1 februarie 1453

După multe nopţi de nesomn, astăzi am fost la Forumul lui Constantin cel Mare. În piaţă, roţile cvadrigilor au măcinat de mult dalele de marmură albă. Palatul s-a năruit. Case cenuşii din lemn se sprijină acum, ca nişte cuiburi de rândunele, pe îngălbenitele ziduri de marmură.

Am urcat treptele uzate ale scării în spirală până am ajuns în vârful cunoscutei coloane constantine. Eram obosit după zile şi nopţi de post şi de veghe, de aceea urcuşul nu mi s-a părut uşor. Am ameţit de câteva ori, a trebuit să mă opresc şi să mă sprijin de zid. Parţial năruită, scara era foarte periculoasă. Dar de acolo, din vârf, am văzut întregul Constantinopol desfăşurat la picioarele mele, agăţat pe pantele colinelor. Odinioară, în vârful coloanei se ridica, gigantică, statuia ecvestră a împăratului Constantin cel Mare, ţinând în mână o spadă îndreptată spre Orient. De departe, din largul Mării Marmara, marinarii o vedeau lucind în soare şi o foloseau ca pe un far. Îşi arunca strălucirea aurului ei şi dincolo de Bosfor, pe ţărmul Asiei. Cu un sfert de secol în urmă, după ce au cucerit oraşul, cruciaţii latini au răsturnat statuia împăratului. Dominaţia lor nu a durat mai mult decât viaţa unui om, o zi – de dimineaţă până seara – din istoria de o mie de ani a sultanatului. Apoi, mult timp, coloana a fost folosită ca loc de execuţie pentru cei pedepsiţi cu moartea. Trădătorii erau aruncaţi din vârful coloanei pe dalele de piatră din forum. Iar într-o vreme, un sfânt anahoret s-a stabilit în vârful coloanei şi nu s-a mai dat jos până în ziua în care trupul său, ars de soarele verilor şi descărnat de viscolul iernilor, a fost coborât cu ajutorul unei frânghii. Din înaltul coloanei, sfântul obişnuia să anunţe mânia lui Dumnezeu mulţimii uluite ce se întâmpla să treacă prin forum şi să-şi răcnească viziunile. Strigătele lui îngrozitoare, blestemele şi binecuvântările s-au pierdut în vânt, însă, timp de o generaţie, el a fost, de asemenea, una dintre curiozităţile oraşului meu.

În vârful coloanei nu mai este nimic, absolut nimic. Pietrele au început să se desprindă din legăturile lor. Un semn ce anunţă că lumea se apropie de crepuscul. O piatră a alunecat de sub picioarele mele şi a căzut în gol. Când, după o clipă, a atins pământul, i-am auzit zgomotul surd. Forumul era pustiu.

Ziua oraşului meu este de-acum în amurg. A dispărut strălucirea porfirului, a dispărut aurul sclipitor. Din ceea ce a fost sfânt, nimic nu mai există. Corul îngerilor s-a risipit. N-au mai rămas decât dorinţa trupească şi, în inimă, moartea. Răceală, indiferenţă, lăcomie, calcule meschine… Oraşul meu este doar un trup muribund. Spiritul Constantinopolului s-a refugiat în aerul viciat al mănăstirilor, s-a ascuns în manuscrisele îngălbenite din biblioteci, pe care bătrâni cu capete pleşuve le răsfoiesc molfăindu-şi gingiile lipsite de dinţi.

Valurile negre ale nopţii au asediat oraşul. Peste Occident au coborât, de asemenea, umbrele nopţii.

Din străfunduri, inima mea a strigat: Străluceşte, Constantinopol, străluceşte pentru ultima oară! Străluceşte cu lumina ta sfântă! O mie de ani de amaruri ţi-au împietrit sufletul. Dar încă o dată, cu ultimele tale picături de ulei sfânt, fă să ţâşnească, din piatră, sufletul tău! Aşază-ţi pe cap cununa de spini a lui Hristos! Înveşmântează-te în purpură! În pragul nopţii ce va să vie, fii demn de tine, Constantinopol, oraşul meu!

Departe, la picioarele mele, în golf, nemişcate, se odihneau corăbiile venite din Occident. Valuri neliniştite trasau linii pe suprafaţa Mării Marmara, iar păsările zburau ţipând deasupra plaselor pescarilor. Dincolo de mare se vedeau coastele Asiei. Sub mine, între rotundele cupole verzi ale bisericilor, de la un povârniş la altul, se îngrămădeau, cenuşii, casele, despărţite de străduţe şerpuitoare. Iar de la un mal la altul, neînvinse, zidurile cu turnuri de strajă strângeau oraşul în braţele lor protectoare.

De te vei arunca la picioarele mele, de-ţi vei pleca fruntea în faţa mea, toate acestea ţi le voi da ţie!

Am gândit: Oare de ce n-aş putea să-i slujesc prinţului tenebrelor? Am văzut faţa înroşită de pasiune a sultanului Mehmet. I-am văzut ochii galbeni de fiară sălbatică, pe care nimeni nu rezistă să-i privească prea mult, ochi ale căror săgeţi îngheţate ştiu să ucidă. I-am văzut nasul coroiat ca ciocul păsărilor de pradă, buzele frumoase, pătimaşe, râsul lui molipsitor, care poate să convingă, dar şi să trădeze. Există bărbaţi, mai tineri decât mine, care, orbi din cauza puterii lui de seducţie, doar pentru că-l iubesc, şi-ar da şi sufletul pentru el.

El citeşte cu uşurinţă în limba greacă: scrierile lui Arhimede, istoria lui Alexandru cel Mare… Cunoaşte hărţile lui Ptolemeu, vorbeşte destul de bine latina, împrumută citate din poezia persană. Ştie pe de rost toate versetele din Coran care se potrivesc cu intenţiile lui. Pe creştinii care-l slujesc de bunăvoie nu-i obligă să se convertească la Islam. Nu crede în nimic. Se mulţumeşte să fie prinţul acestei lumi. Dar partea asta de lume o doreşte în întregime a lui. Constantinopol e primul pas. Vrea să-l cucerească doar pentru a-şi putea dovedi lui însuşi că el este acela care va veni. A promis că va da cailor săi ovăz şi apă în altarele bisericilor din Roma. Doar să dorească… Nimeni nu i se poate împotrivi.

Dar eu l-am iubit! Atunci de ce n-am mai vrut să-l slujesc? Am fugit de el, dar oare cu ce-mi pot dovedi c-am făcut bine?

De mă voi arunca din vârful acestei coloane, veni-vor îngerii să mă prindă în braţe? Îmi vor salva ei trupul muritor? Aceasta, da, ar fi o dovadă.

A fost doar o tentaţie. Mai rea, mai îngrozitoare decât tentaţia de a mă reîntoarce la el, de a mă pleca supus la picioarele lui, de a-i cere iertare.

Nu, nu m-am aruncat în gol să-mi sparg ţeasta pe dalele de piatră ale forumului. Doar o fiinţă umană sunt şi-mi accept existenţa. Sunt mulţumit cu lanţurile mele de sclav, cu timpul meu mărginit, cu spaţiul meu limitat. Cum ar putea un sclav să posede ceva? Nu mi-am mai dorit nimic. Ştiinţa mea este limitată, cuvintele pe care le cunosc sunt insuficiente, îndoiala mai puternică decât siguranţa. Cu toate acestea, am ezitat să aleg.

Şi mi-am zis în inima mea: Adio, Anna Notaras! Te las cu bine, dragostea mea! Nu ştii cine sunt şi n-o vei şti niciodată. Fie-ţi tatăl paşă în Constantinopol! Eu, unul, nu doresc să mă amestec. Constantin nu te-a vrut… Poate că sultanul Mehmet va repara dreptatea şi te va târî în patu-i cu baldachin de aur ca să pecetluiască alianţa cu tatăl tău. Are multe femei Mehmet, ce-i drept, dar în haremul lui încape şi o grecoaică, nu-ţi face griji!

Apoi inima mea s-a liniştit, nebuneasca-i bătaie s-a domolit, şi Dumnezeu a depărtat toată amărăciunea din ea. Am îngenuncheat, mi-am înclinat capul şi am închis ochii.

Rămâi cu bine, dragostea mea! Nici o femeie n-a fost ca tine. Tu eşti sora sângelui meu. Eşti singura stea călăuzitoare în deşertul în care m-am pierdut. Te binecuvântez pentru că te-am întâlnit! Îţi binecuvântez ochii de femeie! Îţi binecuvântez trupul pământesc! Binecuvântată fii, dragostea mea!

Ţineam în mână o pietricică. Apoi degetele s-au depărtat şi am lăsat-o să cadă… Stelele le-am privit cu ochii minţii mele. Limitele timpului şi spaţiului s-au destrămat. A pulsat din ce în ce mai slab sângele meu, până ce mâinile şi picioarele mi-au îngheţat.

Dar Dumnezeu nu este Frig.

Steaua din fiinţa mea a fremătat spre nemărginit şi am fost doar extaz arzător.

Dar Dumnezeu nu este Căldură.

Într-un alb orbitor m-am pierdut. Eram limpedele în limpezime, lumina în lumină.

Dar Dumnezeu nu este Lumină.

Întunericul a venit cu gust de întuneric, mai nemărginit decât orice nemărginire, mai milostiv decât orice milă. În întuneric m-am risipit.

Dar Dumnezeu nu este întuneric.

Apoi n-a mai fost nici Frig, nici Căldură, nici întuneric, nici Lumină. N-a mai fost decât Nimic. Dumnezeu era în mine. Eu eram în Dumnezeu.

Dumnezeu era.

M-a deşteptat zgomotul. Extazul a durat doar cât timp a căzut piatra. Pentru Dumnezeu nu există diferenţă între clipă şi zi. Nu există timp în realitatea lui Dumnezeu.

Am gândit aşa: Poate m-am schimbat. Poate împrăştii lumină. Puteam să vindec un bolnav, să readuc la viaţă un mort… Dar am simţit nevoia să-mi dovedesc cine sunt. De argumente şi de dovezi au nevoie doar cei ce se îndoiesc. Incertitudinea şi îndoiala aparţin omului. Eu nu m-am îndoit. Sunt asemenea îngerilor. Am venit de acolo de unde nu eram legat de nimic, însă, în lanţurile timpului şi ale spaţiului, sclavia mea este mai mult un dar decât o Pedeapsă.