28 mai 1453

Turcii au pregătit atacul final, şi în întunericul nopţii, ca un zumzăit, s-a auzit cum şi-au aşezat lângă ziduri scările de asalt, bârnele, punţile mobile din lemn şi fascinele. Dar focurile n-au rămas multă vreme aprinse. Probabil că sultanul le-a ordonat soldaţilor să se odihnească înainte de asalt.

Oare cum aş putea dormi într-o noapte ca asta? În ultima clipă, ca un şuvoi, a sosit o mulţime de oameni din oraş să astupe cu pietre şi pământ spărturile proaspete din zid. De aceea i-a trimis Giustiniani pe oamenii lui să se odihnească; în această noapte şi mâine dimineaţă fiecare apărător are nevoie de toate puterile sale. Dar cum aş putea dormi în noaptea dinaintea morţii oraşului?

Astăzi n-a mai fost nici o restricţie în ceea ce priveşte distribuirea hranei. Iar împăratul a poruncit să fie golită pivniţa imperială şi a împărţit latinilor vinul din ultimele butoaie.

E atât de bizar să gândesc că această noapte, care abia a început, este ultima mea noapte, acea noapte pe care am aşteptat-o, pentru care m-am pregătit toată viaţa, încă nu mă cunosc destul de bine. Dar sper să am curaj în continuare. De altfel, ştiu că moartea nu doare. Am văzut atâta moarte în ultima vreme, în clipa de pe urmă, omul este stăpânit de extazul tainic al morţii, care-l lipseşte de durere şi-l face să privească prin existenţă fără a o vedea, de parcă ar simţi de pe acum lumea cealaltă, neobişnuită.

Sunt umil în noaptea asta. Liniştit. Şi mai fericit decât oricând.

Poate greşesc dacă sunt fericit în noaptea asta. Nu mai acuz şi nici nu mai judec pe nimeni. Din partea mea, n-au decât să-şi încarce veneţienii corăbiile cu mobile preţioase, cu covoare, cu vase de bronz şi de aur, cu tot ce vor mai găsi în palatul imperial! N-au decât să-şi cumpere viaţa bogaţii, nobilii şi înţelepţii şi să plece cu corăbiile veneţienilor unde-or vedea cu ochii! Treaba lor! La urma urmelor, fiecare face cum crede că-i mai bine. Şi Lukas Notaras. Şi Ghenadios. Şi împăratul Constantin. Şi Giustiniani.

Fraţii Guacchardi joacă zaruri, cântă melodii italiene şi beau vin în singurul turn care a mai rămas neatins, în apropiere de Poarta Harisiană.

Atâta frumuseţe, atâta limpede fericire, atâta linişte este în toate. Niciodată până acum n-am simţit sub degete atât de curată şi de netedă hârtia pe care scriu. Pana de scris n-a scârţâit niciodată mai plăcut ca acum şi nici cerneala n-a fost atât de neagră. Ca şi cum simţurile mele ar avea o mai mare acuitate decât înainte. Aşa gustă muribundul încă o dată din vanităţile vieţii!

Oare de ce sunt atât de fericit în noaptea asta? Oare de ce îi surâd morţii?

Spre dimineaţă, m-am dus la Giustiniani. Dormea în odaia boltită din interiorul marelui zid, cu tot echipamentul de război pe el, alături de un tânăr grec, echipat cu o armură sclipitoare. Am presupus că trebuie să fie unul dintre acei tineri nobili greci despre care împăratul i-a vorbit lui Giustiniani că i-ar putea fi de ajutor. Un tânăr care vrea neapărat să moară ca un erou lângă Poarta Sfântului Roman, aşa am crezut.

Băiatul s-a deşteptat din somn, s-a aşezat pe un scaun şi a început să caşte, frecându-se la ochi. M-a privit cu un aer superior şi am avut impresia că recunosc trăsăturile feţei unuia dintre fiii lui Lukas Notaras. Doar o clipă chipul i-a semănat cu cel al megaducelui. Şi am simţit în suflet un fel de gelozie pentru că Giustiniani l-a preferat pe tânăr. De aceea, nici n-am vrut să-l privesc în faţă. Dar după ce Giustiniani s-a deşteptat şi a început să-şi întindă mâinile şi picioarele amorţite, l-am întrebat ironic:

— Oare vei fi căzut şi tu în viciul străbunilor tăi romani? Dar e plin oraşul de femei care râvnesc la tine!

Giustiniani a izbucnit în râs, l-a lovit uşor pe spate şi i-a strigat:

— Afară, trândavule, şi apucă-te de treabă!

Tânărul s-a ridicat, uitându-se la mine cu coada ochiului, apoi a umplut o cupă cu vin şi i-a oferit-o lui Giustiniani ca unui adevărat prinţ, îndoindu-şi cu graţie genunchiul.

I-am spus lui Giustiniani:

— E clar că acest efeb nu va fi în stare să te protejeze în timpul luptei. Aşa că, dă-mi voie să-l înlocuiesc. Bailul nu are nevoie de mine la Blaherne.

— Dar eşti orb? M-a întrebat Giustiniani. Încă nu l-ai recunoscut pe acest tânăr nobil?

— E un Notaras, i-am răspuns eu. Are aerul familiei. Atunci nu eşti întotdeauna suspicios, din moment ce te culci alături de băiatul lui Notaras. Sau poate te-ai îmbătat atât de rău aseară că nici nu mai ştii ce-ai făcut?

Giustiniani s-a uitat la băiat, i-a mângâiat părul cu mâna lui uriaşă şi a început să se tânguiască:

— Pe rănile lui Hristos, îţi jur că am petrecut noaptea în deplină castitate. Că doar n-o fi păcat dacă i-am mângâiat de vreo două ori obrajii delicaţi şi imberbi.

— Şi nici măcar nu-ţi este ruşine! I-am spus eu. Nu te-aş fi crezut în stare de asta! Nici la turci n-am văzut aşa ceva, chiar dacă se vorbeşte atâta!

Tânărul a îngenuncheat umil în faţa mea şi mi-a întins o cupă cu vin fără să-şi ridice privirea. Abia stăpânindu-şi râsul, mi s-a adresat cu un glas răguşit:

— Am auzit vorbindu-se mult despre tine, domnule Ioannis Anghelos! Chiar dacă eşti un bărbat aprig, te las să mă săruţi pe obraji, pentru a nu mai fi atât de invidios.

L-am ridicat de braţe şi am strigat:

— Neruşinatule! Încerci să mă ispiteşti şi pe mine! Când bărbaţi respectabili mor apărând zidurile oraşului, tu n-ai nici măcar o zgârietură! Vezi-ţi de drumul tău, însoţeşte-te cu cei de teapa ta şi scuteşte-ne pe noi de ispita de a cădea în păcat!

Tânărul şi-a scos cu stângăcie sabia de la cingătoare, a ridicat-o ameninţător spre mine şi, pentru prima dată, s-a uitat chiar în ochii mei. Mă priveau ochii ei căprui, zâmbitori.

— Domnule Ioannis Anghelos, eşti dispus să-ţi retragi vorbele?

Abia atunci am recunoscut-o şi tot atunci am văzut la gâtul ei lanţul de onoare pe care i-l dăruise Giustiniani.

— Doamne, Dumnezeule, am strigat eu ameţit de emoţie. Anna! Cum se face de eşti aici?

— Ea a venit ieri şi mi-a cerut să o protejez, m-a lămurit Giustiniani. Gărzile au lăsat-o să ajungă la mine, fiindcă avea la gât lanţul. Dar ce putem face cu ea aici nu-mi trece prin minte.

M-am uitat la Giustiniani şi el şi-a făcut de trei ori cruce şi s-a jurat din nou pe rănile Mântuitorului că şi-a petrecut noaptea în deplină castitate şi că doar onoarea l-a împiedicat să se atingă de femeia unui prieten, chiar dacă, a mai spus, ispita a fost mare.

— Dar, a adăugat el, poate că nu m-aş fi împotrivit tentaţiei de n-aş fi fost atât de obosit şi de nedormit, atât din cauza războiului, cât şi din cauza cumplitei responsabilităţi de comandant al oraşului, care mă împiedică să mă mai gândesc la femei. Există un timp pentru toate.

Iar Anna a rostit cu aroganţă:

— Abia când m-am trezit în mijlocul oştenilor am înţeles de ce s-a îmbrăcat fecioara francă, Ioana d'Arc, în veşminte bărbăteşti.

Şi-a înfăşurat mâinile în jurul gâtului meu şi mi-a sărutat buzele. Şi-a sprijinit capul de pieptul meu, a suspinat profund şi m-a întrebat:

— M-am făcut oare atât de urâtă, de nu m-ai recunoscut? A trebuit să-mi tai părul, altfel nu mi-ar fi încăput capul în cască.

Am strâns-o în braţe. Era lângă mine. Nu mă mai ura.

— De ce ai fugit de la tatăl tău? Am întrebat-o. Tu ai fost aceea care şi-a apăsat mâna pe mâna mea în noaptea când cupola marii catedrale a strălucit într-o lumină nepământeană?

Oarecum stânjenit, Giustiniani a spus amabil:

— Poate că-i mai bine dacă mă duc eu pe zid să văd ce mai fac străjerii. Mâncaţi şi beţi ce găsiţi pe aici şi puteţi trage zăvorul la uşă dacă aveţi şi alte gânduri, nu vă fie teamă dacă încep din nou blestemaţii să tragă cu tunurile!

Apoi a ieşit şi a închis uşa masivă. Pe faţa lui am citit că-i plăcea Anna şi că mă invidia. Anna s-a uitat la mine cu înţeles, dar simţeam că nu am putere să închid uşa cu zăvorul. De aceea s-a ridicat ea şi l-a tras.

— Iubitul meu, mi-a spus ea. Oare nu-mi vei ierta niciodată încăpăţânarea şi capriciile? Poate că nu te-am înţeles.

— O, Doamne! Am spus eu. Dar n-am ce să-ţi reproşez. Tu ar trebui să mă ierţi că nu pot fi aşa cum ai dori să fiu. Dar aici nu poţi rămâne. Trebuie să te întorci la casa tatălui tău. Atât timp cât va mai dura asediul, în casa lui vei fi în mai multă siguranţă decât oriunde. Presupun că, după ce va cădea oraşul, sultanul îi va acorda protecţie.

— Aşa este, a spus ea. Ştiu că sultanul îşi va trimite de îndată ceauşii să aibă grijă de casa noastră. Dar ştiu şi din ce cauză. De aceea, nu mă voi întoarce niciodată în casa tatălui meu.

— Dar ce s-a întâmplat? Am întrebat-o eu, încărcat de presimţiri sinistre.

A pus mâinile pe şoldurile mele, m-a privit fără să spună nimic şi ochii ei căprui erau nespus de trişti.

— Nu mă întreba, a rostit ea. Sunt fiica tatălui meu. Eu nu-l pot trăda. Oare nu-i de ajuns că am venit la tine? Oare nu este de ajuns că mi-am tăiat părul şi m-am îmbrăcat în armura fratelui meu pentru a muri împreună cu tine apărând zidurile oraşului, pentru că aceasta este dorinţa lui Dumnezeu?

— Tu nu vei muri! M-am împotrivit eu. Tu nu trebuie să mori. Armura şi planul pe care l-ai făurit n-au nici un rost.

Ea a spus:

— N-ar fi pentru prima dată în istoria de o mie de ani a acestui oraş când o femeie ia armele în mână ca să-l apere. O ştii. Chiar şi o împărăteasă s-a îmbrăcat în armură după ce soţul ei a murit.

— Tu nu poţi rămâne aici! Am insistat eu. Primul turc pe care-l vei întâlni îţi va tăia capul. Sacrificiul tău nu foloseşte la nimic.

S-a uitat cu o seriozitate de moarte în ochii mei şi a rostit:

— Ştii prea bine că în acest moment apărarea oraşului nu mai foloseşte la nimic. Sultanul va cuceri Constantinopolul. În multe părţi zidurile oraşului s-au năruit. Ei sunt prea mulţi. Iar noi prea puţini. Mii de oameni vor muri fără nici un folos mai înainte de a se ivi zorii. Dacă te-ai fi gândit doar la utilitatea gestului tău, nici tu n-ai fi fost aici. Lasă-mi şi mie libertatea de a gândi la fel cum gândeşti tu!

Mi-a strâns braţele şi obrajii îi erau nespus de palizi.

— Sunt soţia ta, a spus ea. Pentru noi nu mai există nici un viitor. De aceea, am dreptul să mor împreună cu tine. Eu te iubesc. Ce mai poate însemna pentru mine viaţa după ce tu vei muri? De bunăvoie prefer cununa de spini a martirilor. Ca să pot spăla cu sânge dezonoarea tatălui meu. El nu-i un grec adevărat.

— Ce s-a întâmplat? Am întrebat-o îngrozit încă o dată.

A scuturat din cap şi a spus din nou:

— Nu mă întreba! Nu schimbă cu nimic cursul evenimentelor, de aceea nu-ţi voi povesti despre ce este vorba. Dar, pentru tatăl meu, eu nu mai pot să am nici un pic de respect, între o politică de încredere şi o politică de trădare există un hotar îngust cât un fir de păr. Nici faţă de tine nu-mi îngădui să afirm că tatăl meu ar fi un trădător. Dar nu mai pot să locuiesc în casa lui. Nu mai vreau să fiu fiica lui. Niciodată. Sunt soţia ta. De când e lumea lume, femeia a plecat de la tatăl ei, şi-a părăsit rudele şi şi-a urmat bărbatul… Deci te voi urma, a spus ea cu o uşoară ironie în glas. Chiar dacă-i o nebunie, chiar dacă-i o moarte inutilă, te voi urma, fiindcă te iubesc. Cu toate acestea, rămân în continuare femeie şi, după părerea mea de femeie, afirm încă o dată că nu există nici un motiv pentru care merită să mori. Ca femeie, m-aş mulţumi să trăiesc împreună cu tine o viaţă simplă, oricât de modestă şi de săracă. Dar asta nu se poate, de aceea te urmez acolo unde eşti. E trist să mori după ce ai gustat din viaţă. Dar poate că-i mai bine să te înfrupţi din plăcere când gustul ei nu s-a risipit încă, decât să rămâi cu amărăciunea în suflet, după ce acela pe care l-ai iubit nu mai este.

N-am ştiut ce s-a întâmplat, nici n-am stăruit să aflu. Sufletul meu s-a tulburat, mintea mea a refuzat să înţeleagă de ce ea, o femeie atât de tânără şi frumoasă, care iubeşte cu pasiune viaţa, trebuie să moară. Dacă iubeşte viaţa, un om poate trăi oricum, şi în sclavie, şi în dezonoare. Timpul înghite tot ceea ce a fost şi stinge tristeţea. O ştiu. Mai bine în sclavie la sultan decât să moară fără nici un rost, din moment ce ea însăşi nu crede că moartea foloseşte la ceva.

I-am spus:

— Eşti cea mai frumoasă femeie din Constantinopol şi de cea mai nobilă stirpe. Dacă te vei preda turcilor şi le vei spune numele, ei îţi vor cruţa viaţa şi te vor dărui sultanului. Ai o minte ascuţită şi ai primit o educaţie împărătească. După ce va cuceri Constantinopolul, sultanul ar putea cuceri toată lumea.

S-a uitat deschis în ochii mei şi a spus cu sinceritate:

— De aceea vreau să mor cât mai curând, pentru a nu cădea în ispită. Nu suport gândul că după moartea ta aş putea îmbrăţişa alt bărbat. Dar mă cunosc. Sunt femeie, sunt slabă, înţelege-mă! Nu pot, nu vreau să mai trăiesc. Poate ne vom mai întâlni într-o altă viaţă, cine ştie?

Un proiectil aruncat de unul dintre tunurile mari s-a izbit de partea de sus a zidului, undeva deasupra capetelor noastre, şi am auzit zgomotul pietrelor prăbuşite, iar din tavan s-au desprins bucăţi şi au căzut peste noi. Moartea bătea din tobă deasupra noastră.

Şi-a înălţat capul, şi-a făcut semnul crucii şi a spus:

— Pentru mine totul e clar. Dar are rost să irosim timpul preţios care ne-a mai rămas cu vorbe deşarte, când încă ne putem uita cu ochi vii unul la altul?

A început să deschidă încuietorile armurii şi mi-a spus râzând:

— Deschide-mi, dragul meu, groaznicele încuietori de pe spate! Doar bărbaţii pot inventa astfel de capcane.

Aveam gura uscată şi i-am spus:

— Mulţumeşte pentru norocul pe care-l ai, fiindcă nu porţi o armură adevărată de cavaler, care are din cap până în picioare tot felul de zăvoare şi de încuietori secrete. Sunt atât de ciudate unele încuietori şi grozav de ascuţite, încât un cavaler îşi simte şi sufletul înţepat, până cade de pe cal şi rămâne întins şi neajutorat la pământ. Pe câmpia de la Varna, nici cu ciocanele n-au reuşit turcii să deschidă armurile blindate ale cavalerilor saxoni.

— O, ce înţelept eşti! A rostit ea cu voce duioasă. Ce multe lucruri ai văzut! Dar să ştii că şi femeile au capcanele lor cuirasate. Lacătul unei femei nu-l va putea deschide nici cel mai puternic bărbat dacă femeia nu doreşte. Dar astfel de femei nu sunt prea multe.

Iar eu i-am răspuns cu o voce tremurată:

— Nu mai spune! Ce grozăvii, Anna Notaras!

Ştiindu-şi frumuseţea, ea a alunecat încet din armura strălucitoare şi era zveltă ca un băiat. I-am spus în joacă:

— Eşti ca un băieţel frumos. Ţi-ai tăiat şi părul. Eşti mai frumoasă ca niciodată.

— Dar eu nu sunt un băieţel, a protestat ea, făcându-mi jocul pe acelaşi ton duios.

Atunci s-au zguduit zidurile din nou împrejurul nostru. Şi-a înfăşurat braţele goale în jurul gâtului meu şi mi-a spus:

— Nu-ţi fie teamă de tunuri, dragostea mea, nici mie nu mi-e teamă. Gura mea este izvorul tău. Soarbe-o, de eşti însetat! Trupul meu este pâinea ta. Înfruptă-te din el, de eşti flămând! Bucură-te de mine, după cum şi eu bucura-mă-voi de buzele tale, de trupul tău. Sunt ultimele văpăi ale vieţii. Ca o candelă ce se stinge. Moartea este lungă şi dragostea fără de trup este o dragoste stearpă.

Poate că vorbele ei au fost păcătoase, dar în acel moment, când moartea ne dădea târcoale, erau adevărate. I-am spus în şoaptă:

— Singurul meu izvor, singura mea hrană! Oamenii au nevoie de apă şi de pâine ca să poată trăi. În veşnicie nu există nici apă, nici pâine. Fremătând de dorinţă, am să mă întorc înapoi din veşnicie în lumea efemeră ca să te regăsesc!

Dar dragostea noastră a fost amară ca apa sărată, care răneşte buzele şi sporeşte setea. Ne-am iubit în mirosul înnăbuşitor de piele, de ulei rânced, de vin, de pulbere şi de veşminte îmbibate de sudoare, prinşi între ziduri ce se zguduiau; spectrul morţii plutea deasupra capetelor noastre, pereţii încăperii se năruiau bucată cu bucată. Nu, dragostea noastră n-a fost doar trupească, fiindcă de fiecare dată când m-am uitat la chipul ei i-am întâlnit ochii căprui, atât de ştiuţi, atât de limpezi, parcă prin ochii ei am privit dincolo de lumea mărginită.

Am murmurat:

— Mă voi reîntoarce, iubita mea, mă voi întoarce încă o dată în lanţurile lumii mărginite şi ale timpului efemer. Ca să te regăsesc. Vor fi alţi oameni, care vor purta alte nume, vor fi alte popoare, dar dintre ruinele zidurilor mă vor privi ochii tăi, flori de catifea ruginie. Când te vei reîntoarce, cine ştie în ce timp, cine ştie printre care oameni, atinge pulberea cu mâinile tale! Dincolo de timp, mângâie-mi chipul risipit în pulbere! Ne vom regăsi, dragostea mea!

Surâzând, mi-a mângâiat gâtul şi fruntea şi lacrimile i s-au rostogolit pe obraji.

— Iubitul meu! A rostit ea. Poate că nu ne vom mai întâlni. Poate că nu există decât această clipă pentru noi. Dar este de ajuns. Sunt mulţumită şi plină de tine. Sunt în întregime a ta. După ce clipa se va risipi, voi putea muri mai uşor.

S-a uitat la pereţii lugubri ai fortăreţei, peste care dansa lumina firavă a lumânării, şi a spus:

— Dar este frumos. Totul. Atâta frumuseţe niciodată nu a mai fost.

Epuizat, cu buzele apăsate pe umărul ei, m-am întrebat dacă n-ar trebui să-i povestesc lucrul pe care i l-am tăinuit. Ştiam că-i doar o vanitate fără importanţă pentru situaţia în care ne găseam. Dar n-am mai putut, n-am mai vrut să-i ascund nimic. De aceea, i-am spus:

— Dragostea mea, când m-a adus pe lume, mama a strâns în mână o piatră de porfir. M-am născut cu încălţări de purpură în picioare. Acesta este secretul, pe care nu credeam că ţi-l voi spune vreodată. Pentru că nu poate schimba cu nimic ceea ce este între noi.

S-a sprijinit în coate şi m-a privit uimită.

— M-am născut cu încălţări de purpură în picioare, am repetat eu. Împăratul Manuil a fost fratele vitreg al tatălui meu, iar Împăratul Ioan al V-lea a fost tatăl tatălui meu. Acel Ioan, care a călătorit la Roma şi la Avignon, care şi-a lepădat credinţa şi l-a recunoscut pe papă, fără a lega de aceste hotărâri personale poporul său şi Biserica Bizanţului. A făcut-o pentru ca papa să-i binecuvânteze căsătoria cu o femeie din Veneţia, de care era îndrăgostit. Avea patruzeci de ani. Signoria Veneţiei a răscumpărat datoria şi i-a restituit giuvaierele Coroanei Bizanţului, pe care fusese silit să le lase zălog. Papa şi Veneţia i-au promis de asemenea ajutorul Occidentului şi o cruciadă. Dar fiul lui, Andronikos, l-a înşelat şi s-a răzvrătit. Occidentul l-a abandonat pe Ioan şi, până la urmă, el a fost nevoit să se supună sultanului şi să-l recunoască succesor pe Manuil, celălalt fiu. De fapt, tatăl meu era singurul moştenitor legitim. De aceea Manuil şi-a trimis mesagerii să-l caute şi să-i scoată ochii. După aceea, tatăl meu nu a mai avut putere să trăiască. S-a aruncat în prăpastia din spatele palatului papal din Avignon. Bijutierul căruia îi încredinţase bunurile şi hârtiile sale m-a înşelat, însă, înainte de a pleca în cruciadă, am revenit în Avignon şi l-am ucis pe bijutier; încă mai păstra hârtiile tatălui meu, care fac proba descendenţei şi drepturilor mele. Probabil curia pontificală şi signoria Veneţiei cunosc existenţa mea, chiar dacă mi-au pierdut urma. Dar deşi sunt adevăratul basileu, nu revendic nici o putere, însă am dreptul să mor lângă zidurile oraşului meu. Trebuie să-mi împlinesc destinul până la capăt.

Mi-a mângâiat obrajii cu vârful degetelor şi ochii îi erau mari de mirare, îmi lăsasem barba să crească, arătam ca toţi ceilalţi greci.

— Se pare că în lumea aceasta nimic nu se petrece din întâmplare, am continuat eu. Pentru a rezista ultimei ispite trebuia să te întâlnesc pe tine, trebuia să-l întâlnesc pe tatăl tău. După ce Constantin a proclamat Uniunea, aş fi putut prea bine să-mi dezvălui identitatea şi să revendic dreptul la tronul Bizanţului. Cu ajutorul tatălui tău aş fi putut stârni poporul la revoltă. I-aş fi jurat credinţă sultanului, aş fi guvernat Constantinopolul ca împărat vasal. Dar nu ar fi fost demn de mine.

— Dacă tot ceea ce spui este adevărat, m-a întrerupt ea, înseamnă că eu te-am recunoscut după portretul împăratului Manuil. De altfel, semeni şi cu împăratul Constantin. E de mirare că nimeni n-a observat.

— De cum m-a văzut, Manuil, slujitorul meu, m-a recunoscut. Sângele este misterios. Se întoarce la izvoare; întorcându-mă la Biserica strămoşilor mei, s-a întors în mine şi renegatul Ioannis să se unească cu neînţelesele mistere sacre. Este o complicată împlinire a destinului meu.

Ea a rostit solemn:

— Basileul Ioannis Anghelos Paleolog. Şi Anna, fiica megaducelui Notaras. Într-adevăr, faptul că suntem împreună înseamnă o complicată împlinire a destinului nostru.

Apoi a strigat:

— Nu mai cred în nimic! Nu cred că te vei reîntoarce! Nici că eu mă voi reîntoarce! Nu cred în veşnicie! Doar în asemănare cred! Am simţit în tine doar sângele de neam împărătesc, nu bărbatul pe care îmi închipuiam că-l voi întâlni într-o altă viaţă. Oare de ce-ai stricat totul? De ce mi-ai povestit? De ce mi-ai răstignit iluziile cu care aş fi putut să mă amăgesc până în clipa morţii?

Derutat din cauza tristeţii de pe chipul ei, am spus:

— Dumnezeule, dar am crezut că o astfel de destăinuire nu poate decât să mângâie vanitatea unei femei! Faptul că familiile noastre sunt la fel de importante. Că nu te-ai înjosit, alegându-mă pe mine. Străvechiul sânge nobil recunoaşte întotdeauna sângele nobil şi sub veşminte de cerşetor.

Dar ea a rostit pătimaş:

— Tu crezi, într-adevăr, că pentru mine au vreo importanţă familia şi rangul tău? Eu nu te vreau decât pe tine. În orice caz, mulţumesc pentru darul de nuntă! Îţi mulţumesc pentru coroana invizibilă de împărăteasă! Dacă acest lucru îţi face plăcere, poftim, sunt împărăteasă! Sunt tot ce vrei tu, dragul meu, numai să te ştiu mulţumit!

Pe neaşteptate, s-a ridicat din pat, aşa, fără veşminte, şi-a înălţat semeţ capul şi a strigat:

— Că eşti înger sau împărat, că te înveşmântezi într-o glorie invizibilă şi inexistentă, treaba ta! Eu sunt femeie, doar femeie. Tu nu-mi poţi oferi nimic. Nici casa pe care mi-am dorit-o, nici copiii pe care aş fi vrut să-i am, nici noaptea când, îmbătrânită şi uscată, m-aş fi putut trezi să mă asigur că eşti lângă mine şi ţi-aş fi sărutat buzele ofilite. Aş fi fost fericită. Dar m-ai lipsit de fericire din cauza unei ambiţii nebune. La ce bun să mori pentru o cauză pierdută? Cine-ţi va mulţumi? Cine-şi va mai aminti de tine? Inutil este sacrificiul tău, Ioannis Anghelos. De aceea, eu, femeia ta, simt că… nu-mi mai pot stăpâni lacrimile…

A vorbit cu vocea întretăiată de suspine, apoi a izbucnit într-un plâns sfâşietor. S-a aruncat peste mine, şi-a înfăşurat mâinile în jurul meu, şi-a lipit obrazul de obrazul meu şi mi-a spus rugător:

— Iartă-mă! Hotărâsem să nu te mai tulbur, dar sunt o fiinţă slabă, îmi eşti atât de drag. Să fi fost cerşetor, să fi fost trădător, ultimul om să fi fost, tot te-aş fi iubit, tot aş fi dorit să-mi trăiesc viaţa împreună cu tine. Poate că sunt nemulţumită, poate că te rănesc fără încetare, dar te iubesc. Dă-mi iertarea!

Amestecatu-ni-s-au lacrimile, sorbitu-i-le-am de pe buze. Ca de un fier înroşit, arsă a fost inima mea de toată vanitatea lumii.

Şi flacăra ce arde curat tot se stinge.

Ei aduc jertfă duminica şi în zi de sabat şi în toate zilele lor caută adevărul, deşartă conoaştere. Dar pasiunea vieţii te cheamă să trăieşti. M-am îndoit de mine însumi, nu am mai fost sigur. A fost ultima ispită, mai puternică decât aceea de a mă arunca în gol din vârful coloanei constantine. Corăbiile lui Giustiniani aşteaptă în port şi sunt gata să părăsească oraşul. Dacă mâine vântul ar fi favorabil, nici o sută de corăbii de-ale turcilor nu i se vor putea împotrivi unei flote de război a creştinilor, aşa am gândit. I-am spus:

— Anna, n-are nici un rost să mori! Cere-i lui Giustiniani să te adăpostească pe una dintre corăbiile lui mari! El ţine la tine şi o va face bucuros.

M-a întrebat:

— Dar tu?

A aşteptat răspunsul cu respiraţia tăiată. I-am spus:

— De mă voi trăda pe mine însumi, nu voi mai fi demn de dragostea ta. Dar mă rod îndoielile. Nu mai sunt atât de sigur de mine. Ştiu că sacrificiul meu este zadarnic. Nici veşnicia nu mă mai consolează. Cu toate acestea, ştiu că dacă mă voi înşela pe mine însumi nu voi mai dori să trăiesc. Nu voi trăi doar de dragul de a trăi. În aceeaşi lume în care trăieşte şi el. Există un timp pentru toate. Şi pentru a fi nedumerit. Şi pentru a fi aproape de oameni. Dar fiecare flacără arde doar o singură dată până la capăt, după care vine un timp al deşteptării. Nu vreau să mă trezesc într-o altă închisoare… Nu, n-aş mai fi demn de dragostea ta. Eu sunt de-acum pierdut, Anna, uită ce ţi-am spus! Au fost vorbe deşarte. Suntem greci, trăim şi murim împreună cu neamul nostru. Când se va prăbuşi şi ultima Romă, pentru noi nu va mai exista nici un loc pe lume. Nici în Orient, nici în Occident. Pâinea celui fără de ţară este mai amară decât pâinea sclavului. Altceva nu ne mai rămâne decât să murim pentru Hristos. Necunoscuţi fără nume. Cine să-şi mai amintească de noi? Dar aşa este cel mai bine. Înainte de a scăpata soarele, Giustiniani a bătut la uşă şi ne-a strigat. Am tras zăvorul, el a intrat şi a spus:

— În tabăra turcilor e linişte. Dar liniştea lor este mai de temut decât zgomotul din serile trecute. Sultanul i-a împărţit pe grupe de câte o mie şi a explicat fiecărui comandant când să înceapă marşul şi când atacul. Nu le-a vorbit ofiţerilor despre credinţă şi despre Islam, i-a sfătuit doar cum să făptuiască cel mai mare jaf al tuturor timpurilor. Le-a vorbit despre comorile din Palatul Blahernelor şi din palatele nobililor, despre odoarele sfinte din biserici, despre veşmintele brodate cu perle, despre sipetele pline cu giuvaieruri. Se spune că despre prăzile de care vor avea parte şi-ar fi bătut gura sultanul două ore, fără a uita să le povestească şi despre farmecul băieţilor greci şi frumuseţea fetelor neatinse nici cu privirea de un bărbat. Pentru el, şi-a păstrat doar zidurile şi edificiile publice. Apoi, turcii au trecut la partea practică şi au căzut de acord să marcheze zonele de jaf cu steguleţe, pentru a nu se încurca unii pe alţii în timpul acestei nobile îndeletniciri. Iar dervişii care ştiu să scrie au pictat pe steguleţe toate literele şi numerele Islamului, în orice caz, despre asta au vorbit turcii, nu despre arme sau despre strategia asaltului.

În cursul zilei, Giustiniani îşi pusese bărbierul la treabă. Avea părul îngrijit, iar firele proaspăt vopsitei sale bărbi erau împletite cu fire de aur. Armura fusese lustruită şi strălucea. Răspândea un puternic miros de uleiuri parfumate şi, din orice parte te-ai fi uitat la el, arăta ireproşabil. Un bărbat într-adevăr frumos.

— Nu veniţi cu mine la biserică, dragi copii? Ne-a întrebat el. Turcii dorm şi visează înainte de asalt. Nu mai pierdeţi vremea şi îmbrăcaţi-vă, că doar n-o să mergeţi aşa despuiaţi, ca să primim împărtăşania cea de pe urmă şi să ni se ierte nouă păcatele noastre.

A aruncat o privire spre noi şi nu s-a putut abţine să nu spună:

— Când mă uit la voi, îmi dau seama că, după aceea, vă veţi simţi mai uşuraţi decât alţii.

Ne-am privit unul pe altul şi Anna Notaras a spus furioasă:

— Anafura este falsă şi Crezul schimbat, aşa că niciodată nu voi putea primi rugăciunea în care este pomenit papa.

Giustiniani şi-a ridicat împăciuitor mâna şi a încercat s-o liniştească:

— Nu mă îndoiesc că papa Nicolae a cugetat la lucruri mai importante decât la Constantinopol şi la noi, cei câţiva latini neînsemnaţi, care ne războim cu turcii pentru gloria întregii lumi creştine. După cum a afirmat şi în predica pe care a rostit-o la întrunirea ţărilor creştine ce urmau să participe la apărarea Constantinopolului, el a trebuit să se gândească şi la biblioteci, şi la edificii importanţe, şi la tot felul de alte lucruri care fac găuri în trezoreria pontificală. Numai că vinul alb şi vinul roşu nu se amestecă, o ştiu din proprie experienţă. De aceea, un bărbat care bea la fiecare cină un ulcior de vin alb şi altul de vin roşu, îşi pierde cu uşurinţă memoria. Hai să nu mai judecăm în seara aceasta pe nimeni! Nici pe papa Nicolae! Fie-ne inimile curate!

A atins-o prieteneşte pe umăr pe Anna Notaras şi i-a spus dojenitor:

— Aminteşte-ţi că astă-noapte ai dormit alături de mine, un blestemat de latin. Hotarele dintre Biserici nu se întind până la cer. Trupul şi sângele lui Hristos, tot trupul şi sângele lui Hristos sunt şi la latini, şi la greci. Nu are importanţă cum sunt pâinea şi vinul. Importantă este inima omului, dacă-i sinceră, fiindcă se va bucura să le primească. Două-trei bucăţele de pâine sfinţită, două-trei picături de vin sfinţit, ca să ne amintim de Hristos. Să-i iertăm aşadar în seara aceasta pe toţi cei care ne-au greşit nouă! Să ni se ierte şi nouă greşelile noastre!

I-am spus şi eu Armei:

— Anna, dragostea mea, în zorii zilei de mâine vom lupta atât grecii, cât şi latinii de aceeaşi parte. N-are nici un rost să punem la îndoială sfintele daruri doar pentru nişte cuvinte, ci să ne împărtăşim împreună, greci şi latini, fraţi în faţa morţii, apropiindu-ne poate de adevărul lui Dumnezeu.

A ezitat:

— Mă vor recunoaşte.

I-am spus:

— Nici eu, cel care te iubesc, nu te-am cunoscut. Eşti apărată de armura fratelui tău. Cel mult, oamenii vor crede că eşti el. Iar dacă tatăl tău mai are un pic de ruşine, nu va veni să se roage în biserică alături de latini.

— Nu, tatăl meu nu va veni, a spus ea.

Dar vocea i s-a frânt, şi-a lăsat capul în jos şi a spus în şoaptă:

— Fraţii mei, sărmanii mei fraţi! Mai bine-ar fi de-ar muri decât să trăiască în dezonoare. O femeie poate trăi oricum, dar un tânăr…

— Gata, gata! A spus Giustiniani. Nu-i nici un fel de onoare în moarte, îţi dai numaidecât seama după cum put cadavrele. Ca să nu mai spun că moartea îi face pe toţi egali. Turci şi greci, veneţieni şi genovezi, dacă-s morţi, pot să zacă liniştiţi unii lângă alţii.

Când soarele apunea în spatele taberei turcilor, iar în partea de nord-vest se stingea ultima lucire sângerie pe cupolele verzi de cupru coclit ale bisericilor, am plecat noi călare spre Catedrala Sfânta Sofia; împăratul Constantin a sosit însoţit de suita de senatori şi de arhonţi, în ordinea ceremoniei vechi de o mie de ani, fiecare demnitar purtând veşminte de culoarea şi de forma corespunzătoare rangului său. Şi a ştiut inima mea că Bizanţul, a cărui strălucire pierdută nu se va mai întoarce, se întruneşte pentru ultima dată, ca să se pregătească de moarte.

Bailul Veneţiei, Consiliul celor doisprezece şi nobilii veneţieni erau îmbrăcaţi şi ei în veşminte de ceremonie. Străluceau, în locul mătăsurilor şi velurului, armurile blindate ce fuseseră curăţate de curând de funingine şi de praf. Ofiţerii lui Giustiniani s-au grupat în jurul lui. Apoi, umil, a intrat în sfânta biserică a lui Iustinian şi poporul Constantinopolulului, până ce nu a mai rămas nici un loc liber. Iar la urmă, sfidând apostazia, sute de preoţi şi călugări li s-au alăturat credincioşilor, înaintea morţii nu mai au nici un rost certurile, îndoiala şi ura. Fiecare şi-a plecat fruntea în faţa Sfintelor Taine.

Sute de candele au luminat ca-n plină zi imensa catedrală. Cu nemărginită deznădejde ne-au privit blândele chipuri de pe mozaicurile aurite, iar umbrele oamenilor au tremurat pe suprafeţele netede de marmură. Până şi ochii lui Giustiniani s-au umplut de lacrimi când s-au înălţat limpezi dinspre strană glasurile îngereşti ale cântăreţilor din cor. Mulţi dintre cei mai curajoşi bărbaţi au plâns în hohote.

Folosind aceleaşi cuvinte pe care de o mie de ani le rostesc grecii la spovedanie, împăratul Constantin şi-a mărturisit păcatele în faţa tuturor. Latinii, de asemenea, şi-au murmurat în cor confesiunea păcatelor săvârşite. Mitropolitul grec a citit apoi Crezul, omiţând şi Fiului, cuvintele discordiei. Dar le-a rostit episcopul Leonard, când a citit Crezul în limba latină. Iar când a fost rostită rugăciunea de pomenire, atât prelatul grec, cât şi cel latin au uitat să rostească numele papei Nicolae. Dar nimeni nu a regretat greşeala şi nici nu s-au iscat discuţii. Totul s-a desfăşurat într-o înţelegere nerostită, iar grecii, dacă tot nu şi-au mai simţit credinţa lovită, au început să plângă şi mai aprig după vremurile paşnice de înainte.

Erau atât de mulţi oameni în biserică, încât pâinea nu a fost de ajuns pentru toată lumea. Dar fiecare, după ce a primit împărtăşania, a rupt cu generozitate din bucăţica lui de anafura şi a împărţit-o cu cei din preajmă, pentru ca fiecare să primească o firimitură din sfântul trup al Mântuitorului. Nu şi-a mai pus nimeni întrebarea de va fi fost pâinea dospită sau nedospită. Pentru viaţa lor eternă, atât grecii, cât şi latinii au dorit să împartă frăţeşte trupul sfânt al lui Hristos din pâinea binecuvântată.

Slujba religioasă a durat multe ore. În acest timp am fost într-o stare de extaz nemaiîncercată până acum într-o biserică. Am stat alături de Anna şi am ţinut-o de mână. Ne-am ţinut de mână şi când am primit împărtăşania şi ni s-a dat iertarea pentru păcatele noastre. Apoi mi-am simţit fiinţa uşoară şi am gândit c-aş putea să umblu prin văzduh, fără să ating pământul cu picioarele. Ochii ei, ochii ei ruginii erau atât de aproape şi am simţit în mine o sfântă claritate. Departe de căldura trupului omenesc, în veşnicie, ochii ei vor străluci mereu, cunoscuţi, apropiaţi, până în ziua învierii, când îi voi reîntâlni.

După ce slujba religioasă s-a terminat, împăratul Constantin s-a adresat poporului său şi a spus cu vocea tulburată de emoţie:

— Turcii au tunuri înspăimântătoare. Şi o mare de oameni. Dar noi îi avem pe Dumnezeul nostru şi pe Mântuitorul nostru. Să nu ne pierdem speranţa!

Şi-a îmbrăţişat prietenii, i-a îmbrăţişat pe cei apropiaţi, i-a sărutat pe fiecare şi a cerut iertare fiecăruia pentru păcatele pe care, cu voie sau fără de voie, le-a făptuit. I-a îmbrăţişat şi sărutat şi pe oamenii simpli, care s-au nimerit să fie în apropiere. Urmându-i exemplul, latinii s-au îmbrăţişat între ei şi şi-au cerut iertare unul altuia. Aşa se face că bailul Veneţiei, cu ochii plini de lacrimi, l-a sărutat pe Giustiniani şi i-a cerut iertare pentru toate gândurile rele pe care le-a avut faţă de el. Veneţienii şi genovezii s-au îmbrăţişat şi au făgăduit să lupte cu vitejie, fără să se teamă de moarte, rivalizând în continuare doar pentru glorie. Cred în sinceritatea vorbelor rostite în această seară.

Era întuneric afară când am ieşit noi din biserică, dar în fiecare casă ardea candela, iar pe Strada Mare, de la Sfânta Sofia până la Blaherne şi Poarta Harisiană, erau torţe aprinse şi felinare. Clopotele bisericilor sunau şi în mănăstiri bătea toaca; ai fi putut crede că în această seară se celebrează cea mai importantă sărbătoare a oraşului. Şi în Pera se vedeau lumini, iar flota veneţiană care se afla în apropierea lanţului a aliniat un rând de torţe în apa neagră din port.

Deasupra oraşului, pe bolta întunecată a cerului, stelele ardeau strălucind. Gândurile stelelor ne urmăreau şi luminosul nostru corp astral se pregătea să se despartă de trupul pământesc şi să se întoarcă la stele. De aceea îmi era fiinţa nespus de uşoară. De aceea aveau ochii Annei Notaras o strălucire nepământească.

În apropierea Bisericii Sfinţilor Apostoli ne-am desprins din cortegiul care mergea în urma împăratului Constantin. Basileul l-a mai îmbrăţişat o dată pe Giustiniani şi i-a cerut iertare. Cei mai mulţi greci s-au dus la casele lor să-şi schimbe straiele de sărbătoare cu cele de război, să-şi îmbrăţişeze pentru ultima dată femeile şi copii, ca să se întoarcă după aceea din nou pe ziduri. Când cortegiul s-a oprit, de şi-a luat rămas-bun multă lume, l-am întâlnit pe Johannes Grant, meşterul saxon, am coborât de pe cal să-l îmbrăţişez şi i-am mulţumit pentru prietenia arătată. Pe obraji avea pete cenuşii de la pulberea de foc, se mişca greoi şi ochii lui obosiţi clipeau necontenit. Chiar şi în seara aceasta de pe urmă, cu nestrămutata-i pasiune pentru ştiinţă, a arătat spre doi bătrâni, care abia se ţineau pe picioare, fără nici un fir de păr pe cap, şi fără nici un dinte în gură şi spre însoţitorul lor tânăr. Toţi trei erau îmbrăcaţi în ţinuta de maeştri ai Arsenalului imperial şi împodobiţi cu ciudate insigne purpurii.

— Ştii cine sunt? M-a întrebat el.

Am clătinat din cap, fiindcă nu ştiam, iar el mi-a spus:

— Ei lucrează în cea mai secretă încăpere subterană a Arsenalului. Sunt cei care prepară vestitul foc grecesc. Vezi ce faţă palidă are băiatul şi ce puţin păr pe cap, deşi este atât de tânăr?

Bătrânii nu mai au nici un dinte în gură şi pielea de pe trupul lor se jupoaie continuu. Mi-ar fi făcut plăcere să discut puţin cu ei, dar ce, am putut? Străjerii nu-i scapă din ochi şi cine încearcă să intre în vorbă cu ei este lovit. Materia primă din care se prepară focul grecesc s-a isprăvit. Ultimele vase cu foc grecesc au fost de-acum transportate pe ziduri şi pe corăbii. Eu nu cunosc decât o parte din substanţele care intră în compoziţia focului grecesc şi nici secretul amestecului nu-l ştiu. Dar cel mai misterios este cum de se aprinde focul după ce lichidul ţâşneşte. Nu din cauza aerului, este clar, fiindcă aruncătoarele cu care se lansează proiectilele incendiare nu au nici un sistem de aprindere, înseamnă că la buza proiectilului, pe unde ţâşneşte focul, există ceva care face ca lichidul să se aprindă în zbor. Conţine probabil şi mult ulei focul grecesc, fiindcă altfel n-ar pluti pe apă şi nici nu şi-ar continua arderea. Nu poate fi stins decât cu nisip sau oţet. Marinarii veneţieni afirmă că poate fi stins şi cu urină. Aceşti bătrâni au moştenit secretul vechi de mai bine de o mie de ani, care s-a transmis din generaţie în generaţie. Dar în nici un manuscris vechi nu am găsit povestindu-se ceva despre modul cum poate fi preparat, iar pe vremuri li se tăiau limbile celor care lucrau în încăperile subterane ale Arsenalului. După ce turcii vor pătrunde în Arsenal, datoria gărzilor este să-i omoare pe aceşti cunoscători ai secretului. De aceea li s-a îngăduit să participe astăzi la maslu în biserică, unde nu au mai călcat de zeci de ani.

Şi Johannes Grant a continuat, cercetându-i atent cu privirea pe cei doi bătrâni şi pe tânărul lor însoţitor:

— Nici un străin nu s-a putut apropia vreodată de secretul focului grecesc. Acum două sute cincizeci de ani, când au guvernat latinii în Constantinopol, au învăţat unii să-l prepare, dar n-au învăţat bine. Ştiu ei ceva veneţienii, dar ceea ce ştiu ei nu-i nici pe departe foc grecesc. După ce s-au urcat pe tron, toţi împăraţii Bizanţului au întărit Arsenalul şi s-au asigurat cu ochii lor că cei care deţin secretul focului grecesc sunt straşnic păziţi.

A ridicat neputincios din umeri şi a oftat.

— Multe secrete vor fi îngropate împreună cu acest oraş, a spus el. Atâta ştiinţă nepreţuită! Zădărnicie! Ioannis Anghelos, nimic nu-i mai detestabil decât războiul. Am cunoscut acest lucru după ce am distrus acum, în timpul asediului, nouăsprezece treceri subterane ale turcilor, folosindu-mi toată inteligenţa şi măiestria ca să-i omor pe turci, mai bine decât mi-am folosit-o ca să construiesc tunuri.

— Să nu ne pierdem speranţa! Am spus eu, deşi eram convins că rostesc vorbe înşelătoare.

A scuipat amărât şi a spus:

— Singura dorinţă este să apuc şi eu un loc pe o corabie veneţiană, de voi reuşi să ajung în port la timpul potrivit, se înţelege. Dar nu am speranţă. Dacă aş continua până la capăt planul pe care mi-l fac în minte, profitând de confuzia care va domni în oraş după ce turcii îl vor cuceri, ar trebui să alerg printre ruinele zidului cu sabia în mână, să intru în biblioteca Blahernelor şi să fur de acolo manuscrisele la care râvnesc, pentru a le lua cu mine pe corabie. Dar eu nu sunt în stare să fac un astfel de lucru, pentru că sunt saxon şi am fost educat în spiritul credinţei. Dacă aş fi fost italian, aş fi putut-o face. Italienii sunt mai liberi şi nu-şi fac atâtea probleme de conştiinţă cum îşi fac nordicii. Dar eu nu pot, de aceea mă dispreţuiesc.

— Mi-e milă de tine, Johannes Grant, pentru înspăimântătoarea ta pasiune! I-am spus eu. Se pare că misterele sacre săvârşite în această seară nu au reuşit să te elibereze de tine însuţi.

— Nu, în afară de ştiinţă, nimic nu mă poate elibera de mine însumi. Ştiinţa este singura libertate a omului.

La despărţire m-a îmbrăţişat şi mi-a spus:

— Tu nu eşti intolerant şi nici nu obligi pe nimeni să-ţi împărtăşească credinţa. De aceea îmi eşti drag, Jean Ange. Salvează-ţi tu corpul astral, eu voi fi mulţumit de-mi voi putea salva trupul pământesc. Dar, din pământul în care ne vom întoarce, poate că ne vom mai privi cândva cu ochi înţelepţi, ca acum.

Când am ajuns la Poarta Sfântului Roman, am fost întâmpinaţi de o miasmă teribilă venind de la cadavre. Anna Notaras a început să tremure. Dar după ce gardienii au dus caii în grajd, Giustiniani a spus:

— Odihniţi-vă, copiii mei, şi dormiţi cât mai este timp de dormit! O oră, două, poate chiar trei, mai avem încă timp. După ce voi controla dacă gărzile sunt la locul lor, mă voi culca şi eu în această noapte cu conştiinţa perfect împăcată. Am fost înşelat, e drept, dar, mulţumită lui Dumnezeu, eu n-am fost nevoit să înşel pe nimeni. După ce toţi apărătorii îşi vor ocupa iarăşi poziţia pe ziduri, porţile de atac vor fi închise şi cheile vor fi date împăratului spre păstrare. Aşa s-a hotărât. Cine va urca pe zidul exterior trebuie fie să reziste, fie să moară. Am primit sfânta împărtăşanie dinaintea morţii. Noaptea aceasta este fără de păcate.

— Care este locul meu? A întrebat Anna Notaras.

Giustiniani a râs prieteneşte şi a spus:

— Mă tem că pentru tine n-a mai rămas nici un loc pe marele zid. Prezenţa ta ne-ar obliga să veghem tot timpul să nu ţi se întâmple ceva. Fiindcă îţi sunt prieten, îţi spun sincer că trebuie să pleci.

— Du-te la Kerkoporta, i-am spus eu în grabă. Acolo, între zidul apărat de fraţii Guacchardi şi veneţienii care apără Blahernele, sunt compatrioţii tăi greci, iar în caz de pericol, poţi alerga la Blaherne. De vei muri, înseamnă că asta este voinţa lui Dumnezeu, dar nu-i nici un păcat dacă vei încerca să te salvezi pe o corabie veneţiană.

Chipul ei a împrumutat paloarea morţii, şi-a încleştat mâna de braţul meu, ca să nu se prăbuşească.

— Anna, ce ai? Am întrebat-o. Ţi-e rău?

M-a întrebat în şoaptă:

— De ce la Kerkoporta? Ce-ai vrut să insinuezi?

— Nu era nici un alt înţeles în vorbele pe care ţi le-am spus, m-am apărat eu, deşi nu era chiar adevărat. Dar ce ai?

Abia auzit, ea a spus:

— Nimic. Poate că din pricina mirosului îngrozitor de cadavre mă simt fără nici o putere. Sunt prea slabă pentru a fi oştean, de aceea nu vă voi mai stânjeni. Mă voi duce la Kerkoporta. După aceea nu va mai fi nevoie să ne purtăm unul altuia de grijă. Dar aş vrea să rămânem împreună până la miezul nopţii. Este tot ceea ce-ţi cer.

M-am bucurat că s-a supus umilă dorinţei mele, fiindcă eu am planul meu şi m-am temut că nu voi avea timp s-o înduplec, oricât aş fi rugat-o să facă aşa cum am gândit că-i mai bine. În timpul asediului, Kerkoporta va fi locul cel mai sigur. Nu vreau să moară străpunsă de săbiile ienicerilor care lovesc mai repede decât fulgerul.

Ea a adormit. Aş fi putut să dorm lângă ea, să mă bucur pentru ultima dată că suntem împreună. Dar n-am putut. Am scris, iar în timpul acesta, până la bolta zidului s-a auzit zumzetul sutelor de mii de turci ce-şi făceau pregătirile de asediu.

Se apropie miezul nopţii, în curând va sosi Manuil să-mi ia hârtiile. Am scris repede. Nu degeaba am fost caligraful Conciliului timp de doi ani. Giustiniani şi-a golit cufărul şi a ars documentele care nu trebuiau să ajungă pe mâna turcilor. Şi la Blaherne coşul de evacuare de pe turnul de încălzire a fumegat şi bucăţele arse de pergament şi de hârtie, purtate de vânt, s-au împrăştiat ca o ploaie peste oraş. Dinspre nord a început să bată vântul. Am constatat acest lucru înmuindu-mi un deget şi ridicându-l în aer, eram pe zid şi ascultam murmurul neîntrerupt al turcilor. Vântul dinspre nord. Este important, câteva sute de latini s-ar putea salva.

În cursul serii au sosit din Pera mai mult de patruzeci de tineri genovezi, hotărâţi să participe la ultima bătălie pentru apărarea oraşului, alături de mercenarii lui Giustiniani. Au venit în ciuda pedepsei cu moartea, pe care a promis-o podestatul Perei tuturor acelora care vor lua parte la apărarea Constantinopolului, fiindcă el i-a jurat sultanului că va închide porţile Perei şi nu va participa la război. Dar curajoşii tineri s-au căţărat cu ajutorul frânghiilor pe zidurile Perei şi au trecut în afara lor, iar străjile au închis ochii şi s-au făcut că nu văd când ei au vâslit cu bărcile spre Constantinopol.

În această noapte nimeni nu-l învinovăţeşte pe altul, pentru toate păcatele a fost dată iertarea şi fiecare încearcă să-i încurajeze pe cei care şi-au pierdut speranţa. De va fugi cineva cu o corabie veneţiană, treaba lui! Dacă vreunul, în ultimul moment, ocrotit de întunericul nopţii, se va strecura pe lângă ziduri şi va pleca să-şi caute un adăpost în oraş, doar conştiinţa lui îl va putea judeca. Nimeni nu-i va mai persecuta pe cei care vor dezerta. Sunt puţini, nemaipomenit de puţini cei care vor fugi în ultima clipă. Când te gândeşti că şi bătrânii care abia se pot ţine pe picioare, şi băieţii de zece ani au venit pe ziduri să moară pentru apărarea oraşului.

Aceasta este noaptea grecilor. Am contemplat melancolia sutelor de ani din ochii lor negri, nemărginita tristeţe de pe chipurile lor chinuite. Bat clopotele şi toaca în noapte, anunţând moartea ultimei Rome.

Ce să mai scriu? Chiar în acest moment a ajuns mesajul fraţilor Guacchardi pentru grecii Constantinopolului, înfipt într-o săgeată pe care au tras-o ei de pe ziduri. Este plin de greşeli, fiindcă ei nu ştiu bine greceşte. Nu vă lăsaţi! Au scris ei. Dacă doar de noi depinde, oraşul vostru nu va cădea niciodată în mâna turcilor!

Nu-i semnat, dar mesaje asemănătoare, înfipte în săgeţi, ei au trimis în toate direcţiile. Ei ne consolează. Dar eu ştiu prea bine că, într-un asediu, după ce zidurile se prăbuşesc, nimeni nu mai poate împiedica măcelul şi jaful, chiar dacă asediatorii ar fi creştini. Războiul îi orbeşte pe oameni. Beţia sângelui şi a jafului sunt beţia urii umane. Dar toţi suntem doar oameni şi trebuie să plătim cu suferinţă faptul că suntem oameni. Cu inima îi slujim la fel şi lui Dumnezeu. Poate că El niciodată nu aude şi nu simte viaţa, chiar dacă viaţa este în El. De aceea, în această noapte trebuie să-i iertăm şi pe duşmanii noştri, fiindcă ei nu ştiu ce fac. Dar chiar de-i iertăm, nimeni nu ne poate opri să ne apărăm oraşul şi să ucidem cât mai mulţi vrăjmaşi de-ai noştri.

La urma urmelor, este adevărat dacă afirm că nu ştim ce facem. Dar în inima mea am rostit: Cu siguranţa celui care umblă dormind, mi-am împlinit până acum destinul. Am ales, dar alegerea mea a depins de cunoştinţele şi de dorinţele mele.

A sosit Manuil. Îi voi da hârtiile pe care le-am scris. Ca secretar în cancelaria papei am învăţat să scriu foarte repede; din păcate, numai eu sunt în stare să citesc ce-am scris. Dar, de pierdut, parcă n-aş vrea să se piardă însemnările mele, oricât de deşarte sunt cuvintele pe care le-am scris. Poate că cineva le va desluşi cândva mesajul. Iar Manuil este unul dintre cei ce se vor putea salva, în această noapte fără de păcate; corpul meu astral tânjeşte după adevărul lui Dumnezeu. Dar trupul pământesc respiră încă vecinătatea Annei Notaras. La patruzeci de ani, când mă credeam în amurgul vieţii. Iartă-mi, dragostea mea, tot răul pe care ţi l-am făcut! Te binecuvântez, făptură iubită, fiindcă prin tine am învăţat să mă cunosc pe mine însumi şi să ştiu că nu sunt nici mai bun, nici mai rău decât alţi oameni. Eu, cel care am crezut cândva că sunt înger, sunt doar un om. E destul. Sângele se va întoarce în pământul din care a izvorât.