3 mai 1453

Ca urmare a înţelegerii formale dintre Giustiniani şi bailul Veneţiei, Lukas Notaras controlează fiecare sector al zidului. Tot el asigură şi comanda apărătorilor zidului maritim, chiar dacă Giustiniani şi împăratul au încredinţat-o unui alt comandant grec. În urma propunerii lui, pe acest zid au fost aşezate două tunuri mari imperiale, care să tragă asupra galerelor turcilor de pe celălalt mal. Din păcate, bătaia tunurilor nefiind prea mare, ghiulelele au căzut în apă, fără să le aducă turcilor nici o pagubă. Turcii au ripostat trăgând spre zidul maritim, dar şi ghiulelele lor tot în apa mării s-au oprit.

Cerul este înnorat. Ieri, dinspre Bosfor, a început cu putere să bată vântul.

Înainte de a se însera, bailul Veneţiei i-a convocat în marea sală de ceremonie de la Blaherne pe toţi bărbaţii mai importanţi, atât pe latini, cât şi pe greci, la o întrunire secretă. Nu au fost mai mult de cincizeci de persoane. Arhonţi din diferite părţi ale oraşului au reprezentat populaţia neactivă în acest război. A fost şi Lukas Notaras. Am fost şi eu, în calitate de ofiţer al lui Giustiniani în zona apărată de veneţieni.

Bailul Veneţiei, care a vorbit primul, a afirmat, în numele Consiliului celor doisprezece, că Veneţia nu i-a abandonat niciodată pe cei care i-au cerut ajutorul. De aceea, el este sigur că din Veneţia trebuie să fi plecat de-acum o flotă armată spre Constantinopol. A mai spus că, într-un fel sau altul, ar trebui luată urgent legătura cu aceste corăbii, care nu pot fi prea departe de oraş. Bailul cunoştea numele căpitanului flotei, Giacomo Loredano. Şi a spus în continuare:

— Toţi ştim că poziţia noastră este ameninţată, dar situaţia nu-i, în nici un caz, disperată. Timpul luptă de partea noastră. Fiecare zi de rezistenţă la asediu înseamnă victorie. Facă ce-or face alte ţări din Occident, eu vă spun că flota Veneţiei e în drum spre noi. Pot jura că aşa este. Poate că şi papa va fi închiriat câteva galere, poate că şi regele Cataloniei va fi trimis corăbiile promise, cine ştie? Presiunea politică a Ungariei ar putea avea un rol important dacă i-ar ameninţa serios pe turci pe la spate.

Cum pe câţiva dintre cei prezenţi i-a pufnit râsul, indignat, bailul Minotto şi-a rotit ameninţător privirea în jur şi a spus:

— E încurajator că veselia şi râsul domnesc în rândurile noastre, dar nu-i nimic de râs în cele spuse de mine. Există două nave inactive, fiindcă în acest moment Giustiniani nu are nevoie de corăbii. Vântul este favorabil şi la noapte va fi întuneric. Fiind foarte mari, aceste corăbii vor reuşi să depăşească orice obstacol. Propunerea mea este ca împăratul Constantin să se îmbarce pe una dintre aceste corăbii, să încerce să ia legătura cu corăbiile lui Loredan, apoi să-şi continue drumul până în Moreea, unde să strângă o oaste cu care să se întoarcă la Constantinopol. Doar nu va scădea cu nimic prestigiul împăratului în timpul cât va lipsi din oraş.

Giustiniani a avut un zâmbet amar şi a spus:

— În această propunere a ta se simte atât de renumita tactică politică a Veneţiei. Dar nu mă opun. Este, într-adevăr, inutil ca Împăratul Constantin să-şi rişte viaţa în acest asediu. De aceea îi ofer bucuros corabia mea. Dar numai lui, nu şi altora. Entuziasmaţi, câţiva greci au început să strige cu zel că aşa-i drept şi că viaţa basileului Constantin este preţioasă. Pe de altă parte, nimeni nu putea fi încrezător în acest plan, fiindcă toată lumea ştia că încă din iarnă turcii pătrunseseră în Moreea, împiedicând plecarea micii oşti pe care fratele împăratului se spune că reuşise s-o alunge. Doar Notaras s-a întunecat la faţă şi a privit cercetător în juru-i. El a înţeles bine că în absenţa împăratului puterea urma să treacă în mâna veneţienilor. Şi Giustiniani ştia că, dacă se va întâmpla aşa, oraşul va fi condus de veneţieni, cu atât mai mult dacă flota lui Loredano va reuşi să ajungă la Constantinopol. Bănuiesc că el şi-a oferit cu atâta uşurinţă corabia, fiind convins că împăratul Constantin va refuza oferta.

Împăratul Constantin, vădit mişcat de generozitatea lui Giustiniani, i-a mulţumit din toată inima şi a spus:

— Am jurat şi am judecat care este drumul meu. Un păstor bun moare împreună cu turma sa. De aceea vreau să trăiesc şi să mor împreună cu poporul meu. Să lăsăm la o parte această propunere şi să mergem mai departe.

După lungi discuţii, s-a hotărât, într-un sfârşit, să fie trimisă o brigantină rapidă în căutarea flotei veneţiene. Apoi împăratul a dezvăluit dezonoranta purtare a mănăstirilor, care au ascuns podoabele din aur şi argint, în ciuda înţelegerii făcute încă înainte de asediu ca obiectele preţioase ale bisericilor şi mănăstirilor să fie topite şi transformate în aur. De aceea, cu inima încărcată de durere, va trebui să verifice toate mănăstirile, pentru că acolo se găseşte aurul şi argintul pe care oraşul trebuie să-l plătească zilnic pentru hrană. Se spune, de asemenea, că în mănăstiri se ascund mulţi oameni valizi, care nu vor să participe la apărarea oraşului. De aceea, poliţia de război va trebui să cerceteze mănăstirile.

Apoi li s-a adresat arhonţilor oraşului astfel:

— Trebuie să înţelegeţi cel puţin acum că suntem toţi la fel de pierduţi şi că nu mai există nici o deosebire între bogaţi şi săraci, între nobili şi oamenii de rând, că pe toţi deopotrivă ne aşteaptă moartea şi sclavia; în van vă păstraţi bogăţiile şi vă ascundeţi în locuri tăinuite aurul şi argintul. Nu există bogăţie cu care să vă puteţi salva viaţa. Dacă îi vom învinge pe turci, vă făgăduiesc că vă voi înapoia de patru ori mai mult aur decât aurul pe care sunteţi dispuşi să mi-l împrumutaţi. Iar de vom fi învinşi, nu mai are nici o importanţă, fiindcă turcii vă vor lua tot, chiar şi viaţa. Vă rog, vă conjur să va înfrângeţi cupiditatea şi să daţi aurul vostru pentru apărarea oraşului! Alţii îşi dau sângele şi viaţa lor.

Dar nobilii arhonţi, care se uitau fix doar spre pardoseala de marmură înnegrită de focurile veneţienilor, n-au spus nimic.