4 mai 1453

La miezul nopţii, ocrotită de întuneric şi de puternicul vânt favorabil, o brigantină cu doisprezece voluntari la bord a părăsit portul. Marinarii, îmbrăcaţi în veşminte turceşti, au înălţat pe catarg steagul sultanului, pentru a putea trece cu bine prin strâmtoarea Gallipoli. Semnalele de plecare şi de sosire ale corăbiilor turceşti sunt bine cunoscute flotei noastre, de aceea toată lumea speră că brigantină va reuşi să se strecoare pe lângă turci fără a fi băgată în seamă şi că va întâlni flota veneţiană comandată de Loredano.

Dar, dacă ar fi vrut, corăbiile permanent ancorate în Arhipelagul Grecesc ar fi putut ajunge de mult la Constantinopol. Sau poate că Signoria se teme ca atât de costisitoarele corăbii să nu cadă într-o capcană dacă le vor trimite încoace, fiindcă, lipsite de flotă, stabilimentele de negoţ ale veneţienilor din insulele greceşti riscă să ajungă pe mâna turcilor. Dacă, în virtutea înţelegerilor semnate cu Veneţia, împăratul Constantin nu ar fi impus corăbiilor sosite din Marea Neagră să participe la apărarea oraşului, poate că n-am fi avut nici o corabie veneţiană de partea noastră.

Dar bailul Minotto a afirmat încrezător:

— Dacă Veneţia l-ar putea abandona pe împărat şi ar putea face abstracţie de Constantinopol, în nici un caz nu şi-ar putea abandona nici poporul, nici bogata încărcătură a corăbiilor reţinute în Bizanţ.

Starea de spirit a locuitorilor oraşului s-a îmbunătăţit de când s-a răspândit zvonul că flota salvatoare este în drum spre Constantinopol şi că ungurii îi vor ataca din spate pe turci. De-ar fi fost aşa! Numai că Occidentul ne-a părăsit.

S-au cam săturat occidentalii de noi. Pentru că noi avem altă limbă, alte litere, altă credinţă, altă filosofie. Pentru că de ei ne separă sute de ani de invidie, duşmănie şi neîncredere. Săracă, roasă de viermi, din ce în ce mai strânsă între zidurile sale, noua Romă, stăpâna de altădată a lumii, nu mai este acum altceva decât ruda săracă. Ar trebui să mulţumească supusă pentru pâinea pe care alţii i-ar oferi-o din milă. Niciodată. Niciodată. Mai bine să ne risipim împreună cu această lume pierdută, să murim în ritmul tobelor infernale din jur, dorindu-ne doar amintirea veşnică, în spatele purpurei imperiale sunt o mie de ani. Împăraţii şi regii Europei, barbari de dispreţuit, s-au ridicat în umbra gloriei noastre, în urma noastră este prima comunitate creştină. Şi mai veche decât Biserica lui Hristos este filosofia lui Aristotel şi a lui Platon. Ei l-au ales pe Aristotel, noi pe Platon.

E sătul Occidentul de noi. Chiar dacă ajutorul lui ar sosi, oare ce importanţă ar mai avea? Am văzut-o încă înainte de Varna. Am văzut-o împreună cu armata cruciaţilor, când cu o patimă clocotitoare cardinalul Cesarini a vrut să schimbe în fapte idealurile năruite. El, cel care visase cândva la democratizarea Bisericii şi la pacea popoarelor, în ultimele luni ale vieţii era pregătit pentru o falsă lumină. Obrajii lui peste măsură de subţi nu mai puteau să ascundă craniul de mort. Doar ochii îi străluceau. Din Occident, îl urmaseră doar câţiva cavaleri, tâlhari şi oameni bogaţi, doritori de coroane nobiliare. Şi ungurii.

Şi ungurii. I-am văzut când smulgeau bărbile preoţilor săraci din satele bulgare. I-am văzut cum îi loveau cu sabia, doborându-i la pământ, pe călugării greci. Foloseau bisericile ortodoxe drept grajduri pentru caii lor, iar când plecau mai departe le dădeau foc. Doar au pângărit şi au jefuit odoarele sfinte ale bisericilor. Sfârşit de oboseala cruciadei, istovit de frig şi foame, cu inima amorţită, atunci n-am putut gândi aşa. Acum, când pământul se zguduia clipă de clipă de focurile tunurilor şi zidurile Constantinopolului se prăbuşesc încet, în inima mea se întoarce imaginea vie a tuturor celor văzute atunci. Aşa arată de fapt ajutorul Occidentului, care, până la urmă, a transformat câmpia Varnei într-un pustiu populat de cadavre.

Puternic, vântul de nord-est a împins pânzele brigantinei cu pavilionul sultanului pe catarg. Dincolo de pragul morţii, împreună cu speranţele noastre cele de pe urmă. Dar inima îmi spune că împlinirea speranţelor noastre înseamnă stingerea lumii noastre, cortegiul ei de moarte.

Atotputernice Doamne, îndurătorule Mântuitor, Sfântă Fecioară, alungaţi din inima mea cuvintele: Mai bine turbanul turcilor decât tiara pontificală!

O astfel de alternativă nu există. Nu poate să existe. E doar dorinţa deznădăjduită de a trăi, un mod de a te înşela pe tine însuţi, un instinct josnic de a rămâne în viaţă. Nu mai am de ales decât între temporalitate şi veşnicie. Între lumea oamenilor şi lumea lui Dumnezeu. Oare de ce încerc să mă conving fără încetare, când eu însumi, pe ascuns, mă îndoiesc de adevărul meu?