1 martie 1453

Fiindcă n-am vrut încă să ies din casă, a venit Giustiniani să mă vadă. Mă usturau rănile, obrajii-mi dogoreau, îmi simţeam fiinţa arzând. Pe când descăleca de pe superbul lui cal de război, mulţimea s-a adunat repede în faţa casei mele ca să-l vadă. Chiar dacă este latin, grecii îl adoră pe Giustiniani. Copiii au atins cu respect hăţurile calului, împăratul i-a dăruit şaua aurită şi harnaşamentul de sărbătoare decorat cu pietre semipreţioase. Vizita lui Giustiniani a fost o mare cinste pentru mine. Am vorbit mult. I-am expus filosofia mea. În van. De aceea, o voi mai povesti o dată. Chiar dacă şi acest lucru este tot zadarnic. Am timp. Ce altceva aş mai putea face?

După ce mi-a văzut fruntea umflată şi nasul jupuit, Giustiniani a clătinat din cap şi a plescăit din limbă.

— Doar o mică încăierare la crâşmă, l-am lămurit eu.

— A trebuit să te aperi? A întrebat.

— După ce am contraatacat, m-am retras din luptă, i-am răspuns.

— Dacă-i adevărat, nu vei fi pedepsit, m-a asigurat Giustiniani.

Mai cu seamă că n-am primit nici o plângere că ai fi tulburat liniştea publică. Dar arată-mi rana!

I-a spus lui Manuil să desfacă bandajul, apoi a pipăit cu degetul marginea umflată a plăgii.

— O lovitură pe la spate, a constatat el. La un deget de moarte. Nu, Jean Ange, asta n-a fost doar o încăierare! Chiar dacă, după urmele de pe faţă, te-aş fi putut crede.

— N-am prea mulţi prieteni în oraş, am recunoscut eu.

— Atunci, m-a sfătuit el, ar trebui să porţi o cămaşă de zale. Chiar dacă vârful pumnalului nu se rupe întotdeauna, cel puţin nu poate să pătrundă atât de adânc.

— N-am nevoie de aşa ceva, i-am răspuns. Dacă-mi păstrez mintea trează, mă pot încorda atât de tare, încât nici o armă tăioasă nu poate pătrunde în mine.

M-a întrebat curios:

— Eşti într-adevăr atât de dur? Şi cum faci asta? Ai vreun talisman fermecat, eşti magician? Sau poate posezi iarba fiarelor? Dar nu mă îndoiesc că, atâta timp cât crezi în ele, toate metodele sunt bune.

Am luat de lângă pat acul lung de argint şi i-am spus:

— Priveşte!

Am pronunţat în şoaptă vorbele magice arabe, pe care le-am învăţat de la dervişii torlak, şi am înfipt în muşchiul braţului acul, până ce vârful lui a ieşit pe partea cealaltă. N-a curs nici o picătură de sânge.

Giustiniani a clătinat din capul lui mare de taur şi mi-a spus neîncrezător:

— Atunci de ce este inflamată rana? Dacă tot eşti atât de dur cum pretinzi, de ce nu se vindecă de la sine?

— Am fost nervos, i-am explicat eu. Mi-am pierdut stăpânirea de sine. Dar n-avea nici o grijă, rana se va vindeca. Poimâine voi fi din nou gata să-ţi slujesc.

Se plictisise şi-şi rotea privirea în jur. I-am poruncit lui Manuil să-i aducă vin. Am scos acul din braţ; nici o picătură de sânge n-a curs. A sorbit din cupa de vin şi mi-a spus:

— Nu ştiu dacă ai auzit că în Moreea a căzut Patrasul. Vestea am primit-o prin intermediul Perei, se înţelege. Sultanul l-a silit pe fratele împăratului să se angajeze într-un război de apărare, aşa că, din Moreea, zadarnic mai aşteptăm vreun ajutor.

— Ştiam noi asta, i-am spus eu. Toată iarna s-au dat lupte în Moreea. Dar n-o să ştim niciodată dacă, într-adevăr, despotul Demetrios intenţionase să-şi ajute fratele. Între ei a fost întotdeauna un război deschis. Doar mama lor şi intervenţia senatului l-a împiedicat pe Demetrios să-l omoare pe basileul Ioan şi să se încoroneze împărat. S-au mâncat unii pe alţii ca fiarele toţi fraţii Paleologi.

Giustiniani a povestit mai departe:

— Turcii au distrus Patrasul, au jefuit tot ce-au putut jefui, au dat foc oraşului, i-au omorât pe cei vlăguiţi şi neputincioşi, iar pe ceilalţi locuitori i-au vândut ca sclavi.

Mi-am simţit şi mai înfierbântată fiinţa.

— Patras… Patras, mi-am amintit eu. Călugării cu rase negre de pe pietrele oraşului mort… În tinereţea mea, când m-am întors de la Constantinopol, am stat o săptămână acolo împreună cu doctorul Nicolaus Cusanus. Îi însoţeam atunci pe împăratul Ioan, pe patriarh şi pe erudiţii greci în călătorie spre Veneţia şi Ferrara.

Era pe vremea când Sinodul din Basel, care mă acuzase pentru că participasem la forţarea lacătului lăzii unde era păstrat sigiliul Sinodului şi la falsificarea scrisorii de acreditare, a dat poruncă să fiu căutat în Franţa şi în Italia. Spune-mi, te interesează filosofia, Giovanni Giustiniani?

— Ce treabă am eu cu filosofia? Filosofii cu treaba lor, eu cu treaba mea, a răspuns cuviincios Giustiniani. Dar vorbeşte, prietene, zi-i înainte, dacă simţi că astfel îţi mai uşurezi gândurile!

Am început să povestesc:

— Velele trosneau ca tunetul, puntea corăbiei gemea şi vâslele s-au rupt în bucăţi când am ajuns noi la Patras. Era ca şi cum natura se răzvrătise pentru a ne împiedica să continuăm călătoria şi să schimbăm credinţa grecilor. Patras era un oraş prăfuit şi lugubru, îmi amintesc de chiparoşii trişti şi de coloanele sparte de marmură, îngropate pe jumătate în pământ. Ca să-şi liniştească gândurile răvăşite după necazurile călătoriei, împăratul Ioan îl întreba tot timpul pe Markos Evghenikos, adversarul Uniunii, dacă, în acord cu textele din Biblie şi cu tălmăcirile făcute de Sfinţii Patriarhi, câinii pot avea sufletul nemuritor. Îi muriseră doi câini în timpul acelei obositoare călătorii pe mare.

Mi-am amintit deodată de câinele galben. Mi-am amintit şi de câinele cenuşiu al ducelui din Milano. Şi am oftat.

— Împăratul Ioan era suspicios, mi-am continuat eu povestirea. Dacă a susţinut unirea Bisericilor creştine, a fost doar pentru că voia cu orice preţ ca, la timpul potrivit, să obţină o unire politică a ţărilor creştine şi un legământ de ajutor din partea papei. La Patras, printre altele, a pus o întrebare în jurul căreia s-a discutat mult. A cerut să i se explice cum se face că pedeapsa cu focul veşnic al iadului poate fi în armonie cu justiţia lui Dumnezeu.

— Şi eu m-am gândit de multe ori la asta, a spus Giustiniani, vădit interesat de subiect. Nu pot înţelege de ce slăbiciunea cărnii şi alte câteva păcate originare moştenite de la diavol sunt mai de neiertat decât orice altă faptă, cât de rea, şi de ce pedeapsa ţine o eternitate. Ca să nu mai spun că, şi mai îngrozitoare decât infernul însuşi, sunt descrierile pe care le fac oamenii Bisericii şi Poeţii.

Dar s-a grăbit să adauge, făcându-şi, pentru mai multă siguranţă, semnul crucii:

— Nu că m-aş îndoi de învăţătura Bisericii, Doamne fereşte! Papa şi episcopii, ba chiar şi oamenii Bisericii cu funcţii mai mici, îşi cunosc prea bine meseria şi sunt destul de învăţaţi ca să ia în seamă vorbele mele. De altfel, nici eu nu mă aştept ca ei să mă sfătuiască cum trebuie aşezaţi arcaşii în timpul luptei sau cât de ascuţit trebuie să fie tăişul săbiei. M-am mirat şi eu, atâta tot. Poate că nu-i o crimă.

— Tot aşa s-a mirat şi împăratul Ioan, i-am spus eu. Dar îndoiala nu este o filosofie periculoasă, fiindcă, în profunzimile îndoielii, sămânţa credinţei este mai bună decât sămânţa necredinţei. Indiferenţa este cea mai rea necredinţă.

— Îmi simt înţepată simţirea, a rostit demn Giustiniani şi s-a bătut cu pumnul în piept. Dar eu am o hârtie în care scrie negru pe alb că toate greşelile mi-au fost iertate. Când va fi nevoie, am să scot această dovadă de sub pieptarul de protecţie, şi ai să vezi că, în afara faptului că sunt genovez, nici o putere a infernului nu va mai avea ce să-mi reproşeze.

Îmi simţeam fiinţa înfierbântată şi am rostit pătimaş:

— O, tinereţe! Patras. Bessarion, mitropolitul de atunci al Niceei, care urma să devină cardinalul binecuvântător al Uniunii… Bessarion mi-a îngăduit să împrumut Lexiconul lui Suidas şi să copiez de acolo fragmentele care mă interesau. Cea mai mare comoară a tuturor ştiinţelor umane. Nici nu ştiusem până atunci că există o astfel de carte. Pe vremea aceea încă mai credeam în ştiinţă. Eram extaziat şi devoram acel lexicon al cunoaşterii ca şi cum, cu ajutorul lui, aş fi vrut să câştig nemurirea… Sunt universalia realia? Am întrebat, şi, în capul meu, bântuit de febră, totul a devenit confuz… Sau doar nominal? Sunt reale conceptele sau sunt doar nume şi cuvinte?

Pentru mine, acesta a fost misterul acelei vremi. Toate vin doar de la pământ şi din om? Sau pământul şi omul sunt doar umbre cereşti?

— Jean Ange! M-a întrerupt neliniştit Giustiniani, sorbind în grabă din vin. Chiar şi cu mult mai puţine cunoştinţe, multor oameni învăţaţi li s-a întâmplat să li se încurce mintea de au ajuns să cânte cucurigu, ca nişte cocoşi.

I-am povestit liniştit mai departe:

— Dacă doctorul Nicolaus Cusanus a atribuit acestor întrebări o importanţă mai mare decât altora, a făcut-o, mai ales, pentru el însuşi şi pentru mine. Cusanus voia să demonstreze că lumea mărginită şi nemărginită, finitul şi infinitul se întâlnesc. A început cu un exemplu matematic. Dacă în interiorul unui cerc se înscrie un poligon, căruia i se măreşte din ce în ce mai mult numărul de laturi, până ce ajunge la un număr infinit de laturi, atât de mici încât nu mai au aproape nici o dimensiune, atunci poligonul se va atinge în toate punctele cu cercul şi va deveni cerc.

— Eu nu sunt matematician, mi-a spus repede Giustiniani. Aşa că nu te aştepta să te contrazic.

Am continuat:

— Dacă într-un punct de pe cerc se construieşte o dreaptă tangentă, iar raza cercului creşte din ce în ce mai mult până ce devine infinită, perimetrul cercului se va confunda cu dreapta. Deci infinitul, nemărginirea se întâlneşte cu finitul, în cazul nostru, cercul cu perimetrul mărginit, şi se confundă.

— Eşti sigur? M-a întrebat Giustiniani cu o sinceritate vădită. Sau poate că nu-i vorba decât de un fals raţinament sofist?

— S-ar putea, i-am răspuns eu. Poate că, apropiindu-ne de infinit, legile logicii finite îşi pierd valoarea. Dar chiar de ar fi fost un raţionament fals, prin acest exemplu, doctorul Cusanus a vrut doar să demonstreze că finitul şi infinitul nu sunt noţiuni antagoniste. Această teorie a elaborat-o la Patras, în urma unor teribile frământări spirituale, după ce a avut revelaţia că, în general, nu există contrarii. Ideea lui a răsturnat toată gândirea de până acum, iar pe mine m-a făcut să înţeleg că trăim amurgul timpului… Este conciliant cu toţi, acest doctor Nicolaus Cusanus. Mulţi l-au privit cu indiferenţă, fiindcă este fiul unui pescar din oraşul german Cues. Un bărbat mic de statură, slab, cu un cap mare şi cu nişte ochi de copil, nespus de blânzi şi de înţelepţi. Democratizarea Bisericii şi pacea universală, acesta a fost visul lui când a sosit la Sinodul din Basel în calitate de jurist. A scris pe atunci şi cărţi despre umanizarea Bisericii Catolice. De aceea, excomunicarea lui a fost şi mai amară, de aceea a fost insultat şi huiduit. Apostat! Apostat! Au strigat slujitorii Bisericii când l-au văzut în grupul minoritarilor. Forfoteau în jurul episcopului oameni îmbrăcaţi în zale de fier, şi doar intervenţia gardienilor oraşului a împiedicat vărsarea de sânge la acea întrunire a Sinodului. Din acea zi, inima lui a fost rănită.

Am spus mai departe:

— L-am iubit, am fost fascinat de acest cărturar. Încă de când era copil, Cusanus a fost interesat de cărţi şi citea tot ce putea. Acest lucru se pare că-l enerva mult pe tatăl lui, care era pescar. De aceea, o dată, blestemându-l, l-a lovit cu o vâslă în cap. A căzut în apă atunci şi era cât pe ce să se înece, însă, pentru el, unirea Bisericilor Occidentului şi Orientului a fost mai importantă decât democratizarea Bisericii.

— Dar revelaţia despre care ai pomenit? M-a întrebat Giustiniani. Ce-ai vrut să spui? Văzut-a el făpturi zburătoare?

— Nu, el a văzut doar o lumină albă, care s-a preschimbat în întuneric, a văzut când întunericul şi lumina s-au contopit. Avea febră, capul îi ardea şi din ochi îi curgeau lacrimi. Nu voi putea uita niciodată noaptea aceea. Vrei, nu vrei, am să-ţi vorbesc despre teoria lui.

Giustiniani şi-a întins gâtul spre fereastră să vadă ce-i mai face calul, după care i-a spus lui Manuil să-i aducă vin. În timp ce vorbeam, s-a uitat în oglindă, şi-a pieptănat părul de pe cap şi barba vopsită în roşu, dar aceste lucruri nu m-au deranjat.

— Ideea doctorului Cusanus s-a născut din toată disperarea şi confuzia vremii noastre, am început eu să explic. Ireconciliabilitatea contrariilor i-a provocat o atât de amară suferinţă, încât a căutat şi a găsit modul în care gândirea umană le poate pune de acord, începând cu Aristotel, toate filosofiile s-au sprijinit pe ideea că două afirmaţii contrare se exclud una pe alta. Dacă cercul este cerc, nu va putea fi niciodată poligon. Dacă linia dreaptă este linie dreaptă, nu va putea fi linie curbă.

— Dacă în inima ei o femeie este târfă, nu va putea fi niciodată o femeie respectabilă, a rostit înţelegător Giustiniani, urmărindu-şi propriile gânduri.

— Dacă o masă este neagră, am continuat eu, nu va putea fi în acelaşi timp albă. Până acum, astfel de afirmaţii au stat la baza gândirii. Nici un învăţat n-a îndrăznit să se avânte mai departe, de teamă să nu se scufunde în tenebre. Dar, pe lângă raţiune, doctorul Nicolaus s-a folosit de inteligenţă şi de intuiţie. El a înţeles afinitatea contrariilor în similitudine cu viziunea pe care a avut-o. Aceasta este coincidentia oppositorum. Dincolo de raţiune, dar accesibil inteligenţei umane, conceptul lui afirmă: toate contrariile se întâlnesc reciproc şi fuzionează în deplină armonie.

Iar Giustiniani, înţelegător, a rostit:

— Aşa după cum bărbatul se uneşte cu femeia. Pentru un timp oarecare, relativ scurt, ei sunt aceeaşi carne.

— N-ai înţeles, i-am spus eu. Bărbatul şi femeia nu sunt, unul faţă de altul, contrarii. Bărbatul este femeie şi femeia este bărbat; e cel mai înalt adevăr al acestui univers, în care contrariile nu se exclud unul pe altul.

Giustiniani m-a privit mustrător cu ochii lui bulbucaţi de taur şi a spus:

— În cazul acesta, nu tânjesc după marele adevăr al universului. Doar nu vei fi învăţat obiceiuri turceşti în seraiul sultanului?

M-am cufundat din nou în amintirile mele, de parcă aş fi vrut să mă îmbăt de mine însumi. Am spus:

— Această idee fulgerătoare este mai puternică decât pulberea detonatoare. Sfărâmă în bucăţi toate teoriile de mai înainte, risipeşte toate raţionamentele vechi. Universalia sunt realia şi universalia sunt nomina nu se mai exclud aprioric; în adevărul lui Dumnezeu, ambele concepte sunt juste. Această afirmaţie nu este un postulat. La început a fost formulată cu ajutorul raţionamentului şi intuiţiei, dar acum este cunoaştere, ştiinţă, aşa după cum tot ştiinţă a fost conceptul contrariilor care se exclud. De acum înainte, binele şi răul, credinţa şi necredinţa, viaţa şi moartea sunt noţiuni care nu se exclud una pe alta şi au aceeaşi însemnătate, ca adevăruri superioare ale universului.

Am precizat:

— Ştiinţa şi ideile doctorului Cusanus nu sunt în contradicţie cu credinţa. Este adevărat că ele au desfiinţat bazele vechii teologii scolastice, dar a te mira de păcat şi de iertare nu înseamnă negarea credinţei. Dimpotrivă, această teorie face mai lesne de înţeles naşterea lui Dumnezeu pe pământ. S-a întrupat ca Om pe pământ, dar nu s-a anulat, ci a fost întotdeauna Dumnezeu, cel a cărui natură noi n-o putem cunoaşte. Teoria lui Cusanus este cea mai înaltă ştiinţă la care a ajuns omul. Mai departe şi mai sus de ea, doar teologia mistică poate să meargă. Scolasticii o urăsc şi se tem de ideile lui Cusanus ca de tenebre. Dar calea pe care el a deschis-o este singura pentru cei care vor veni după noi.

— Ai reuşit să faci dintr-un lucru atât de simplu ceva nemaipomenit de complicat, mi-a reproşat Giustiniani gemând şi frecându-şi fruntea, de parcă ar fi fost încercat de cumplite dureri de cap.

— Dimpotrivă, l-am contrazis eu, am făcut din complicatele lucruri dumnezeieşti o expunere simplă, pe înţelesul tuturor. Bun. Majoritatea şi minoritatea, adică patriarhii Baselului şi patriarhii Ferrarei, au încetat să se mai certe. Biserica nu mai este dispersată, contrapapa a încheiat legământ cu papa Nicolae, iar doctorul Cusanus se ascunde sub veşminte purpurii de cardinal.

Dacă tot nu ne mai ţin închişi între ziduri afirmaţiile lui Aristotel, oare nu-i adevărat, Giovanni Giustiniani, că în jurul nostru se roteşte universul nemărginit?

— Dacă tot veni vorba despre ziduri, a spus Giustiniani, tare mi-e teamă că numărul prea mare de tunuri ale sultanului va reactiva contrariile lui Aristotel până ce se vor prăbuşi şi cele mai puternice ziduri. Până acum, eu am avut o idee de nezdruncinat: inutilitatea tunurilor într-un război adevărat. Dar se vorbeşte că acest diabolic magician ungur, Orban, s-ar fi lăudat în faţa sultanului Mehmet că tunul său ar putea dărâma şi zidurile Turnului Babel.

Mi-am continuat cu încăpăţânare expunerea:

— Universul se extinde la infinit. Toată gândirea de până acum a fost doar o disperată repetare, până când din ştiinţa umană s-a stors tot nectarul şi a rămas doar fundamentul tern. În universul mărginit, paradisul şi infernul au avut întindere, măsură, porţi şi ziduri. Numărul serafimilor înaripaţi a putut fi calculat cu exactitate. Acum toate măsurile şi-au pierdut importanţa. Poţi gândi despre ceva doar în relaţie cu altceva. Într-un univers nemărginit nu poţi stabili numărul serafimilor. În toate timpurile, cărturarii de seamă au presimţit că îndărătul cuvintelor, măsurii lucrurilor, literelor se ascunde acest adevăr, dar trebuiau să accepte afirmaţia lui Aristotel şi linia de cretă impusă. Doctorul Cusanus a îndrăznit să facă un pas peste acest prag. Datorită lui nu mai există nici o barieră. Totul este liber.

Am repetat:

— Totul este liber, înţelegi, Giustiniani? Nu se exclud unul pe altul: binele şi răul, adevărul şi falsul, ceea ce este corect şi ceea ce este greşit. De acum înainte, nu mai există nimic absolut adevărat sau absolut fals, bine absolut sau rău absolut, ceva absolut corect sau absolut greşit. Toate sunt relative în acest univers nemărginit, înţelegi acum de ce ideile doctorului Cusanus m-au lovit ca o sabie înfiptă în inimă?

Giustiniani şi-a mângâiat barba roşie. Şi-a îndreptat spre mine ochii lui de taur şi a spus:

— Mi-ai zăpăcit tu mintea amestecând zeama de varză cu vinul sfinţit, dar trebuie să ştii că nici o filosofie din lume nu poate să clintească adevărul meu simplu. Turcii sunt turci şi grecii sunt greci. Răsăritul este Răsărit şi Apusul este Apus şi nimeni nu le poate schimba poziţia după cum pofteşte, ca pe o sabie în teacă.

Am izbucnit într-un râs amar şi am strigat:

— Toarnă-mi şi mie vin, prietene! Să bem cupa timpului efemer, fiindcă efemerul alunecă în veşnicie. Nu mai există răsărit şi apus, fiindcă răsăritul şi apusul s-au topit reciproc în unitatea contrariilor. La Florenţa am urmărit cursurile de astrologie ale lui Paolo Toscanelli. Există destui cărturari care ştiu că pământul are formă sferică, nu conică sau mai ştiu eu ce altă formă. Dar Toscanelli este primul care a dovedit pe bază de probe că nu există nici răsărit, nici apus. Dacă te îndrepţi spre apus cu o corabie şi înconjuri pământul, poţi ajunge în India, dar tot atât de bine poţi ajunge şi dacă te îndrepţi spre răsărit. Singura problemă este să găseşti destui bărbaţi curajoşi care să se angajeze într-o astfel de aventură. Dacă navighezi spre apus de-a lungul aceleiaşi latitudini, până la urmă ajungi în acelaşi punct de unde ai plecat şi apusul se transformă în răsărit. Deci contrariile nu se exclud. Oare are nevoie de o şi mai bună dovadă doctorul Cusanus pentru teoria sa? Ultima mea afirmaţie l-a răscolit de-a binelea pe Giustiniani. Pentru prima dată, pe faţa lui obosită, buhăită de vin şi brăzdată de riduri, a apărut o expresie de înţelegere a adevărului.

— Hai să vorbim fără ocolişuri, Jean Ange! A spus el. Ne aflăm în ghearele morţii în acest oraş şi nici nu există pe aici obiceiul ca ereticii să fie arşi pe rug. Fără prea multă zarvă, ereticii sunt închişi doar în mănăstiri, ca să-şi rumege pe îndelete fantasmele. Filosofia ta este însemnată şi surprinzătoare. Eu nu sunt obişnuit să-mi folosesc în felul acesta mintea, dar vorbele tale au răscolit în mine ceva care m-a dezorientat întotdeauna. Ca orice om cu raţiune din timpurile noastre, cât am putut de bine, am dat Bisericii ce i se cuvine Bisericii şi lumii ce i se cuvine lumii. Dar în inima mea am tăinuit următorul gând: când omul moare şi sângele îl părăseşte, se întoarce înapoi în pământ şi din el nu mai rămâne nimic. Aceasta este o certitudine liniştitoare, care, bineînţeles, nu-l împiedică pe un om echilibrat şi prudent să-şi asigure, pentru suflet, un loc în cer. Această filosofie a ta mă nelinişteşte. Conform ei, trupul şi sufletul, pământul şi cerul nu se exclud reciproc, ci doar fuzionează şi sunt aranjate într-un mod de neînţeles.

— Fără îndoială, i-am spus eu. Aşa după cum sufletul este în trup, şi cerul este în pământ, şi veşnicia în temporar, în materie se ascunde infinitatea, în gol plinul, şi în repaus mişcarea. Chiar dacă raţiunea noastră nu le poate explica, prin inteligenţă şi intuiţie, aceste idei devin cunoaştere. Omul este capabil să facă orice, l-am asigurat eu. Printr-un exerciţiu continuu al trupului, un acrobat poate să execute mişcări incredibile, sfidând legile naturale. Prin exerciţii spirituale şi prin voinţă, un om îşi poate domina trupul până la limitele posibilului. Puţin mai înainte, ai văzut cum am reuşit să-mi străpung braţul cu acul de argint fără să curgă nici o picătură de sânge. Dar şi acest lucru nu este altceva decât abilitate, asemănătoare abilităţii acrobatului. Tu însuţi ştii că, prin educaţie şi disciplină, în timpul unei lupte, sfidând moartea, un om poate depăşi senzaţia de foame, durere şi oboseală. Tot astfel, omul îşi poate obişnui spiritul să probeze în mărginit nemărginitul, să aibă experienţa lui Dumnezeu. Pitagora o ştia. Călugării de pe muntele Athos o ştiu. Misticii tuturor timpurilor au ştiut-o. Dumnezeu poate fi găsit tot atât de bine în infinitul mic, ca şi în infinitul mare. Această experienţă se poate săvârşi în trupul omului când spiritul său tinde spre adevărul lui Dumnezeu. Fără de trup, acest experiment nu se poate făptui. Fiindcă în el este şi adevărul lui Dumnezeu, fiindcă trupul şi sufletul nu sunt contrarii şi nu se exclud unul pe altul, înţelegi, Giustiniani?

— Nu înţeleg, mi-a mărturisit cu sinceritate genovezul. Urmărindu-ţi filosofia, îmi simt gândurile din ce în ce mai neliniştite şi încerc din toate puterile să nu uit că sunt comandantul Constantinopolului.

— Dar în toate acestea nu există nici o morală, am strigat eu deznădăjduit. Nici o morală, înţelegi? Ideea în sine cuprinde explicaţia, înţelegerea, simplitatea naşterii lui Dumnezeu într-un trup pământean. Naşterea, patimile şi răstignirea Mântuitorului devin naturale, de înţeles. Într-un astfel de extaz atemporal, Dumnezeu se poate naşte din nou în trupul şi în spiritul oricărui om, fie el ignorant sau înţelept. Dar aceeaşi idee poate răsturna lumea, poate sfărâma în mii de bucăţele tot ceea ce a fost, poate aduce doar austeritate. De aceea, în toate acestea nu există nici o morală. Binele şi răul sunt noţiuni inventate de oameni şi sunt uşor de folosit în relaţiile dintre ei. Trebuie doar să alegi. Dumnezeu nu alege. Stă în puterea omului să aleagă înţelepciunea. La hotarele mărginitului cu nemărginitul, nimic nu-i imposibil pentru om. El va putea naviga spre apus, ca să ajungă în răsărit, va putea să-şi construiască aripi pentru a ajunge la stele, va putea să supună natura ca s-o slujească, va putea să-i folosească pe oamenii simpli ca sclavi pentru a-şi împlini aspiraţiile. Aşa cum sultanul îşi foloseşte ienicerii. Pentru sultanul Mehmet, adevărul şi falsul au aceeaşi valoare. El consideră bine tot ceea ce slujeşte intenţiilor sale şi rău tot ceea ce nu este în interesul lui. Astfel de oameni vor domina lumea. Când omul va înţelege că are puterea să aleagă între adevărul mărginit şi adevărul lui Dumnezeu, între temporal şi etern, tentaţia îi va fi irezistibilă… Confuzia, anarhia, vremea eliberării omului se află în faţa noastră. Vremea Întunericului. Trăim zilele de amurg ale creştinătăţii, Giovanni Giustiniani! După noi, va cădea noaptea peste Europa. Oricine va fi liber să aleagă. Ignoranţii vor alege. Până ce se va uita de nemărginire şi de etern. Până ce oamenii vor crede doar în adevărul mărginitului şi efemerului şi vor fi fericiţi în acest adevăr.

În încheiere, i-am spus:

— Noi ne-am luat partea bună, Giovanni Giustiniani! Am ales libertatea, buna libertate eternă, libertatea de a muri apărând zidurile Constantinopolului şi lumea muribundă a lui Hristos, împotriva oamenilor lumii ce va veni.

Lui Giustiniani îi era rău, îşi ţinea capul aplecat, de parcă ar fi avut o greutate pe frunte. Apoi s-a ridicat deodată şi podeaua a gemut sub greutatea trupului său mare.

— Ceva nu-i în regulă cu vinul acesta al tău, a spus el, fiindcă nu mai vrea să coboare din cap. Mi-ai răvăşit fiinţa, Jean Ange! Aşadar, tu eşti sigur că Mehmet va învinge, fiindcă el a ales această lume, în care atât binele, cât şi răul slujesc interesului său.

— Trebuie să câştige, am confirmat eu. El a înţeles şi a ales. De aceea este el mai puternic decât toţi ceilalţi, mai puternic decât Islamul, mai puternic decât Biserica lui Hristos, mai puternic decât zidurile. Dar numai aici, pe pământ. Nu uita acest lucru, Giovanni Giustiniani! Doar aici, pe pământ, în spaţiul mărginit şi în timpul limitat. El o ştie; cu bună ştiinţă a ales lumea asta.

Acest lucru face ca puterea lui să fie şi mai înspăimântătoare. Eu l-am însoţit o vreme. Eu l-am iubit. Pentru că nu mai există unul ca el. Numai că şi eu a trebuit să aleg. De aceea l-am părăsit.

Giustiniani s-a aplecat şi s-a uitat pe fereastră la calul lui, în jurul căruia forfoteau, plini de admiraţie, copii de pe stradă. Apoi mi-a spus:

— Tu ai febră, Jean Ange! Îngrijeşte-ţi rănile şi nu te lăsa dominat de deprimare! Zidurile Constantinopolului sunt puternice. Sunt o adevărată minune a lumii. Iar eu voi lupta până la ultima şansă pentru a le apăra. Dar pentru ca o luptă să fie câştigată, este nevoie de o cât de mică speranţă. Nu încerca să-mi răstigneşti speranţa pe altarul filosofiei tale! Lipsa de speranţă deşteaptă gânduri de cedare a oraşului şi slujeşte duşmanului. Oricât ar fi de importantă, filosofia ta este în slujba duşmanului, Jean Ange, şi eu nu mai vreau s-o ascult.

— Nu mă înţelege greşit, Giustiniani! I-am spus eu. Ţi-am vorbit în speranţa că mă vei înţelege. Ţi-am vorbit pentru că sunt rănit şi disperat. Ţi-am vorbit pentru că este greu să trăieşti de unul singur pe lumea asta. Pentru că eşti singurul om care are încredere în mine. Patruzeci de ani mi-am târât lanţurile ca sclav al spaţiului mărginit şi al timpului efemer, iar Dumnezeu m-a biciuit fără încetare. Când am crezut că, în sfârşit, am reuşit să dau jos de pe mine lanţurile, am fost prins într-o altă capcană, de nici nu mai pot să respir. Giustiniani, prietene! Eu sunt bolnav de dragoste!

Şi am continuat pătimaş:

— Asta-i. De ce nu m-aş confesa şi eu unui om, singurului om care mă poate asculta, mai cu seamă că acum este prea târziu?

Mi-e atâta de dor de ea! M-am îndrăgostit de o femeie, aşa cum nu m-am mai îndrăgostit niciodată. Dar am pierdut-o. N-o pot ierta pentru asta. Nu mă pot ierta pe mine însumi că am pierdut-o. Giustiniani, eu nu mai am ce alege. Este doar o nevoie. O nevoie a trupului. O nevoie a sufletului. Sau poate că, la nesfârşit, există ceva de ales, în orice clipă există o nouă alegere de făcut. Ca omul să nu poată fi liniştit niciodată, nici chiar înainte de moarte. Chiar şi după moarte ea mă va urmări. Mă va sili să mă nasc din nou, pentru a o mai întâlni o dată. Aceleaşi lanţuri, aceleaşi lanţuri, minunate lanţuri. Giustiniani, prietene, în disperarea mea binecuvântez totuşi clipa în care m-am născut ca om pentru a o întâlni pe ea şi pentru a o pierde.

Giustiniani mi-a mângâiat mâinile fierbinţi şi fruntea şi a rostit înţelegător:

— Dacă vrei, pot să-ţi trimit o femeie prietenoasă, ca suferinţa să-ţi fie mai uşoară. Nu că ar putea ea să te vindece, dar te-ar putea linişti continuu. Similia similibus curantur. Vezi, de aceea am învăţat şi eu latina. Ai încredere într-un bărbat mai în vârstă decât tine şi trecut prin multe încercări! În fond, oricât de diferite ar fi, toate femeile sunt la fel. Pe când eram podestat la Caffa, îmi plăceau la nebunie fetele din Rusia cu pielea albă şi cu sânii molatici, care erau de vânzare în piaţa tătarilor. Aici am observat că grecoaicele sunt cele mai grozave. Dar, de mă voi întoarce vreodată la Genova şi în Italia, poate că-mi vor cădea de pe ochi solzii care mă împiedică să văd bine, şi voi regăsi ochii negri ai italiencelor, mai frumoşi decât oricare alţi ochi de pe lume. Spune doar ce-ţi doreşti – brunetă sau blondă, grasă sau slabă – şi voi încerca să ţi-o trimit ca să-ţi risipească tristeţea.

— Nu, nu! Am strigat eu disperat. Tu nu mă înţelegi, nu mă poţi înţelege!

Giustiniani a scuturat indignat din cap şi a spus:

— Uite aşa se întâmplă cu bărbaţii care ţin posturile şi se abţin de la plăcerile trupului, omorându-şi timpul cu exerciţii spirituale şi înfrângându-şi dorinţele cărnii. Am mai văzut eu destui ca tine. E destul să cadă o singură dată, că se prăbuşesc cu totul. O femeie vicleană îi poate întoarce pe dos ca pe o mănuşă.

L-am înjurat. Poate că a avut dreptate. Grozavă dreptate. Nici el nu ştia cât de multă dreptate a avut. Apoi a plecat. Potcoavele calului său mare au lovit cu putere pietrele străzii. Potcoavele grele ale timpului îmi zdrobesc inima.