25 mai 1453

I-a convocat împăratul Constantin azi-dimineaţă în zori pe toţi consilierii Senatului şi pe reprezentanţii Bisericii, pentru a le comunica demiterea patriarhului Gregorios Mammas. Cardinalul Isidor nu a participat la întrunire. A preferat să rămână în turnul lui, de unde supraveghează porţiunea de zid ce i-a fost încredinţată spre apărare.

A fost ultima încercare de conciliere între susţinătorii şi adversarii Uniunii. Dar şi aceasta a rămas la jumătatea drumului. Ne-am descotorosit de patriarhul urât de greci şi dispreţuit de latini, dar nu a fost numit nici un succesor. Nevăzut, din chilia lui de călugăr de la Mănăstirea Pantocratorului, părintele Ghenadios domneşte peste bisericile şi mănăstirile Constantinopolului, prevestind inevitabila ruină.

Nu a fost cel mai potrivit moment pentru întrunire. Era prea devreme şi cei mai mulţi dintre greci fuseseră de strajă pe ziduri toată noaptea. Pe chipurile tuturor se citea oboseala şi disperarea. Phrantzes i-a implorat pe senatori, pe dregători şi pe episcopi să-l roage pe împărat să părăsească oraşul.

— Dacă oraşul tot nu mai poate fi salvat, a spus el, să se salveze cel puţin împăratul!

Poate că Giustiniani ar mai fi fost dispus să-i pună la dispoziţie corabia sa, dar veneţienii nu sunt de acord cu plecarea împăratului. Nici grecii n-ar mai apăra zidurile de-ar pleca împăratul.

Ascultând strigătele de împotrivire ale unora şi exigenţele altora, care dovedeau mai mult lipsă de speranţă şi dorinţă de capitulare decât dragoste, deodată împăratului, care era foarte slăbit de pe urma postului, veghii şi rugăciunii, i s-a făcut rău şi s-a prăbuşit la pământ. Şi-a revenit după ce i-au fost stropite cu apă de trandafiri fruntea şi faţa. S-a ridicat imediat în picioare şi a spus încă o dată cu putere că va rămâne să apere oraşul până în ultima clipă.

Ca om, Constantin este destul de mărginit şi încăpăţânat. Vreun talent deosebit nu are. Ca strateg şi soldat, Giustiniani îl depăşeşte. Dar el este credincios demnităţii sale de basileu, de pe urma căreia s-a ales cu prea puţină fericire. E un bărbat solitar. Sensul raţiunii politice îi lipseşte, capacitatea de conciliere şi decizie de asemenea. Dar începând de astăzi nu mai vreau să-l judec, între o moarte măreaţă şi o viaţă neînsemnată, el a ales moartea. E un bărbat al trecutului, un adevărat moştenitor al împărăţiei bătrâne de o mie de ani. Înrudit sufleteşte cu mine. De iubit nu-l pot iubi, dar nici nu-l urăsc.

Dragostea şi ura, pasiunea şi disperarea sunt sentimente care se depărtează de fiinţa mea. Toată ziua au tras tunurile, din ce în ce mai furioase. Totul era acoperit de funingine, bucăţi de piatră zburau din toate părţile. Proiectilele lansate de tunul cel mare se destrămau în aşchii lungi ce se roteau în aer ca un titirez, apoi se afundau în pământ. Oamenii aveau feţe cenuşii şi deznădăjduite. Epuizaţi de teamă, unii nici nu se mai fereau de săgeţile care zburau în aer ca nişte nori ucigaşi ce urmăreau zidul.

Oare de ce mai vorbesc despre zid? În trei părţi, turnurile zidului mare s-au prăbuşit, iar zidurile s-au desfăcut. Au mai rămas acolo din ele doar nişte grămezi de bolovani şi pietriş care nu mai pot împiedica înaintarea cavaleriei, în aceste locuri deschise, doar fortificaţia exterioară, ridicată cu o voinţă şi o putere pe care numai disperarea le pot da, este singura ce apără oraşul.

Turcii s-au mai înţelepţii, îşi continuă săpăturile doar în timpul zilei, când bubuiturile tunurilor şi vibraţia permanentă a pământului acoperă zgomotele şi împiedică supravegherea. Astăzi, în apropierea Porţii Caligaria, a fost descoperită o galerie lungă de zece picioare, care trecea pe sub fundaţia ce consolidează zidul. De s-ar fi oprit în dreptul zidului şi ar fi dat foc grinzilor masive, zidul ar fi sărit în aer, permiţându-le accesul rapid în oraş. Că doar Blahernele nu au zid exterior de apărare.

Nici de data aceasta nu le-a reuşit încercarea stăruitoare de a pătrunde în oraş pe sub pământ.

Grant a fost rănit la cap şi la coapse. Sprijinindu-se în cârje, şchiopătând, cu faţa cenuşie şi ochii arzând de febră, este în continuă agitaţie şi nu are răbdare să stea în pat.

Eu mi-am revenit. Părul de pe cap a început din nou să crească şi rănile să se cicatrizeze. Dar nu pot pune încă armura pe mine. În schimb, am găsit printre lucrurile capturate de la turcii omorâţi o cămaşă de zale, aşa cum obişnuiesc să poarte arabii; îmi simt fiinţa slăbită, nu mai am puterea de altădată.

În tabăra sultanului, astăzi toată lumea a ajunat, a împlinit abluţiunile rituale şi s-a rugat. Asmuţiţi din cauza foamei şi setei, turcii au atacat toată ziua şi au urlat ca lupii de fiecare dată când au văzut un creştin căzând. Din când în când se adunau în grupuri şi strigau: Nu există Dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed este Profetul său! Aceste descurajante strigăte triumfătoare i-au deprimat mult pe greci şi pe latini. Latinii de rând se întreabă:

— Este oare cu putinţă ca Dumnezeu să fie de partea turcilor? Înseamnă că Dumnezeul lor este mai puternic decât Dumnezeul nostru şi Profetul lor mai mare decât Hristos.

Peste noapte, bailul Minotto a devenit evlavios. S-a spovedit şi s-a împărtăşit. Şi-a propus să dovedească tuturor că el este mai demn de cinste decât Giustiniani şi că veneţienii sunt mai curajoşi decât genovezii. Soldaţii de pe corăbiile veneţiene sunt într-adevăr extraordinar de curajoşi; în partea cea mai nordică a Blahernelor, la fortificaţia Pentapyrghionului, turcii nu au reuşit niciodată să ajungă până în vârful zidului.

După apusul soarelui, turcii au aprins focurile şi s-au veselit. Au bătut tobele şi au sunat trâmbiţele de s-a auzit larma lor până departe în oraş. Este felul lor de a-şi sărbători postul. Abia după ce se lasă întunericul ei pot mânca şi bea pe săturate, iar postul reîncepe a doua zi în zori, în momentul când se poate deosebi un fir de aţă albă de un fir de aţă neagră. Flăcările focurilor lor luminează ca ziua de la un mal la altul.

Pe măsură ce se apropie momentul decisiv, veneţienii se poartă mai rece cu mine. Fiind eu omul de legătură cu Blahernele, ei mă consideră spionul lui Giustiniani. După privirile lor, înţeleg clar că au ceva de ascuns. Este evident, ei se agaţă de ideea că, dacă asaltul final al turcilor ar fi un eşec, vor putea dovedi că victoria e doar meritul lor. Perspectiva avantajelor de după victorie este atât de seducătoare, încât ar fi dispuşi să lupte până la disperare pentru înfăptuirea imposibilului. Adevărul este că zidul pe care-l apără veneţienii e atât de solid, încât niciodată turcii nu vor putea intra în oraş pe la Blaherne.

În locul unde zidul exterior şi cel mare se unesc în unghi drept cu zidul Blahernelor există o mică poartă militară care ajunge la zidul mare printr-un culoar ce traversează parateichionul. Odinioară, prin această poartă se putea ajunge de la palat la circ, care era în afara zidului exterior. De aceea, poarta se numeşte şi acum poarta circului, Kerkoporta. Generaţii la rând, această poartă a fost zidită. Dar în timpurile noastre, ea a fost deschisă, la fel ca multe alte porţi militare de atac. Prin ea poţi ajunge cel mai bine de la Palatul Porfirogenezei la Poarta Harisiană, cea apărată de fraţii Guacchardi, iar prin parateichionul dintre ziduri până la Giustiniani.

Zidul din dreptul acestei porţi nu a suferit nici o stricăciune, fiindcă turcii nu s-au încumetat să-l asedieze din cauza riscului de a se expune unui atac încrucişat. Pe aici se pot trimite rapid, în caz de nevoie, întăriri celor de la Poarta Harisiană, în dreptul căreia zidul este aproape la fel de năruit ca în dreptul Porţii Sfântului Roman. De aceea au veneţienii oameni de rezervă, de care se pot lipsi în cazul în care fraţii Guacchardi vor avea nevoie de ajutoare. Acest sector liniştit este apărat doar de câţiva greci. Spre cinstea latinilor, trebuie recunoscut că ei şi-au asumat apărarea celor mai periculoase părţi ale zidului. S-a conservat intactă o bucată bună de zid, unde toate turnurile sunt păzite doar de trei-patru greci, care supraveghează şi zidul. Este vorba de zidul de pe malul Mării Marmara. Până acum, flota turcilor nu a încercat niciodată să se apropie de acest zid maritim. Nici de lanţ nu s-au apropiat de două zile, ca să-i întărâte pe veneţieni.

Puţin înainte de miezul nopţii, a venit la mine Manuil şi mi-a spus îngrozit:

— Catedrala Sfânta Sofia este în flăcări!

Am urcat pe acoperişul Palatului Blahernelor, unde se strânsese o mulţime de oameni ce privea spre catedrală. Sfânta Sofia nu ardea. Era luminată într-un mod ciudat de focurile din tabăra turcilor, ce se reflectau ca într-o oglindă pe norii care coborâseră până aproape de imensa cupolă a catedralei. Veneţienii au spus că este o prevestire rea.

Acolo, nu de mult, sub imensa cupolă a Bisericii Sfintei înţelepciuni, împăratul Constantin a poruncit să fie citită proclamaţia unirii Bisericilor creştine. Grecii au fost umiliţi în biserica lor, impunându-li-se să-şi schimbe Crezul după voia latinilor. Ca un blestem a fost această unire. De aceea, sfânta Biserică a împăratului lustinian era incandescentă în întunericul nopţii noroase. A fost semnul sfârşitului care se apropie.

Neliniştea din mine m-a îndemnat să plec spre oraş. Mi-am îndreptat paşii spre Catedrala Sfânta Sofia. Nu eram singur; în întunericul nopţii, mulţi oameni neliniştiţi se îndreptau într-acolo. Din mulţime se auzea plânsul femeilor şi psalmodierea călugărilor. Când am ajuns la Hipodrom, lumina albăstruie care fâlfâia deasupra cupolei catedralei a devenit mai puternică şi toţi oamenii au fost dominaţi de o groază supestiţioasă. Şi nimeni nu a mai îndrăznit să se apropie de biserică.

Lumina divină unduia micşorându-se şi crescând peste cupola catedralei. Oamenii au îngenuncheat pe pământul umed şi au început să se roage. Dumnezeu ne-a trimis un semn. După ce l-am văzut cu ochii mei, nu m-am mai îndoit că era lui Hristos se apropia de sfârşit, că în curând urma să înceapă timpul fiarei.

Două ore a fost cupola catedralei în acea lumină stranie. Apoi lumina s-a micşorat, a tremurat şi s-a stins. Cerul era atât de înnorat, încât, după aceea, a fost un întuneric profund. Şi focurile turcilor s-au stins. A fost o noapte umedă, neliniştitoare, cu miros de pământ reavăn. Ca şi cum aş fi traversat un cimitir în care toate mormintele s-au deschis.

Apoi o mână caldă s-a strecurat în mâna mea. Poate că m-am înşelat, poate că mi-am imaginat doar, dar cred că şi dintre mii de mâini le-aş putea recunoaşte pe ale ei. N-am încercat s-o mângâi, n-am încercat să-i vorbesc. Să fi fost doar o fata care se rătăcise de părinţii ei? Sau vreo femeie tulburată, care caută să fie aproape de un bărbat ca să-şi înfrângă teama? Dar am simţit că este mâna ei. Caldă, neajutorată, ca un mesaj mut al împăcării dinaintea morţii.

Niciunul din noi nu a rostit o vorbă. Am respirat unul aproape de altul în întuneric, doar mâinile noastre s-au atins. Aşa a fost bine. Aşa a fost cel mai bine. Aşa ne-am putut înţelege. Vorbele ar fi stricat totul.

Atât de simplă, micuţă, săracă şi neajutorată. O mână caldă în întunericul nopţii. Peste morminte. O mână întinsă de amândoi peste moarte. Şi din inima mea s-a desprins o rugă pentru Dumnezeul cel de neînţeles:

Îngăduie-mi să mă mai nasc o dată pentru a-i privi ochii. Nu mai tânjesc după veşnicie. Mă mulţumesc cu puţinul timp efemer, cu o mână caldă căreia să-i dau iertare şi care să mă ierte înainte de a veni întunericul morţii.

Cu degete tremurătoare, mâna ei mi-a strâns mâna şi apoi a dispărut. Am rămas singur în întuneric.

Chiar de m-aş fi înşelat, de n-ar fi fost decât fructul imaginaţiei mele, întâlnirea mi-a liniştit inima. Am ajuns la Blaherne ca un somnambul, dar inima mea nu a mai fost amară. Eram liber, eram limpede. Martor al miracolului divin, am ţinut în mâna mea mâna unei fiinţe umane.