28 februarie 1453

Profitând de furtuna de acum două nopţi, o parte dintre corăbiile din port au fugit. Marea galeră a veneţianului Piero Davenzo, însoţită de şase corăbii din Creta, au părăsit Constantinopolul după ce au isprăvit de încărcat tot ce au avut de încărcat. N-au folosit la nimic nici jurământul, nici sărutarea Crucii, nici amenda coercitivă. Căpitanii corăbiilor fugare au salvat pentru armatorii din Veneţia şi din Creta o sută de duzini de lăzi cu sodă, cupru, indigo, ceară, mastic şi mirodenii.

În plus, pe corăbii s-au îmbarcat sute de oameni bogaţi, care au putut să plătească aurul cerut de căpitanii corăbiilor. Se spune că, de câteva zile, această fugă era un secret pe care toată lumea îl cunoştea.

La Gallipoli, turcii nici n-au deschis focul asupra corăbiilor, nici n-au trimis galere de război să le urmărească. Cu siguranţă că şi acest lucru a fost aranjat dinainte, probabil prin intermediul reprezentanţilor Perei neutre. Ce înseamnă pentru sultan câteva lăzi de cupru şi de mirodenii, când în felul acesta se micşorează numărul corăbiilor de care dispune împăratul şi slăbeşte vădit apărarea portului?

Megaducele, comandantul flotei imperiale, cunoştea, evident, intenţia de fugă, fiindcă a profitat de situaţie pentru a-şi pune fiica la adăpost. Şi femeile familiei regale au părăsit oraşul, dar nu se ştie când s-a petrecut plecarea lor.

După fugă, basileul Constantin le-a cerut căpitanilor corăbiilor rămase să reînnoiască jurământul că nu vor părăsi portul fără permisiunea lui. Ce altceva ar fi putut face? Dar aceiaşi căpitani veneţieni care au jurat pentru a doua oară au refuzat să descarce pe pământ preţioasa lor încărcătură. Acesta ar fi fost cel mai eficient mod de a-i împiedica să fugă.

Am încredere în veneţienii care au rămas, care n-au cedat tentaţiei de a părăsi Constantinopolul profitând de furtună. În noaptea aceea, în port a fost o stare de confuzie totală, înainte de a ieşi din port, odgoanele ancorelor corăbiilor fugare s-au izbit de celelalte corăbii. S-au auzit detunături. Chiar dacă, mai înainte, protestaseră formal împotriva rechiziţionării corăbiilor veneţiene, Morosini şi Trevisano au dat ordin să se tragă cu tunul în corăbiile fugare.

Astăzi, căpitanii corăbiilor din Veneţia şi din Creta au mărşăluit spre Biserica Sfintei Fecioare din Forum şi i-au jurat, încă o dată, credinţă. Mulţi au plâns, şi-au strâns mâinile unul altuia şi au făgăduit că vor lupta împreună până la moarte, pentru comunitatea creştină şi pentru slava lui Dumnezeu, făcând abstracţie de opiniile diferite ale ţărilor lor de origine şi de toate invidiile negustoreşti.

Ei au încredere în faima lui Giustiniani şi mai cred şi în promisiunile Veneţiei şi ale papei că la primăvară vor trimite ajutoare Constantinopolului. Cred în ceea ce-şi doresc. Aşa-s unii oameni, nu se neliniştesc. Iar în inima lor vor crede până în ultima clipă că-şi vor salva bogăţiile, chiar dacă apărarea se va dovedi zadarnică. Sunt convinşi că flota turcilor nu va putea să distrugă marile galere occidentale. Pentru că până acum nu a putut niciodată. Chiar dacă a pierdut mulţi oameni, oare n-a reuşit Morosini să navigheze de la Caffa la Constantinopol prin strâmtoarea Bosfor? Adevărul este că Morosini a fost viclean. Trecând cu corabia pe lângă fortăreaţa sultanului, le-a poruncit vâslaşilor să facă semne cu vâslele că se predau, apoi s-a lăsat în voia curentului marin până a ieşit din bătaia tunurilor. Dar după aceea turcii au fost mai înţelepţi.