8 ianuarie 1453
Am aflat ceva care m-a incitat să merg, încă o dată, la Mănăstirea Suveranului Lumii, pentru a-l întâlni pe părintele Ghenadios. Am aşteptat multă vreme. El se roagă şi se biciuieşte zilnic, pentru a răscumpăra prin suferinţa lui păcatele oraşului. Abia când a aflat că am făcut parte din suita sultanului, a acceptat să mă primească. Adevărul este că şi el îi iubeşte mai mult pe turci decât pe latini.
Când a văzut că nu port barbă şi sunt îmbrăcat în veşminte occidentale, a avut o reacţie spontană şi a strigat anatema! Şi apostat! Nici nu-i de mirare că nu m-a recunoscut, fiindcă şi eu am făcut un efort să regăsesc sub chipul de acum trăsăturile chipului său de altădată. Bărbos, tulburat, cu o privire extatică din cauza postului şi a veghii, mi s-a părut mult mai bătrân şi mai slab decât îl ştiam. Dar, pentru mine, el a rămas acelaşi Gheorghios Sholarios, secretarul şi păstrătorul sigiliului defunctului împărat, acelaşi bărbat care a semnat, împreună cu mulţi alţii, proclamaţia de la Florenţa. Tânărul, înflăcăratul, ambiţiosul şi energicul Gheorghios.
— Eu sunt Jean Ange, Giovanni Angelos, francul faţă de care ai fost binevoitor odinioară la Florenţa.
M-a privit fix, dezorientat, ca şi cum l-ar fi întâlnit pe diavolul în persoană. A strigat:
— S-ar putea ca Gheorghios să te fi cunoscut, dar acel Gheorghios nu mai există. Pentru păcatele mele, m-am lepădat de obligaţiile pământeşti, de ştiinţă şi de ambiţii politice. Eu sunt călugărul Ghenadios şi nu te cunosc. Ce vrei de la mine?
Exaltarea sa şi supliciul spiritual la care se supusese nu erau false. El suferea de-adevăratelea împreună cu oraşul lui muribund şi simţea sudoarea rece a morţii. I-am relatat pe scurt povestea vieţii mele, ca să aibă încredere în mine, apoi i-am spus:
— Dacă a fost un păcat că ai semnat proclamaţia Uniunii, iar acum îţi ispăşeşti păcatul, oare de ce n-o faci discret, doar în faţa lui Dumnezeu? De ce antrenezi toţi oamenii la chinurile tale? De ce îi îndemni pe oamenii Constantinopolului să se dezbine tocmai acum, când ar trebui să fie mai uniţi ca oricând?
— Prin limba mea şi prin pana mea, Dumnezeu îi pedepseşte pentru abominabilul păcat de a se fi lepădat de El. Dacă ar fi avut încredere în El şi ar fi respins ajutorul Occidentului, Dumnezeu însuşi ar fi luptat de partea lor. Acum, Constantinopolul este un oraş pierdut. De prisos a întări ziduri şi a aduna o armată. Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi şi ne-a lăsat pe mâna turcilor.
— Chiar dacă Dumnezeu grăieşte prin gura ta, lupta este inevitabilă, i-am răspuns eu. Oare tu crezi că împăratul Constantin va ceda turcilor, de bunăvoie, oraşul?
Mi-a aruncat o privire cercetătoare şi în ochii lui de fanatic a reapărut, pentru o clipă, licărirea vechii sale experienţe politice.
— Cine vorbeşte în acest moment prin gura ta? M-a întrebat la rândul lui. Celor care i se vor supune de bunăvoie, sultanul le va garanta viaţa, averea şi libertatea de a-şi exercita meseria. Sub protecţia sultanului, Biserica noastră va trăi şi va fi prosperă chiar şi în Imperiul Otoman. Pentru că el nu va duce un război împotriva credinţei noastre, ci doar împotriva împăratului nostru.
Cum eu n-am spus nimic, a continuat:
— Prin apostazie, Constantin a dovedit că nu este adevăratul basileu. De altfel, nici nu a fost încoronat legal. Şi, mai mult decât sultanul Mehmet, împăratul Constantin este duşman al credinţei noastre.
— Călugăr smintit! Am strigat eu. Oare ştii tu, nebunule, despre ce vorbeşti?
El mi-a răspuns calm:
— Eu nu mi-am ascuns părerile. Cele ce ţi-am spus acum le-am spus şi împăratului Constantin. Eu n-am nimic de pierdut – aici nu sunt singur. Poporul este alături de mine. Mai sunt şi destui nobili cărora le este teamă de mânia lui Dumnezeu. Spune aceste vorbe şi celui care te-a trimis!
I-am răspuns:
— Te înşeli. Eu nu mai sunt în serviciul sultanului. Dar tu ai, fără îndoială, alţi mesageri pentru a i le transmite.
