taina ta este sacră. Banul pe care mi l-ai dat îl primesc doar pentru că mi-ai poruncit să-l primesc. Este o mare bucurie pentru mine şi pentru familia mea. Dar şi mai mare este bucuria de a fi slujitorul tău.

M-a supărat această aluzie misterioasă. Probabil a gândit la fel cum gândesc toţi grecii din oraş. Că fuga mea a fost simulată, că sunt o iscoadă a sultanului. Probabil a crezut că-l voi putea proteja atunci când armata sultanului va intra în Constantinopol, ca să nu fie dus sclav cine ştie unde. Dacă, într-adevăr, aş fi avut ceva de ascuns, astfel de planuri mi-ar fi convenit. Dar şi aşa, oare cum aş fi putut să am încredere într-un om atât de simplu?

I-am spus:

— De-ţi închipui că poţi trage vreun folos de pe urma mea, te înşeli. Celor care ţi-au încredinţat misiunea de a mă spiona le-am spus de zece ori că nu-l mai slujesc pe sultan, şi, de fiecare dată, am întărit vorbele prin jurământ. Cum răbdarea mea n-a ajuns la limită, spun încă o dată: nu mai sunt în serviciul sultanului.

— Nu, nu, a protestat el. Asta o ştiu. Oare cum ai putea să fii în serviciul sultanului? Dar eu te-am recunoscut. A fost ca un fulger care a căzut în faţa mea.

— Eşti beat? L-am întrebat eu… Dar delirezi, şi poate că ai, într-adevăr, febră. Eu nu înţeleg nimic din ceea ce-mi spui. Aşa i-am spus, dar, în acelaşi timp, mintea mea a fost bântuită de gânduri ciudate.

S-a înclinat în faţa mea şi a rostit umil:

— Aşa este, am băut prea mult. Îţi cer iertare, stăpâne, şi te asigur că nu se va mai repeta.

Dar vorbele lui nebuneşti m-au îndemnat să mă uit în oglindă. Dintr-un motiv pe care eu însumi nu-l înţeleg, m-am hotărât să nu mai merg la bărbier, ci să-mi rad barba cu şi mai multă conştiinciozitate decât până acum. Din vanitate şi din prostie, îmi lăsasem de câteva zile barba să crească. Mi-am schimbat şi veşmintele, pentru că, orice s-ar zice, eu sunt latin, nu grec.