29 mai 1453

Aleoo ee Polis!

Oraşul este pierdut!

Strigătul acesta va răsuna peste veacuri. Atât timp cât va mai fi lumea. Peste sute de ani… De mă voi naşte încă o dată, la auzul acestor vorbe, părul din cap mi se va zburli, ochii mi se vor mări de spaimă. Dacă de nimic altceva nu-mi voi reaminti, dacă din toată ştiinţa mea nu va mai rămâne decât o pagină fără nici un semn, îmi voi aminti sigur de aceste vorbe, le voi recunoaşte.

Aleoo ee Polis!

Dar eu încă trăiesc. Să înţeleg că aceasta este intenţia Creatorului? Trebuie să-mi beau până la fund cupa amărăciunilor, trebuie să văd cu ochii mei prăbuşindu-mi-se oraşul, risipindu-mi-se neamul. Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât să scriu, în sânge ar trebui să-mi înmoi pana, cu sânge ar trebui să desenez fiecare literă. Altfel, cine ar înţelege ceva? Doar de sânge nu duce lipsă oraşul, în gropile de pe străzi sângele s-a închegat şi în bălţi păstoase s-a adunat. Iar de-a mai rămas sânge cald, gâlgâie agonizând în rănile muribunzilor. Strada Mare, Hipodromul şi împrejurimile Marii Catedrale sunt pline de leşuri. Atât de pline, încât nu-i cu putinţă să nu calci peste ele.

Este din nou noapte. Stau în casa mea apărată împotriva tâlharilor de un steag înfipt într-o lance. Mi-am astupat urechile cu dopuri de ceară ca să nu mai aud urletele femeilor şi ţipetele de groază ale copiilor violaţi, răcnetele sălbatice ale jefuitorilor care-şi dispută prăzile, spasmul de moarte al oraşului meu, neîntreruptul strigăt al durerii care umple fiecare clipă a nopţii.

Îmi este mintea îngheţată. Scriu. Chiar dacă mâinile-mi tremură. Chiar dacă tot trupul meu tremură. Nu de frică. Nu pentru mine. Pentru mine? Viaţa mea e mai neînsemnată decât firele de nisip de pe stradă; în nemăsurata oroare a acestei nopţi, tremur din pricina suferinţei şi a durerii care ţâşnesc în jurul meu din mii de izvoare.

Am văzut când o fată, cu privirea rătăcită şi cu trupul pătat de urmele sângelui de pe mâinile celor care-au violat-o, s-a aruncat într-o fântână. Am văzut un ticălos smulgând pruncul din braţele unei femei şi înapoindu-i-l înfipt în vârful lăncii. Am văzut cele mai mari răutăţi pe care un om le poate face împotriva semenului său. Aşa este, am văzut destule, îmi este de ajuns.

Puţin după miezul nopţii, de-a lungul zidului, apărătorii şi-au ocupat poziţiile stabilite. Apoi au fost închise porţile de atac şi cheile lor au fost date spre păstrare comandanţilor sectoarelor de apărare a zidului, ca ei să le ducă împăratului. Câţiva apărători s-au rugat, dar cei mai mulţi s-au trântit pe jos ca să se odihnească cât mai era vreme. Unii, într-adevăr, au reuşit să doarmă.

În timpul acesta, unităţile uşoare ale flotei turcilor s-au apropiat de zidul maritim. Corăbiile ancorate în Portul Celor Două Coloane au părăsit Bosforul şi s-au desfăşurat în faţa zidului maritim, de la Turnul de Marmură până în micul port Neorion şi până la lanţ. În felul acesta, sultanul şi-a aşezat ameninţător forţele în jurul zidurilor oraşului. Nici un apărător al zidurilor nu va mai avea cum să-şi părăsească locul pentru a veni în ajutor părţii de zid mai ameninţate, în fiecare loc, turcii au primit poruncă să atace de-adevăratelea; nu mai poate fi nicidecum vorba doar de atacuri înşelătoare, menite să-i ţină încordaţi pe apărători. De aceea, corăbiile au fost echipate cu scări de asalt şi punţi de coborâre, iar catargele au fost pline de arcaşi.

Celui care va reuşi să ajungă primul pe zid, sultanul i-a promis o coadă de cal şi funcţia de guvernator al unei provincii. A mai promis de asemenea moarte tuturor acelora care vor şovăi sau vor fugi din faţa duşmanului. De aceea, ceauşii lui au fost aşezaţi în spatele primelor grupuri de asediatori.

Cu trei ore mai înainte de zori, au bătut tobele şi au sunat trompetele. Cu un zgomot imens care a umplut noaptea, răcnind ca să prindă curaj, başbuzucii s-au năpustit în faţa zidurilor, în timp ce tobe, trâmbiţe şi fluiere îi mânau din spate. Spărtura, pe care noi o apăram în dreptul Porţii Sfântului Roman, era ceva mai largă de o mie de paşi. Mai întâi, sultanul a lansat trupele sale de rezervă, alcătuite din păstori şi din nomazi care, răspunzând chemării la războiul sfânt al Islamului, au sosit din toată Asia, echipaţi cu lănci sau săbii şi cu scuturi de lemn.

Iar în timp ce primul val de atac se apropia de ziduri, tunurile turcilor au deschis focul şi săgeţile au zburat ca o ploaie deasupra capetelor noastre. Apoi, sute de scări au fost înălţate deodată în faţa zidurilor.

Strigând numele lui Allah, rugându-se şi implorându-l să-i ajute, urlând ca să-şi acopere teama, primii o mie de bărbaţi au ajuns în faţa zidurilor. Dar scările le-au fost răsturnate, focul grecesc a plouat deasupra lor. Cei care erau lângă ziduri au fost ucişi de săgeţile arcaşilor. Iar pe cei care au scăpat de săgeţi i-a doborât smoala clocotită şi plumbul topit le-a căzut pe creştete. Zgomotele şi urletele au fost atât de înspăimântătoare, încât în scurtă vreme mi-au asurzit urechile. Turcii au atacat simultan de-a lungul întregului zid al oraşului. Atât în port, cât şi pe mare, tunurile au bubuit aruncându-şi ghiulelele. Arşi, răcnind de durere, mulţi dintre asediatorii cei dintâi au încercat să se întoarcă, dar din tranşee au ieşit ceauşii şi i-au lovit cu iataganele în cap sau i-au căsăpit cu hangerele, apoi le-au împins leşurile în gropile tranşeelor, ca să le umple. Aşa se face că, în scurtă vreme, au îngrămădit trupurile lor până la jumătate din înălţimea zidului.

După trupele neregulate de rezervă, sultanul a trimis la atac trupele creştine ale aliaţilor săi şi renegaţii veniţi din toată lumea, care se angajaseră ca mercenari, însufleţiţi de patima jafului ce urma să se petreacă după ce oraşul va fi fost cucerit. Luptau până la ultima suflare şi mulţi dintre ei, înainte de a-şi da sufletul, au izbutit să escaladeze zidul. Era îngrozitor să-i auzi cum invocau ajutorul lui Hristos şi al Sfintei Fecioare în toate limbile Europei, cot la cot cu turcii care cereau ajutorul lui Allah şi al Profetului. De multe ori am întâlnit pentru o clipă privirea îngrozită şi faţa congestionată a unuia sau a altuia, înainte de a se prăbuşi în gol de pe zid.

Cu toate că erau apăraţi de armuri solide, mulţi genovezi au căzut morţi sau răniţi din cauza ghiulelelor mici de plumb pe care turcii continuau să le tragă, fără să fie neliniştiţi că ele i-ar putea lovi şi pe oştenii lor.

După o oră, sultanul le-a îngăduit supravieţuitorilor să se retragă din luptă, apoi tunurile mari au lovit cu furie şi proiectilele lor enorme din piatră au spart bârnele şi butoaiele cu pământ din fortificaţii. Nici nu apucase să se aşeze praful şi să se risipească fumul, când turcii din Anatolia au pornit la asalt.

Erau bărbaţi iuţi şi sălbatici, râdeau fericiţi şi se ajutau unul pe altul când se căţărau pe zid. Nu aveau nevoie de îndemnurile ceauşilor, fiindcă ei erau turci adevăraţi, aveau războiul în sânge. Nu erau obişnuiţi să ceară nimănui îndurare şi mureau cu numele lui Allah pe buze. Ştiau ei prea bine că cei zece mii de îngeri ai Islamului zburau deasupra capetelor lor, gata oricând să-i apuce de păr ca să-i ducă direct în Paradis.

Au atacat în valuri de câte o mie de bărbaţi, urlând şi înjurându-i pe creştini. Atât de spurcate înjurături eu nu am mai auzit până acum, şi nici nu mă încumet să le aştern pe hârtie. Dar apărarea le-a ţinut piept. Golurile create în rândurile noastre însă s-au mărit. Giustiniani era peste tot şi alerga de la un grup de apărători la altul, încurajând oamenii şi spintecându-i pe turci cu o frenezie ameţitoare. Când apărea el, atacul turcilor nu mai avea aceeaşi vigoare.

Când s-a crăpat de ziuă, au început să bată în retragere turcii din Anatolia. Simţeam dureri peste tot. Braţul îmi era aproape amorţit şi trebuia să fac un efort extraordinar pentru a ridica spada şi a lovi în continuare. Mulţi genovezi erau la limita puterilor şi aveau nevoie de apă. Dar când turcii au început să se retragă, ni s-a împrospătat din nou speranţa, iar unii au strigat victorios că noi am învins.

Dar firul de aţă albă a putut fi din nou deosebit de firul de aţă neagră, pentru că era din nou ziuă, şi am văzut dincolo de şanţ înaltele bonete albe de fetru ale ienicerilor. Ienicerii, în formaţii de câte o mie de oameni, aşteptau semnalul de atac. În fruntea lor se afla însuşi sultanul Mehmet cu buzduganul de fier în mână. Imediat au tras tunurile noastre mici câteva salve. Doar câţiva ieniceri din apropierea sultanului au căzut, iar lui Mehmet nu i s-a întâmplat nimic. Din rândul următor alţi ieniceri au ocupat locul celor căzuţi, mândri de a fi în prima linie de atac. Iar ceauşii îmbrăcaţi în verde au venit degrabă şi l-au înconjurat pe sultan, pentru a-i apăra viaţa cu trupurile lor.

Profitând de această scurtă perioadă de linişte, femeile şi bătrânii de pe zidul cel mare au coborât cu frânghiile coşuri în care erau ciuture cu apă amestecată cu vin şi ne-au strigat vorbe de încurajare.

Eu nu pot povesti decât ceea ce am văzut cu ochii mei într-un spaţiu destul de limitat. Un altul ar putea să povestească lucruri diferite. Omul are o capacitate mărginită de observaţie, mai mult, simţurile noastre, nefiind perfecte, ne pot deseori înşela. Dar fiind eu tot timpul în apropierea lui Giustiniani, cred că am observat destul de multe, fiindcă cele mai importante lupte s-au purtat în apropierea Porţii Sfântului Roman.

Abia am avut timp să mă arunc la pământ, când toate tunurile turcilor au început să lovească cu o furie turbată. Bătea vântul destul de tare şi norii de fum şi de praf s-au risipit îndată după ce tunurile şi-au întrerupt focurile. Atunci l-am văzut pe Giustiniani, care stătea încovoiat pe pământ. Platoşa îi fusese străpunsă pieziş, pe la spate, de un proiectil din plumb tras de o culevrină. Gaura avea mărimea unui pumn. Chipul lui era cenuşiu ca plumbul, de parcă viaţa se depărtase de el. Cu o zi înainte îşi vopsise barba, îşi aranjase părul şi clocotea de viaţă, acum avea chipul unui bătrân obosit. Scuipa sânge din gură. Prin locurile de îmbinare ale armurii, sângele i se scurgea spre genunchi.

— Uite că ceea ce li se întâmplă doar altora mi se întâmplă acum şi mie! A rostit el. De la rana aceasta mi se va trage moartea.

Cei mai apropiaţi dintre ofiţerii lui au sosit în grabă ca să-l ducă la adăpost mai înainte de a observa toată lumea că Giustiniani este rănit. Toţi se uitau cu ură împrejurul lor.

— A fost lovit pe la spate, a spus unul dintre ei.

Doi dintre ei m-au apucat brusc de braţe şi mi-au cercetat mâinile ca să vadă de nu cumva pe degetele mele sunt urme de pulbere. Apoi s-au dus la cel mai apropiat tunar, care era grec, şi au început să-l izbească cu pumnii până l-au trântit la pământ, apoi l-au lovit cu picioarele. Toţi au început să privească spre zidul cel mare şi să ameninţe cu pumnii.

Când Giustiniani a văzut că oamenii lui alergau ca turbaţii să-i maltrateze pe suspecţi, i-a oprit şi le-a spus cu voce slăbită:

— Pentru numele lui Hristos! Fraţilor, nu începeţi acum să vă bateţi între voi! Nu are nici o importanţă din ce parte s-a tras. Nu-mi aduc bine aminte, dar poate că, în acel moment, eram cu faţa spre zid. Ştiu că mă gândisem să beau nişte apă. Dar asta n-are nici o importanţă. Mai bine aţi căuta un chirurg, să vadă dacă se mai poate face ceva.

Atunci oamenii lui Giustiniani au început să strige, la întrecere, după un chirurg, dar, de pe zidul cel mare, grecii au strigat că nimeni nu poate ajunge până la Giustiniani, fiindcă poarta militară de atac era închisă. Un bărbat curajos ar fi putut totuşi să-şi dea drumul jos de pe zid pe partea lui năruită, dar era de înţeles că niciunul dintre medicii greci nu dorea să facă acest gest, nici chiar pentru Giustiniani, fiindcă ienicerii, în huruitul înspăimântător al muzicii lor de război, păstrându-şi rândurile şi fără să-l mai invoce pe Allah, porniseră deja la atac. Nu răcneau ca başbuzucii sau ca anatolienii şi nici nu se întreceau între ei care să ajungă primul la zid. Iar în unele locuri, unde grămezile de leşuri erau înalte, nici nu au avut nevoie de scări de asalt să escaladeze palisada. Atacul lor a fost atât de rapid, de violent şi de liniştit, încât doar câţiva dintre apărătorii noştri au apucat să bea o gură de apă, deşi toţi eram atât de însetaţi.

Înfruntarea cu ienicerii nu a fost un joc de-a masacrul, ci o luptă adevărată. Ienicerii purtau platoşe solzoase şi cămăşi de zale, iar din săbiile lor ieşeau fulgere când loveau. Genovezii lui Giustiniani şi grecii trimişi în sprijin de către împărat au luptat cot la cot, uniţi, pentru a rezista asaltului.

Iar împăratul, care a apărut pe zidul cel mare călare, ca să urmărească lupta, avea faţa strălucitoare şi a strigat încurajator către noi:

— Rezistaţi! Rezistaţi încă o dată şi victoria va fi a noastră!

Mă îndoiesc că ar mai fi avut el chef să strige dacă ar fi fost lângă noi şi şi-ar fi simţit mâinile şi picioarele grele ca plumbul.

Strângându-şi capul între mâini, strângând din dinţi de durere şi scuipând sânge, Giustiniani i-a strigat împăratului să-i arunce cheia de la poarta militară de asalt, ca să poată ajunge în oraş. Iar împăratul Constantin i-a răspuns că, fără îndoială, rana lui nu este chiar atât de gravă, aşa că n-are rost să-şi părăsească oamenii din cauza unei dureri trecătoare.

Iar Giustiniani a răcnit:

— Grec sperjur al Satanei! Adică ştii tu mai bine decât mine cât de grav am fost rănit? Aruncă imediat cheia, că de nu vin la tine şi cu mâna mea te omor!

Auzindu-i răcnetul, oamenii lui au izbucnit în râs în timp ce luptau. După câteva clipe de ezitare, împăratul s-a înmuiat şi a lăsat cheia să cadă la picioarele zidului cel mare. Giustiniani a cules-o de pe jos şi le-a arătat-o oamenilor care luptau la câţiva paşi de el. Se apărau împotriva unei namile de ienicer împlătoşat cu armură de fier, care învârtea cu amândouă mâinile o sabie uriaşă. A fost o luptă crâncenă. Doar tăindu-l bucată cu bucată au reuşit genovezii să-l omoare.

În timp ce primul val de ieniceri se retrăgea ca să-şi tragă puţin sufletul, un alt val de o mie de ieniceri odihniţi s-a avântat spre palisada. Giustiniani m-a strigat şi a spus:

— Ia-mă de braţ şi ajută-mă! Un comandant adevărat luptă până în ultima clipă, dar nu mai mult.

Împreună cu adjunctul său genovez, am putut să-l ridic în picioare şi, sprijinindu-l noi de o parte şi de alta, am reuşit să trecem de poartă; împăratul, însoţit de sfetnicii lui, s-a apropiat de noi. Nu purta armură, fiindcă voia să se mişte mai uşor şi să urmărească luptele care se dădeau în diferitele părţi ale oraşului. Peste cămaşa de purpură purta un sacos de mătase verde, brodat cu fir de aur. Împăratul l-a conjurat încă o dată pe Giustiniani să continue lupta, dar genovezul nu a spus nimic, nici măcar nu s-a uitat la el. Suferea cumplit la fiecare pas pe care-l făcea.

După ce împăratul s-a întors pe zidul cel mare să privească lupta şi să-i încurajeze pe greci, noi am reuşit să-i scoatem lui Giustiniani armura. Când am pus-o pe pământ, sângele din ea a clipocit ca apa dintr-un butoi.

Giustiniani i-a spus adjunctului său:

— Nu uita că eu răspund de oamenii mei!

Bărbatul i-a făcut semn că a înţeles şi s-a întors la luptă.

Era deja dimineaţă.

— Giustiniani! I-am spus eu. Îţi mulţumesc pentru prietenia pe care mi-ai arătat-o. Dar acum trebuie să mă întorc la luptă.

Şi-a agitat braţele şi, crispându-şi faţa de durere, mi-a spus:

— Oare diavolul te îndeamnă să spui astfel de nerozii? Bătălia este pierdută. O ştii la fel de bine ca şi mine. Cum ar putea să reziste o mie de bărbaţi epuizaţi împotriva atacului purtat de douăsprezece mii de ieniceri cu armuri de fier şi cu gândul la jefuirea unui oraş atât de bogat? Eu ţi-am păstrat un loc pe corabia mea. L-ai meritat.

Şi-a prins capul între mâini şi a respirat greu, apoi mi-a spus:

— Pentru numele lui Hristos! Urcă pe zidul cel mare şi, după aceea, vino să-mi povesteşti ce se mai întâmplă.

Am înţeles că voia să mă depărteze, fiindcă prin poarta deschisă începuseră să apară genovezi în armuri, plini de sânge, care s-au aşezat apoi împrejurul lui. Am urcat pe zid şi l-am văzut pe sultanul Mehmet în lumina clară a dimineţii. Era lângă marginea şanţului de apărare, cu buzduganul ridicat, încurajând ienicerii care se pregăteau de asalt.

De-a lungul sectorului nostru, luptele se duceau doar pe meterezul zidului exterior. Genovezii se apropiau unii de alţii formând grupuri mici şi unul câte unul alergau şi ieşeau prin poarta militară care era încă deschisă. Părăseau câmpul de luptă lăsându-i doar pe greci să se împotrivească ienicerilor. Am înţeles că totul era pierdut. Tobele turcilor băteau marşul funebru al oraşului.

Cineva de lângă mine arăta cu mâna spre creasta zidului Blahernelor. Ţipetele femeilor şi al copiilor care-şi plângeau amarul s-au curmat deodată. Toată lumea a amuţit, nimănui nu-i venea să creadă. Dar era adevărat, în vârful celor două turnuri intacte de la Kerkoporta fluturau drapelele sângerii cu semilună argintie.

O înspăimântătoare privelişte de neuitat. Ca şi cum toată lumea din oraş ar fi văzut-o în aceeaşi clipă, de peste tot s-a înălţat strigătul: Aleoo ee Polis! Dar s-a pierdut îndată în răgetele victorioase ale celor două sute de mii de asediatori. Nu puteam să înţeleg. Cum a fost posibil ca partea neatinsă a zidului să cadă prima în mâinile turcilor? Doar zidul exterior la Kerkoporta era practic de neînvins!

În orice caz, era clar că semiluna sultanului fâlfâia în vânt pe turnurile de la Kerkoporta. Şi că, în acelaşi timp, grecii erau măturaţi de ieniceri, iar ultimii genovezi traversau grăbiţi parateichionul pentru a ieşi prin poarta de asalt. Iar turcii au început să se caţăre ca pisicile pe zidul cel mare, agăţându-se de numeroasele lui crăpături, pentru că, de fapt, zidul era în multe locuri şubrezit. Femeile şi copiii au început să arunce în capul căţărătorilor cu bolovanii şi pietrele ce se aflau pe zid. Altceva nu se mai putea face, fiindcă focul grecesc se isprăvise de mult.

Toate aceste lucruri s-au petrecut într-un timp mult mai scurt decât pot eu să povestesc. Am strigat spre împărat cât am putut de tare că este timpul să se treacă la un contraatac, dar nu s-a întâmplat nimic. Am coborât în grabă de pe zid ca să ajung la Giustiniani. În jurul meu erau zgomotele infernului, dar în urechile mele se învârtea doar un ţipăt: Aleoo ee Polis! Ca un ţipăt de durere al pământului, iar zidul se clătina sub picioarele mele.

Genovezii îl ajutaseră pe Giustiniani să urce pe marele lui cal de război şi se grupaseră în jurul lui cu săbiile în mână ca să-l apere. Când sosiseră în Constantinopol, fuseseră patru sute de genovezi în armură şi trei sute de trăgători. Acum erau doar o sută. În inima mea, nu-l puteam învinui pe Giustiniani că a vrut să-i salveze.

— Drum bun! I-am strigat eu. Când ţi se va vindeca rana, nu uita să iei insula Lemnos de la catalani! Tu ai meritat-o de o mie de ori.

Dar după faţa lui cenuşie ca plumbul şi după privirea stinsă a ochilor lui tulburi, am înţeles că genovezii conduceau spre port un muribund. N-a reuşit să-şi ridice capul ca să-mi răspundă. Genovezii s-au pus de o parte şi de alta a calului, ca nu cumva să se prăbuşească din şa. Nici nu au ajuns ei la colţul străzii, când au început să sară grecii de pe ziduri aruncându-şi armele la pământ şi luând-o la goană să se ascundă undeva; împăratul nu a mai putut să-i împiedice.

După plecarea lui Giustiniani, adjunctul lui a mai rămas puţin ca să păzească poarta militară de atac, ca nu cumva garda împăratului s-o închidă, până ce au reuşit să ajungă încă patruzeci de genovezi în oraş. Era un bărbat urât, cu o faţă de vier. Scuipând cu scârbă înaintea mea, a strigat:

— Să ajungi în infern, grec blestemat!

Atunci a apărut în dreptul porţii şi primul ienicer cu iataganul în mâini şi noi am reuşit să împingem poarta cu putere şi s-o încuiem.

Am citit în ochii bărbatului cu faţă de vier că tare ar fi avut chef să înfigă sabia în mine, fiindcă eram grec. Dar până la urmă a renunţat şi, vârându-şi sabia în teacă, a pornit în marş spre port, împreună cu genovezii lui. Ar fi fost dezonorant pentru ei să alerge, chiar dacă strada era plină de oameni care fugeau disperaţi.

Stăteam în dreptul porţii militare de atac aşteptând semnalul trâmbiţei care să anunţe contraatacul, când, deodată, am văzut că alături de mine era acela pe care l-am întâlnit mai întâi în timpul cutremurului în Ungaria, apoi la Varna, în apropierea trupului cardinalului Cesarini. Era întunecat şi grav, de aceeaşi statură cu mine. Avea chipul meu, ochii mei.

I-am spus:

— Ne vedem aşadar din nou, aici, în fata Porţii Sfântului Roman. Vezi bine că nu te-am înşelat ca negustorul din Samara.

A zâmbit glacial şi a spus:

— Tu nu întârzii niciodată la întâlniri, Ioannis Anghelos!

— Nici nu ştiam atunci despre ce poartă mi-ai vorbit, i-am spus eu. Dar aici m-a condus destinul.

Pe zidul cel mare, mai sus de noi, alergau ienicerii. Primele raze ale soarelui le înroşise bonetele albe de pe cap. Roşii le erau şi săbiile de sângele ultimilor apărători, pe care-i aruncau de pe ziduri, neţinând seama că printre aceştia din urmă, cei mai mulţi erau bătrâni, copii şi femei. Aproape de noi, împăratul Constantin, strigând şi agitându-se, încerca să adune oamenii pentru contraatac. Dar din grupul care-l însoţea, de fiecare dată când el nu era atent, câţiva o luau la goană, aşa că, în scurt timp, au rămas doar o mână de oameni. Când a înţeles ce se întâmplă, şi-a acoperit faţa cu mâinile şi le-a strigat ultimilor însoţitori care fugeau înspăimântaţi:

— Există printre voi vreunul care să-mi reteze capul?

Îngerul Morţii mi-a făcut cu ochiul şi a zâmbit.

— După cum vezi, a spus el, alţii au mai mare nevoie de mine.

Străinul acela întunecat, care-mi purta chipul, s-a apropiat încet de împărat şi l-a oprit ca să-i vorbească; împăratul a coborât de pe spinarea calului său, şi-a scos de la gât lanţul de aur, a aruncat de pe el sacosul brodat cu fir de aur, şi-a pus pe cap o cască, a luat în mâini un scut şi a urcat pe zid îndreptându-se spre ienicerii care făceau prăpăd. Unii demnitari, uniţi cu el până la moarte, şi câţiva dintre oamenii lui apropiaţi l-au însoţit. Urmându-le exemplul, li s-a mai alăturat şi o parte dintre cei care fugeau pe stradă. Am fost doar o sută de bărbaţi împotriva ienicerilor care-şi înfipseseră drapelul pe ziduri şi începeau să se desfăşoare spre oraş. A început o luptă furioasă, apoi m-am clătinat şi am căzut şi nu am mai avut nici o putere în mâini ca să ţin sabia. Am primit o lovitură puternică în umăr, apoi în cap, nu am mai văzut nimic şi mi-am pierdut cunoştinţa.

Soarele era în înaltul cerului când mi-am venit în fire. Mai întâi nu am înţeles unde mă aflam. Apoi am reuşit să îndepărtez de pe mine un trup care nu se răcise încă. M-am ridicat şi am constatat că mai sunt în viaţă, fără să am răni prea grave, dar în urechi îmi răsunau mii de clopote. Se auzeau glasurile turcilor răniţi care cereau apă. Dar nu era nimeni să-i audă. De pe ziduri coborâseră toţi cuceritorii şi porniseră să jefuiască oraşul.

Stăteam aşezat pe jos şi soarele îmi ardea ochii, când, deodată, în faţa mea au apărut doi ceauşi, care se ocupau cu descăpăţânarea celor grav răniţi. I-am implorat în turceşte să-mi taie şi mie capul, dar unul dintre ei mi-a recunoscut chipul şi s-a aplecat cu respect în faţa mea, atingându-şi fruntea cu mâna. Poate că mă văzuse în cei şapte ani când am făcut parte atât din suita sultanului Murad, cât şi din cea a sultanului Mehmet.

El a adus apă şi mi-a spălat rănile, mi-a scos de pe cap casca şi m-a eliberat din cămaşa de zale, a dezbrăcat un cadavru şi a pus pe mine cămaşa lui. Mi-a înfăşurat apoi capul rănit cu bucăţi de pânză pe care le-a sfâşiat de pe veşmântul altui turc mort. O fi crezut că am luat parte la luptă sau m-a crezut un om important al sultanului, nu ştiu. În orice caz, mi-a spus numele lui şi m-a rugat să-mi amintesc de el. Observând că sunt cu mintea oarecum tulburată, mi-a spus cuvântul de liberă trecere a ienicerilor, sau poate al ceauşilor, nu ştiu, iar după ce mi-a pus în mâini o suliţă de vârful căreia flutura o panglică, mi-a spus zâmbind:

— Allah îi răsplăteşte pe toţi. Nimănui nu-i mai este de folos această suliţă. Ia-o şi înfige-o în faţa casei pe care o vei alege!

Sprijinindu-mă în suliţă, am plecat de-a lungul zidurilor spre Kerkoporta. Când am ajuns în dreptul Porţii Harisiene, am auzit zgomote şi am înţeles că acolo se mai purtau lupte, chiar dacă pe turnurile Blahernelor flutura stindardul sultanului. Fraţii Guacchardi se retrăgeau. Turnul apărat de ei rămăsese până în ultima clipă ca o insulă înconjurată din toate părţile de marea turcilor. Fraţii Guacchardi şi oamenii lor, încălecaţi pe cai, erau gata de plecare. Anatolienii, care controlau zona, nici nu au încercat să-i împiedice să fugă, atât de îngroziţi erau de cruzimea şi curajul cu care luptaseră ei pentru apărarea zidului la Poarta Harisiană. Dar nu mai erau veseli fraţii Guacchardi şi nu râdeau ca altădată. Cel mai mare le-a strigat fraţilor săi şi celorlalţi câţiva oameni ai lor:

— Încă suntem în viaţă, dar oraşul este pierdut. Tremură soarele, geme de durere pământul. Nu mai este un timp al luptei. Să ne gândim la vieţile noastre, să ne salvăm cât mai e vreme!

Le-a poruncit apoi tuturor să-şi strunească bine caii, pentru a trece de ultimul zid. Au pornit în galop spre port şi ienicerii s-au dat de o parte şi de alta în faţa lor, din respect pentru curajul de care au dat dovadă. Dar poate şi din cauză că erau prea obosiţi să mai lupte. Ce importanţă ar mai fi avut de-ar fi înfrânt câţiva oameni, când victoria era de partea lor şi erau în întârziere faţă de alţii care şi începuseră să jefuiască oraşul?

Probabil că fraţii Guacchardi au reuşit să ajungă în port şi să urce pe o corabie latină. Numele lor erau: Paolo, Antonio şi Troilo. Cel mai vârstnic dintre ei nici nu împlinise treizeci de ani. Dar ei nu-i detestau pe greci ca alţi latini. Fie numele lor binecuvântat!

Ei au fost ultimul bastion al apărătorilor de la zidul cel mare. În toate părţile, pe zidul Constantinopolului fâlfâiau, în bătaia uşoară a vântului de miazănoapte, în lumina curată a soarelui, stindardele sultanului. Veneţienii renunţaseră să mai apere Blahernele şi se îndreptau spre corăbii. Leul Sfântului Marcu al Veneţiei fusese dat jos de pe palatul imperial.

În mijlocul agitaţiei puhoaielor de turci, care alergau într-un suflet împinşi de dorinţa de jaf, eu mă îndreptam spre Kerkoporta. Era înspăimântătoare hoarda aceea de bărbaţi care se îndrepta orbeşte spre oraş. Alergau călcându-i fără cruţare în picioare pe toţi cei pe care îi întâlneau în drumul lor, bătrâni, copii sau femei, n-avea importanţă. Printre ei se amestecaseră şi turci zdrenţăroşi fără nici un căpătâi, care nu aveau alte arme în afară de un ciomag şi de frânghiile cu care urmau să-i lege pe viitorii lor sclavi. Disperat, un turc mic cu o barbă mare şi cu un turban murdar pe cap lovea cu un ciomag ca să lărgească o gaură din zid pentru a trece în oraş. Era îngrozit că va ajunge prea târziu, când nu va mai fi nimic de furat. Blestema şi lovea ca un animal căzut într-o capcană. Nu-i trecea prin cap să urce pe zid şi de acolo să coboare în oraş.

Alţii, mai vicleni, izbeau cu topoarele în zidul năruit din dreptul Porţii Harisiene pentru a lărgi găurile, ca să treacă pe acolo cu caii şi cămilele, în orice caz, nimeni nu era interesat de mine, fiindcă mai erau destui oameni dezorientaţi şi răniţi care mergeau pe drum fără să ştie încotro se îndreaptă. Mulţi oameni cu priviri rătăcite se clătinau pe picioare în preajma zidului. Cădeau apoi în genunchi sau se prăbuşeau.

Oraşul era pierdut. Galerele uşoare ale turcilor ancoraseră pe plaja de lângă zidul maritim şi echipajele lor trecuseră peste ziduri în oraş împreună cu sclavii şi vâslaşii. Acelaşi lucru se întâmplase şi de-a lungul zidului din dreptul Mării Marmara. Galerele au debarcat şi acolo şi marinarii au căutat sârguincios locurile pe unde să se strecoare în oraş. Pe partea aceea mai erau turnuri care nu au cedat, dar turcii nu mai aveau răbdare să le ia cu asalt.

Am ajuns apoi la Kerkoporta. Locul arăta ca şi cum veneţienii, sosiţi în grabă de la Blaherne, ar fi încercat să se opună unui atac, fiindcă pe pământ zăceau câţiva ieniceri şi doar doi tineri veneţieni, ale căror cadavre, pline de sânge şi de praf, lăsau de înţeles că fuseseră călcaţi în picioare de un puhoi de turci. Locul era, de altfel, pustiu. Ienicerii abandonaseră turnurile cucerite, în vârful cărora fâlfâia acum drapelul cu semiluna turcilor. Poarta era închisă. Iar în faţa porţii…

În faţa porţii… era trupul neînsufleţit al Annei Notaras, cu părul năclăit de sânge, în jurul ochilor întredeschişi şi a gurii roiau muştele. Casca îi fusese smulsă de pe cap. Gâtul, subsuorile, vintrele, toate locurile neprotejate de armură erau străpunse de sabie, sângele se scursese pe acolo din multe răni. Trupul ei încremenit într-o îngrozitoare moarte…

Am strigat:

— Străinule! Tu, cel care-mi porţi chipul! Vino, făptură a întunericului! Acum este clipa ta!

Dar n-a venit. Eram singur. Mi-am prins capul între mâini şi am urlat ca un nebun:

— Manuil! Manuil! Doar tu eşti de vină. De mâna mea vei muri, Manuil, să ştiu c-am să te caut şi-n abisurile infernului!

Oare de ce nu te-ai supus poruncii mele?

Am încercat să-i ridic trupul, dar n-am putut. Eram prea obosit pentru a-l căra. Lipsit de vlagă, m-am aşezat pe pământ lângă ea şi i-am privit chipul mort până când mi-a împietrit inima. Ea nu era acolo. Strigătul de moarte se ridica din toate părţile oraşului din toate casele, şi nu am mai crezut în clipa aceea în nimic nici în adevărul lui Dumnezeu, nici într-o altă viaţă.

Şi mi-am spus: Piatra este piatră, trupul este trup. Din om nu mai rămâne nimic după ce sufletul îl părăseşte. Corpul astral există doar în imaginaţia noastră. Sunt multe lucruri pe care doar ni le imaginăm.

M-am ridicat şi am împins cadavrul cu piciorul. Un roi de muşte s-a înălţat. Un leş este doar un leş. Eu nu am ce face cu leşurile, aşa mi-am spus şi am plecat.

M-am sprijinit în sabie şi am plecat cu capul gol de gânduri de-a lungul Străzii Mari spre centrul oraşului, dorindu-mi să întâlnesc un musulman fanatic, care să mă străpungă cu iataganul.

Dar nimeni nu s-a atins de mine.

La colţul străzii ce duce spre Mănăstirea Hora am văzut pământul acoperit cu icoane despicate de sabie şi cu cadavrele a zeci de femei care mai strângeau lumânări în mâinile înţepenite. Chipul lor era încremenit într-un urlet de spaimă.

Ici-colo, în jurul caselor mari, se mai dădeau lupte. Grecii care locuiau în ele baricadaseră uşile şi trăgeau de pe acoperişuri cu săgeţi, cu pietre, cu torţe aprinse şi cu lucruri din casă în capul ienicerilor. Dar pe acoperişurile celor mai multe case fâlfâia de-acum semiluna şi prin pereţi ajungea în stradă plânsul înspăimântat al femeilor.

Până la arcadele apeductului împăratului Valentin, toată Strada Mare era plină de cadavrele grecilor, dar mai departe se pare că furia masacrului se mai micşorase. Apoi am trecut pe lângă un lung convoi de prizonieri în lanţuri, conduşi de un başbuzuc în picioarele goale, care ducea în mână o lance. Femeilor li se smulseseră podoabele. Aveau mâinile legate la spate cu resturile veşmintelor sfâşiate. Nobili şi plebei, bătrâni şi copii, meşteşugari şi arhonţi erau legaţi la întâmplare unul de altul. Abia în locul împrejmuit din tabăra turcilor urma să fie ei aleşi, care pentru a fi sclavi, care pentru a aştepta să fie răscumpăraţi, de se va fi găsit cineva să-i răscumpere.

Am coborât spre port. Mai existau imense spaţii nepângărite de turci. Spre mine alerga un grup de ieniceri cu săbiile pline de sânge în mână. Ei mi-au strigat salutul obişnuit, şi cum eu le-am răspuns în limba lor, m-au lăsat să-mi văd de drum.

Dinspre o străduţă laterală, veneau înspăimântaţi oameni ce-şi căutau un adăpost. Doar câteva clipe le-au fost de ajuns ienicerilor. Ei i-au trântit la pământ pe bărbaţii care purtau arme, i-au despărţit pe copiii mici de mamele lor, au sfâşiat cu sabia veşmintele femeilor şi i-au mânat ca pe o turmă pe acei oameni disperaţi, lovindu-i pe copii cu latul săbiilor, până la o casă mai înstărită, ca să-i închidă acolo, până ce se vor fi întors să le aprecieze valoarea.

În faţa Perei, pe zidul maritim apărat de flota genoveză şi veneţiană, mai erau latini. O mulţime nedumerită de oameni se îngrămădea în faţa porţilor, ridicându-şi mâinile, implorând mila şi urlând să fie salvată. Numai că porţile erau încuiate, iar străjile aruncaseră cheile în apă. Doar poarta ce ducea direct spre corăbii era deschisă, dar marinarii îi împingeau înapoi cu săbiile şi suliţele pe oamenii deznădăjduiţi ce voiau să intre. Numai latinilor, plini de sânge şi răni, care abia reuşeau să se strecoare prin mulţime, li se permitea să treacă spre corăbii.

Multe femei aveau răni cumplite la mâini, fiindcă, în neputinţa lor, încercaseră să înfrunte săbiile şi suliţele ce le depărtau de poartă. Mulţi oameni bogaţi şi mulţi nobili întindeau zadarnic pungile de piele burduşite cu aur, cu care sperau să cumpere un loc pe o corabie.

Am urcat mai aproape de creasta dealului ca să pot vedea, pe deasupra zidurilor, ce se întâmplă în port. Acolo, pe partea cealaltă a zidului, fusese înălţată o scară de lemn şi unii bărbaţi mai curajoşi, după ce şi-au dat drumul în apă cu frânghiile, au încercat să ajungă înot până la corăbii. Numai că, în dreptul punţii mobile a corăbiei, cel ajuns era împiedicat să urce. Marinarii de gardă îi arătau cu mâna spre o altă corabie, în felul acesta, au fost mulţi aceia care au înotat doar pentru a înota, până şi-au consumat toate puterile şi s-au înecat. Câteva corăbii i-au primit pe cei mai puternici înotători, fiindcă duceau lipsă de marinari şi de vâslaşi.

Bărci încărcate la refuz îi transportau pe latini până la corăbii, apoi se întorceau să-i ia pe alţii. Dar nu erau bărcile pline doar de apărătorii zidului, ci şi de multele lor lăzi şi sipete. Cu toată această aparentă dezordine, se pare că totul se încadra într-un plan bine făurit. La urmă, până şi grecii, care se înţeleseseră de mult cu veneţienii şi genovezii, au fost îmbarcaţi pe corăbii, atâţi câţi au încăput.

Într-un sfârşit, cea mai mare corabie genoveză şi-a desfăşurat velele şi a înaintat cu putere spre lanţ încercând să-l rupă. Lanţul s-a izbit puternic de pupa, dar nu a cedat, şi imensa corabie s-a clătinat. Catargele nu s-au rupt, fiindcă genovezii sunt navigatori încercaţi şi ştiu să preîntâmpine avariile. Vântul împingea puternic corabia întinzând lanţul, aşa că doi marinari zdraveni au coborât şi au început să lovească din toate puterile cu baroasele în lanţ, până au reuşit să-l rupă. Imensa galeră s-a depărtat imediat, cu toate pânzele umflate, urmate de alte trei corăbii genoveze mai mici. Dar veneţienii au rămas în continuare în port.

Flota turcească nu i-a urmărit pe fugari, fiindcă marinarii şi soldaţii de pe galere erau împrăştiaţi pe tot ţărmul Mării Marmara în căutare de prăzi şi de greci pe care să-i ia în robie; îşi începuseră jaful în cartierul Giudecca, unde-şi disputau probabil aurul şi giuvaierele, fabuloasele comori ale evreilor Constantinopolului.

Când au fugit primele corăbii genoveze, în vârful turnurilor de pe Acropole flutura încă baniera de purpură a Bizanţului. Atât de puternici apărători au fost marinarii din Creta, încât turcii n-au reuşit să-i învingă, chiar şi după ce tot oraşul a fost pierdut.

Din cauza veşmintelor umflate, trupurile celor înecaţi pluteau în jurul corăbiilor din port, iar în dreptul punţilor de acces, apa era roşie de sângele scurs din mâinile lor înţepate de suliţele marinarilor ce i-au împiedicat să se caţere pe corăbii.

Nu mai aveam nimic de făcut în port. M-am ridicat şi am pornit-o spre casă. Era pustiu împrejurul casei mele. Turcii încă n-o vizitaseră. Dar cârciuma de pe partea cealaltă a străzii fusese deschisă cu forţa şi vinul din butoaiele sparte se adunase în dreptul porţii într-o baltă imensă; în cursul lunilor trăite la Constantinopol l-am trimis de multe ori pe Manuil să cumpere mâncare de la această cârciumă. Nu mă îndoiesc că până în ultima clipă cârciumarul a ascuns nişte vin pentru vechii săi clienţi. Acum zăcea cu capul despicat pe tejghea şi nu era nici urmă împrejurul lui de ceilalţi membri ai familiei. Dacă jaful a fost făptuit de turci sau de marinarii latini n-aş putea spune.

Am înfipt lancea cu panglica turcească în faţa casei, alături de leul din piatră, cucerindu-mi astfel propria locuinţă, apoi am intrat şi l-am strigat pe Manuil. După un oarecare timp, am auzit dinspre pivniţă o voce tremurătoare, care a întrebat cu teamă:

— Tu eşti, stăpâne?

A ieşit din pivniţă târându-se în patru labe şi a încercat să-mi sărute picioarele. L-am lovit în piept cu piciorul, nemaiţinând seama nici de barba lui căruntă, nici că este un bătrân lipsit de vlagă.

— De ce nu mi-ai respectat porunca? Am răcnit eu, trăgându-mi sabia din teacă. De ce n-ai făcut ce ţi-am spus?

Abia atunci am observat că sabia mea este un iatagan pe care se mai desluşeau petele sângelui închegat şi am înţeles de ce nu am fost oprit de turcii care jefuiau oraşul. Ceauşul îmi dăduse să îmbrac o cămaşă turcească, iar rănile de pe cap mi le înfăşase cu un turban, care-mi dădea o autentică înfăţişare de turc.

— Slavă lui Dumnezeu, a spus Manuil uşurat, că, în ciuda aparenţelor, eşti totuşi omul sultanului! Grozav de bine ai ştiut să-ţi păstrezi secretul până în ultima clipă, dacă nici eu nu am putut să te bănuiesc. Nădăjduiesc că mă vei ocroti şi pe mine. Dacă aşa stau lucrurile, uite, eu am ochit multe case, pe care te pot ajuta să le jefuieşti.

Dar când şi-a îndreptat ochii spre mine şi mi-a văzut faţa, a spus în grabă:

— A fost doar o glumă, stăpâne! Mi-am închipuit doar ce-ar trebui să facă un turc adevărat în aceste momente. Dar spune, este oare adevărat că împăratul Constantin a murit? Aşa se vorbeşte.

Am confirmat cu o mişcare din cap, iar el şi-a făcut semnul crucii, apoi a spus:

— Slavă Domnului! Atunci nu mai este nici un motiv de discordie. Vom fi doar nişte supuşi ai sultanului, fiindcă el şi-a cucerit cu sabia dreptul de a guverna oraşul; începând de acum, numeşte-mă sclavul tău, stăpâne, să nu jinduiască vreun turc oarecare să mă ia sclav.

Dar n-am putut să-i mai rabd mult timp pălăvrăgeala. L-am apucat de barbă şi l-am obligat să se uite drept în ochii mei. Am strigat:

— Unde este soţia mea, Anna Notaras, pe care ţi-am lăsat-o în grijă, pe care trebuia s-o aperi ca pe ochii din cap?

— A murit, a rostit el simplu, după care a izbucnit în plâns. Doar tu mi-ai spus că, la nevoie, dacă se opune, pot s-o lovesc cu ceva în cap şi s-o duc cu o barcă până la corabia cea mare a lui Giustiniani. Ei bine, am cumpărat un măgar, pe spatele căruia urma s-o duc până în port. Dar roiau hoţii pe acolo şi mi-a fost teamă să nu-mi fure cineva măgarul. Aşa că l-am vândut la un preţ bun unui veneţian cumsecade, care voia să ducă în port un dulap placat pe toate feţele cu mozaic, pe care tocmai îl furase de la Palatul Blahernelor. Era, într-adevăr, un dulap nemaipomenit de frumos.

— Despre Anna, soţia mea, povesteşte, nemernicule! Am urlat eu, scuturându-l de barbă.

— Nu-mi smulge barba, stăpâne, că mă doare cumplit! A strigat Manuil, reuşind să scape din mâinile mele, după care a acoperit-o cu amândouă mâinile. Am făcut tot ce mi-a stat în putere. Doar de dragul tău mi-am riscat eu viaţa pentru această femeie nebună, şi nici nu ţi-am cerut vreo răsplată. Dar ea a refuzat să mă asculte. Iar când am cunoscut motivele pentru care nu vrea să mă urmeze, n-am putut să fac altceva decât să rămân cu ea până în zori la Kerkoporta.

Mi-a aruncat o privire plină de reproş, şi-a frecat genunchii şi gleznele, apoi a continuat:

— Asta-i mulţumirea pentru toate cele făcute pentru tine! La ce folos că te-am slujit ca un câine, dacă tu-mi smulgi barba, ca şi cum nu mi-ar fi de ajuns că mi-au amorţit genunchii şi că mă doare gâtul de frigul din pivniţă! Dacă soţia ta n-a putut să-ţi povestească despre trădarea pe care tatăl ei urma s-o făptuiască este doar pentru că tu eşti un bărbat mai serios decât papa. Probabil că în casa tatălui ei a auzit vorbindu-se că în ziua asaltului, la Kerkoporta, va fi deschisă poarta subterană, cea prin care odinioară intrau împăraţii la circ. Era un gest menit să-i dovedească sultanului că grecii au intenţii bune. Că doar nu le permitea turcilor să defileze între zidul exterior şi interior cu o trupă de atac! Ci doar să încerce să cucerească cuviincios Poarta Harisiană. Din punctul de vedere al megaducelui, acest gest, care n-ar fi fost de prea mare folos pentru turci, ar fi putut avea o greutate în raport cu politica pe care sultanul urma s-o aibă faţă de greci.

— Fără îndoială, am spus eu. Între opoziţia politică şi trădare este un hotar neclar. Dar când cineva lasă intenţionat o poartă deschisă şi nepăzită de nimeni, doar despre trădare poate fi vorba. Au fost spânzuraţi oameni pentru fapte mai puţin grave.

— Ai dreptate, despre trădare este vorba, m-a aprobat împăciuitor Manuil. Şi soţia ta era de aceeaşi părere. De aceea a părăsit casa tatălui ei, de aceea a revenit la tine. Bineînţeles, şi pentru că te iubea, chiar dacă despre imensa ta inteligenţă nu avea decât o vagă idee. Ea a dorit să împiedice trădarea tatălui ei, să închidă poarta, să-i împiedice pe turci să pătrundă în oraş. Am însoţit-o deci la Kerkoporta, unde, de altfel, chiar şi tu ai sfătuit-o să meargă, şi eram convins că locul nu-i periculos. Şi am rămas noi acolo, chiar dacă străjile au încercat de mai multe ori să ne îndepărteze spunându-ne că, până ce nu apărusem noi, nimeni nu ne simţise lipsa. Ce fel de greci erau, nu ştiu, fiindcă întunericul le ascundea chipurile. Poate că erau oamenii megaducelui, care, supunându-se poruncii lui, i-or fi izgonit pe cei care păzeau poarta şi le-au luat locul. Cine n-ar fi cedat unei izgoniri atât de generoase şi nu s-ar fi dus acasă la el să-şi petreacă ultima noapte? Şi Manuil a povestit în continuare:

— Când a început vacarmul turcilor, cei cinci bărbaţi au tras zăvorul şi au deschis poarta cu cheia. Că va fi fost cheia adevărată sau falsă, n-am de unde să ştiu. Doamna Anna s-a apropiat de ei cu sabia scoasă şi le-a poruncit să-i dea cheia. Mai întâi, i-au strigat cu voci înspăimântătoare să-şi vadă de drum, dar cum ea a insistat, cei cinci bărbaţi au împuns-o cu săbiile până a murit.

Totul s-a întâmplat atât de repede, încât nici nu a apucat să geamă.

— Dar tu? L-am întrebat eu. Tu ce-ai făcut?

— Am luat-o la goană, se înţelege, mi-a răspuns Manuil cu cel mai inocent aer din lume. Am alergat cât am putut de tare, chiar dacă mă dureau genunchii, dar şi întunericul m-a ocrotit, ce-i drept. Cum nu mai era nimic de făcut, am mers la locul unde mi-am lăsat măgarul şi l-am vândut, dar despre asta parcă ţi-am povestit.

— Pentru numele lui Dumnezeu! Am strigat eu. Nu începe iarăşi să-mi vorbeşti despre măgar! Am strigat eu. De ce nu i-ai avertizat pe veneţieni?

— Am încercat, a spus Manuil. Dar ei nu m-au crezut. Erau atât de ocupaţi cu apărarea zidului Blahernelor, iar comandantul lor a desfăşurat o hartă pentru a mă convinge că nu veneţienii trebuiau să apere Kerkoporta, ci grecii.

A chicotit, şi-a astupat gura cu mâna, apoi mi-a spus amărât:

— Comandantul m-a crezut nebun. S-a gândit că-s un grec care vrea să-şi bată joc de el. Nu-i de mirare, fiindcă zidurile Blahernelor erau pline de texte greceşti ce spuneau: Mergeţi acasă la voi, latinilor! Iar în capul lui de veneţian nu mai încăpea şi gândul că ar putea fi deschisă vreo poartă, din moment ce toate cheile porţilor de asalt fuseseră încredinţate împăratului. Mi-a spus că, dacă mai insist mult, mă va spânzura. Aşa că am plecat şi am alergat până la fraţii Guacchardi, dar cum noaptea era pe sfârşite şi ei mai aveau multe de făcut până ce nu începeau turcii asediul, nici din partea lor nu am primit vreun ajutor.

S-a uitat cu umilinţă în ochii mei şi a rostit descurajat:

— Am impresia că nu mă crezi. Dar în acele momente m-am gândit că şi eu sunt grec, că tatăl meu a slujit la curtea împăratului Manuil. Se înţelege că m-am gândit cu melancolie la banii pe care i-am ascuns, m-am gândit şi la viaţa mea, dar poate că nu am preţuit-o prea mult din moment ce am cules o sabie pierdută de cineva şi am alergat înapoi la Kerkoporta.

Şi de parcă s-ar fi mirat el însuşi de propria-i nebunie, a ridicat mâinile a neputinţă şi a strigat:

— Este adevărat, stăpâne! Am alergat cu sabia în mâini ca un nebun până la Kerkoporta, gândindu-mă că aş putea-o închide înainte de a se ivi zorii. Din nefericire, nefiind făcut la timpul potrivit, sacrificiul meu nu şi-a mai avut rostul. Iar când i-am văzut pe ienicerii sultanului alergând spre mine, am aruncat sabia şi am întins braţele spre cer, implorând ajutorul Sfintei Fecioare a Blahernelor. Şi, într-adevăr, rugăciunea mi-a fost auzită. Doi turci mi-au prins braţele ca-ntr-un cleşte şi mi-au poruncit într-o limbă înrudită cu greaca să-i conduc până la mănăstirea Hora. Erau nişte turci curajoşi din moment ce s-au încumetat ei, doar douăzeci de bărbaţi cu fesuri albe pe cap, să alerge până la Mănăstirea Hora. Am alergat şi eu între ei, de-am crezut că-mi voi da duhul. Ceilalţi s-au căţărat în turnuri ca să-i înlăture pe apărători şi să înalţe steagurile sultanului.

— S-a petrecut în acelaşi timp când la Poarta Sfântului Roman apărarea a fost spartă, am spus eu. Este evident, trădarea de la Kerkoporta nu a avut nici o importanţă. Nu pe acolo au intrat turcii. Cei pe care i-ai întâlnit tu erau doar nişte nenorociţi de tâlhari. A fost o trădare inutilă. Unitatea de asalt a turcilor a înaintat pe zidul exterior prin Poarta Harisiană, după ce aceasta a cedat, şi pe drum şi-a pierdut din vigoare. Azi-dimineaţă Kerkoporta era închisă.

— Când au văzut pe turnurile de la Kerkoporta steagurile sultanului, veneţienii au sosit în grabă, a spus Manuil. Am reuşit să mă uit în spate pe când alergam şi am văzut că veneţienii au contraatacat, omorându-i pe cei câţiva turci ce rămăseseră acolo, după care bănuiesc că vor fi închis poarta. Dar turnurile de pe zidul cel mare nu l-au putut recuceri, sau poate că nici nu au încercat, şi s-au întors la Blaherne.

— Şi după aceea? L-am întrebat eu.

— După aceea? După aceea, i-am condus pe turci până la Mănăstirea Hora, sperând tot timpul că icoana făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare îi va mai potoli, mi-a explicat Manuil oarecum stânjenit. Iar când i-am văzut cu cât zel au alergat spre mănăstire, depăşindu-se unul pe altul, care să ajungă primul, mi-am zis eu că sunt nişte turci cumsecade, care nu mai au răbdare să aştepte până ce va fi cucerit oraşul şi vor să vadă faimoasa mănăstire. Şi m-am mai gândit: poate că, văzând ei minunăţiile mănăstirii, mozaicurile, respirând aerul parfumat de tămâie, se vor lepăda de Profet şi se vor converti la credinţa Bizanţului. Dar omul este o fiinţă mizerabilă, a continuat Manuil oftând, şi lăcomia îl împiedică să audă chemarea lui Dumnezeu. Biserica, împodobită cu trandafiri, era plină de femei, care ţineau în mână lumânări aprinse şi se rugau. Fără nici un pic de respect pentru locul sfânt în care se aflau, ienicerii şi-au croit drum cu sabia până la altar, masacrându-le pe sărmanele femei. Ajunşi în faţa altarului, i-au sfărâmat uşile şi au spart în patru bucăţi icoana făcătoare de minuni. Am fost îngrozit şi am simţit că mi se tulbură mintea dacă mai rămân o clipă împreună cu acei bărbaţi fără Dumnezeu. Am reuşit să scap strecurându-mă printre femeile înspăimântate care alergau.

Şi Manuil a povestit în continuare:

— Când am ajuns la Blaherne, veneţienii tocmai începuseră să părăsească palatul. Am avut noroc că mă cunoşteau servitorii. Altfel, m-ar fi omorât veneţienii, fiindcă eram grec. Au măturat tot ce-au întâlnit în calea lor până ce au ajuns în port, omorându-i pe turci şi pe greci deopotrivă, ba au mai intrat şi în câteva case mai arătoase să le jefuiască, fiindcă, pentru ei, încă este o vreme relativ bună. Erau furioşi şi strigau că cei mai buni dintre oamenii lor au murit de pomană apărând zidurile oraşului. Cât despre bailul Minotto, el a fost luat prizonier de către turci. M-am ţinut după veneţieni până în port, iar de acolo am ajuns acasă şi m-am ascuns în pivniţă, lăsându-mă în voia lui Dumnezeu. Ce va mai fi mâine nu ştiu. Probabil că turcii vor continua ceea ce abia au început. Astăzi i-au omorât pe toţi cei care le-au ieşit în cale, fără prejudecăţi în ceea ce priveşte vârsta, doar de dragul măcelului, oprindu-se doar din când în când la vreo femeie, ca să se bucure şi în alt fel.

— Atât timp cât banderola turcilor va flutura pe lancea înfiptă în faţa casei mele, i-am spus eu, tu vei fi în siguranţă şi nici un turc nu va pătrunde aici. De altfel, casa este prea modestă ca să-i intereseze pe hoţi şi nici nu locuieşte în ea vreo femeie. Iar dacă cineva va încerca totuşi să intre, spune-i că această casă este ocupată de mine şi că tu eşti sclavul meu. Spune-le numele meu în limba turcă. Deocamdată nu ai de ce să te temi. Dumnezeu să te aibă în pază!

— Unde te duci, stăpâne? A strigat Manuil îngrozit şi a început să mă tragă de braţ ca să nu plec. Nu mă părăsi!

— Mă duc să-l salut pe Cuceritor, începând de astăzi, întreaga omenire îl va cunoaşte doar după acest nume: Mehmet Cuceritorul. Va fi cel mai mare dintre sultani şi va domni peste Orient şi Occident.

Am străbătut ca un nebun străzile şi am văzut suferinţa şi spasmele morţii oraşului meu, am văzut tot răul pe care îl poate face omul fără să ştie.

Am ajuns în dreptul Catedralei Sfânta Sofia când turcii spărgeau cu topoarele porţile ei mari de aramă şi scoteau de acolo oamenii care se refugiaseră în timpul asaltului final. Pe cei lipsiţi de vlagă, pe bătrâni şi pe copiii de ţâţă îi omorau pe loc, de îndată ce ieşeau din biserică, însă pe ceilalţi, lovindu-i cu picioarele, îi mânau spre convoiul care urma să fie dus în tabăra turcilor. Ca să se amuze, unii turci retezau bărbile preoţilor şi senatorilor, apoi le împleteau de căpestrele cailor.

Când am ajuns pe malul mării, unde echipajul flotei turceşti jefuia sârguincios casele, am putut constata cu ochii mei că palatul lui Notaras era într-adevăr protejat de ceauşii sultanului. Am vorbit cu ei. Mi-au povestit că megaducele Notaras, feciorii şi soţia lui bolnavă sunt la adăpost în palat. Clătinând din cap, ceauşii au spus supăraţi că răsplata lor va fi diminuată cu o mie de aspri. Megaducele Notaras reuşise să-l atragă într-o capcană pe prinţul Orhan, care luase parte cu curaj la apărarea oraşului. Acordându-i protecţie în casa lui, Notaras le promisese turcilor că îl va preda pe prinţ. Dar, în ultimul moment, prinţul Orhan a presimţit primejdia şi, deghizat în straie de călugăr, a coborât de pe zidul palatului, într-un coş, până la malul mării. Marinarii turci l-au prins şi l-au luat sclav, dar unul dintre greci, care era în acelaşi convoi de sclavi, l-a recunoscut pe Orhan şi le-a vândut turcilor informaţia pe preţul eliberării lui. Prinţul Orhan a fost executat, iar capul lui a fost trimis sultanului.

Spre amiază m-am întors la Marea Catedrală. De acolo am văzut cum au părăsit portul ultimele corăbii creştine. Nici o navă turcească nu a încercat să le împiedice. Un vânt proaspăt bătea în pânzele lor umflate şi pe catarge fluturau, ca un ultim salut pentru ultimul oraş agonizant al Bizanţului, drapelele invincibilelor ţări creştine.

Am strigat:

— Duceţi creştinătăţii mesajul morţii! Tremuraţi, ţări ale Occidentului! După noi, al vostru e rândul! Oare nu vedeţi că tenebrele ce vă însoţesc paşii se vor aşterne peste Europa?

Ca şi cum în vorbele mele ar fi fost o magie, umbra norilor de pe cer s-a întins peste corăbiile latinilor ca o pată de întuneric înconjurată de apa sclipitoare a mării. Au luat cu ei noaptea latinii, ca să o poarte prin Occident. Era tenebrelor, era oamenilor cu inima moartă.

În aceeaşi clipă, soldaţii turci au început să se strângă în faţa Catedralei, de o parte şi de alta a intrării. Pe Strada Mare a apărut cortegiul sultanului, escortat de ceauşi şi de arcaşii cu arbalete aurite din garda personală. În faţa impresionantului cortegiu erau alergătorii, care purtau vasele cu uleiuri parfumate şi mirodenii. Caii treceau în pas de paradă peste cadavrele grecilor de pe stradă şi efebi cu părul cârlionţat din haremul sultanului stropeau cu apă de trandafiri drumul din faţa învingătorului.

În faţa porţilor sfărâmate ale Catedralei, sultanul a coborât de pe calul lui alb ca neaua. Faţa lui tânără, arzătoare, era crispată de oboseală, dar în ochii lui de nebun strălucea bucuria triumfătoare şi glacială pe care niciodată nu am mai văzut-o la vreun alt om. La fel ca altădată, îmi era groază de el şi, în acelaşi timp, mă fascina.

A schimbat buzduganul de fier din mâna dreaptă în mâna stângă, s-a aplecat, a luat un pumn de pământ şi l-a presărat peste el. Ienicerii au rămas muţi de respect, fiindcă au crezut că sultanul, făcând acest gest de umilinţă, se prosternase în faţa Dumnezeului unic. Eu gândesc altfel şi cred că acesta este adevărul. Având el, încă de copil, respect doar pentru pământ, a vrut să aducă astfel un omagiu turcilor care au murit la asediu. A intrat în biserică urmat de suita sa. Am intrat şi eu cu primul grup de oameni. Pardoseala bisericii era murdară de sânge. Nu reuşiseră să arunce afară toate cadavrele, de aceea, pe ici, pe colo tot mai erau câteva.

Ienicerii au început îndată să spargă icoanele pentru a-şi însuşi ramele de aur şi de argint, să strângă cărţile cu legături de fildeş şi obiectele de cult din aur, argint şi pietre preţioase, chivoturile, cădelniţele, potirele, crucile, ferecăturile moaştelor, învelindu-le în mătăsurile brodate şi în catifeaua poalelor de icoane, dverelor şi aerului, precum şi în veşmintele liturgice. Iar în mijlocul Bisericii înţelepciunii Sfinte, un ienicer mai harnic lovea cu barda în marmura pardoselei, încercând să găsească după sunetul mai sec locul în care ar fi putut fi ascunsă vreo comoară.

Cu paşi repezi, sultanul Mehmet s-a apropiat de el, l-a lovit cu buzduganul şi, cu chipul înnegrit de mânie, a strigat:

— Nu vă atingeţi de ceea ce-mi aparţine! Sunteţi liberi să luaţi tot ceea ce puteţi duce în braţele voastre, dar nu uitaţi că zidurile, bisericile şi edificiile publice sunt ale mele.

Câţiva ieniceri l-au târât în grabă pe cel lovit afară din biserică. Cine nu-l cunoaşte pe Mehmet ar putea gândi că a fost iritat văzând atâtea nepreţuite comori în mâna acelor oameni simpli şi neînsemnaţi. Dar Mehmet nu râvneşte la bani şi comori. Tot ceea ce-l interesează este puterea.

A privit în jurul lui sultanul Mehmet şi a fost vădit impresionat de imensitatea şi splendoarea catedralei. Tinerii ofiţeri din suita sa nu-şi mai puteau stăpâni entuziasmul. Unul dintre ei s-a aplecat, şi-a înmuiat degetele într-o baltă de sânge, şi-a făcut elan şi a sărit în înălţime cât de tare a putut, însemnând peretele de marmură cu sânge. Şi a strigat:

— Acesta este semnul meu!

Dacă s-ar fi urcat un bărbat pe umerii altuia, tot nu ar fi putut atinge pata de sânge.

Iar sultanul Mehmet a luat din mâna celui mai apropiat arcaş din gardă arbaleta şi a lansat o săgeată de aur spre punctul cel mai înalt al cupolei catedralei.

— Iar acesta al meu, a rostit el, aruncând o privire triumfătoare în juru-i.

Apoi le-a poruncit ienicerilor să distrugă catapeteasma, pentru a putea vedea tot altarul.

Şi, rătăcit în hăţişul triumfului, a poruncit:

— Strigaţi toţi într-un glas: Mehmet, fiul lui Murad, emirul turcilor, a venit pentru a consacra cea mai mare biserică a creştinilor unicului şi adevăratului Dumnezeu!

Soldaţii gălăgioşi au lăsat pentru moment sârguincioasa îndeletnicire de tâlhari şi au urmat îndemnul sultanului. Sub bolta milenarei biserici ei au strigat şi ecoul le-a răspuns. Apoi s-a întâmplat ceva surprinzător. De sub o trapă secretă din spatele altarului au apărut, unul după altul, douăzeci de prelaţi ai Bisericii Ortodoxe, înveşmântaţi de sărbătoare, episcopi, preoţi şi călugări. Pe piepturile episcopilor străluceau engolpioanele. Ceilalţi purtau medalioane conform cu rangul lor sacerdotal. Ei s-au apropiat de sultan, au îngenuncheat şi şi-au aplecat capetele în faţa lui şi i-au mulţumit, numindu-l învingător. Printre ei se afla şi părintele Ghenadios. Probabil că, în vreme ce turcii au intrat în oraş, ei s-au ascuns în subteranele catedralei.

Totul părea că se petrece după un acord secret. În orice caz, oprindu-i din avântul cu care începuseră să cerceteze ungherele mai ascunse ale bisericii, sultanul le-a spus ienicerilor:

— Aceştia sunt prizonierii mei, fiindcă ei mie nu s-au predat, dar eu vă voi plăti o sută de aspri pentru fiecare dintre aceşti Înalţi prelaţi ai Bisericii creştine. Duceţi-i în mănăstirea pe care ei înşişi şi-o vor alege şi, în aşteptarea poruncilor mele, ceauşii să le asigure protecţie!

Iar episcopii şi preoţii au strigat în cor:

— Alegem Mănăstirea Pantocratorului!

În acelaşi moment, imamii şi dervişii au anunţat ora de rugăciune a amiezii. Sultanul a poruncit să i se aducă apă pentru a săvârşi abluţiunea rituală, în timp ce el îşi spăla picioarele, ienicerii i-au scos din bisercă pe episcopii, preoţii şi călugării greci. Apoi el a urcat cu picioarele goale pe altar, a călcat peste cruce şi, întorcându-se cu faţa spre răsărit, a recitat rugăciunea. Suita sa şi soldaţii au îngenuncheat şi au lovit cu capul dalele de marmură ale pardoselei pentru a-i consacra lui Allah, prin rugăciunea Islamului, cea mai minunată biserică a creştinătăţii.

După rugăciune, sultanul le-a poruncit dervişilor şi învăţătorilor Coranului să stropească biserica cu apă de trandafiri, pentru a o purifica de necurăţenia creştină.

În timp ce se îndrepta spre ieşire, m-am apropiat de sultan şi nimeni nu m-a împiedicat. Apoi am stat nemişcat în faţa lui, fără să spun o vorbă. M-a recunoscut, dar a fost derutat. Faţa lui a devenit pământie, şi-a rotit privirea în jur şi a şoptit:

— Îngerule! Ai venit să mă iei?

Dar şi-a revenit imediat şi le-a spus însoţitorilor:

— Să nu se atingă nimeni de el!

S-a apropiat mai mult de mine, mi-a atins mâinile şi obrajii ca să se convingă că sunt viu, apoi a izbucnit în râs şi a spus:

— Încă mai trăieşti, incoruptibilule? Sper că acum nu te mai îndoieşti că voi face din Biserica pontificală a Romei grajd pentru calul meu.

I-am spus:

— Ai fost mai înţelept decât mine. Nu mi-a fost scris să mor lângă zidurile oraşului. Dă poruncă să mi se taie capul, ca victoria ta să fie întreagă!

— Dar nu-ţi pierde răbdarea, îngerule! A spus, şi ochii lui de fiară sălbatică au strălucit. Pentru orice lucru există o clipă prielnică.

Şi-a continuat drumul şi a ieşit din biserică fără a se mai ocupa de mine. M-am amestecat printre oamenii din suita lui pentru a fi aproape de el. Voiam să mor, poate niciodată mai mult ca acum nu mi-am dorit cu atâta ardoare să mor. Mulţi oameni din suita lui m-au recunoscut, dar niciunul nu mi-a adresat o vorbă.

În faţa bisericii, înaintea sultanului au fost aduşi Lukas Notaras şi un grup de prizonieri, alcătuit din nobili şi senatori greci. Ei au îngenuncheat în faţa sultanului Mehmet care, pe un ton sever, i-a întrebat de ce au manifestat o opoziţie atât de încrâncenată, cauzând astfel oraşului multe stricăciuni iar oştirii lui pierderi grele.

Lukas Notaras a privit în tăcere spre vizirul Khalil, care se afla în dreapta sultanului, cu barba lungă şi chipul istovit, fiindcă sultanul îl obligase să-l însoţească peste tot, să vadă cu ochii lui cât de însemnată i-a fost victoria.

— Vorbeşte! Vorbeşte cu curaj! L-a îndemnat sultanul pe megaducele Notaras.

— Ce am fi putut face când chiar din propria ta tabără au fost unii care ne-au încurajat să rezistăm? A spus Notaras cu glas amar, uitându-se în continuare acuzator spre vizirul Khalil.

Mehmet s-a întors atunci brusc spre Khalil şi, apucându-l de barbă, a început să zgâlţâie în sus şi-n jos capul cărunt al bătrânului vizir. Apoi a spus cu o voce foarte puternică, pentru a fi auzit de ieniceri:

— Te cunosc eu, Khalil, prieten al creştinilor! Dar tu i-ai slujit cu credinţă tatălui meu, la fel cum tatăl tău şi bunicul tău au slujit cu credinţă ca mari viziri sultanilor dinainte. De aceea te iert şi nu-ţi tai capul după cum ai merita. Dar înaintea ochilor mei să nu mai îndrăzneşti să apari vreodată! Ascunde-te în cel mai îndepărtat colţ al imperiului meu! Ca bunicul tău, care s-a înfăţişat prima dată în faţa sultanului în chip de cerşetor, trăieşte tu însuţi de acum înainte ca cerşetor!

Această sentinţă rapidă a fost o probă de curaj, de care o parte din sfetnicii lui poate că nu-l credeau în stare, numai că mulţi nu au înţeles că această clipă el a aşteptat-o cu răbdare încă din copilărie, cu aceeaşi răbdare cu care a aşteptat să cucerească oraşul Constantinopol. Tinerii ofiţeri au început să-l insulte pe bătrânul vizir Khalil şi, după câteva clipe de ezitare, au început şi ienicerii să-l înjure. După ce s-a uitat atent spre demnitarii din suita sa, Mehmet a remarcat câţiva bătrâni care nu păreau entuziaşti de hotărârea pe care o luase. Desemnându-i cu degetul, le-a poruncit:

— Urmaţi-l pe Khalil!

Ceauşii le-au smuls însemnele demnităţii de vizir cu tot cu veşminte. Pe jumătate despuiaţi, ei l-au urmat pe Khalil pe calea umilinţei şi uitării, în timp ce ienicerii strigau după ei numindu-i prieteni ai creştinilor şi îi loveau cu bulgări de pământ însângerat.

După ce bătrânii alungaţi nu s-au mai văzut, sultanul Mehmet s-a întors din nou spre greci şi i-a întrebat:

— Unde este împăratul vostru? Ce ştiţi despre el.

Grecii s-au uitat unul la altul şi au clătinat din cap. La rândul său, sultanul a ridicat braţele, prefăcându-se că se roagă şi i-a întrebat ironic:

— Dar cum este cu putinţă? Voi nu aţi luptat alături de Împăratul vostru?

Câţiva senatori şi-au aplecat capul cu umilinţă, dar Lukas Notaras a răspuns cu mândrie:

— Împăratul Constantin a trădat credinţa noastră vânzându-ne pe noi, grecii, papei şi latinilor. Noi nu-l recunoaştem de împărat. Noi preferăm să-ţi slujim ţie.

Apoi sultanul a poruncit să se aducă la cunoştinţa oştirii că trebuie găsit cadavrul împăratului Constantin, dacă acesta a căzut în timpul luptelor. A făgăduit o bună recompensă atât aceluia care îi va găsi cadavrul, cât şi aceluia care poate dovedi că l-a ucis. Nici n-a terminat bine de spus asta, că au şi apărut doi bărbaţi, care nu aşteptaseră decât acest moment. Fiecare s-a jurat pe Allah şi pe barba sa că l-a ucis cu propria mâna pe împărat, apoi au început amândoi să se certe în faţa sultanului, fiecare susţinând cu îndârjire că celălalt minte. Sultanul le-a spus amândurora să caute trupul împăratului şi ei au plecat certându-se în continuare şi explicând în ce loc l-au lovit pe împărat.

Din nou li s-a adresat grecilor sultanul, dar de data aceasta a fost mai prietenos şi le-a promis multe, declarându-le că are încredere să lase pe mâna celor mai competenţi greci guvernarea oraşului. Le-a cerut să-i dea o listă cu nobilii de încredere, pentru a le răscumpăra el, sultanul, viaţa de la soldaţii care îi vor fi făcut prizonieri sau sclavi. Lukas Notaras a spus imediat, din memorie, treizeci de nume. Ceilalţi au dat doar numele prietenilor lor.

Nu am mai putut să mă stăpânesc, m-am apropiat de Lukas Notaras şi i-am strigat:

— Trădător nebun, îţi grăbeşti singur pieirea!

S-a umplut de mânie Notaras când m-a văzut venind dinspre suita sultanului şi a spus cu năduf:

— O politică suplă nu înseamnă trădare. Este singura salvare a unui popor disperat. Dacă mi-am pătat mâinile, am făcut-o pentru poporul meu. Cineva trebuia s-o facă. Poate că pentru un astfel de lucru este nevoie de mai multă bărbăţie decât pentru o moarte în zadar. Tu nu mă cunoşti destul pentru a mă judeca.

I-am spus:

— Fiica ta ajunsese să te cunoască şi te-a judecat. Oamenii tăi au omorât-o la Kerkoporta, când ea a încercat deznădăjduită să apere renumele familiei Notaras de ruşinea trădării.

Notaras a pălit şi în ochii lui am citit o spaimă nemaipomenită. A urlat:

— Eu n-am nici o fiică! Eu n-am avut niciodată vreo fiică! Eu am doar doi băieţi. Iar povestea ta cu Kerkoporta este lipsită de sens.

S-a uitat când spre sultan, când spre congenerii lui, care s-au retras lăsând în juru-i un spaţiu gol. A făcut un efort, şi-a regăsit calmul şi i s-a adresat astfel sultanului:

— Acest bărbat, mesagerul tău, te-a înşelat. El însuţi îţi poate confirma că am încercat de multe ori să colaborez cu el în favoarea ta. Doar din lăcomie şi ambiţie m-a refuzat, pentru a se bucura de unul singur de protecţia ta. Nu ştiu ce va fi făcut el în favoarea ta, dar mare lucru nici nu putea face, din moment ce era prietenul latinilor şi al lui Giustiniani. Dumnezeu este martor că am slujit intereselor tale.

Mehmet a avut doar un surâs îngheţat, mi-a făcut semn cu mâna şi a mai spus o dată:

— Răbdare, incoruptibilule!

Apoi a dat o poruncă vistiernicului, s-a întors spre greci şi i-a sfătuit:

— Însoţiţi-l pe vistiernic şi căutaţi în grupurile de ostatici sau pe corăbii bărbaţii pomeniţi de voi. Probabil că mulţi îşi vor fi schimbat veşmintele bogate pentru a-şi ascunde rangul sub aparenţe înşelătoare, probabil că nici n-ar îndrăzni să-şi spună adevăratul nume, aşa că, oricât de mult le-aş plăti oamenilor mei, tot n-ar reuşi să-i găsească. Dar în voi au încredere. Mai mult, voi le puteţi recunoaşte chipul. Cumpăraţi libertatea lor de la negustorii de sclavi şi de la soldaţi!

Şi, pentru a arăta cât de mult ţine să fie găsiţi, l-a autorizat pe vistiernic să cheltuiască până la o mie de aspri pentru fiecare nobil răscumpărat.

Grecii au fost uimiţi de generozitatea sultanului şi l-au urmat de îndată pe vistiernic, discutând aprins şi disputându-şi între ei demnităţile cu care vor fi învestiţi. Dar Mehmet s-a uitat la mine cu un zâmbet perfid, fiindcă ştia că eu pot citi în inima lui. Pe Lukas Notaras l-a trimis înapoi la palatul său, urându-i prieteneşte grabnică însănătoşire soţiei.

Nu a mai părut interesat de mine sultanul. L-am însoţit totuşi până la Blaherne. Când a văzut sălile murdare, pe care veneţienii le despuiaseră de bogăţii, sultanul Mehmet a declamat:

Bufniţa suspină printre colonade, Un păianjen este paznic la-mpărat.

Poarta Harisiană era deschisă, iar peste şanţul de apărare fusese deja construit podul; în dreptul porţii, sultanul i-a întâlnit pe ofiţerii furioşi ai ienicerilor, care, după ce s-au aruncat la pământ în faţa lui, au întrebat ce să le facă marinarilor din Creta care au apărat cele două turnuri din vârful colinei Acropole şi au refuzat să se predea.

Ienicerii ar fi putut să înconjoare turnurile cu buşteni şi să-i ardă de vii, dar erau prea ocupaţi cu jaful pentru a-şi pierde vremea cu o treabă ca asta doar pentru a omorî o mână de creştini. Mehmet ştia cum gândesc ei, de aceea, pentru a nu încuraja indisciplina şi pentru a nu le da un prilej să-i pună la îndoială hotărârile, a schimbat răul în bine şi a spus generos:

— Eu îi respect pe oamenii curajoşi, fie ei chiar şi creştini. Pentru vitejia de care au dat dovadă, merită să trăiască. Să-şi ia armele şi lucrurile pe care le au, să meargă pe corabia lor şi nimeni să nu le facă vreun rău!

Oarecum neîncrezători în promisiunile făcute de turci, marinarii din Creta au evacuat de îndată turnurile, ca să nu-i apuce seara, şi au mers până în port cu sacii lor plini de lucruri în spinare, croindu-şi drum doar pe străzile pustii, pentru a evita întâlnirea cu turcii care continuau jaful cu mare râvnă. Le-au luat cu ei şi pe cele câteva călugăriţe de la mănăstirea apropiată, care fuseseră pângărite de turci.

După ce sultanul şi suita lui au plecat călare ca să sărbătorească victoria, m-am întors la Kerkoporta şi am îngropat trupul neînsufleţit al Annei Notaras într-o cavitate scobită în zid de un proiectil. Mi s-a părut cel mai bun şi mai respectabil mormânt. Şi m-am gândit că într-o zi, cândva, din ochii ei căprui vor răsări flori întunecate ce vor privi oraşul dintre ruinele zidului.

În beţia sângelui şi jafului din oraş, viaţa unui om nu mai are nici un preţ. După ce sultanul a plecat, turcii nu s-au mai sfiit şi au continuat măcelul şi s-au încăierat unii cu alţii pentru prăzi şi pentru femeile cu care voiau să se distreze. Pentru că nu au vrut să-l recunoască pe Profetul musulmanilor, unii dervişi ignoranţi şi fanatici mutilau bucată cu bucată trupurile grecilor luaţi prizonieri.

Am umblat fără să ştiu pe unde calc şi sufletul mi-a fost amorţit de tristeţe; în jurul meu totul era îngrozitor şi confuz, dar nimeni nu s-a atins de mine. În mintea mea a stăruit doar ideea că trebuie să văd totul. Cu cât se umplu mai mult ochii de orori, cu atât mai mult se îndobitocesc, iar omul nu se mai poate smulge din mijlocul grozăviei, nu mai are putere să nu vadă. Sunt sătul de tirani şi de fanatici, de crima, de cruzimea şi de patima lor mereu reînnoită, de coşmarul din care nu mă mai deştept, care-mi umbreşte mintea şi-mi loveşte inima.

În apropierea bibliotecii imperiale am văzut câţiva negustori latini cu căruţe la care erau înhămate nişte biete mârţoage. Ei cumpărau de la ieniceri cărţi şi suluri de manuscrise pe pergament. Capul cărunt al bibliotecarului fusese retezat şi aruncat cu o lovitură de picior în mijlocul curţii, unde zăcea într-o baltă de sânge. Ienicerii smulgeau copertele bogate ale Evangheliei şi ale altor cărţi sfinte şi ardeau paginile ornamentate, pentru a recupera aurul pur din miniaturi şi din iniţiale. Fără să crâcnească, negustorii cumpărau doar cărţile ce nu aveau ferecături aurite, miniaturi sau ornamente, fiindcă altfel ienicerii preferau să le arunce în foc decât să se tocmească pentru doi bani de argint.

Printre negustorii de cărţi era şi un tânăr erudit din Veneţia, mare amator de cărţi rare, care se ocupa de copierea şi desenarea cărţilor. Plângea privind cărţile pe care le ardeau turcii, îşi isprăvise banii. Povestea că a cumpărat zece tomuri din opera lui Aristotel şi-şi blestema stăpânul, care-i dăduse prea puţini bani ca să cumpere din Constantinopol cărţi rare după ce va fi fost ridicat asediul. L-a un moment dat, pierzându-şi el stăpânirea de sine, n-a mai suportat şi a scos din foc o carte căreia îi fuseseră de-acum detaşate copertele aurite. Iar ienicerii au început să-l lovească cu picioarele în burtă.

N-aş putea spune de ce m-au purtat paşii încă o dată la Poarta Sfântului Roman. Era o nemaipomenită agitaţie acolo şi ienicerii căutau în grămezile de cadavre trupul neînsufleţit al împăratului Constantin, fiindcă sultanului nu-i erau de ajuns doar vorbele celor care-l văzuseră murind. Ienicerii ştergeau cu bucăţi de pânză înmuiate în apă feţele morţilor de pe care nu se mai puteau distinge trăsăturile. Până la urmă, cadavrul împăratului a fost găsit. Dar nu după chip l-au recunoscut, ci după cizmele de purpură împodobite cu vulturul bicefal. Pentru că basileul nu a smuls de pe ele însemnele puterii, chiar dacă în timpul asediului a luptat cot la cot cu soldaţii de rând.

Am mers mai departe şi am ajuns la magaziile unde fuseseră duşi latinii şi grecii răniţi. Dar fiind ei doar nişte creştini blestemaţi, după ce au fost azvârliţi afară, li s-au retezat capetele. Trupurile lor, unele peste altele, zăceau pe stradă, în apropierea porţilor. Turcii răniţi le luaseră locul. Gemetele şi strigătele de durere ale turcilor nu se deosebeau cu nimic de cele ale creştinilor.

Urlau disperaţi pe diferite graiuri, cerând să li se dea apă sau implorându-i pe cei în putere să-i omoare pentru a scăpa de suferinţă.

De bolnavi se îngrijeau câţiva chirurgi turci şi dervişi bătrâni, ajutaţi de călugăriţele ce fuseseră luate ostatece după căderea oraşului. Fiind ele prea bătrâne şi prea urâte, nemeritând omagiile învingătorilor, fuseseră obligate să facă această muncă murdară şi dezgustătoare. Ceauşii erau deasupra tuturor şi-i căutau pe turcii care-şi jefuiau răniţii proprii.

Printre călugăriţe am recunoscut-o pe Hariclea. Fusese bătută şi avea pe ea doar o cămaşă sfâşiată. Faţa ei urâtă era umflată de plâns. Stătea în genunchi şi-l ţinea de mână pe un tânăr frumos din Anatolia, al cărui obraz era abia uşor umbrit de o barbă mătăsoasă. Pe chipul băiatului se şi vedea paloarea morţii şi din legătura de pânză ce-i strângea pieptul picura sânge.

— Hariclea! Am strigat-o eu. Eşti încă în viaţă. Ce faci aici?

S-a uitat la mine fără nici o expresie de mirare, ca şi cum faptul că am apărut lângă ea ar fi fost unul dintre cele mai obişnuite lucruri din lume şi mi-a spus:

— Acest turc dezgustător m-a prins de mână şi nu-mi mai dă drumul. Nu înţeleg ce spune.

Şi a mai spus suspinând:

— Este atât de tânăr şi de frumos băiatul acesta, că nici nu ţin neapărat să-mi eliberez mâna din mâna lui. În curând va muri.

Cu cealaltă mână, Hariclea i-a şters sudoarea morţii de pe frunte şi i-a mângâiat obrajii rotunzi de copil, iar faţa crispată de durere a tânărului s-a destins. Apoi ea a izbucnit în plâns şi, printre suspine, a spus:

— Bietul băiat, n-a apucat şi el să jefuiască oraşul împreună cu ceilalţi, să se bucure de răsplată pentru vitejia lui din timpul luptei. Are prea multe răni şi a pierdut mult sânge. Ar fi putut fura giuvaieruri şi aur, s-ar fi putut distra cu multe fete frumoase, dar alt noroc n-a avut sărmanul decât să strângă mâna osoasă a unei femei bătrâne.

Tânărul a deschis ochii, a privit prin noi fără să ne vadă şi a murmurat ceva în turceşte.

— Ce spune? A întrebat Hariclea, şi chipul ei a devenit mai luminos, fiindcă se deşteptase din nou în ea curiozitatea dintotdeauna.

— Mărturiseşte că nu există nici un alt Dumnezeu în afară de Dumnezeu, i-am răspuns eu. Şi întreabă dacă şi-a meritat dreptul de a ajunge în paradis.

— Bineînţeles că şi-a meritat Paradisul, a rostit Hariclea. Spune-i repede! Au şi turcii Paradisul lor, după cum şi noi, creştinii, avem cerul nostru. Nu mă îndoiesc, el va ajunge în Paradis, bietul băiat.

Un derviş, care purta un pieptar din piele de ţap ce mirosea cumplit, şi-a aplecat capul în faţa băiatului muribund şi a început să recite versetele din Coran care povestesc despre apa răcoroasă a Paradisului, despre arborii fructiferi şi despre huriile veşnic fecioare. Băiatul a început să zâmbească. Dar după ce dervişul a plecat, a strigat de două ori cu vocea stinsă: Mamă, mamă!

— Ce spune? A întrebat Hariclea.

— Crede că eşti mama lui, i-am răspuns eu.

Hariclea a izbucnit într-un plâns şi mai aprig şi a spus:

— N-am avut şi eu un fiu… Nici un bărbat nu m-a vrut. Dar dacă el aşa crede, n-aş vrea să-l dezamăgesc pe sărmanul băiat. Şi-apoi, nici nu este un păcat.

A sărutat mâna băiatului, şi-a lipit obrazul de obrazul lui şi a început să-i vorbească cu o voce surprinzător de blândă, ca şi cum, în acel moment zadarnic dintre viaţă şi moarte, ar fi vrut să-şi descarce toată tandreţea înmormântată din inima ei. Agonizând, băiatul a mai strâns o dată cu putere mâna uscată din mâna sa şi a închis ochii.

Deodată mi-am amintit ceva. Fără să mă uit în jurul meu, am traversat orbeşte oraşul şi am ajuns la Mănăstirea Pantocratorului. Trebuia să ştiu. Trebuia să văd cu ochii mei.

În mijlocul curţii, soldaţii tâlhari aprinseseră focul să-şi fiarbă mâncare. Aruncau în foc altarul tăiat în bucăţi şi icoanele sfinte. Am trecut pe lângă ei şi am ajuns la heleşteul cu peşti. M-am străduit mult până ce am reuşit să prind unul din peştii cenuşii ca pământul care înotau încet în apă. Când l-am scos din apă la lumina zilei, a devenit roşu ca rugina, aşa cum prorocise călugărul Ghenadios.

Trecutul se scufunda împrejurul meu, icoanele sfinte ardeau sub ceaunele ienicerilor, timpul răsturnat urma o altă cale, legile naturii se clătinau.

Pietrele au vărsat lacrimi, peştii cenuşii din heleşteul Mănăstirii Suveranului Lumii s-au colorat în roşul suferinţei. Ziua s-a sfârşit, întunericul a căzut peste lume. A început noaptea Fiarei. Cu capul aplecat, am ajuns acasă şi m-am închis în camera mea.

Trupul mi-a cerut să mă odihnesc, dar sufletul meu este atât de trist şi nu mai pot să dorm. Am scris ca să nu mai gândesc, am scris chiar şi despre lucruri neînsemnate, mici, goale de conţinut, doar pentru a nu urla de durere, am scris până ce negrul cernelii s-a schimbat în roşu de sânge. Dar cine poate şti ce este sau nu este important? În faţa lui Dumnezeu, virtutea unei muşte are aceeaşi valoare cu virtutea unui elefant.

Începe o nouă zi. Soarele lui Dumnezeu nu a încetat să lumineze pământul, îi încălzeşte şi-i mângâie cu raze iubitoare atât pe cei răi, cât şi pe cei buni. Trebuie din nou să-mi folosesc ochii şi urechile, să ies afară în lume, să văd tot ce se întâmplă. Până la capăt. Dar mă bucur că ea a murit, dragostea mea, că nu a trebuit să trăiască o asemenea zi.