27 ianuarie 1453

Ea a venit, încă o dată. Nu m-a uitat. A slăbit mult. Palidă. Ochii ei căprui, neliniştiţi. A suferit. Toate vorbele pe care voiam să i le spun, toate întrebările care m-au frământat mi-au îngheţat pe buze. Ce rost ar mai fi avut? Era lângă mine. Am murmurat doar:

— Dragostea mea… dragostea mea…

A început să strige, învinovăţindu-mă:

— De ce ai venit în acest oraş? De ce n-ai rămas la sultanul tău? De ce m-ai ameţit? De ce te agăţi tot timpul de mine? Este o dezonoare, a continuat ea. Înainte eram o fiinţă veselă şi sigură de mine. Acum nu mai sunt stăpână pe voinţa mea. Picioarele mă poartă acolo unde nu doresc. Tu, un latin, un bărbat căsătorit, un aventurier, tu eşti cauza răului. M-ai făcut să-mi fie ruşine de mine însămi şi să mă urăsc. Zadarnică a fost educaţia înaltă pe care am primit-o. Zadarnice ştiinţa, discernământul, neamul, mândria, averea. Supusă ţie ca o sclavă. Am roşit pentru fiecare pas pe care l-am făcut venind la tine. Iar tu nici măcar nu m-ai atins! De aceea îmi este sângele înfierbântat. Misterele trupului meu strigă în mine, mă tulbură. Eram atât de pură înainte. Eram curată. Acum nici nu mai ştiu ce sunt şi ce doresc… Un pumnal în pieptul tău să înfig, otravă în cupa ta să strecor… Mai bine ai fi murit. Ca să-ţi spun aceste vorbe, de aceea am venit la tine.

Am îmbrăţişat-o şi i-am sărutat gura. Nu, n-a avut dureri de cap ca prima dată. De când nu ne-am văzut devenise femeie. Tremura în braţele mele.

Ce mult am urât astfel de tremure! Ce mult am urât pasiunea Care Pângăreşte, cu roşul ei tremurător, obrajii! Cunosc semnele astea. Dar nu există dragoste fără trup! Nu, nu există dragoste fără dorinţă!

I-am spus:

— Nu vreau să te am. Există un timp pentru toate lucrurile de soare. Nu de aceea te-am aşteptat.

— Dacă mă dezonorezi, a ţipat ea, te voi ucide. Probabil că asta este atât pentru mine, cât şi pentru familia mea. Nu mai vorbi aşa!

I-am spus:

— Păstrează-ţi floarea pentru turci! Eu n-am avut intenţia s-o culeg.

— Cât de mult te urăsc! A spus ea suspinând şi şi-a înfipt unghiile cu putere în braţul meu. Ioannis Anghelos, Ioannis Anghelos, Ioannis Anghelos…

Mi-a repetat de multe ori numele, apoi şi-a sprijinit fruntea pe umărul meu şi a izbucnit în plâns, ca şi cum inima i-ar fi fost amarnic zdrobită.

I-am prins faţa între mâinile mele şi am râs, i-am acoperit ochii şi obrajii cu sărutări, am mângâiat-o ca pe o fetiţă şi am asigurat-o că totul va fi bine. Apoi i-am spus să se aşeze şi i-am oferit o cupă de vin. A început şi ea să zâmbească.

— Nici nu m-am fardat înainte de a veni aici, a spus ea. Am fost prudentă, fiindcă te cunosc de-acum. Tu mă faci întotdeauna să plâng. Atunci, ce rost mai are să-mi fardez obrajii? Bineînţeles, vreau să fiu frumoasă pentru tine, dar ce importanţă are? Tu nu-mi doreşti decât ochii… Ia-i! Păstrează-i şi scapă-mă de tine!

Era în amurg. Cerul era roşu, iar în cameră aproape întuneric.

— Cum de-ai putut veni? Am întrebat-o.

— Tot oraşul este întors pe dos, a spus ea râzând. E sărbătoare. Toţi se bucură de sosirea genovezilor. Gândeşte-te, şapte sute de bărbaţi în armuri! Venirea lor a schimbat destinul oraşului. Oare cine crezi că se mai gândeşte să-şi păzească fiica într-o astfel de zi? Chiar şi de-ar frecventa o societate de latini, tot ar ierta-o.

— Nu te-am întrebat niciodată despre lucrurile care se petrec în Constantinopol, i-am spus eu. Aş vrea să te întreb acum. Nu pentru că ar avea prea mare importanţă, dar sunt curios, îl cunoşti pe megaducele Lukas Notaras?

A tresărit şi s-a uitat speriată la mine.

— De ce mă întrebi?

— Voiam doar să ştiu ce fel de om este.

Continua să se uite fix la mine. Iar eu am întrebat-o nerăbdător:

— Oare el, într-adevăr, îl preferă pe sultan împăratului Constantin? Tu însăţi l-ai auzit cum a strigat mulţimii, prima oară când ne-am întâlnit. Dacă-l cunoşti, spune-mi, ar putea fi un trădător?

— Ce spui? A murmurat ea tulburată. Oare cum de-ţi vine să vorbeşti aşa? Doar el este megaduce.

Apoi a spus repede:

— Îl cunosc foarte bine. Atât pe el, cât şi pe familia lui. Se trage dintr-o stirpe străveche. Este mândru, ambiţios şi i-a dat fiicei sale o educaţie imperială, fiindcă ea îi era destinată împăratului. Dar când Constantin a devenit basileu, a considerat că fiica unui megaduce nu-i demnă de rangul său. A fost o ofensă ce nu se putea ierta prea uşor. Megaducele nu-i de acord cu politica pe care o duce împăratul. Dar un adversar al Uniunii nu este neapărat şi un trădător. Nu, el nu-i un trădător şi nu va fi niciodată. De-ar fi fost trădător, nu şi-ar fi expus în mod public, atât de direct, opiniile.

I-am spus:

— Oare ce ştii tu despre pasiunea umană? Puterea este o momeală teribilă. Un om viclean şi ambiţios, care dezaprobă politica împăratului Constantin, poate concepe un Constantinopol al sultanului, în acest oraş s-au mai văzut rebeliuni şi uzurpări. Chiar şi călugărul Ghenadios propovăduieşte în mod deschis capitularea.

— Vorbele tale mă înspăimântă, a murmurat ea.

— Dar ideea este seducătoare, nu-i aşa? Am întrebat-o eu. O revoltă scurtă, un pic de sânge vărsat şi, după aceea, deschidem porţile pentru sultan. Ce, nu-i mai bine dacă mor doar câţiva oameni, decât să dispară, împreună cu frumosul oraş, o întreagă civilizaţie şi religia sa? Crede-mă, pentru a justifica un astfel de act în faţa conştiinţei sale, până şi unui om onest nu-i vor lipsi motive întemeiate şi juste.

— De fapt, cine eşti tu? M-a întrebat ea înfiorată. De ce îmi spui mie lucrurile astea?

— Pentru că momentul potrivit a şi trecut, am spus eu. Acum împăratul are la dispoziţie, în afară de garda lui personală, şapte sute de latini acoperiţi cu zale. O revoltă a poporului împotriva împăratului ar fi neputincioasă. Chiar dacă Ghenadios şi-ar bălăngăni crucea ca să binecuvânteze poporul şi megaducele Notaras în persoană ar conduce mulţimea până la Blaherne. Fără îndoială, am continuat eu, sosirea lui Giustiniani a pecetluit destinul Constantinopolului. Prefacerea lui în cenuşă e inevitabilă. Dar putem suspina uşuraţi. Fiindcă sultanul Mehmet nu este cum era tatăl lui, Murad. În vorbele lui Mehmet nu te vei putea încrede niciodată. Cine se va încrede în făgăduielile lui, sub sabie va îngenunchea.

— Nu te înţeleg, a spus ea. Eu, într-adevăr, nu te înţeleg. Vorbeşti de parcă ai dori pieirea Constantinopolului. Vorbeşti ca un înger al morţii.

Murise culoarea roşie a crepuscului. În odaia mea se făcuse întuneric, iar chipul ei era aproape şters. I-am spus:

— De unde ştii că nu sunt chiar îngerul Morţii? Eu însumi am avut uneori îndoieli… Într-o zi, este multă vreme de atunci, i-am părăsit pe Fraţii Liberului Cuget. Zelul lor era nemărginit, intoleranţa lor, mai excesivă şi mai dăunătoare decât a călugărilor şi a preoţilor. După ce i-am părăsit, m-am trezit într-o dimineaţă în cântecul unei privighetori, sub un tei bătrân de lângă zidul unui cimitir. Pe zid era pictat un dans macabru. Mai întâi am văzut un schelet, îi antrenase la dans pe un episcop, pe un împărat, pe un negustor şi pe o femeie frumoasă, în apropierea Rinului, într-o dimineaţă cu rouă, când cânta o privighetoare; în momentul acela am avut o revelaţie. De atunci, moartea m-a însoţit şi nu m-am mai temut de ea niciodată… Oraşul tău este ca un sipet şubrezit. Şi-a pierdut pietrele preţioase care îl împodobeau pe din afară, iar colţurile îi sunt tocite. Dar în interiorul acestui sipet şubrezit există comori. Tot ceea ce a fost mai frumos în alte vremuri: ultimii filosofi ai Greciei, extazul credinţei, Biserica originară a lui Hristos, vechile manuscrise, mozaicurile strălucitoare. Nu-i doresc distrugerea, îl iubesc cu o dragoste înspăimântată, disperată. Însă clipa pieririi lui a sosit. Oare cine-şi dă de bunăvoie sipetul plin de comori unor tâlhari? Mai bine să dispară în sânge şi funingine! Aici este ultima Romă! O mie de ani respiră în tine şi în mine. Mai bine cununa morţii, cununa de spini a lui Hristos, decât turbanul turcilor! Oare înţelegi cum gândesc eu?

— Cine eşti tu? A întrebat ea. De ce-mi vorbeşti în întuneric?

Am spus tot ce aveam de spus. Am aprins candela. Lumina candelei a făcut să sclipească topazele din colierul cu care îi era împodobit gâtul alb. Topazele de aur ale Săgetătorului, care te feresc de josnicie.

— Cine sunt? Am rostit. Un bărbat căsătorit, un latin, un aventurier, aşa cum ai spus. De ce această întrebare zadarnică?

— Privirea ta îmi arde pielea, a spus ea acoperindu-şi gâtul alb cu mâinile.

— Singurătatea mea te arde, am rostit. Când te privesc, la lumina candelei, inima mea se risipeşte. Pielea ta netedă ca argintul, ochii tăi ca două flori întunecate… Doar poezie… Cunosc multe cuvinte. Cuvinte frumoase. Aş putea să împrumut şi de la antici, şi de la moderni. Cine sunt? Sunt Occidentul şi Orientul, ireversibilul trecut, credinţa fără de speranţă. Sunt sângele Greciei în trupul Occidentului. Vrei să continuu?

În lumina tremurătoare a candelei ne-am privit unul pe altul iar şi iar. Ochii ei mi-au cercetat fiecare trăsătură a chipului, ca mângâierea unei flăcări uşoare, m-au săgetat.

Era ca osânditul legat pe rug, care aşteaptă să se înalţe flăcările.

Aveam nouăsprezece ani când am văzut cum au ars-o pe rug englezii pe Fecioara francă într-o piaţă din Rouen. Privirea ei îmi era cunoscută, îi ştiam glasul. Era îmbrăcată în veşminte bărbăteşti fiindcă trăise printre soldaţi. Se crezuse puternică, dar când focul i-a atins picioarele, a început să plângă. Legată, pe rug, a plâns, s-a rugat şi a strigat în zadar, până ce flăcările s-au înălţat şi au mistut-o. Aş fi putut să-i povestesc despre asta… Oare i-ar fi fost de folos?

În apropiere de reşedinţa Sinodului din Florenţa, obişnuia să-şi facă apariţia Sfânta Fecioară, însoţită întotdeauna de un preot excomunicat. Era o falsă Fecioară, care putea să refacă din cioburi o cupă spartă sau să îndese într-un baston găurit o faţă de masă pestriţă, pe care o recupera apoi de pe braţul vreunui gură-cască ce-i urmărea uimit minunile. De asemenea, putea să ia în mână cărbuni aprinşi şi să-i zdrobească în pumn până ce se stingeau. După cum adevărul însoţeşte întotdeauna falsul, tot aşa şi Fecioara adevărată o însoţeşte întotdeauna pe Fecioara falsă. Chiar şi regele Franţei, din curiozitate, a ieşit în întâmpinarea falsei Fecioare.

— Ai un aer absent, a spus ea. Eu sunt aici, în casa ta.

— Mă gândeam la ziua când vei pleca din Constantinopol. Între noi este cineva. Am presimţit, am ştiut. De fiecare dată a fost cineva între noi.

Se făcuse întuneric. Pe stradă, lumea purta felinare ce se legănau pe lângă case. Se auzeau râsete. Era mult zgomot.

— Trebuia să-mi vorbeşti despre Judecata lui Dumnezeu, şi-a adus ea aminte.

— Altă dată, i-am promis eu. Astăzi cred că te-am rănit destul. De ce? Nu ştiu. O simt doar. Rănindu-te pe tine, m-am rănit pe mine însumi şi mai tare.

— Poate nu va mai fi nicicând o altă dată, a spus ea cu răceală.

— În cazul acesta, am rostit eu, mi-e indiferent cu ce mă voi duce în mormânt. Tu vei trăi. Fii fericită! Poate în Moreea. Poate în Italia. Străină. Dar vei trăi. Oare nu-i cel mai important lucru să trăieşti?

— Trebuie să plec, a spus ea punându-şi mantoul singură, fără ajutorul meu.

— Voi lua felinarul şi te voi însoţi, am spus. Străzile sunt nesigure. Nu ţi-aş dori să cazi pe mâna vreunui genovez beat. Fără îndoială că au şi început să se încaiere pe străzi. E în firea tuturor mercenarilor, în seara asta nu poţi umbla singură. Fiindcă în oraş au sosit latinii.

A ezitat mai întâi, dar după câteva clipe a spus:

— Cum doreşti.

Cu un glas mort, cu un chip împietrit. A mai spus sec:

— Îmi este absolut indiferent.

Mi-am prins iataganul la cingătoare. Tăişul lui ar putea despica o pană în zbor. Calitatea oţelului e mai bună decât a oricărui alt oţel occidental. Astfel de arme au ienicerii.

— În seara asta…, am început eu şi glasul mi s-a frânt, în seara asta…, am repetat, dar n-am mai fost în stare să spun vreo vorbă.

Din străfundurile tainice ale inimii mele a ţâşnit o furie aprinsă şi a zgâriat cu gheare de foc îngheţata mea nemulţumire. Am umblat mulţi ani la şcoala dervişilor, am evitat să mănânc carne, n-am vrut să fac rău nici unei fiinţe. Dar în seara asta am simţit nevoia să lovesc şi să omor. Să ucid un om, un semen al meu. Trupul barbar s-a revoltat împotriva spiritului. Sângele meu grec i-a urât pe latini. Mi-am simţit, mai puternic decât niciodată, sfâşiată, toată fiinţa. Setea de moarte m-a înfierbântat. Niciodată n-am simţit-o până acum. Din dragoste a venit. Dragostea, tulburătoarea dragoste, care a deschis abisurile secrete ale fiinţei mele. Şi nu m-am recunoscut pe mine însumi.

M-a prins de braţ. Revenise la viaţă. M-a rugat:

— Nu lua iataganul cu tine! Pentru că, după aceea, sigur vei regreta.

O bucurie ciudată, victorioasă, a tremurat în vorbele ei. Ea mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu însumi. De necrezut! Abia mi-a atins braţul şi din furia mea n-a mai rămas nimic. Am desprins iataganul de la cingătoare şi l-am aruncat pe podea.

— Cum vrei! Am spus. Cum vrei! Cum vrei tu!

Ne-am îndreptat spre colină. În port, clătinându-se şi zbierând cât îi ţinea gura, mercenarii genovezi ocupaseră strada. Opreau femeile şi le spuneau în diferite limbi tot felul de grosolănii, dar nu erau răi. Îşi lăsaseră armele în locuinţele unde se stabilise trupa. Când am ajuns în dreptul lor, s-au dat la o parte şi n-au spus nimic. Chiar dacă faţa îi era acoperită, probabil că în ţinuta ei recunoscuseră sângele nobil. Cât despre mine, încă înainte de Varna, până şi soldaţii beţi se dădeau la o parte din calea mea.

Grecii se retrăseseră la casele lor. Când am ajuns în vârful colinei, în jur era linişte. Doar străjerii de noapte, doi câte doi, îşi anunţau, cu felinarele, încă de departe, prezenţa. În rada portului străluceau felinare agăţate de catargele corăbiilor şi un zgomot surd, de la muzica tobelor şi a fluierelor, plutea deasupra apelor. Pe cealaltă parte a golfului, la Pera, sclipeau, ca nişte licurici, torţele.

Tăcută, maiestuoasa cupolă a Sfintei Sofia se înălţa semeaţă pe cer, trupul întunecat al vechiului palat imperial era în faţa noastră, secera ciobită a lunii lumina deasupra Hipodromului. Statuile fuseseră furate de cruciaţii latini şi topite, pentru ca din metalul lor să se bată monedă calpă. Doar în centrul Hipodromului s-au mai păstrat, neatinse, coloanele aduse odinioară de la Delfi, împrejurul cărora sunt capetele de bronz ale şerpilor şuierători, care au fost smulse de pe prora corăbiilor perşilor după luptele de la Salamina. Tot acolo se înalţă obeliscul adus din Egipt în vremuri imemorabile, când Bizanţul domina lumea ameninţată de barbari.

M-am oprit şi i-am spus:

— Dacă vrei, poţi continua drumul singură mai departe, îţi voi da felinarul, fiindcă eu pot găsi lesne drumul înapoi.

— Ţi-am spus că, după seara asta, totul îmi este indiferent. Nu mai e mult de mers, aşa că, dacă nu eşti prea obosit, poţi să mă însoţeşti.

Am coborât, pe o cărare îngustă şi şerpuitoare, până la ţărmul Mării Marmara, în apropierea zidurilor. Am depăşit apoi arcadele imense, care susţin Hipodromul pe partea mării. Apoi ne-am apropiat de portul mocirlos al Bukoleonului. Acolo se află un tumul, pe care călăuzele greceşti îl arată cu mare plăcere latinilor. E clădit din osemintele pelerinilor occidentali care intenţionaseră să se întoarcă la ei acasă după ce vor fi văzut şi Constantinopolul. Grecii îi atrăgeau într-un loc pustiu dintre ziduri şi-i omorau până la ultimul, răzbunându-se astfel pentru toate extorcările, lăudăroşeniile, tâlhăriile şi violurile. Grecii spun asta.

În apropierea acestui tumul funebru, lângă zidul maritim, se află casa ei. O casă maiestuoasă din piatră. Deasupra porţii acoperite cu un grilaj de fier, torţele fixate în gheare de metal luminau ferestrele arcuite şi înguste de la primul etaj. Partea de jos a casei este înconjurată de ziduri, ca o fortăreaţă. S-a oprit. Arătându-mi blazonul gravat pe şambrană, a spus:

— Dacă până acum n-ai ştiut, de acum înainte vei şti. Eu sunt Notaras. Anna Notaras, singura fiică a megaducelui Lukasaras. Acum ştii.

Vocea ei m-a rănit. Tăioasă ca sticla. Apoi a lovit cu ciocanul de bătut în poartă, energic, de trei ori. Să fi fost mortul şi cel mai urât dintre oameni, la fel de surd sunară primii trei pumni de pământ, aruncaţi pe capacul sicriului.

N-a încercat să folosescă o intrare de serviciu sau să se strecoare pe furiş în casă. Poarta masivă s-a deschis. Am văzut pentru o clipă veşmintele servitorului, colorate în albastru şi alb, împodobite cu dantele grele din argint. Pe prag, s-a întors cu mândrie şi mi-a spus ca unui necunoscut:

— Mulţumesc, Ioannis Anghelos, că m-ai însoţit până la casa tatălui meu! Dumnezeu să te ocrotească!

Poarta s-a închis în urma ei. Acum ştiam:

Mama ei este o prinţesă sârbă, nepoata bătrânului despot, aşadar verişoara sultanei văduve. Tatăl ei, megaduce. A fost crescută şi educată pentru a fi soţie de împărat, dar Constantin a rupt logodna. De ce? Oare de ce tocmai pe ea am întâlnit-o?

Anna Notaras. Dumnezeu, printr-un cumplit joc de-a baba-oarba, m-a adus la ţintă. Am trăit ca să ajung aici. Într-adevăr, în mine, toate mormintele sunt acum deschise.

Tatăl meu a plecat la întâlnirea cu îngerii. Dar fiul lui s-a întors. Bărbat în toată firea, de patruzeci de ani. Căruia încă nu i-a scos nimeni ochii.

Oare de ce sunt atât de mirat? O ştiusem din prima clipă, când am văzut-o pe ea. Dar am refuzat să mă gândesc la asta.

Până aici a fost doar un joc, lucrurile serioase abia acum încep.