23 decembrie 1452

Astăzi am hoinărit prin oraş. Mai întâi, de la Acropole până la Palatul Bukoleon. Am privit cu atenţie zidurile compacte, porţile de fier, ferestruicile ogivale ale caselor cu două etaje. Nu m-am uitat deloc la casele de lemn. M-am rugat în Biserica Sfinţii Serghie şi Bacchus, lângă peretele dinspre mare. Dar lui Dumnezeu nu-i convine contabilitatea în partidă dublă.

Apoi am umblat de la Coloana lui Constantin până la turnurile de marmură ale Porţii de Aur. De acolo, mi-am urmat drumul până la Poarta Sfântului Roman, apoi am intrat în Grădina Blahernelor. Nimeni nu m-a împiedicat să trec de poarta grădinii.

Poate că ea s-a ferit de mine şi m-a dus în altă parte. Cine ştie? Poate locuieşte la Blaherne. Pământul era galben, îngheţat şi mort. Frunzele din parc n-au fost măturate. Am căutat în zadar pavilionul tinereţii mele cu păsări artificiale ce se zbăteau în colivii de aur. Când l-am întrebat pe un soldat din gardă, a ridicat nedumerit din umeri, poate nici n-a înţeles ce căutam. Acolo era locul unde împăratul Ioan îi desfăta pe barbari, adică pe noi, cei sosiţi din Apus, pe doctorul Cusanus şi pe ceilalţi împuterniciţi care aparţineau părţii minoritare.

Servitorul meu nu m-a însoţit. Dar pereţii, zidurile şi coloanele acestui oraş străvechi supraveghează trecătorii cu ochi nevăzuţi. Nişte lucrători, care săpau printre ruine ca să poată alege pietre pentru repararea zidurilor oraşului, mi-au arătat nişte monede înnegrite pe care le-au găsit în nisip. Nu mai au nici o valoare, dar sunt vechi de o mie de ani.

Am traversat golful şi am ajuns în Pera genoveză. Nimeni nu m-a întrebat nimic. Bărcile cu vâsle, încărcate cu tot felul de mărfuri, treceau continuu dintr-o parte în alta. Genovezii fac afaceri bune. Dacă aş vrea, în scurtă vreme m-aş putea îmbogăţi. Negustor de arme, acuma-i momentul. Poate că abia atunci grecii vor fi mai toleranţi cu mine. Poate vor înţelege, în sfârşit, că sunt sincer şi vor avea încredere în mine.

În fiece cârciumă din Pera se vând şi se schimbă ştiri. Genovezii din Pera nu sunt în război cu sultanul. Şi acest lucru e absurd. Prin Pera, sultanul Mehmet ştie tot ce se întâmplă în Constantinopol. Iar noi aflăm, în fiecare zi, noutăţi despre pregătirile de război ale sultanului.

Într-o bine cunoscută şi respectabilă curte, am văzut turnul cu porumbei voiajori. Sunt porumbei egipteni. La Adrianopol, sultanul a fost informat în aceeaşi zi despre plecările şi sosirile corăbiilor, despre mărfurile transportate, chiar şi despre căpitani, deoarece înaltul turn din Pera este un excelent punct de observaţie. De acolo pot fi văzute marea, Bosforul şi tot ceea ce se întâmplă în oraş, între Acropole şi Blaherne.

După ce am ajuns acasă, m-am uitat pe fereastră spre turnul Perei, în vârful căruia flutură în bătaia vântului flamura Genovei. Am simţit fiori reci în tot trupul. De aceea, pentru prima oară după şapte ani, am băut vin. Dar am fost şi mai trist.

Poate că abia astăzi, în această zi friguroasă, am înţeles ce absurdă a fost mânia care m-a îndemnat să-l părăsesc pe sultanul Mehmet, riscându-mi viaţa, ca să ajung într-un oraş care îmi este străin şi ostil. De ce nu l-am urmat pe noul Alexandru ca pe o voce a conştiinţei? Murad, tatăl lui, mi-l lăsase moştenire. Spre deosebire de Murad, el nu m-a crezut înger, chiar dacă animalele sălbatice şi câinii se supuneau voinţei mele. El se bucura că-şi ascute mintea cu ajutorul ştiinţei mele. Inteligenţa lui zvâcnea, ascuţită ca o lance; ştiinţa mea era aridă ca o piatră neagră. Îl amuza ideea că întâlnise un om atât de integru.

A trebuit să plec, dar atunci credeam că faptul acesta nu mă va mişca niciodată. Poate că eu însumi am fost mai uimit de propria-mi plecare decât sultanul Mehmet.