26 mai 1453

Miracolul nocturn de la Catedrala Sfânta Sofia a răscolit într-o măsură atât de mare oraşul, încât în zorii zilei mulţimea exaltată, în frunte cu călugării şi călugăriţele, s-a îndreptat spre Blaherne pentru a lua icoana Sfintei Fecioare şi a o pune pe ziduri să apere oraşul. Dintre ramele de aur şi pietre preţioase, Sfânta Fecioară se uita pierdută spre mulţime şi pe faţa ei îngustă era o tristeţe fără margini. Mulţi îi vedeau chipul viu şi ochii înecaţi în lacrimi. Fiecare voia să atingă icoana sfântă. Dar, deodată, icoana a alunecat de pe iconostasul pe care era purtată şi a căzut pe pământ, în aceeaşi clipă văzduhul s-a întunecat, vântul a început să bată cu putere şi ploaia a căzut şuvoaie, inundând în scurtă vreme străzile oraşului. Oamenii s-au aplecat să ridice icoana, dar n-au putut nici s-o urnească, fiindcă era nespus de grea, de parcă ar fi fost din plumb. După multe stăruinţe, câţiva călugări robuşti au reuşit s-o ridice şi au purtat-o în mare grabă până la biserica Mănăstirii Hora ca s-o protejeze de ploaie.

Din păcate, ploaia nu a înmuiat pulberea turcilor, după cum sperase toată lumea. Canonada, pentru scurtă vreme mai slabă, a început din nou cu şi mai mare putere, ca şi cum ar fi vrut să recupereze timpul pierdut.

Turcii şi-au continuat postul şi astăzi. De pe ziduri, am văzut când comandanţii turci s-au îndreptat spre cortul sultanului. Consfătuirea lor de război a durat toată seara. După ce s-a încheiat, ceauşii au alergat şi au transmis ordinele sultanului. După strigătele de bucurie, după răpăiturile tobelor şi zgomotul cu care au fost întâmpinaţi, care se asemăna vuietului mării în timp de furtună, am bănuit că sultanul a hotărât ziua şi clipa atacului final.

După ce sultanul şi-a convocat marele divan, m-am dus într-un suflet la Poarta Sfântului Roman, unde Giustiniani le arăta oamenilor, care cărau coşuri cu pământ în ce locuri să repare fortificaţiile distruse.

— Blahernele au destui apărători, i-am spus eu. Atacul final se apropie, aşa că îngăduie-mi să lupt alături de voi pentru apărarea zidului din dreptul Porţii Sfântului Roman! Eu aici am întâlnirea hotărâtă încă de la Varna acum nouă ani. Nu vreau să fiu ca negustorul din Samara când îmi va veni clipa.

Şi-a pus amical mâna lui uriaşă pe pieptul meu, şi-a deschis viziera de la cască şi m-a privit surâzător cu ochii bulbucaţi de taur. Ai fi putut spune că îl amuza ceva, dar despre ce anume era vorba, n-am înţeles. A rostit:

— Mulţi oameni s-au prezentat astăzi aici. Vorbele tale îmi mângâie vanitatea. Pentru un apărător al oraşului, s-ar părea că Poarta Sfântului Roman este locul cel mai onorabil.

Arătând apoi spre fortificaţie, unde, de o traversă din lemn spânzura cadavrul unui turc cu barba zbârlită şi cu un şorţ uzat de piele, cum poartă cămătarii, a continuat:

— Până şi sultanul Mehmet a ţinut să mă onoreze astăzi cu o atenţie specială. Mai întâi, solul sultanului mi-a spus că Mehmet are o admiraţie deosebită pentru curajul şi isteţimea mea de războinic. Sultanul nu-mi cere să-l trădez pe împărat, a spus el mai departe, fiindcă aşa ceva ar fi dezonorant pentru mine. Dar dacă voi renunţa la luptă şi mă voi retrage pe corăbiile mele în timpul atacului final, promite că va face din mine un om foarte bogat şi-mi va încredinţa comanda ienicerilor săi. Mă mai asigură că-mi pot păstra credinţa, fiindcă în armata lui sunt deja mulţi creştini. Ca semn al consimţirii mele, ar fi trebuit să cobor drapelul genovez. Dar eu am preferat să-i ridic în ştreang colportorul şi sper că va observa, chiar dacă nu i-am făcut o spânzurătoare mai arătoasă, fiindcă n-am vrut să-mi obosesc oamenii cu o muncă inutilă.

Şi-a şters faţa plină de sudoare şi praf şi a mai spus:

— Acest mesaj al sultanului parcă mi-a mai dat puteri. Soarta oraşului se leagănă pe un tăiş de sabie, împăratul îmi dă garda lui de elită şi pe cei mai nobili cavaleri pentru a apăra Poarta Sfântului Roman. Mai mult de trei sute din genovezii mei sunt gata de luptă; îi vom arăta noi sultanului că un zid viu poate fi mai bun decât cel mai puternic zid de piatră.

Mi-a aruncat o privire nemulţumită şi a spus:

— Dar am început să mă îndoiesc de toate. Iar, ceea ce mă enervează cel mai mult este faptul că tocmai tu, chiar astăzi, vrei cu orice preţ să te întorci aici, lângă mine. Mai înainte să-şi dea sufletul, colportorul a spus că sultanul are şi alte mijloace ca să scape de mine. De aceea, nu vreau să am în spatele meu un om care a fugit din tabăra sultanului, oricât de buni prieteni am fi noi, Jean Ange.

Ca vuietul unei furtuni era vacarmul din tabăra sultanului.

— Dacă sultanul a făcut un astfel de legământ, îl va duce la capăt prin orice mijloc, l-am asigurat eu. El este în stare să plătească un ucigaş pentru a te împiedica să aperi oraşul.

— Atunci mă înţelegi de ce nu vreau să fiu înconjurat de necunoscuţi şi de suspecţi exact în momentul cel mai hotărâtor, a spus el binevoitor. Dar sunt lucruri cărora nu mă pot opune, fiindcă am o inimă bună. În acelaşi timp, datoria de comandant mă obligă să-ţi supraveghez toate mişcările, nu cumva să faci vreo acţiune nesocotită. Aşa că rămâi aici! Altfel, am să dau poruncă să fii spânzurat.

În aceeaşi clipă, l-am văzut amândoi pe megaducele Notaras călare pe spinarea calului lui negru, însoţit de câţiva oameni din poliţia de război a oraşului. A coborât de pe cal în dreptul porţii şi a vrut să intre în sectorul lui Giustiniani, dar genovezul a urlat la oamenii lui de strajă să nu-i deschidă poarta. Chipul megaducelui s-a înnegrit de furie. A strigat:

— Eu trebuie să intru în toate părţile unde misiunea pe care mi-a încredinţat-o împăratul o cere. Printre lucrătorii greci se ascund traficanţi şi criminali, care trebuie demascaţi.

Giustiniani s-a lăsat alunecând pe creasta năruită a zidului şi a ajuns în dreptul lui Notaras. I-a spus:

— N-ai să intri în sectorul meu ca să mă spionezi! Aici eu sunt rege. Ai face mai bine să-mi dai tunurile. Astăzi, mai mult ca oricând, este nevoie de ele ca să pot apăra oraşul.

Iar Notaras i-a răspuns cu furie:

— Doar n-ai vrea ca grecii să apere portul cu mâinile goale. Astăzi, mai mult ca oricând, este nevoie de tunuri pentru a ţine galerele turcilor la distanţă.

Giustiniani a scrâşnit din dinţi şi i-a spus:

— Nu ştiu ce mă împiedică să-ţi crap burta cu spada, trădător blestemat!

Notaras a pălit în faţa acestui afront. A aruncat o privire în jurul lui şi a pus mâna ca să tragă spada din teacă. Dar a fost înţelept şi a renunţat, fiindcă nu se putea măsura cu Giustiniani, pe lângă el un gigant. A bătut în retragere, îndreptându-se spre oamenii lui, a făcut un efort ca să pară calm şi i-a spus genovezului:

— Dumnezeu va judeca cine este trădătorul, împăratul sau eu. Oare nu porţi tu la piept promisiunea scrisă şi autentificată cu sigiliul triplu că insula Lemnos va fi ducatul tău de vei apăra oraşul?

— Şi ce-i cu asta? L-a întrebat Giustiniani, privindu-l cu atenţie, de parcă ar fi încercat să desluşească pe faţa megaducelui mesajul vorbelor rostite.

Glasul lui Notaras a fost prea sincer pentru a-i putea pune la îndoială vorbele:

— Latin blestemat şi nebun! A spus el. Oare nu ştii că încă înainte de asediu împăratul a promis insula Lemnos regelui Cataloniei, în schimbul corăbiilor şi ajutoarelor pe care ar fi trebuit să le trimită? Corăbii n-a trimis el, dar catalanii au şi ocupat insula Lemnos. Dacă scapi cu viaţă din asediu, mai ai de purtat un război, poate şi mai rău decât acesta, ca să-i scoţi de acolo.

Trupul lui Giustiniani a început să tremure, dar, izbucnind în râs, a strigat:

— Grecii sunt întotdeauna greci. Ai putea să juri pe cruce că ceea ce mi-ai spus este adevărat?

Notaras şi-a tras sabia din teacă, a sărutat crucea mânerului şi a spus:

— E adevărat că Dumnezeu va judeca pe fiecare după faptele sale. La fel de adevărat este că împăratul Constantin a dăruit catalanilor insula Lemnos printr-o bulă de aur, emisă de cancelaria imperială. Oricum, o tichie de nebun ţi se potriveşte mai bine decât o coroană ducală, Giovanni Giustiniani!

Poate că niciodată o săgeată mai otrăvită ca aceasta n-a străpuns inima unui bărbat aflat în pragul clipei unui asediu hotărâtor. Notaras a încălecat mulţumit pe calul lui negru şi a plecat. Am coborât şi am ajuns lângă Giustiniani. El şi-a pus mâna grea pe umărul meu, de parcă ar fi căutat sprijin, şi a spus:

— Trădarea şi ipocrizia domnesc în această lume a oamenilor. Cine ştie, poate că nu mi-e inima atât de perfidă. Eu lupt pentru apărarea intereselor genovezilor, nu pentru împărat. Dar în acest moment, jur că voi lupta până la capăt atât timp cât va mai fi un pic de speranţă, doar pentru gloria mea nemuritoare, ca de mine şi de oraşul meu, Genova, să se pomenească cât timp va mai fi piatră din acest zid în Constantinopol.

Apoi lacrimile au început să-i curgă amar pe obraji, şi-a făcut cruce de mai multe ori şi s-a rugat:

Doamne, Dumnezeule, iartă păcatele mele, iar dacă aceasta este voia Ta, dă acest oraş mai degrabă turcilor decât veneţienilor!

Rupe-le-ar furtuna pânzele corăbiilor! Roade-le-ar viermii coca navelor! Cât despre greci, nici nu mă încumet să-i mai blestem şi eu. Să facă turcii ce vor cu ei!

După rugăciune, a dat ordin oamenilor lui să dea jos de pe zid baniera imperială şi a lăsat să fluture doar flamura Genovei.

Apoi s-a făcut din nou noapte şi întunericul s-a lăsat peste oraş până când turcii au aprins din nou focurile şi s-au veselit. Şi m-am gândit că omul este o fiinţă stranie; nu poţi să nu te miri când vezi oameni care luptă pentru glorie, doar de dragul de a lupta. Giustiniani ar fi avut toate motivele să se retragă din luptă, pentru că împăratul l-a înşelat. Sultanul i-ar fi apreciat gestul şi l-ar fi răsplătit.

În oameni mai există şi altceva, mai puternic, care nu poate fi explicat doar prin dorinţa de înavuţire sau de ascendenţă la putere.

Am început să mă îndoiesc dacă nu cumva şi pe Notaras îl împinge altceva în afară de ambiţie.

Cât despre slujitorul meu, Manuil, el îşi numără de zor banii, privind neliniştit în jur, şi suferă fiindcă nu ştie încă unde-i mai bine să-i ascundă.