Cartea a cincisprezecea Horemheb

Conform înţelegerii cu Horemheb, Ay, purtătorul sceptrului, era în aşteptarea dublei coroane a faraonilor, pe care nu ar fi putut-o obţine mai înainte de terminarea ceremoniilor înmormântării lui Tutankhamon. Pentru a-şi atinge cât mai repede scopul, el a grăbit procesul de îmbălsămare a trupului faraonului Tutankhamon şi, cum i se părea că lucrurile nu se vor mai sfârşi niciodată, a întrerupt construcţia mormântului. Aşa încât, mormântul lui Tutankhamon a rămas mic şi neînsemnat în comparaţie cu mormintele vecine ale marilor faraoni. Mai mult, Ay şi-a însuşit o parte din comoara pe care Tutankhamon o pregătise pentru lumea de Dincolo. Dar învoiala făcută cu Horemheb îl obliga pe Ay să înlesnească unirea lui Horemheb cu prinţesa Baketamon. În felul acesta, după moartea Lui Ay, Horemheb putea obţine coroanele Egiptului, în ciuda faptului că provenea dintr-o familie atât de neînsemnată de oameni de rând. Aşa se face că Ay a convenit cu preoţii Templului ca, în timp ce învingătorului Horemheb i se va sărbători triumful, prinţesa Baketamon va trebui să-şi facă apariţia sub înfăţişarea teribilei zeiţe Sekhmet şi să i se dăruiască chiar în templul zeiţei. În felul acesta, căsătoria lor se legifera printr-o confirmare divină şi Horemheb însuşi devenea divin. Aşa convenise Ay cu preoţii Templului, dar şi prinţesa Baketamon urzise cu mare grijă propria ei intrigă. Eu ştiu sigur că regina Nefertiti o incitase la aceasta, din cauză că-l ura pe Horemheb şi spera că, alături de Baketamon, ar fi putut ajunge cea mai puternică femeie a Egiptului, dacă planul lor ar fi reuşit.

Planul lor era nelegiuit şi atroce, doar din viclenia unei femei înăcrite se putea naşte un astfel de plan. Planul lor era imposibil de crezut şi a fost aproape de reuşită tocmai din cauza neverosimilităţii lui. Cui i-ar fi putut trece prin minte că aşa ceva este posibil? Abia după ce această intrigă a fost descoperită, s-a putut înţelege de ce hitiţii au oferit cu atâta generozitate pacea, de ce au cedat Megidonul şi ţara Amuru, de ce au mai făcut şi încă multe alte concesii. Hitiţii au fost, totuşi, înţelepţi şi au păstrat în tolba lor o săgeată, a cărei existenţă, Horemheb şi Ay nu ar fi putut-o bănui. La încheierea păcii, Horemheb şi Ay au crezut că nu au pierdut nimic şi nu şi-ar fi putut imagina că Egiptului i s-a făcut o concesie. Horemheb ar fi putut să se îndoiască de hitiţi, din cauza excesivei lor generozităţi, dar el fusese orbit de succesele lui militare şi pe lângă aceasta, el însuşi dorea pacea, atât pentru stabilitatea puterii Egiptului, cât şi pentru a o avea, în sfârşit, pe Baketamon de soţie, fiindcă deja de prea mulţi ani o dorise şi atâta aşteptare devenise insuportabilă pentru pasiunea lui, acum şi mai aprinsă, de a se uni cu sângele faraonic. Paradoxal, tocmai el, un om care nu voia să se îndoiască de nimic, nu a observat şiretenia hitiţilor.

După moartea soţului ei, regina Nefertiti se resemnase şi aducea jertfe lui Amon, dar nu ar fi putut să suporte şi gândul de a fi dată la o parte de la guvernarea Egiptului şi nici ideea că ar putea fi a doua femeie în palatul de aur. Ea era în continuare frumoasă, în ciuda vârstei înaintate şi frumuseţea ei probabil că s-ar fi veştejit, dacă nu ar fi îngrijit-o continuu meticulos, cu cele mai preţioase uleiuri, care erau în acea vreme de câteva ori mai scumpe decât greutatea lor în aur. Datorită frumuseţii, câştigase de partea ei numeroşi nobili ai Egiptului, nobili care-şi trăiau viaţa în palatul de aur ca nişte trântori dintr-un stup de albine şi roiau inutil în jurul unui faraon fără importanţă. Prin inteligenţă şi viclenie, ea câştigase încrederea şi prietenia prinţesei Baketamon, ai cărei orgoliu înnăscut se transformase într-o flacără mistuitoare, care îi acaparase toată fiinţă. încât se poate spune că orgoliul prinţesei Baketamon era un soi de nebunie, mai mare decât oricare altă iubire de sine, de care sunt atinşi alţi oameni. Ea devenise atât de orgolioasă din cauza sângelui ei sacru, încât nici unui om obişnuit nu-i mai era îngăduit să o atingă şi nimeni nu avea voie să păşească deasupra umbrei pe care ea o lăsa pe pământ. Ea îşi păstrase ostentativ virginitatea şi era convinsă că în tot Egiptul nu exista un bărbat demn de ea, fiindcă prin vinele ei curgea sângele sacru al marilor faraoni. Ea depăşise deja vârsta normală pentru căsătorie şi bănuiesc că fecioria ei de care făcea atâta caz, i se suise la cap şi-i îmbolnăvise inima şi că doar un bărbat viguros, cu care să împartă patul, ar mai fi putut-o vindeca. Era în continuare frumoasă, dar în frumuseţea ei era ceva atemporal, din cauza rigidităţii şi orgoliului. Ea interzisese sclavilor să o atingă, de aceea îşi îngrijea singură frumuseţea, geloasă pe ea însăşi.

Nefertiti i-a zgândărit şi mai mult orgoliul şi a făcut-o să creadă că este predestinată pentru cele mai însemnate fapte eroice şi că trebuie să salveze Egiptul din mâinile pretendenţilor la tron, proveniţi din categoria oamenilor de rând. Nefertiti i-a povestit despre marea regină Hatşepsut, fiica lui Tutmosis I, care, pentru a fi asemenea faraonilor, a domnit ca şi cum ar fi fost bărbat, apărând în chip de Osiris cu barbă şi cu o centură din coadă de leu. Nefertiti s-a dus împreună cu Baketamon la impunătorul templu de piatră cu coloane albe şi cu terase pline de mirt şi au admirat amândouă imaginile marii regine care a guvernat Egiptul de pe tronul faraonilor. Nefertiti a făcut-o pe Baketamon să creadă că frumuseţea ei aminteşte de frumuseţea marii regine.

Nefertiti i-a spus multe vorbe despre Horemheb, aşa că Baketamon, cu mândria ei de fecioară frustrată, a început să aibă oroare de Horemheb, care provenea din categoria oamenilor de rând şi care era mai voinic decât toţi nobilii Egiptului. Şi îi era peste putinţă să suporte gândul că Horemheb ar putea obţine prin ea coroana Egiptului, după ce, siluind-o în maniera grosolană a soldaţilor, i-ar profana sângele sacru. Inima oamenilor este inconsecventă şi capricioasă; eu presupun că, la început, Baketamon nu-l ura pe Horemheb, fiindcă nu se putea ca frumuseţea tânărului puternic, abia sosit la curtea faraonului – şi pe atunci, Horemheb era frumos ca un zeu – să nu-i fi încălzit măcar o dată privirea, chiar dacă de acest lucru ea nu a fost conştientă.

Intenţiile lui Ay şi Horemheb erau clare, Tutankhamon era deja mort, războiul din Siria se apropia de sfârşit. De aceea, pentru Nefertiti a fost destul de uşor s-o manevreze cum a vrut ea pe Baketamon. Eu nici nu cred că Ay şi-a ascuns intenţiile lui faţă de Nefertiti, fiindcă ea îi era fiică, şi nici pentru Nefertiti nu a fost greu de înţeles jocul pe care-l făceau Ay şi Horemheb. Numai că Nefertiti îşi ura tatăl, care, după ce a profitat de pe urma ei cât a putut, nu a mai ţinut cont de ea; fiindcă ea fusese soţia faraonului blestemat, a închis-o în casa de aur şi nu i-a mai permis să ia parte nici la petrecerile de la curte. Presupun că erau şi alte motive pentru care Nefertiti îşi ura tatăl, dar nu doresc să povestesc mai multe, fiindcă nu sunt sigur că ar fi adevărate; eu nu cred în toată bârfa din casa de aur, chiar dacă ştiu că palatul de aur al faraonilor ascundea între pereţii lui multe adevăruri teribile şi că numele i-ar fi putut fi casa tenebrelor. Spun doar atât: frumuseţea şi inteligenţa unei femei, căreia anii i-au făcut inima ca piatra, este o combinaţie nefericită, mai periculoasă decât un pumnal scos din teacă, mai tăioasă decât secera de aramă a carelor de asalt. Intriga urzită de Nefertiti şi însuşită de Baketamon confirmă cel mai bine vorbele mele.

Acest plan viclean a fost descoperit abia atunci când, reîntors în Teba, Horemheb se învârtea pe lângă odăile prinţesei Baketamon, în speranţa de a o vedea şi de a-i vorbi, chiar dacă Baketamon evita să-l întâlnească şi refuza să-l vadă. Din întâmplare, Horemheb a observat când un mesager hitit a vrut să-i vorbească prinţesei Baketamon şi cum prinţesa i-a ieşit în întâmpinare. Horemheb s-a mirat mult de ce mesagerul a întârziat un timp peste măsură de mare la ea. De aceea, din proprie iniţiativă, fără să se consulte cu Ay, l-a arestat pe hitit. Arogant, hititul l-a ameninţat şi i-a vorbit aşa cum numai un om sigur pe puterea lui poate vorbi.

Horemheb i-a povestit ciudata întâmplare lui Ay şi, în puterea nopţii, ei au pătruns cu forţa în apartamentul prinţesei, i-au omorât sclavii, care încercaseră să li se opună, şi au găsit corespondenţa pe care Baketamon o ascunsese în cenuşa vaselor de cărbuni. După ce au citit acele tăbliţe, s-au înspăimântat, au închis apartamentul prinţesei Baketamon şi i-au postat gardieni la uşă să o supravegheze, apoi au pus-o şi pe prinţesa Nefertiti sub supraveghere. Şi chiar în acea noapte, ei au venit la mine, în vechea casă a turnătorului de aramă, pe care Muti o reconstruise din nou cu argintul dat de Kaptah. Ei au sosit în întunericul nopţii cu o litieră simplă, fără alergători în faţa litierei care să le anunţe trecerea, şi aveau feţele acoperite ca să nu-i poată recunoaşte nimeni. Eu nu dormeam, fiindcă, de când mă întorsesem din Siria, sufeream de insomnie, noapte după noapte, din cauza ororilor văzute acolo. M-am sculat din pat imediat după ce am auzit bombăneala de nemulţumire a lui Muti. La început, neştiind cine sunt, Muti nu le-a permis să intre în casă şi a bombănit enervată fiindcă ei i-au poruncit să mă trezească. M-am sculat din pat, am aprins lămpile şi am ieşit în întâmpinarea oaspeţilor, presupunând că ei au nevoie de vreun ajutor medical. M-am mirat când am văzut cine sunt oaspeţii şi i-am poruncit lui Muti să ne aducă vin, după care am trimis-o din nou la culcare. Horemheb era neliniştit şi voia s-o omoare pe Muti, fiindcă văzuse cine sunt ei şi fiindcă ar fi putut să asculte ceea ce urma să discutăm noi. Niciodată până atunci nu-l mai văzusem atât de neliniştit pe Horemheb şi pot spune că acest lucru mi-a făcut mare plăcere, fiindcă Horemheb, de la o vreme, mă enerva. De aceea, i-am spus:

— N-am să permit să o omori pe Muti. Bănuiesc că te doare capul de poţi rosti o asemenea absurditate. Muti este o femeie bătrână, care nici nu aude bine şi care doarme noaptea sforăind ca un hipopotam. Dacă ai puţină răbdare, tu însuţi o vei putea auzi cum sforăie Mai bine bea vin şi crede-mă că nu are nici un rost să-ţi fie teamă din cauza unei femei bătrâne. Dar Horemheb mi-a spus iritat:

— Eu nu am venit la tine, Sinuhe, să discutăm despre sforăit, îmi este tot una dacă ea respiră aici sau în lumea de Dincolo când Egiptul este în pericol de moarte. Tu trebuie să salvezi Egiptul. Ay i-a întărit spusele rostind:

— Într-adevăr, Egiptul este în pericol de moarte şi chiar şi eu sunt în pericol. Este o situaţie disperată. De aceea am venit la tine.

Eu am zâmbit amar şi le-am întins să vadă palmele mele goale. Atunci, Horemheb mi-a arătat tăbliţele de argilă ale regelui Suppiluliuma şi mi le-a dat să le citesc. Mi-a mai dat să citesc şi copiile după răspunsurile pe care prinţesa Baketamon le trimisese la Hattuşaş regelui hitiţilor încă înainte de terminarea războiului. După ce am citit acele scrisori, nu mi-a mai venit să râd, iar vinul şi-a pierdut gustul în gura mea, fiindcă Baketamon îi scria regelui hitit următoarele:

Sunt fiica faraonului şi sângele care curge prin trupul meu este sacru şi nu există în Egipt un bărbat care ar putea fi demn de mine. Am auzit că tu ai mulţi băieţi. De aceea, trimite-mi unul dintre ei, pentru a sparge o amforă împreună şi fiul tău va domni alături de mine peste tot Egiptul.

Această scrisoare era atât de surprinzătoare, încât la început, prudent, regele Suppiluliuma a refuzat să creadă aşa ceva şi a trimis un emisar secret, care avea cu el atât de ciudata tăbliţă pe care prinţesa Baketamon o trimisese şi trebuia să se lămurească asupra exigenţelor şi condiţiilor în care s-ar fi putut încheia o astfel de căsătorie. Baketamon a confirmat oferta şi într-o altă scrisoare, în care îl asigura pe rege că nobilii Egiptului erau de partea ei, mai mult, că şi preoţii lui Amon nu aveau nimic împotriva acestei alianţe. Această scrisoare l-a convins pe regele Suppiluliuma de sinceritatea intenţiilor ei, de aceea el s-a grăbit să încheie pacea cu Horemheb şi a pregătit imediat plecarea în Egipt a fiului său, Şubattu. Prinţul Şubattu trebuia să plece din Kadeş într-o zi favorabilă, aşa scria regele într-o penultimă scrisoare, iar în ultima tăbliţă, cea primită cu o zi înainte de prinţesa Baketamon, regele anunţa că prinţul, însoţit de o caravană care transporta daruri pentru prinţesa Baketamon, era deja pe drum spre Egipt.

Pe când citeam aceste tăbliţe, Ay şi Horemheb se angajaseră într-o discuţie aprinsă şi Horemheb îi spunea lui Ay:

Deci aceasta este recompensa pentru tot binele pe care ţi l-am făcut, pentru războiul în care i-am învins pe hitiţi şi pentru toate suferinţele pe care le-am suportat. Aş fi fost mai câştigat dacă aş fi lăsat un câine orb să-mi păzească interesele în Egipt cât timp am fost în război, fiindcă de la tine nu te poţi aştepta la un câştig mai mare decât de la un proprietar de bordel, pe care-l plăteşti bine şi te lasă cu buza friptă mai înainte de a apuca să vezi o bucăţică din curul târfei pentru care ai plătit. Într-adevăr, Ay, eşti un căcăcios; niciodată n-am mai întâlnit un bărbat ca tine şi regret mult ziua în care ţi-am strâns mâna pentru întărirea înţelegerii noastre. Acum nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să ocup cu armata mea Teba şi să-mi pun singur pe cap cele două coroane ale faraonilor Egiptului. Spune şi tu dacă nu eşti bleg!

Ay a răspuns:

Niciodată preoţii nu ar consimţi. Eu mă îndoiesc că preoţii şi nobilii i-ar fi promis prinţesei Baketamon ceva, dar dacă ar fi aşa, situaţia în care ne aflăm nu ar putea fi schimbată, indiferent de numărul soldaţilor cu care tu ai intra în Teba. Despre popor, nu are rost să vorbim, fiindcă mulţimea este ca boul cu funia la gât şi pe care oricine îl poate conduce încotro vrea. Nu, Horemheb, dacă prinţul Şubattu soseşte în Teba şi sparge o amforă cu Baketamon, s-a terminat cu puterea noastră şi nici cu armata nu-i putem împiedica să se unească, fiindcă o intervenţie a armatei Egiptului este ca un nou război. De altfel, un nou război ar ruina puterea noastră şi ar distruge tot ceea ce cu atâta trudă am construit. Într-adevăr, am fost un câine orb, dar cum puteam oare bănui că aşa ceva se poate întâmpla, când niciodată până acum nu s-a mai întâmplat? Cum, necum, Sinuhe trebuie să ne ajute.

Pe toţi zeii Egiptului, am spus eu indignat. Oare cum aş putea eu să vă ajut pe voi? Eu nu sunt decât un medic şi mie nu-mi stă în putere să conving o femeie nebună să-l iubească pe Horemheb.

Dar Horemheb mi s-a adresat:

Tu ne-ai ajutat deja o dată şi trebuie să ştii că cine a luat vâsla în mâinile lui o dată, vrea – nu vrea, trebuie să vâslească până la capăt. Tu va trebui să ieşi în întâmpinarea prinţului Şubattu şi să-l împiedici să ajungă în Egipt. Cum o vei face, noi nu ştim şi nici nu vrem să ştim. Îţi spun doar atât: nu vrem să se înţeleagă că prinţul a fost asasinat, fiindcă acest lucru ar putea genera un nou război cu hitiţii. Dacă voi dori un alt război cu hitiţii, am ambiţia ca eu însumi să hotărăsc vremea potrivită.

Vorbele lui m-au îngrozit şi au început să-mi tremure genunchii, am simţit că începe să mi se destrame limba şi când am vorbit, parcă mi se răsucise în gură. I-am spus:

Dacă este adevărat că o dată v-am ajutat, am făcut-o mai mult din motive personale decât pentru Egipt. Acest prinţ nu mi-a făcut nici un rău. Eu nu l-am văzut decât o singură dată, în cortul său, acest lucru s-a întâmplat în ziua morţii lui Aziru. Ascultă Horemheb, nu face din mine un asasin secret, decât aşa prefer să mor; oricum, moartea este mai puţin dezonorantă decât crima. Dacă i-am întins faraonului Akhenaton băutura mortală, am făcut-o şi pentru că i-am vrut binele, era atât de bolnav şi îmi era şi prieten.

Horemheb a încruntat din sprâncene şi a început să se lovească nervos cu cravaşa peste picioare, iar Ay a spus:

Sinuhe, tu eşti un bărbat cu judecată. Tu înţelegi că noi nu putem tolera sacrificarea Egiptului pentru capriciile unei muieri necălărite. Crede-mă, nu există o altă posibilitate. Prinţul trebuie să moară în drum spre Egipt şi nu are nici o importanţă dacă moare într-un accident sau din cauza vreunei boli, cum-necum, trebuie să moară. De aceea, tu trebuie să pleci imediat ca să-l întâlneşti în deşertul Sinai ca mesager al prinţesei Baketamon, iar în calitate de medic să-l consulţi dacă este apt ca bărbat pentru o căsătorie. El te va crede, te va primi bucuros şi te va întreba multe despre prinţesa Baketamon pentru că, la urma urmelor, prinţul nu este decât un om şi-l roade şi pe el curiozitatea, ca pe toţi oamenii; bănuiesc că el se va fi întrebat deja de multe ori ce fel de vrajă îl va fi legat pe el de Egipt. O, Sinuhe, ceea ce ai tu de făcut este uşor şi nici darurile pe care le vei primi după aceea nu sunt de dispreţuit. Tu vei ajunge unul dintre cei mai bogaţi oameni ai Egiptului.

Horemheb a adăugat:

Alege repede Sinuhe, şi nu uita că ai de ales între viaţă şi moarte. Tu înţelegi că dacă refuzi, nu te putem lăsa viu, chiar de-ai fi tu şi de-o mie de ori prietenul nostru, fiindcă urechile tale au ascultat prea multe lucruri pe care nimeni nu ar trebui să le cunoască. Se pare că numele Sinuhe, pe care mama ta l-a ales, ţi-a fost piază-rea, fiindcă te-ai apropiat de secretele faraonilor. Aşa că, spune doar încă un cuvânt de împotrivire şi-ţi tai gâtul de la o ureche la alta, cu toate că acest lucru nu mi-ar plăcea Tu eşti cel mai bun slujitor al nostru, de aceea nu am avut încredere în nimeni altul pentru o astfel de treabă. Fiindcă tu eşti legat de noi printr-o crimă comună, noi vom împărţi cu tine răspunderea şi pentru această nouă crimă, dacă, după părerea ta, este o crimă să aperi Egiptul de nebunia unei femei şi de domnia hitiţilor.

Am înţeles că doar faptele mele mă antrenaseră în acea ţesătură dură şi încâlcită, din care nu mai puteam ieşi niciodată în jurul meu se răsucea o frânghie la care eu însumi împletisem. Începutul ei se pierdea în deşert, venise o dată cu mine pe apa care m-a dus la Senmut şi Kipa. Frânghia exista deja atunci când Ptahor a intrat în casa tatălui meu, era alături de mine şi în noaptea morţii marelui faraon. Dar din clipa în care l-am omorât pe faraonul Akhenaton, destinul meu s-a unit pentru totdeauna cu destinul lui Horemheb şi al lui Ay, chiar dacă, pierdut în tristeţea, amărăciunea şi singurătatea mea, nu am ştiut acest lucru.

— Tu ştii prea bine, Horemheb, că eu nu mă tem de moarte, am spus eu apărându-mă inutil cu aceste vorbe.

Vorbisem mult despre moarte, într-o vreme chiar îmi dorisem moartea, dar în acel moment nu voiam să mor. În acel moment, moartea mi se părea un oaspete dezgustător într-o noapte întunecoasă, nu, nu voiam ca pumnalul lui Horemheb să-mi taie beregata, nu voiam să mor prosteşte. Scriu aceste cuvinte pentru mine şi nu vreau să le înfrumuseţez cu nimic spre a mă pune pe mine într-o lumină mai favorabilă înaintea unui eventual cititor. M-a îngrozit puternic gândul morţii în noaptea aceea, m-a îngrozit şi mai târziu, când a venit pe neaşteptate, întotdeauna m-am simţit insuficient de pregătit pentru moarte. Fără să vreau, m-am gândit într-o clipă la zborul de săgeată al rândunelelor deasupra Nilului, la vinul din portul Tebei, la gâştele fripte de Muti, care numai în Teba sunt atât de gustoase. Voiam să mai trăiesc. M-am gândit şi la Egipt. Faraonul Akhenaton trebuise să moară pentru ca Egiptul să trăiască. Dar atacul împotriva hitiţilor ar fi putut fi evitat, dacă Horemheb ar fi vrut. Akhenaton îmi fusese prieten, acest prinţ era un străin pentru mine. Dacă, pentru a apăra Egiptul, i-am întins faraonului Akhenaton băutura aducătoare de moarte, de ce nu l-aş omorî şi pe prinţul Şubattu, tot pentru a apăra Egiptul?

Altora, când sunt puşi în faţa unor situaţii înspăimântătoare, li se face foame şi sete. Mie mi se lipeau ochii de somn, dar am găsit puterea să strig:

— Pune-ţi pumnalul înapoi în teacă, Horemheb, fiindcă tâmpenia aceea de tăiş mă enervează. Să fie aşa cum doreşti. Voi salva Egiptul de pericolul hitit. Cum o voi face, într-adevăr, nu ştiu, presupun că-mi voi pierde şi eu viaţa dacă prinţul va muri. Şi aşa, viaţa mea nu mai are o prea mare importanţă şi oricât ai fi de mirat, prietene Horemheb, află că nici eu nu vreau ca hitiţii să domnească peste Egipt. Dar nu o voi face pentru vreo recompensă, o voi face pentru că aşa vreau eu. O voi face pentru că acest lucru era deja scris în stele încă înainte de a mă naşte şi ceea ce este scris în stele nu se mai poate schimba. Primiţi coroana din mâinile mele, Horemheb şi Ay, primiţi coroana faraonilor şi binecuvântaţi-mi numele, fiindcă eu, Sinuhe, un medic fără importanţă, vă fac pe voi faraoni!

Rosteam aceste vorbe şi-mi venea să râd la gândul că, poate, prin vinele mele curgea sângele sacru al faraonilor. Poate că eu eram adevăratul moştenitor al regatului faraonilor. Poate că eu eram acela care avea dreptul la coroana Egiptului, nu Ay, care la începuturi fusese doar un neînsemnat preot al soarelui, nu Horemheb, ai cărui părinţi erau doar nişte umili crescători de animale şi miroseau puternic, ca brânza pe care o preparau. Mi-am pus palmele pe gură ca să-mi înăbuş râsul, am chicotit ca o babă isterică. Am râs la gândul că, dacă eu aş fi avut duritatea lui Horemheb sau sângele rece al vicleanului Ay, nu ar fi fost chiar atât de imposibil să mă ridic pe tronul faraonilor. Dar puterea mă înspăimânta, iar coroana însângerată a faraonilor mă umplea de oroare. Poate că, într-adevăr, în vinele mele era amestecat sângele soarelui cu sângele transparent din Mitanni, sângele unui amurg, de aceea eram lipsit de putere şi de ambiţii. Râdeam şi nu mai puteam să mă opresc. Dacă m-aş fi oprit, m-ar fi apucat tremuratul şi somnul. Felul acesta în care trupul meu şi simţurile mele reacţionează în anumite situaţii-limită mă deosebeşte de alţi oameni.

Râsul meu l-a enervat pe Horemheb, care încrunta din sprâncene şi se lovea peste picioare cu cravaşa de aur, dar pe Ay nu l-a deranjat râsul meu, fiindcă el era un bărbat bătrân şi obosit şi nu mai făcea deosebire între râsul şi plânsul oamenilor. Ay era preocupat în exclusivitate de el însuşi. În acel moment i-am văzut pe amândoi dezbrăcaţi de imaginea multicoloră a veşmintelor lor uşoare, i-am văzut ca pe nişte hoţi, care furau trupul muribund al Egiptului, i-am văzut ca pe nişte copii, care voiau să se joace cu coroana faraonilor şi cu însemnele puterii, atât de dependenţi de dorinţa şi de patima lor, încât niciodată să nu poată fi fericiţi. M-am concentrat puternic, şi ochii mei au văzut viitorul. I-am spus lui Horemheb:

Prietene Horemheb, coroana este grea. Oare tu ai presimţit acest lucru în seara vreunei zile de vară, când erai copil şi duceai animalele la râu să se adape şi când duhurile nopţii se văicăreau în jurul tău?

Dar Horemheb mi-a spus:

Pregăteşte-te de drum, fiindcă corabia te aşteaptă. Tu trebuie să ieşi în calea lui Şubattu în deşertul Sinai, mai înainte ca el să fi ajuns la Tanis.

Aşa stând lucrurile, am plecat în mare grabă din Teba, Horemheb mi-a pus la dispoziţie cea mai rapidă corabie. Am urcat pe ea puţin după miezul nopţii, acolo am isprăvit de mâncat gâscă friptă pe care Muti mi-o servise la prânz. Am luat cu mine o mare cantitate de vin, care să-mi ţină tovărăşie la drum, nici nu pot descrie tristeţea şi deznădejdea de care eram cuprins.

Pe corabie am avut timpul să chibzuiesc şi cu atâtea gânduri, timpul a trecut repede. I-am îndemnat cu băţul pe vâslaşi să se grăbească şi le-am promis daruri bogate, deoarece cu cât cântăream mai mult situaţia, cu atât mai mult înţelegeam imensul pericol care ameninţă Egiptul. Era un pericol asemănător norilor negri de nisip care se ridică în deşert.

Faptele oamenilor nu sunt simplu de înţeles şi de lămurit şi niciodată un vin deja făcut nu se limpezeşte mai mult cu un alt vin, oricât de limpede ar fi al doilea vin, ci doar se amestecă. Nici acum eu nu ştiu sigur dacă ceea ce am făcut atunci am făcut din dragoste pentru Egipt sau numai pentru mine. Poate că această faptă am făcut-o doar pentru că în acea noapte, în casa mea, m-am temut de moarte şi poate că, după aceea, am încercat să mă mint pe mine însumi, ca să repar durerea din inima mea, fiindcă eu nu sunt un ucigaş de meserie şi sufăr pentru fiecare om ca un măgar lovit cu pietre; poate că am îmbrăcat totul cu veşminte strălucitoare, împodobite cu pene de struţ, dacă am ajuns să cred eu însumi că prin fapta mea salvez Egiptul. Acum, la bătrâneţe, nu mai cred aşa, dar atunci, în timpul călătoriei în josul Nilului, eram grăbit, fierbinţeala aventurii mă ardea, pleoapele mi se umflaseră şi nu am dormit liniştit.

Am fost singur, mai singur decât toţi oamenii de pe pământ, fiindcă dacă nici mie însumi nu mă puteam dezvălui complet, cu atât mai mult, nu aş fi putut cere ajutorul nimănui pentru ceea ce aveam de făcut. Fiindcă secretul nu era al meu, era secretul faraonilor şi, dacă l-aş fi dezvăluit, ar fi însemnat ca mii şi mii de oameni să moară. Trebuia să fiu viclean ca un şarpe de apă, pentru a nu cădea pe jăratic. Trebuia să mă port cu multă prudenţă, fiindcă, dacă hitiţii ar fi descoperit intenţiile mele, moartea îmi va fi fost cumplită. Eram foarte tentat să fug şi să mă ascund departe de toţi, aşa cum făcuse Sinuhe, cel din poveste, când aflase din întâmplare secretele faraonilor. Mă bătea gândul să încerc să-mi schimb destinul, fără să-mi mai pese dacă Egiptul se va prăbuşi. Dacă aş fi fugit, poate că lumea s-ar fi schimbat; astăzi lumea ar fi arătat altfel – dar dacă lumea ar arăta mai bine sau mai rău, n-aş putea spune. Acum, la bătrâneţe, înţeleg că toţi suveranii sunt la fel şi că nu are nici o importanţă care popor oprimă pe alt popor, fiindcă mulţimea săracă are întotdeauna parte de suferinţă. Poate că îmi era indiferent dacă fug sau nu. Oricum, dacă aş fi fugit, niciodată nu aş mai fi putut fi fericit. Nu, nu este aşa, nu sunt fericit, chiar dacă nu am fugit. Zilele fericite s-au risipit o dată cu tinereţea mea.

Dar eu nu am fugit şi fiindcă sunt slab. Când un om este atât de slab precum sunt eu, se lasă condus de un altul, nu are încredere în el şi îi este frică să-şi aleagă singur drumul. Când omul este atât de slab, mai bine ar fi să-şi curme singur zilele decât să se abată de la drumul pe care alţii l-au ales pentru el. Presupun că în lume sunt destui oameni slabi, dar lucrul acesta nu mă ajută cu nimic.

Prinţul Şubattu trebuia să moară. La umbră, sub acoperişul aurit al cabinei, alături de butoiul cu vin, până la urmă, am găsit felul în care să-l omor încât să nu planeze nici o bănuială asupră-mi şi nici Egiptul să nu fie răspunzător de fapta mea. Nu era uşor de conceput un astfel de plan. Nu mă îndoiam că prinţul hitit călătorea însoţit de o importantă suită, că hitiţii erau bănuitori şi vegheau straşnic pentru siguranţa lui. Chiar dacă l-aş fi întâlnit pe prinţ singur în deşert, tot nu l-aş fi putut ucide cu o săgeată sau cu lancea, fiindcă săgeata sau lancea ar fi rămas în el şi ar fi fost o dovadă a crimei. Mi-au trecut prin minte tot felul de variante prosteşti, de pildă: să-i trezesc interesul pentru acel animal ciudat al deşertului, vasiliscul, ai cărui ochi sunt două pietre verzi, despre care se spun atâtea poveşti, să plec împreună cu el în deşert, promiţându-i prinţului că eu, fiind posesorul unei formule magice, îl pot scoate în cale pe acel rar animal; apoi să-l împing într-o prăpastie în care să-şi frângă gâtul şi să moară. Planuri de acest fel erau copilăreşti. Garda personală a prinţului nu l-ar fi lăsat să se aventureze singur în deşert, de altfel, era mai mult ca sigur că nu voi putea vorbi niciodată cu prinţul între patru ochi şi că nu aş putea strecura neobservat de nimeni otravă în mâncarea sau în băutura lui. Într-o manieră obişnuită, în nici un caz, nu-l puteam otrăvi.

Am încercat să-mi amintesc toate poveştile despre otrăvile secrete ale preoţilor şi despre otrăvirile care s-au întâmplat în casa de aur. Ştiam că există mijloace cu ajutorul cărora se pot dezvolta în copaci fructe, care, după ce se coc, au un suc otrăvitor. Ştiam că există manuscrise, care îţi aduc încet moartea când le desfăşori, ştiam că există flori, al căror miros este aducător de moarte. Dar toate acestea erau secrete ale preoţilor, pe care eu nu le cunoşteam, poate că unele dintre povestiri nici nu erau adevărate. Şi chiar dacă aş fi ştiut acele secrete, oare cum aş fi putut să facă să crească pomi roditori în deşert? Manuscrise doar scribii desfăşurau, nu era treabă de prinţ acest lucru, ca să nu mai spun că era absurdă povestea cu mirositul florilor. Puteam să aştept eu mult şi bine până să-i treacă prin cap unui hitit să miroasă o floare; la caracterul lor, la altceva nu aveai la ce să te aştepţi decât, eventual, să o calce în picioare.

Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mi se părea mai greu de găsit o soluţie. Regretam că nu-l am lângă mine pe Kaptah, el avea totdeauna la îndemână o rezolvare surprinzătoare pentru orice situaţie. Am lăsat deoparte toate iluziile şi poveştile şi m-am gândit în exclusivitate la ceea ce ştiam sigur despre moarte din experienţa mea de medic. Dacă prinţul Şubattu ar fi fost bolnav şi dacă aş fi fost chemat eu să-l îngrijesc, ar fi fost uşor să-i pregătesc moartea fără ca cineva să mă bănuiască de ceva; medicii şi-au băgat adesea în mormânt pacienţii, dacă au vrut, toată lumea ştie acest lucru. Numai că prinţul nu era bolnav, iar dacă ar fi fost, l-ar fi îngrijit un medic hitit.

Am povestit atât de mult despre gândurile mele, dar misiunea pe care mi-o încredinţase Horemheb nu era deloc uşoară; nu voi povesti despre tot ce mi-a trecut prin minte atunci, am să povestesc mai departe despre ceea ce am făcut. La Casa Vieţii din Memfis mi-am completat rezerva de leacuri şi nimeni nu s-a mirat când am cumpărat nişte otrăvuri puternice, fiindcă în doze foarte mici, amestecate cu alte extracte din plante, anumite otrăvuri vindecă diverse boli. Din Memfis am continuat drumul fără nici o oprire până la Tanis, iar de acolo am fost purtat cu o litieră de-a lungul drumului de război, prin deşert spre Siria, însoţit şi protejat de o suită întreagă de care de luptă.

Horemheb obţinuse informaţii corecte despre drumul prinţului Şubattu. L-am întâlnit după trei zile de drum de la zidurile cetăţii Tanis. Prinţul Şubattu călătorea în litieră şi avea cu el care grele de luptă, care-l protejau în timpul călătoriei, care uşoare de luptă, care cercetau mai înainte drumul pe care urma el să treacă, şi măgari cu spinarea încărcată de provizii şi de daruri, pe care urma să le ofere prinţesei Baketamon. Dacă Horemheb ar fi plătit un bandit ca să-l omoare pe prinţ, nu ar fi reuşit banditul să ajungă la prinţ niciodată, fiindcă împrejurul prinţului era o armată de hitiţi.

Faţă de mine şi faţă de modeştii ofiţeri care mă însoţeau, hitiţii au fost deosebit de amabili. De altfel, ei sunt întotdeauna civilizaţi şi prietenoşi, dacă nu se află în conflict cu cineva. Ei ne-au întâmpinat şi i-au ajutat pe soldaţii egipteni să ridice corturile pentru noapte şi au pus împrejurul corturilor paznici, spunând că ne asigură protecţia împotriva bandiţilor şi leilor, ca să putem dormi liniştiţi. Dar auzind prinţul că am sosit ca mesager al prinţesei Baketamon, nemaiputând de curiozitate să aştepte până dimineaţa, m-a invitat în cortul lui chiar în acea seară. Era un bărbat tânăr şi curajos, care avea nişte ochi mari şi limpezi ca apa. Prima oară când îl văzusem, în apropiere de Megidon, în dimineaţa zilei când a murit regele Aziru, prinţul a avut ochii tulburi, fiindcă băuse mult vin. Bucuria şi curiozitatea îi accentuau culoarea întunecată a feţei, nasul îi era mare, iar dinţii lui sclipeau de albi ce erau, ca dinţii animalelor sălbatice. A râs fericit şi m-a privit în ochi când i-am întins scrisoarea falsă, scrisă de Ay în numele prinţesei Baketamon. Mi-am coborât braţele la genunchi şi m-am înclinat în faţa lui ca şi cum el mi-ar fi fost deja suveran. Am fost amuzat când l-am văzut pe prinţ ieşindu-mi în întâmpinare, fiindcă era îmbrăcat în veşminte egiptene, care nu i se potriveau deloc. El mi s-a adresat:

Fiindcă viitoarea mea soţie a avut încredere în tine şi fiindcă tu eşti medicul regal, eu nu am nimic de ascuns faţă de tine. De aceea îţi spun că prinţul, care este în curs să se căsătorească, va fi credincios soţiei lui şi ţării soţiei lui. Ţara soţiei mele va fi şi ţara mea şi obiceiurile Egiptului vor fi şi obiceiurile mele, chiar dacă acum, când voi ajunge în Teba, nu voi fi decât un străin. Aştept cu nerăbdare să văd toate, minunile Egiptului, despre care am auzit atât de mult povestindu-se. Dar şi mai nerăbdător sunt să o văd pe marea mea soţie regală, fiindcă împreună cu ea voi întemeia o nouă dinastie în Egipt. De aceea, povesteşte-mi despre ea, despre statura ei, despre trupul ei, despre şoldurile ei, ca şi cum ai vorbi unui egiptean. Nu trebuie să-mi ascunzi nimic despre ea, tu trebuie să ai încredere în mine, fiindcă eu am încredere în tine ca şi cum tu ai fi fratele meu.

Nu mă puteam îndoi de încrederea pe care o avea în mine, când îi vedeam pe ofiţerii înarmaţi, care stăteau în spatele lui. Tot din cauza încrederii, uşa cortului era păzită de soldaţi hitiţi, care ţineau lăncile îndreptate spre spatele meu. Am făcut abstracţie de soldaţi, m-am înclinat în faţa lui şi i-am spus:

Puternica prinţesă Baketamon este cea mai frumoasă femeie a Egiptului. Din respect pentru sângele ei sacru, ea şi-a conservat virginitatea şi, chiar dacă este cu câţiva ani mai în vârstă decât tine, frumuseţea ei nu are vârstă, faţa ei este asemănătoare lunii, iar ochii ei sunt ovali ca frunzele de lotus. Ca medic, te pot asigura că şoldurile ei sunt apte pentru a naşte copii, deşi sunt înguste, fiindcă în Egipt, toate femeile au şoldurile înguste. Ea m-a trimis la tine ca să te asigur că, într-adevăr, trupul ei corespunde tuturor exigenţelor pe care un soţ le poate pretinde; tu nu trebuie să ai nici o îndoială, ea te aşteaptă cu nerăbdare, deoarece, până acum, ea nu a mai cunoscut îmbrăţişările unui bărbat.

Prinţul Şubattu şi-a umflat pieptul, şi-a îndoit braţele ca să i se vadă muşchii şi mi-a spus:

Braţul meu poate îndoi cel mai dur arc şi între pulpele picioarelor mele pot strânge un măgar până se sufocă. Figura mea nu are nici un cusur, după cum tu însuţi vezi şi nici nu-mi aduc aminte când am fost ultima oară bolnav.

Tu eşti, într-adevăr, un tânăr fără experienţă, i-am spus eu, şi nu cunoşti obiceiurile Egiptului, dacă-ţi închipui că prinţesa egipteană este o femeie pe care s-o întinzi cu braţele tale ca pe un arc sau să o zdrobeşti între pulpele tale ca pe un măgar. În nici un caz nu poate fi vorba de aşa ceva şi eu îţi voi explica cum obişnuiesc să se iubească egiptenii, pentru a nu te dezonora în faţa prinţesei.

Cuvintele mele l-au ofensat pe prinţul Şubattu, fiindcă el era un tânăr orgolios şi, la fel ca fiecare hitit, obişnuia să se fălească cu bărbăţia şi vigoarea lui. Ofiţerii lui au râs şi acest lucru l-a ofensat şi mai mult, obrazul i s-a răvăşit de furie şi el a scrâşnit din dinţi. Dar el a vrut să se arate indulgent, după obiceiul egiptean, de aceea, mi-a răspuns liniştit:

Eu nu sunt un băiat fără experienţă, cum presupui tu, lancea mea a intrat deja în multe burdufuri şi nu cred că va avea motive să fie nefericită prinţesa, dacă o voi învăţa obiceiurile ţării Haiti.

I-am spus:

Nu mă îndoiesc că tu eşti foarte puternic, suveranul meu, dar cred că te înşeli când afirmi că nici nu-ţi aminteşti când ai fost ultima oară bolnav. Eu sunt medic şi văd după obrajii şi după ochii tăi că în acest moment stomacul tău, care este deranjat, te supără şi că eşti oarecum bolnav.

Până la urmă, nu este om care să nu creadă că este bolnav, dacă se afirmă acest lucru cu ostentaţie şi dacă el însuşi este dispus să te asculte. Fiecare om simte nevoia să fie răsfăţat şi capitulează când este îngrijit şi mângâiat; din toate timpurile medicul a ştiut acest lucru, care l-a ajutat să-şi sporească cunoştinţele. Şi am avut avantajul că eu cunoşteam deşertul, ştiam că apa deşertului conţine leşie şi provoacă celor care nu sunt obişnuiţi cu ea diaree. Prinţul Şubattu, mirat de vorbele mele, a strigat enervat:

Greşeşti, Sinuhe egipteanule, eu niciodată nu mă simt bolnav. Dar este adevărat că stomacul meu este sensibilizat de la acest drum şi că m-am aşezat de multe ori pe vine în fiecare zi de când am plecat din ţara mea. De unde ştii acest lucru, eu nu înţeleg, dar este clar că eşti mai iscusit decât medicul meu, care nu a observat suferinţa mea.

Apoi, după ce şi-a pipăit ochii şi fruntea, a spus:

Într-adevăr, mă dor ochii, poate fiindcă toată ziua am privit nisipul roşu al deşertului, fruntea îmi arde şi nici nu mă simt atât de bine cum aş fi dorit.

I-am spus:

Cel mai bine ar fi ca medicul tău să-ţi prepare ceva care să-ţi însănătoşească stomacul şi care să te facă să dormi bine. În deşert bolile intestinelor sunt dificile şi eu însumi am văzut mulţi soldaţi egipteni care au murit din această cauză în timpul marşului spre Siria. Nimeni nu ştie care sunt cauzele adevărate ale acestei boli. Unii spun că vine de la vântul otrăvitor al deşertului, alţii spun că este adusă de apă, iar alţii dau vina pe lăcuste. Dar eu nu mă îndoiesc că până mâine dimineaţă tu vei fi sănătos, dacă medicul tău îţi va prepara un amestec eficient de leacuri.

A ascultat vorbele mele şi a rămas gânditor, ochii lui s-au făcut mici, s-a uitat mai întâi la comandantul gărzii, apoi mi-a spus şmechereşte, ca un copil:

Amestecă-mi tu cele mai bune leacuri, Sinuhe, fiindcă tu cunoşti mai bine decât medicul meu această stranie maladie a deşertului.

Dar eu nu eram atât de nebun pe cât credea el, am făcut cu mâna un semn de refuz, apoi am spus:

Pentru nimic în lume. Eu nu mă încumet să-ţi prepar ţie leacuri, fiindcă, dacă starea sănătăţii tale s-ar înrăutăţi, m-ai putea acuza că eu, ca egiptean, îţi doresc răul. Dar medicul tău o poate face la fel de bine, poate că mai bine decât mine, fiindcă el cunoaşte mai bine decât mine construcţia trupului tău şi vechile lui sensibilităţi, de fapt nici nu trebuie să facă nimic altceva decât să prepare un leac simplu, care să-ţi strângă stomacul.

El a zâmbit şi a spus:

Cred că sfatul tău este bun. Aş vrea să mănânc şi să beau împreună cu tine, ca tu să-mi povesteşti despre viitoarea mea soţie regală şi despre obiceiurile Egiptului. Într-adevăr, n-ar fi deloc plăcut ca să întrerup frecvent povestirea pentru a alerga în spatele cortului şi a mă aşeza pe vine.

Aşa se facă că el a trimis după medicul său, care era un hitit ursuz şi suspicios, şi am discutat cu el despre diferite leacuri. Dar după ce a observat că eu nu vreau să rivalizez cu el, a încercat să fie seducător cu mine şi s-a folosit de sfatul meu ca să prepare pentru prinţ un leac constipant şi, tot după sfatul meu, l-a făcut destul de puternic. Fusese în intenţia mea să fie aşa. După ce a preparat leacul, medicul a sorbit din cupă, apoi i-a întins-o prinţului. Observându-l, pe când prepara leacul, mi-am dat seama că este un medic iscusit. De fapt, vorbele mele l-au deconcertat, fiindcă el a simţit în mine un medic mai bun decât el, de aceea s-a folosit de sfatul meu. Eu ştiam că prinţul nu este bolnav şi că acea indispoziţie stomacală ar fi putut trece fără nici un leac. Dar eu voiam ca suita lui să-l creadă bolnav, voiam ca stomacul lui să fie strâns, pentru ca otrava pe care urma să i-o dau să nu poată fi eliminată prea repede. Mai înainte de a lua masa, pe care prinţul dăduse ordin să fie pregătită în cinstea mea, m-am dus în cortul meu şi am băut ulei de măsline, până mi-am umplut stomacul, pentru a-mi proteja propria viaţă, deşi acest lucru nu mi-a făcut nici o plăcere. Apoi am luat cu mine un ulcior mic cu vin, în care amestecasem otravă, apoi îl sigilasem din nou. Ulciorul era atât de mic, încât conţinea doar două cupe de vin. M-am întors în cortul prinţului, m-am aşezat pe covoarele lui, am mâncat mâncarea pe care sclavii lui mi-au servit-o, am băut vinul pe care paharnicul lui l-a turnat în cupa mea şi, cu toate că tot timpul mi-a fost o greaţă puternică de la uleiul de măsline, am povestit numeroase anecdote amuzante despre moravurile Egiptului şi prinţul se prăpădea de râs şi râdeau de nu mai puteau şi ofiţerii din suita lui. Prinţul râdea cu poftă, îi sclipeau ochii când râdea şi m-a lovit cu mâna pe spate şi mi-a spus:

Eşti un bărbat foarte simpatic, Sinuhe, chiar dacă eşti egiptean. După ce voi ajunge faraon, tu vei fi medicul regal. Într-adevăr, de-atâta râs am uitat şi de durerile de pântece, grozav ai mai povestit despre particularităţile iubirii în Egipt, dar, după mine, astfel de obiceiuri sunt pentru trândavi şi nu cred că m-aş alege din practicarea lor cu o prea mare plăcere. Presupun că egiptenii au creat aceste obiceiuri pentru a evita să aibă copii. De aceea, trebuie să învăţ eu Egiptul cum fac dragoste hitiţii. Ofiţerii mei vor prelua conducerea provinciilor Egiptului şi cred că prin aceasta voi face un mare bine Egiptului dar, mai înainte de orice, îi voi da prinţesei Baketamon ceea ce cred eu că-i trebuie.

Prinţul îşi lovea genunchii cu mâinile, râdea continuu şi bea vin. Şi a rostit pătimaş:

Acum ar trebui să fie prinţesa aici, ce-aş mai tăvăli-o pe covorul ăsta. Povestirile tale, Sinuhe, mi-au zgândărit poftele şi abia aştept să ajung la Teba. Am s-o fac să ragă de fericire în braţele mele. Cerule sfânt şi sacră zeiţă a Pământului! Voi face să strige de fericire tot Egiptul! Dacă ţara Hatti şi Egiptul se vor uni, nu va mai exista în lume un regat care să ni se poată opune nouă, vom supune şi vom stăpâni toate cele patru zări ale lumii; regatul egiptenilor şi hitiţilor se va întinde pe tot pământul, de la o mare la alta. Dar mai înainte de toate, va trebui ca trupul Egiptului să fie tare ca fierul şi inima să-i ardă ca flacăra, nu ca acum, când fiecare egiptean crede că moartea este mai bună decât viaţa. Doresc ca toate acestea să se împlinească repede!

El a ridicat potirul şi a sorbit tot vinul, după ce, mai întâi, a răsturnat câteva picături pentru zeiţa Pământului şi a împroşcat în aer alte câteva pentru zeul Cerului. Cupa lui era goală. Toţi hitiţii erau puţin ameţiţi de la vin şi veseli; povestirile mele le risipise orice suspiciune. Am profitat de ocazie şi am spus:

Eu nu vreau să te jignesc şi să vorbesc rău despre vinul tău, dar probabil niciodată nu ai gustat din cele mai bune vinuri ale Egiptului; dacă ai fi gustat vinul negru al Egiptului, orice alt vin ţi s-ar fi părut subţire ca apa. Trebuie să mă ierţi că beau alt vin decât tine, dar vreau să mă simt fericit în această noapte.

Am agitat ulciorul cu vin, am rupt sigiliul ostentativ, ca el să vadă, am turnat patetic vin în cupa mea, până s-a revărsat pe afară, am băut cupa de vin şi am rostit cu înflăcărare:

Ah, acesta este vin din Memfis, acesta este vinul piramidelor, care se măsoară cu aurul, puternic, încântător, ameţitorul vin al Egiptului, care nu are egal în nici o ţară.

Într-adevăr, vinul era tare şi bun, îl amestecasem cu mirt şi după ce l-am deschis, parfumul de mirt s-a răspândit în tot cortul. Am simţit pe limbă otravă aducătoare de moarte, mi-a tremurat bărbia când l-am băut, dar nu li s-a părut hitiţilor nimic suspect, poate că au gândit doar că sunt şi eu ameţit. Prinţul Şubattu, mort de curiozitate, a întins cupa lui spre mine şi a spus:

Pentru tine, eu nu mai sunt un străin, iar nu peste mult timp voi fi stăpânul şi faraonul tău. Dă-mi şi mie să gust din acest vin, fiindcă dacă nu voi gusta din el, nu te voi putea crede că este chiar atât de bun pe cât de mult îl lauzi.

Am strâns ulciorul de vin la piept, l-am apărat cu mult zel şi am spus:

Acest vin nu este de ajuns pentru doi bărbaţi. Din păcate, eu nu am mai mult cu mine. Iar din acest vin delicios nu dau la nimeni, din acest vin vreau să mă îmbăt, fiindcă este o zi fericită, ziua legământului veşnic al Egiptului cu ţara Hatti. „Hiihaahaa!” am strigat eu. Răgeam ca un măgar, cu ulciorul strâns la piept. Apoi, plin de tandreţe, am spus:

Sora mea, mireasa mea, scumpa mea, doar gâtul meu este casa ta, doar în burta mea este cuibul tău moale şi n-am să permit nici unui străin să se atingă de tine.

Hitiţii se tăvăleau de râs, li se îndoiseră spinările şi-şi loveau genunchii cu mâinile, iar Şubattu îmi întindea cupa ca să i-o umplu şi se ruga de mine ca un copil. Am continuat jocul, care-i amuza extraordinar de mult pe ofiţerii hitiţi, mi-am luat un aer tragic şi am început să plâng pentru vinul pe care-l pierdeam şi nu mi-a fost deloc greu să plâng, fiindcă îmi era o frică de moarte în acel moment. I-am umplut cupa, dar pe când îi turnam, prinţul s-a uitat neliniştit împrejur, cred că din instinct, a vrut să se păzească. După obiceiul hitit, el mi-a întins cupa şi mi-a spus:

Onorează-mi vinul, fiindcă eşti prietenul meu, vreau să-ţi fac această favoare.

El nu i-a mai dat paharnicului său să guste vinul. Am băut un gât zdravăn de vin, după aceea, el a golit cupa, şi-a şters gura cu limba, şi-a ascultat trupul cu capul aplecat şi a spus:

Într-adevăr, Sinuhe, vinul tău este tare şi se ridică la cap ca fumul şi-mi arde ca focul stomacul, iar în gură continuă să fie gustul lui amărui, pe care am să-l îndepărtez cu vinul meu de la munte.

Şi-a umplut cupa cu vin şi a golit-o repede şi eu am fost sigur că otrava va lucra în el până dimineaţă, fiindcă stomacul lui era constipat şi mâncase abundent.

Am băut vin până nu am mai putut, am simulat că m-am îmbătat Am aşteptat încă un timp, cam atât cât o jumătate din cantitatea de apă a unei clepsidre curge, ca să nu trezesc suspiciunea hitiţilor, apoi am plecat ia cortul meu. Am ascuns sub veşminte ulciorul gol. Hitiţii care m-au însoţit spuneau tot felul de grosolănii, fiindcă erau beţi şi cu greu am scăpat de ei. După ce ei au plecat, m-am ridicat din pat, mi-am vârât degetele în gură şi am dat afară totul din mine, şi uleiul şi otrava. Dar îmi era o teamă îngrozitoare şi o transpiraţie de moarte se scurgea din tot trupul meu, genunchii îmi tremurau şi m-am gândit că poate a mai rămas otravă, care a început să lucreze. Mi-am curăţat stomacul de mai multe ori, ultima oară am înghiţit un vomitiv, fiindcă singur nu mai eram în stare să dau ceva afară din mine.

Cu toate că eram epuizat, am găsit puterea pentru a sparge ulciorul şi a-i îngropa cioburile în nisip. După aceea, m-am întins în aşternutul meu şi am vegheat şi am tremurat de frică şi din întuneric m-a urmărit toată noaptea chipul lui Şubattu, care râdea cu ochii lui limpezi ca apa unui lac. El era, într-adevăr un bărbat frumos şi atunci, în întunericul nopţii, îi vedeam chipul, nasul, ochii, dinţii lui strălucitori şi albi.

Mi-a fost de mare ajutor orgoliul hitiţilor; prinţul Şubattu nu voia să admită că este bolnav, în ciuda durerilor cumplite de stomac pe care le avea a doua zi dimineaţă. Pentru a-şi diminua efortul, s-a urcat în litieră, dar şi acest lucru era un destul de mare efort. Eu mă simţeam lipsit de puteri, dar am făcut un efort să-mi ascund suferinţa. Toată ziua ne-am continuat drumul, iar pe când am depăşit litiera prinţului, el mi-a făcut semn cu mâna, m-a strigat şi a încercat să râdă. In cursul zilei, medicul lui i-a mai dat de două ori din leacul care să-i strângă stomacul şi încă nişte leacuri pentru diminuarea durerii, fiindcă starea lui era din ce în ce mai proastă, otrava lucra eficient; poate că dacă ar fi putut să-şi deşerte burta, încă ar mai fi putut rămâne în viaţă.

Seara, puterile l-au lăsat şi prinţul a trecut într-o stare de inconştienţă, ochii îi erau daţi peste cap, obrajii îi erau moi, de o culoare palid-verzuie. Medicul lui, alarmat, m-a chemat pe mine în ajutor. Şi eu m-am speriat când l-am văzut în starea aceea deplorabilă; pentru a nu fi demascat nici nu trebuia să mă prefac, fiindcă teama îmi dădea fiori reci încă din miezul zilei, în plus, eu însumi nu mă simţeam prea bine… Am spus că prinţul Şubattu este bolnav de boala deşertului, ale cărei prime semne le văzusem pe faţa lui încă mai înainte cu o seară, chiar dacă el atunci nu mă crezuse. Caravana s-a oprit şi noi l-am îngrijit pe prinţ în litieră, i-am administrat leacuri reconfortante şi i-am pus pietre încinse pe burtă, dar de fiecare dată, eram atent ca medicul hitit să-i prepare leacurile şi să i le administreze el însuşi, după ce reuşea să deschidă cu greutate dinţii lui încleştaţi. Ştiam că prinţul este muribund; doream, prin sfaturile mele, ca moartea să-i fie mai uşoară, altceva mai bun pentru el, n-aş fi putut face.

Când s-a făcut noapte, l-am dus în cortul său şi hitiţii s-au adunat în jurul cortului şi au început să-l jelească, să-şi rupă hainele de pe ei, să-şi toarne nisip în cap şi să-şi provoace singuri răni cu pumnalele, fiindcă toţi se temeau că-şi vor pierde viaţa dacă prinţul Şubattu va muri; într-adevăr, ar fi putut fi posibil ca regele Suppiluliuma, în marea lui disperare din cauza morţii fiului său, să-i omoare. Am vegheat alături de medicul hitit lângă aşternutul prinţului şi fumul torţelor, care au ars tot timpul, mi-au provocat dureri de ochi şi mi-au iritat nasul şi l-am văzut pe frumosul tânăr, care nu mai demult decât cu o zi înainte fusese puternic, sănătos şi fericit, cum se stinge uşor şi cum se urâţeşte, cum ochii lui devin verzi, spălăciţi, ca ochii unui peşte mort.

L-am văzut cum moare, am văzut frumoşii lui ochi, care aveau strălucirea pietrelor preţioase, cum se umplu de sânge şi cum se sting, pupilele, care s-au micşorat din ce în ce mai mult, până ce au ajuns două puncte negre. Spuma care-i ieşea din gură şi mucozităţile i-au îngălbenit dinţii, pielea trupului lui şi-a pierdut culoarea sănătoasă şi-i atârna, iar el îşi înfigea unghiile în pumnii strânşi de durere. Medicul hitit îşi spărgea capul şi se frământa să găsească cauza acestei boli sosite cu atâta repeziciune, fiindcă simptomele ei nu se deosebiseră cu nimic de simptomele unei obişnuite indispoziţii stomacale, de la care nu ar fi trebuit să i se întâmple nimic. Nimeni nu s-a gândit la otrăvire. Chiar dacă cuiva i-ar fi trecut prin minte aşa ceva, nimeni nu m-ar fi putut învinui, fiindcă eu însumi băusem din acelaşi vin, chiar şi din cupa lui. Aşa că eram absolvit de orice bănuială pentru ceea ce înfăptuisem cu multă abilitate, aducând Egiptului un serviciu util. Dar, după ce l-am văzut pe Şubattu cum moare, niciodată nu am putut fi mândru de ceea ce făcusem.

În dimineaţa următoare, înainte de a veni moartea, din prinţul Şubattu nu mai rămăsese decât un copil bolnav, care se zbătea în ghearele morţii şi-şi striga mama. Plângea încet şi o chema: „Mama mea, frumoasa mea mamă”. Apoi, degetele mâinilor lui, lipsite de putere, degetele au amorţit şi în ochii lui a venit moartea. Însă, puţin înainte de a muri, durerile i-au încetat, el a avut pentru o clipă un zâmbet clar de băieţel şi şi-a amintit de sângele lui regal. L-a chemat lângă el pe comandantul ofiţerilor din gardă şi i-a spus:

— Nimeni nu este vinovat de moartea mea, moartea a venit purtată de vântul deşertului. Am fost îngrijit de cel mai bun medic al ţării Hatti şi de primul medic al Egiptului. Dar iscusinţa lor nu m-a putut ajuta, fiindcă Cerul şi Pământul au voit ca eu să mor. Într-adevăr, deşertul nu este protejat de zeii noştri. Deşertul este protejat de zeii Egiptului şi zeii Egiptului protejează doar Egiptul. Pentru hitiţi, deşertul nu este binevoitor şi moartea mea este un semn, care confirmă acest lucru. Şi pentru carele noastre de război, deşertul este periculos, deşi mai înainte nu gândeam aşa. După ce voi muri, să fie date medicilor darurile care li se cuvin.

După care, adresându-mi-se mie, el a spus:

— Tu, Sinuhe, salut-o pe prinţesa Baketamon şi spune-i că, cu mare părere de rău, o eliberez pe ea de legământul făcut şi-mi pare şi mai rău că n-o voi putea răsturna pe patul de nuntă, atât pentru propria mea bucurie, cât şi pentru bucuria ei. Transmite-i salutările mele, fiindcă, într-adevăr, eu mor gândindu-mă la ea ca la o prinţesă din legende şi mor cu nemaipomenita ei frumuseţe în ochi, deşi nu am văzut-o niciodată.

A murit zâmbind. De multe ori, după dureri îngrozitoare, moartea aduce cu ea o fericire specială, care-i face pe muribunzi să zâmbească. Ochii lui s-au stins, mângâiaţi de o fericire doar de el ştiută. Îl priveam tremurând şi vedeam în el omul, semenul meu, de care nici o ţară, nici o limbă, nici o culoare a pielii nu mă deosebea. Ştiam că el a murit din cauza otrăvii, pe care i-am întins-o cu mâna mea ca să o bea, din cauza răutăţii mele, care mă împinsese să omor un om care îmi era frate.

Eram trist pentru toţi cei care muriseră din cauza mea, inima mea se zbătea neputincioasă în faţa morţii prinţului Şubattu. Lacrimile mi-au inundat ochii, au curs pe obrajii şi pe mâinile mele, mi-am rupt veşmintele de pe mine şi am urlat:

— Fratele meu, omule, nu muri!

Era prea târziu, el era deja mort. Hitiţii i-au pus trupul într-un butoi cu vin amestecat cu miere de albine, pentru a-l putea transporta nealterat la Hattuşaş, unde sunt mormintele regilor hitiţi, al căror somn etern este păzit doar de lupi şi de vulturi. Hitiţii au fost puternic impresionaţi de plânsul meu şi, la cererea mea, au scris pe o tăbliţă că eu nu sunt răspunzător de moartea prinţului şi că am încercat cu toată iscusinţa mea să-l îngrijesc ca să nu moară. Au scris pe argilă, folosind scrierea hitită, sigiliile lor cât şi sigiliul regal al prinţului Şubattu, ca nici o umbră de îndoială să nu plutească asupra Egiptului din cauza morţii stăpânului lor. Ei bănuiau că în Egipt sunt obiceiuri asemănătoare cu ale lor şi că prinţesa Baketamon mă va trimite la moarte când mă voi întoarce în Egipt cu vestea morţii prinţului Şubattu.

Aşa am salvat eu Egiptul de dominaţia hitită şi ar fi trebuit să fiu bucuros că lucrurile au ieşit atât de bine, dar nu am fost deloc fericit. Atâta doar, am simţit că, oricât de bine mi-ar merge, moartea mă însoţeşte cu încăpăţânare. Am devenit medic pentru a vindeca lumea cu iscusinţa mea, pentru a împiedica germenele morţii să încolţească, pentru a restabili un echilibru acolo unde începe să se destrame, dar tatăl meu şi mama mea au murit din cauza greşelilor mele, Minea a murit din cauza slăbiciunii mele, Merit şi micuţul Thot au murit din cauza orbirii mele, faraonul Akhenaton a murit din cauza prieteniei mele şi pentru salvarea Egiptului. La fel a murit şi prinţul Şubattu şi, în timp ce murea, am simţit că-l iubesc şi că n-aş mai fi vrut ca ei să moară. De aceea, am început să mă tem de ochii mei şi de mâinile mele. Pe când mă întorceam la Tanis, m-am gândit că sunt urmărit de un cumplit blestem, fiindcă tot ce am iubit mi-a fost dat să pierd. Eu însumi am fost – într-un fel sau altul – ucigaşul tuturor acelora pe care i-am iubit.

Am ajuns la Tanis, de acolo am plecat la Memfis, iar de la Memfis am călătorit până la Teba cu o corabie cu pânze. Când am ajuns în Teba, m-am dat jos din corabie la debarcaderul palatului de aur şi am pornit-o spre Horemheb şi Ay; ei mi-au ieşit în întâmpinare. Le-am spus:

Dorinţa voastră s-a împlinit. Prinţul Şubattu a murit în deşertul Sinai şi asupra Egiptului nu planează nici o umbră de bănuială.

Ei s-au bucurat mult de vorbele mele, Ay şi-a scos de la gât colierul de aur, însemnul purtătorului sceptrului regal, l-a pus la gâtul meu şi Horemheb a spus:

Povesteşte acest lucru şi prinţesei Baketamon, fiindcă ea nu m-ar crede dacă i l-aş povesti eu. Poate şi-ar imagina că, din gelozie, eu i-am ucis mult râvnitul prinţ hitit.

M-am dus la prinţesa Baketamon. Mi-a ieşit în întâmpinare. Obrajii şi buzele ei erau vopsite în roşu cărămiziu, dar în ochii ei ovali şi negri era o răceală de moarte. I-am spus:

Înainte de moarte, prinţul Şubattu te-a dezlegat de legământul făcut pentru căsătorie. El a murit în deşertul Sinai de boala intestinală a deşertului. Deşi a fost îngrijit atât de mine cât şi de cel mai renumit medic hitit, nu a putut fi salvat.

Ea şi-a scos brăţările de aur, le-a pus pe braţul meu şi a spus:

Vestea ta este bună, Sinuhe. Îţi mulţumesc pentru vorbele tale, care au ajuns la mine în momentul cel mai potrivit, fiindcă eu sunt deja preoteasa zeiţei Sekhmet şi mantia mea roşie este aproape gata pentru sărbătoarea victoriei. Cunosc destul de bine această boală de stomac care bântuie Egiptul, fiindcă fratele meu, Akhenaton, care era faraon, pe care-l iubeam, a murit din aceeaşi cauză. De aceea, te blestem, Sinuhe, fie-ţi mormântul blestemat, fie-ţi numele uitat pentru eternitate, fiindcă tu ai făcut din tronul faraonilor locul de joacă al criminalilor şi ai profanat sângele meu, sângele sacru al faraonilor.

Mi-am aplecat capul, am coborât braţele, m-am înclinat în faţa ei şi am spus:

Să se împlinească vorbele tale!

Apoi, am plecat înapoi, iar ea a poruncit sclavilor să măture pardoseala în urma mea până la pragul de ieşire din palatul de aur.

În timpul acesta, trupul faraonului Tutankhamon fusese deja pregătit pentru moartea eternă şi Ay i-a zorit pe preoţi să-l poarte spre mormântul săpat în partea de vest a munţilor, în valea unde erau mormintele regilor. Numeroase bogăţii au fost îngropate o dată cu el, dar comoara lui era mică, fiindcă Ay furase foarte mult din ea, mormântul lui Tutankhamon era neînsemnat faţă de mormintele vecine ale marilor faraoni, iar înmormântarea lui a fost la fel de neînsemnată ca şi viaţa lui din palatul de aur, unde a trăit înconjurat de jucării. După ce porţile mormântului lui Tutankhamon au fost zăvorâte şi sigilate, Ay a întrerupt starea de doliu şi a pus să se desfăşoare steaguri de sărbătoare pe drumul sfincşilor cu cap de berbec, iar Horemheb a trimis carele de luptă, care s-au instalat în toate pieţele Tebei şi la toate intersecţiile străzilor. Dar nimeni nu a ieşit în întâmpinarea noului faraon încoronat, fiindcă mulţimea era scârbită şi extenuată, ca un animal care este încontinuu împuns cu lancea de-a lungul unui drum ce nu se mai sfârşeşte niciodată. Nici măcar nu s-a întrebat cineva cât este de legală încoronarea lui Ay ca faraon. Oricum, nimeni nu se aştepta la ceva bun de la el.

Ay a fost încoronat faraon şi preoţii, cărora le făcuse numeroase daruri, l-au uns cu uleiul sacru şi i-au pus pe cap coroanele roşie şi albă, coroana cu crin şi coroana cu papirus. Preoţii l-au aşezat în barca de aur şi l-au purtat prin Teba, împodobit ca Amon, şi mulţimea l-a aclamat, fiindcă mulţimii i se dăruise pâine şi bere, iar pâinea şi berea erau un mare dar pentru oamenii din Teba, atât de sărac ajunsese Egiptul acelor vremuri. Eu şi mulţi alţii ştiam că Ay nu avea nici o putere, chiar dacă era faraon şi că, de fapt, Horemheb era adevăratul suveran al Egiptului, fiindcă armata era a lui. În ascuns, mulţi se întrebau de ce Horemheb însuşi nu luase în mâinile sale puterea şi de ce lăsase un bătrân ursuz să urce pe tronul faraonilor.

Dar Horemheb ştiuse bine ce face, vasul cu amărăciune al mulţimii încă nu se umpluse şi suferinţele Egiptului încă nu se sfârşiseră. Din ţara Kuş soseau veşti alarmante şi ţara Kuş cerea ajutor Egiptului în războiul pe care-l purta cu negrii. Iar în partea de vest, puterea Egiptului era fragilă, pietrele de hotar erau consolidate doar pe jumătate şi nici războiul cu hitiţii nu mai putea fi evitat din cauza Siriei. De aceea, Horemheb dorea ca mulţimea să-l învinuiască pe Ay pentru toate suferinţele ei, care aveau să urmeze şi, odată, mai târziu, să-l preaslăvească pe el, Horemheb, aducătorul de pace, cel mai bun suveran.

Ay nu gândea aşa, fiindcă titlul de faraon şi strălucirea coroanelor îl orbiseră. El era preocupat să scape cât mai repede de datoria pe care o avea faţă de Horemheb, datorie care făcea parte din înţelegerea lor din cauza morţii faraonului Akhenaton. De aceea, preoţii au pregătit cortegiul de sărbătoare al prinţesei Baketamon la templul zeiţei Sekhmet, au îmbrăcat-o pe ea cu veşmântul roşu, au împodobit-o cu bijuteriile zeiţei şi au condus-o la altar. În timpul acesta, Horemheb a sosit la templul zeiţei Sekhmet cu toată trupa lui, ca învingător al hitiţilor şi ca eliberator al Siriei. Toată Teba urla preamărindu-l şi, în faţa templului, el le-a dăruit soldaţilor coliere de aur şi medalii pentru vitejia lor, apoi le-a dat ordin să se risipească prin oraş. După aceea, el a intrat în templu şi preoţii au ferecat porţile de aramă în urma lui. Iar Sekhmet i s-a arătat lui Horemheb sub înfăţişarea prinţesei Baketamon, iar el a iubit-o cu patimă, fiindcă era soldat şi o aşteptase atât de mult.

În acea noapte, toată Teba a sărbătorit-o pe zeiţa Sekhmet, cerul era roşu incandescent şi pe toate străzile Tebei ardeau torţe şi lămpi, iar soldaţii lui Horemheb au băut până au secat toate crâşmele şi tavernele Tebei, după care au rupt uşile bordelurilor şi s-au iubit soldăţeşte pe stradă cu fetele Tebei. Mulţi oameni s-au ales cu răni în acea noapte, soldaţii au aprins peste tot focuri de sărbătoare şi câteva case chiar au ars, dar nici o nenorocire prea mare nu s-a întâmplat. Noaptea aceea de veselie nebună a fost încheiată şi, dimineaţa, toţi soldaţii s-au adunat din nou la templul zeiţei Sekhmet pentru a-l vedea pe Horemheb când iese din templu. Şi, după ce porţile de aramă ale templului s-au deschis şi Horemheb şi-a făcut apariţia, uimiţi, ei au urlat zgomotos şi au înjurat în toate limbile pământului, fiindcă Sekhmet fusese, într-adevăr, o leoaică, din moment ce umerii lui erau jupuiţi, ca şi cum o leoaică i-ar fi zgâriat cu ghearele. Acest lucru i-a distrat grozav de mult pe soldaţi, de aceea, ei l-au îndrăgit pe Horemheb şi mai mult decât înainte. Dar pe prinţesa Baketamon, preoţii au purtat-o până la debarcader într-o litieră acoperită şi ea s-a întors în palatul de aur fără ca mulţimea să o poată vedea. După plecarea ei, soldaţii au pătruns în templu, au adunat de pe pardoseala de piatră hlamida ei roşie mototolită, au sfâşiat-o şi au împărţit între ei bucăţelele de stofă, ca să le aducă noroc şi să-i ferească de vrăjitoriile femeilor care li se opun. Aşa a fost noaptea nunţii prietenului meu Horemheb şi nu ştiu cât de fericit a fost el atunci, fiindcă imediat şi-a adunat din nou trupa, a instruit-o şi a plecat spre est pentru a începe războiul în ţara Kuş. Preoţii zeiţei Sekhmet nu au adus nici o jertfă pentru protecţia soldaţilor egipteni, s-au mulţumit să se îmbuibe singuri până s-au umflat de atâta carne şi vin, acolo, în templu.

Iar preotul Ay, orbit de bucuria puterii, mi-a spus:

— Nimeni nu este mai mare decât mine în ţara Kemi şi acum nu mai are importanţă dacă trăiesc sau mor, fiindcă un faraon nu moare niciodată, iar după ce voi muri, mă voi înălţa în barca de aur a tatălui meu Amon şi, cu toate pânzele desfăşurate, voi naviga spre cer, direct în ţara de Dincolo. Ca faraon, nu mai am de ce să mă tem că Osiris mi-ar cântări inima pe cântarul lui şi că drepţii lui judecători, pavianii, îi vor prezenta lui faptele mele rele. Nu mai am de ce să mă tem că aş putea fi azvârlit în gura Devoratorului. Acum, de când am îmbătrânit, se întâmplă ca duhurile nopţii să mă viziteze şi să-mi aducă aminte fapte pe care aş vrea să le uit. Sunt, într-adevăr, mulţumit că am ajuns faraon, fiindcă nu am de ce să mă mai tem de moarte.

Nu s-a sfiit să vorbească aşa în faţa mea, fiindcă eram legaţi prin crime comune şi nu şi-ar fi putut închipui că aş fi putut să vorbesc rău despre el, fiindcă vorbind rău despre el, ar fi fost ca şi cum aş fi vorbit rău despre mine însumi. Ay era deja un bărbat atât de bătrân şi de obosit, încât îi tremurau genunchii când mergea, faţa lui palidă îi era brăzdată de riduri adânci şi părul lui, odinioară negru, încărunţise de mult. El însuşi îşi simţea singurătatea şi, dacă mi se adresa mie, o făcea fiindcă crimele noastre ne uneau şi n-avea rost să se teamă de mine. Am râs cu amărăciune după ce i-am auzit vorbele şi mi-am bătut puţin joc de el când i-am spus:

Fiindcă acum tu eşti un bărbat bătrân, bănuiam că eşti mai înţelept. Oare tu crezi că mirosul uleiurilor cu care preoţii te-au uns te-au făcui nemuritor? Cu sau fără coroana faraonilor pe cap, eşti acelaşi bărbat bătrân şi nu mă îndoiesc că după ce vei muri, nu vei mai fi nimic.

Buzele lui au început să tremure, ochii lui erau plini de groază şi el mi-a spus cu o voce plângătoare:

Deci, tu crezi că a fost inutil tot ceea ce am făcut şi că în zadar am semănat moartea în jurul meu toată viaţa? Nu, tu greşeşti, Sinuhe! Preoţii îmi vor îmbălsăma trupul pentru viaţa eternă şi, o dată ce sunt faraon, nu încape îndoială că trupul meu este divin.

După aceea, de la o zi la alta, raţiunea lui a început să se degradeze şi puterea nu i-a mai adus nici o bucurie. Era neliniştit şi avea o frică teribilă de moarte, nu se putea bucura de nimic, îşi proteja sănătatea, nu se mai aventura să bea vin ca înainte şi se hrănea doar cu pâine uscată şi cu lapte fiert. Trupul lui era deja prea uzat, fiindcă în zilele lui bune şi-l otrăvise cu tot felul de leacuri, care să-i incite pasiunea şi să câştige dragostea reginei Tiy, de aceea, el nu se mai putea distra cu nici o femeie. De la o zi la alta, era din ce în ce mai speriat că ar putea fi asasinat şi erau zile când nu mânca nimic şi nici nu ar fi îndrăznit să atingă vreun fruct din copacii care erau în grădina palatului de aur, de teamă că ar fi putut fi otrăvit. Zilele bătrâneţii i-au fost acrite de propriile nelegiuiri şi, de atâta frică, devenise peste măsură de suspicios şi plin de cruzime. Când îşi făcea apariţia, lumea de la curte se ferea din calea lui, iar sclavii se ascundeau. Palatul de aur devenise un deşert locuit de un faraon nebun.

Sămânţa lui Horemheb începuse să încolţească în prinţesa Baketamon. Preoţii socotiseră cât timp trecuse de când Horemheb intrase în templul zeiţei Sekhmet. Vremea când ea trebuia să nască se apropia, dar prinţesa, disperată în neputinţa ei, îşi maltrata trupul, în speranţă că fătul ar putea să moară. Nu a reuşit să facă nimic altceva în afară de faptul că frumuseţea ei de altădată a dispărut. În trupul ei, viaţa fusese mai puternică decât moartea şi, la timpul cuvenit, ea a născut cu multe suferinţe un băiat. A suferit mult, fiindcă şoldurile ei erau prea înguste, iar băiatul fusese destul de mare. Imediat după naştere, medicii şi sclavii i l-au luat, ca nu cumva ea să-i facă vreun rău.

Despre acest copil şi despre naşterea lui, mai târziu, lumea a scornit numeroase poveşti. Unii povesteau că s-ar fi născut cu cap de leu, iar alţii că pe cap avea un coif de soldat. Eu, care l-am văzut, pot spune că băiatul nu avea nimic neobişnuit. A fost un copil sănătos şi puternic. Horemheb a trimis din ţara Kuş un mesager, pentru ca băiatul să fie înscris în cartea de aur a vieţii cu numele de Ramses.

Horemheb, învingător în războiul din ţara Kuş, pricinuise cu carele lui de luptă multe pierderi negrilor care, până atunci, nici nu mai văzuseră aşa ceva. Armata Egiptului a dat foc satelor şi colibelor lor de paie, a luat femeile şi copiii ca sclavi în Egipt. Bărbaţii au fost integraţi în armata Egiptului; ei au devenit buni soldaţi, nu mai aveau nimic de pierdut, fiindcă pierduseră tot, şi case, şi femei, şi copii. În felul acesta, în aşteptarea războiului cu hitiţii, Horemheb a format o nouă armată. Negrii erau nişte bărbaţi zdraveni, care nu se temeau de moarte şi se înfierbântau când auzeau sunetele tobelor şi dansau frenetic în jurul rândurilor de toboşari.

Horemheb a trimis în Egipt mulţi sclavi care să lucreze pământul. Şi cirezi imense de vite au fost trimise din ţara Kuş în Egipt. Aşa se face că culturile au început să crească ca în vremurile marilor faraoni, copiilor Egiptului nu le-a mai lipsit laptele, iar preoţilor animalele de jertfă şi carnea. Dar cea mai mare parte a populaţiei din ţara Kuş a fugit dincolo de pietrele de hotar ale Egiptului, în junglă, în ţara elefanţilor şi girafelor, aşa că ţara Kuş a rămas pustie mulţi ani. Egiptul nu a suferit din această cauză, fiindcă şi aşa, încă din timpul lui Akhenaton, ţara Kuş nu mai plătea tribut Egiptului ca în epoca marilor faraoni, când fusese cea mai mare sursă de bogăţie pentru Egipt; se spune că, pe atunci, ţara Kuş era mai prosperă chiar decât Siria.

După doi ani de război în ţara Kuş, Horemheb s-a întors victorios şi o bună parte din bogăţiile cu care s-a întors le-a dăruit locuitorilor Tebei. Triumful a fost sărbătorit zece zile şi zece nopţi. În acest timp, nimeni nu a muncit şi soldaţii beţi mergeau de-a lungul străzilor Tebei behăind ca ţapii, iar după aceea, mai târziu, multe femei din Teba au născut copii cu pielea neagră.

Horemheb îşi ridica în braţe băiatul, îl învăţa să meargă şi îmi spunea cu mândrie:

Priveşte, Sinuhe, din trupul meu s-a născut o nouă dinastie regală. Prin vinele fiului meu curge sângele sacru al faraonilor, chiar dacă după ce eu m-am născut am călcat pe bălegar, nu pe pardoseli de lapislazuli.

Imediat după întoarcerea în Teba, Horemheb s-a dus să-l vadă pe Ay, dar Ay, îngrozit, a zăvorât uşa dormitorului regal, a pus scaunele şi a împins chiar şi patul până în dreptul uşii şi, de după uşa baricadată, i-a strigat lui Horemheb cu vocea lui ascuţită de bătrân:

Pleacă de-aici, Horemheb! Eu sunt faraonul. Ştiu prea bine că ai venit să mă omori şi să-mi iei coroana.

Horemheb a râs îngăduitor, a deschis uşa cu o lovitură de picior şi i-a răsturnat patul, apoi l-a ridicat în braţele lui puternice pe Ay şi i-a spus:

Eu nu te voi ucide niciodată, vulpoiul meu bătrân, nu te voi omorî, proxenetul meu, fiindcă tu-mi eşti mai drag decât tata-mare şi viaţa ta îmi este preţioasă într-adevăr, plămânii tăi deja scârţâie, îţi curg bale din gură şi genunchii îţi tremură, dar tu mai ai încă zile de trăit, Ay şi trebuie neapărat să mai trăieşti atât cât ţine un război, pentru ca Egiptul să aibă un faraon pe care să-l urască.

Cuvintele lui Horemheb nu au reuşit să-i risipească neîncrederea; Ay tremura şi plângea ca un copil strângându-şi între mâini genunchii, care-i tremurau, şi se ruga pentru sufletul său. Aşa că lui Horemheb i s-a făcut milă de el şi a plecat, dar după aceea, a fost tot timpul cu ochii pe el şi a pus dintre subordonaţii lui să-l supravegheze, ca nu cumva Ay să facă nebunii când el va fi fost plecat. Timpul lui Ay deja trecuse şi din Ay cel de altădată, nu mai rămăsese decât un bătrân cărunt şi fără minte, iar oboseala îl făcea incapabil să poarte coroana de sărbători, fiindcă îi era frică să nu-i tremure capul în faţa mulţimii.

Soţiei sale, prinţesa Baketamon, Horemheb îi adusese daruri nenumărate: pulbere de aur în coşuri împletite cu măiestrie, pene de struţ şi maimuţe vii, blănile leilor ucişi de săgeţile lui, dar ea nici nu a vrut să se uite la darurile lui. I-a spus doar atât:

Probabil, în faţa oamenilor, tu eşti bărbatul meu. Ţi-am născut un băiat, mulţumeşte-te cu atât. Trebuie să ştii că, dacă vei mai încerca încă o dată să te atingi de mine, voi necinsti patul tău şi te voi înşela cum încă niciodată o femeie nu şi-a înşelat bărbatul. Pentru a te face să-ţi ieşi din minţi, voi merge să mă distrez cu sclavii şi cu hamalii din port, mă voi tăvăli în toate pieţele Tebei cu căruţaşii şi, dacă încă vei îndrăzni să mă mai atingi, nu va exista bărbat, oricât de mizerabil ar fi, cu care să nu mă destrăbălez, pentru a te dezonora şi umili pe tine. În tot Egiptul nu există bărbat atât de josnic ca tine, mâinile tale miros a sânge, tot trupul tău miroase a sânge şi îmi este scârbă când eşti aproape de mine.

Dar rezistenţa ei a sporit şi mai mult pasiunea lui Horemheb şi, uitându-se la obrajii ei contractaţi de indignare, la şoldurile ei înguste şi la gura ei batjocoritoare, Horemheb a simţit cum se înăbuşă şi abia a putut să-şi stăpânească dorinţa. De aceea, a venit la mine să-şi plângă amărăciunea şi mi-a spus:

Sinuhe, oare de ce este aşa? Ce rău am făcut eu, de soţia mea îmi ocoleşte patul? Tu ştii cât de multe am făcut pentru a o câştiga pe ea şi pentru a avea gloria pe care o am, pentru a nu fi dispreţuia de ea, urmaşa adevăraţilor faraoni. De cele mai multe ori nici nu m-am atins de femeile frumoase pe care oamenii mei mi le aduceau şi le-am dăruit subordonaţilor mei, pentru a se bucura ei de ele. Într-adevăr, sunt de ajuns doar degetele de la mâini şi de la picioare pentru a socoti numărul femeilor cu care m-am distrat în toţi aceşti ani. Şi nici cu o prea mare plăcere nu m-am ales de la ele, fiindcă, strângându-le la piept, mă gândeam doar la ea, la Baketamon şi iarăşi la Baketamon, care m-a fascinat şi mă fascinează ca luna. Ce fel de magie este aceasta care-mi frământă trupul, îmi întunecă gândurile şi-mi biciuieşte sufletul ca otrava unui şarpe?

I-am spus:

Las-o-ncolo de femeie nebună, fiindcă ea însăşi suferă din cauza orgoliului ei. Teba este plină de femei frumoase şi de sclave cu şoldurile înguste, care ţi-ar putea aduce aceeaşi bucurie ca şi ea.

Dar Horemheb mi-a spus:

Vorbeşti altfel decât tu însuţi crezi. Eu vreau doar dragostea ei.

El a mai spus:

Indiferent de ce va fi să se întâmple, eu numai cu această femeie pot fi fericit. Sinuhe, dă-mi ceva să pun în băutura ei ca să doarmă!

L-am refuzat, dar el s-a dus la un vrăjitor şi s-a întors la palat cu o licoare vrăjită de pe urma căreia o femeie poate să înnebunească de dorinţă în braţele unui bărbat şi să simtă că în pântecele ei arde focul. Horemheb a turnat-o în mâncarea prinţesei Baketamon. Într-adevăr, licoarea a fost eficientă, dar smulgându-se cu un efort disperat din braţele lui, Baketamon i-a spus cu o ură şi mai mare decât înainte:

Aminteşte-ţi ce ţi-am spus! Adu-ţi aminte că te-am prevenit!

Horemheb era orb, nebun şi neobosit în pasiunea lui, aşa că i-a mai turnat şi în vin din licoarea miraculoasă Dar ea a adormit şi nici nu s-a deşteptat la mângâierile lui Horemheb. Cât de mare va fi fost fericirea lui Horemheb, n-aş putea spune. Presupun doar că fericirea i-a fost amară, dragoste putredă ca mucegaiul. De aceea a plecat în Siria imediat pentru a isprăvi războiul cu hitiţii.

Înainte de a pleca, mi-a spus:

Marii faraoni ai Egiptului au pus pietrele de hotar la Kadeş, eu voi înainta cu carele mele de luptă până ce voi vedea Kadeşul în flăcări.

După ce a constatat că grăuntele a început să încolţească din nou în ea, prinţesa Baketamon s-a închis în apartamentul ei, nu a mai vrut să vadă pe nimeni şi s-a îngropat în umilinţa ei. Slujitorii şi sclavii îi aduceau mâncarea la uşă, dar ea mânca atât de puţin, încât medicii din palatul de aur se temeau că va muri de foame. Când i s-a apropiat sorocul, i s-au pus păzitori secreţi, fiindcă toată lumea din palat se temea că ea va naşte singură şi-şi va trimite copilul pe Nil.

Aşa ceva ea nu a făcut. Când a venit vremea, ea a chemat medicii şi, în durerile naşterii, a încercat să zâmbească şi să se bucure de durerile ei, apoi i-a dat băiatului numele Seth, fără să-l întrebe pe Horemheb. Atât de mare i-a fost ura dacă a putut ea să-i dea propriului copil numele zeului morţii, vântului pustiitor al deşertului, numele unui zeu sterp.

Refăcându-se după naştere, prinţesa Baketamon şi-a uns trupul cu uleiuri fine, şi-a vopsit faţa, s-a îmbrăcat în veşminte din în regal, a luat o sclavă care să vâslească, a traversat Nilul şi a plecat singură în piaţa de peşte a Tebei. Acolo, ea s-a adresat catârgiilor, sacagiilor şi vânzătorilor de peşte:

Eu sunt prinţesa Baketamon, soţia marelui conducător al armatei Egiptului. Eu i-am născut doi băieţi şi n-am nici o bucurie de la el. De aceea, spun: veniţi să vă distraţi cu mine! Cred că aş putea fi fericită în braţele voastre, îmi plac mult mâinile voastre noduroase şi mirosul vostru sănătos de bălegar şi de peşte.

Bărbaţii din piaţa de peşte s-au mirat mult de vorbele ei. Lor le-a fost teamă şi s-au ferit din calea ei, dar ea i-a urmărit cu încăpăţânare, şi-a dat jos veşmintele de pe ea, pentru a le arăta frumuseţea trupului ei şi le-a spus:

Oare nu sunt destul de frumoasă pentru voi? Cine ştie, poate că sunt deja bătrână şi urâtă de vă daţi la o parte din calea mea, dar eu nu pretind de la voi nici un dar, doar câte o piatră de la fiecare bărbat care vrea să se distreze cu mine, n-are nici o importanţă ce fel de piatră; dar, mă voi dărui cu mai multă ardoare acelora care-mi vor aduce o piatră mai mare. Şi, credeţi-mă, mă voi strădui din toate puterile ca plăcerea voastră să fie nemaipomenită.

Niciodată până atunci, aşa ceva nu li s-a mai întâmplat bărbaţilor din piaţa de peşte şi cred că aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată în tot Egiptul. Ei s-au uitat pofticioşi la ea, ochii lor au fost incendiaţi de frumuseţea ei şi de veşmintele ei transparente din în regal, iar parfumurile uleiurilor cu care era uns trupul ei i-au ameţit. Pasiunea lor a început să ardă în faţa frumuseţii care li se oferea pe gratis şi ei şi-au spus unul altuia:

Aşa ceva niciodată nu s-a mai întâmplat. Într-adevăr, ea este o zeiţă, care ni se arată nouă fiindcă suntem agreaţi de ochii ei. Vom greşi dacă ne vom opune dorinţei ei; ea nu este asemenea femeilor obişnuite şi plăcerea pe care ne-o dăruieşte, este, cu siguranţă, plăcere divină.

Câţiva au spus:

În orice caz, plăcerea aceasta ne costă mai ieftin, fiindcă atât de ieftin nici femeile negre nu-şi vând iubirea şi, pentru a-şi vinde trupul, cea mai de pe urmă femeie cere întotdeauna cel puţin un bănuţ de cupru. S-ar putea ca ea să fie o preoteasă care strânge pietre pentru a construi un nou templu zeiţei Bastet, iar dacă noi nu-i vom face pe plac, nu vom fi agreaţi de zei.

Aşa se face că, bărbaţii din piaţa de peşte, pe jumătate codindu-se şi tot discutând între ei, au urmat-o până la malul Nilului, în stufăriş, unde ea i-a condus, pentru a fi la adăpost de privirile curioase ale celorlalţi oameni. Este drept că pescarii au spus:

Să nu o mai urmăm pe ea, poate că ea a venit din ape şi ne va trage şi pe noi în apă, poate ea este chiar zeiţa Bastet, poate capul i se va transforma într-un cap de pisică, poate că după ce o vom lua în braţe, ne va zgâria şi ne va smulge bărbăţia cu ghearele ei tăioase.

Cu toate aceste îndoieli, ei au urmat-o, vrăjiţi de frumuseţea şi de mirosul ei. Catârgiii râdeau de pescari şi spuneau:

Să-şi schimbe ea capul şi-n cap de peşte, n-are nici un rost să ne fie frică de picioarele ei, când tocmai de acolo ne vom alege cu cea mai mare plăcere.

Prinţesa Baketamon s-a iubit toată ziua cu bărbaţii din piaţa de peşte şi nu i-a tras nicidecum pe sfoară în ceea ce priveşte plăcerea pe care le-a oferit-o, dimpotrivă, a făcut cum a ştiut mai bine, ca ei să simtă o mare plăcere şi ei au fost, într-adevăr, foarte mulţumiţi şi mulţi i-au adus pietre mari, care se cumpărau la preţ bun de la cariera de piatră. Şi fiecare a spus următorului:

Într-adevăr, o astfel de femeie nu am mai întâlnit, gura ei este ca mierea curată, sânii ei sunt fragezi ca merele şi doar jarul pe care este fript peştele este atât de fierbinte ca pântecele şi îmbrăţişarea ei.

Apoi, după ce i-a mulţumit pe toţi, ei au invitat-o să mai vină prin piaţa de peşte şi i-au promis că vor strânge şi vor păstra pentru ea cât mai multe pietre, mai ales pietre mari. Ea le-a zâmbit cu timiditate şi le-a mulţumit că au fost atât de prietenoşi şi au făcut-o atât de fericită în ziua aceea. La întoarcere, seara târziu, ea a închiriat de la debarcader o barcă mai solidă, pentru că aceea cu care venise era prea mică pentru pietrele pe care le strânsese în cursul zilei.

De aceea, în următoarea zi, ea a făcut rost de o barcă mai mare şi le-a poruncit sclavelor să vâslească spre Teba şi să o aştepte lângă debarcader, iar ea a plecat în piaţa de legume şi de zarzavaturi. Acolo, ea le-a vorbit ţăranilor, care aveau mâinile aspre de la pământul pe care-l munceau, pielea zgrunţuroasă şi arsă de soare. În fiecare zi, ei cărau cu boii şi cu măgarii lor verdeţuri şi cereale în Teba, imediat după ce răsărea soarele. Ea a vorbit chiar şi cu gunoierii străzilor, cu curăţătorii de haznale şi cu gardienii, care, cu lăncile de lemn, arătau fiecărui vânzător locul pe care îl poate ocupa în piaţă. Ea le-a spus tuturor:

Eu sunt prinţesa Baketamon, soţia marelui conducător al armatei Egiptului, Horemheb. Dar el este un bărbat plictisitor şi fără vlagă. Cu trupul lui lipsit de putere bărbătească, nu-mi dă nici un pic de bucurie. El obişnuieşte să mă lovească cu răutate şi mă lipseşte de bucuria de a-mi vedea copiii mei dragi şi mă alungă din casă, încât, de cele mai multe ori, nu am şi eu un acoperiş deasupra capului. Veniţi şi distraţi-vă cu mine, faceţi-mă fericită, nu cer nici un dar de la voi pentru acest lucru, doar câte o piatră de la fiecare. Eu cred că o fericire atât de ieftină, nici de la femeile negre din Teba nu veţi putea cumpăra.

Ţăranii, măturătorii şi paznicii s-au intimidat puternic după ce i-au auzit cuvintele. Au început să discute aprins între ei şi mulţi spuneau:

Nici pe departe ea nu poate fi prinţesă, fiindcă niciodată o prinţesă nu a avut astfel de obiceiuri.

Dar ea i-a fermecat cu vorbele în continuare şi, după ce şi-a dezgolit trupul şi ei au văzut frumuseţea trupului ei, şi-au abandonat coşurile cu legume şi boii, au lăsat străzile nemăturate şi au urmat-o acolo unde ea i-a condus, în stufărişul de la malul Nilului. Şi, la malul apei, ei şi-au spus unul altuia:

O astfel de delicatesă nu-i este oferită săracului în fiecare zi. Pielea ei fină este atât de departe de pielea neagră şi tăbăcită a femeilor noastre, veşmintele ei sunt atât de minunate, mirosul pe care ea îl răspândeşte în jur este atât de plăcut. Am fi proşti dacă am refuza ceea ce ea, cu atâta generozitate, ne oferă. Trebuie să facem în aşa fel încât să înnebunească de plăcere în braţele noastre, să aibă şi ea, săraca, o dată, parte de o mare bucurie, ea, care de multe ori nu are o locuinţă în care să doarmă şi este atât de neglijată de bărbatul ei.

S-au distrat cu ea întrecându-se unul pe altul în pasiunea cu care au iubit-o şi, ca să se poată distra cu ea, ţăranii i-au adus pietre din pragurile cârciumilor şi tavernelor, iar gardienii pietre de la construcţiile faraonului. Dar, pe când se distrau cu ea, a început să le fie frică şi au spus:

— Dacă, într-adevăr, ea este soţia lui Horemheb, atunci când el va auzi despre cele ce s-au întâmplat astăzi, ne va omorî. Chiar dacă nu-şi poate face fericită femeia, el este un bărbat orgolios şi, ca oricare bărbat, căruia îi este rănită vanitatea, se va transforma într-un leu turbat. Dar, dacă noi vom fi foarte mulţi, el nu ne va putea omorî pe toţi, nimeni nu omoară pe toţi bărbaţii din Teba din cauza unei femei. Este în avantajul nostru dacă ea primeşte cât mai multe pietre.

Cea mai mare parte dintre ei s-au întors în piaţa de legume şi a povestit tuturor prietenilor şi cunoştinţelor despre ciudata şi fericita întâmplare, apoi s-au întors şi mai mulţi în stuful de la malul Nilului, aşa că spre stufăriş s-a bătut un drum larg în acea zi. În amurg, stuful arăta ca şi cum pe acel loc, o turmă de hipopotami se dăduse de-a rostogolul. În acea zi, în piaţa de zarzavaturi a fost o dezordine de nedescris şi numeroase mărfuri au fost furate, măgarii răgeau de sete în colţul străzilor, boii mugeau şi cârciumarii alergau plângând şi smulgându-şi părul din cap, fiindcă scumpele ornamente din piatră de pe pragurile cârciumilor lor, fuseseră smulse şi furate.

La căderea nopţii, prinţesa Baketamon a mulţumit cu timiditate tuturor bărbaţilor din piaţa de legume că au fost atât de prietenoşi cu ea şi că au făcut-o atât de fericită. Apoi, ei au ajutat-o şi au cărat pietrele până la barcă. Barca s-a umplut până la refuz şi a fost un adevărat chin pentru sclave să vâslească până la debarcaderul palatului de aur.

În acea noapte, toată Teba a aflat că însăşi zeiţa cu cap de pisică s-a arătat mulţimii şi s-a distrat cu bărbaţii din popor. Această veste importantă s-a răspândit repede în toată Teba şi oamenii care nu credeau în zei au inventat imediat alte explicaţii pentru întâmplarea petrecută. Ei spuneau:

— Poate că în vremea piramidelor zeii li s-au arătat oamenilor, dar lumea este deja bătrână şi nu i se mai arată acum zei nici unui om. Această femeie trebuie să fie o femeie nobilă, dar nu numai atât, una dintre cele mai nobile, fiindcă nici o femeie obişnuită nu are atâta fantezie.

În dimineaţa următoare, prinţesa Baketamon s-a dus în piaţa de cărbuni, în acea zi s-a iubit cu bărbaţii din piaţa de cărbuni. La căderea nopţii, tot stuful de la malul Nilului era călcat în picioare şi negru ca tăciunele, iar preoţii multor temple au plâns amar, fiindcă bărbaţii din piaţa de cărbuni nu se sfiiseră să desprindă pietre de pe zidurile templelor pentru a-şi plăti distracţia. Îşi spuneau unul altuia:

Într-adevăr, am ajuns şi noi să gustăm din delicatele plăceri ale cerului, am strivit buzele ei între buzele noastre, i-am simţit sânii vibrând de patimă şi pântecele arzând ca tăciunii incandescenţi. Până acuma am trăit degeaba, dacă n-am ştiut că pe lume poate fi o astfel de fericire.

Dar când în Teba s-a răspândit vestea că zeiţa s-a arătat mulţimii pentru a treia oară, o mare nelinişte a început să se simtă peste tot locul şi chiar şi bărbaţii respectabili s-au aventurat să plece de lângă soţiile lor, s-au dus în crâşme să bea, apoi, în puterea nopţii au desprins pietre din zidurile caselor faraonului şi au aşteptat cu nerăbdare să se facă dimineaţă. În ziua următoare, fiecare bărbat din Teba hoinărea din piaţă în piaţă cu câte o piatră sub braţ şi aştepta apariţia zeiţei cu cap de pisică. Preoţii Templului s-au neliniştit şi au trimis gărzile să cerceteze ce se întâmplă şi să o închidă pe femeia care provocase atâta tulburare în Teba.

În acea zi, prinţesa Baketamon nu s-a arătat prin Teba. Era foarte obosită şi a stat în palatul de aur ca să se odihnească, a zâmbit tuturor acelora care i s-au adresat şi s-a arătat foarte drăgăstoasă faţă de toată lumea din palatul de aur, dar era atât obosită, încât tot timpul îşi punea mâna la gură ca să-şi înăbuşe căscatul şi, din când în când, se întindea de-i trosneau oasele. Toată lumea de la curte era uimită de faţa ei răvăşită, încă nimeni nu ghicise că ea era acea femeie misterioasă, care se iubise cu cărbunarii şi cu curăţătorii de haznale din Teba.

După ce a examinat cu atenţie colecţia de pietre de diferite dimensiuni şi de diferite culori, prinţesa Baketamon l-a chemat pe meşterul constructor al grajdurilor din palatul de aur şi l-a condus drăgăstos în grădină, unde, arătându-i piramida de pietre, i s-a adresat astfel:

Am strâns aceste pietre la malul Nilului. Pentru mine, aceste pietre sunt sacre, fiindcă fiecare piatră este o amintire fericită şi pot spune că, cu atât mai mare a fost fericirea mea cu cât piatra a fost mai mare. De aceea, construieşte pentru mine din aceste pietre un pavilion, unde să-mi pot odihni şi eu capul, fiindcă bărbatul meu mă neglijează şi mă închide în camera mea, după cum ştii. Construieşte un pavilion spaţios, cu pereţi înalţi, începe imediat construcţia ca să pot şti dacă ai nevoie de pietre în plus şi n-avea nici o grijă că s-ar putea isprăvi pietrele.

Meşterul constructor al grajdurilor regale era un om simplu, pânza care-i înfăşură coapsele era cenuşie de la praful pietrelor cioplite, umerii lui erau jupuiţi de pietrele pe care le căra şi nici nu era obişnuit să vorbească cu cei sus-puşi. De aceea, el s-a aruncat cu mâinile întinse la pământ în faţa picioarelor prinţesei Baketamon şi a spus umil:

Nobilă prinţesă Baketamon, mă tem că priceperea mea nu este de ajuns pentru a construi un pavilion pe măsura demnităţii tale, fiindcă pietrele sunt de diferite mărimi şi de diferite culori şi este greu să le îmbin una cu alta. Cred că pentru o astfel de lucrare este nevoie de cineva mai priceput decât mine. Mai bine cheamă un constructor de temple sau un artist, fiindcă îmi este teamă că, din ignoranţă, voi compromite realizarea frumosului tău gând şi că numeroase pietre nu vor putea fi puse în valoare.

Dar prinţesa Baketamon l-a atins sfioasă pe umerii lui jupuiţi şi i-a spus:

O, mare meşter de grajduri, eu nu sunt decât o biată femeie săracă, neglijată de bărbatul meu şi eu nu am posibilitatea să chem un mare arhitect. Şi nici ţie nu-ţi pot oferi o răsplată prea mare, aşa cum aş dori să o fac, totuşi, atunci când pavilionul va fi gata, îl voi privi împreună cu tine şi, dacă-mi va plăcea, îţi promit că mă voi iubi cu tine. Eu nu-ţi pot oferi nimic altceva în afară de puţină plăcere, dar fiindcă nu sunt încă atât de bătrână şi atât de urâtă încât să nu mai fiu dorită de bărbaţi, cred că nu-ţi va părea rău. Şi cred că voi fi şi eu fericită în braţele tale; tu eşti un bărbat zdravăn ca un taur şi ai braţe puternice, iar eu sunt o femeie micuţă şi tânjesc după dragoste, fiindcă de la bărbatul meu nu am parte de aşa ceva, după cum probabil că ştii.

Meşterul constructor de grajduri a fost puternic tulburat de vorbele şi de mângâierile ei şi, îndrăznind s-o privească, a găsit-o tare frumoasă şi şi-a amintit de toate poveştile, în care prinţesele se îndrăgosteau de bărbaţi simpli şi se distrau cu ei. Lui îi era foarte frică de Horemheb, dar dorinţa l-a întărit şi vorbele prinţesei Baketamon l-au măgulit. De aceea, el s-a grăbit să construiască din pietrele strânse de prinţesa Baketamon cu atâta trudă, în grădina palatului de aur, un pavilion cum nu s-a mai văzut şi a făcut-o cu pasiune, punându-şi în valoare toată fantezia şi măiestria. Nici nu mai putea dormi noaptea tot gândindu-se care combinaţie de pietre ar putea fi mai interesantă. Dorinţa şi dragostea au făcut din el un mare arhitect, fiindcă o vedea în fiecare zi pe prinţesa Baketamon şi inima lui aprinsă ardea ca stuful uscat când îi privea ochii ovali ca arcul lunii; a lucrat ca un nebun, încât de atâta muncă s-a şubrezit şi a slăbit mult, dar pavilionul pe care l-a construit, până la urmă a ieşit frumos, într-adevăr, nimeni nu a mai văzut până atunci un pavilion atât de frumos.

Nu după multă vreme, pietrele s-au terminat, aşa că prinţesa Baketamon s-a dus repede să procure altele. A luat o barcă şi a vâslit ea însăşi, a trecut în Teba şi a colecţionat pietre din toate pieţele Tebei, de pe drumul sfincşilor cu cap de berbec şi din grădinile templelor, până la urmă nu a mai rămas loc în Teba de unde să nu fi strâns pietre. Bărbaţii care i le aduceau o păzeau de gardieni, dar într-o zi gărzile preoţilor şi faraonului tot au prins-o şi au vrut să o ducă la judecată pentru desfrânare.

Însă ea şi-a ridicat cu mândrie capul şi le-a spus gardienilor:

Eu sunt prinţesa Baketamon şi aş dori să văd cine îndrăzneşte să mă judece pe mine. Prin vinele mele curge sângele faraonilor, eu sunt moştenitoarea tronului faraonilor. Eu nu vă voi pedepsi pentru nebunia voastră, dimpotrivă, mă voi distra cu plăcere şi cu voi, fiindcă sunteţi nişte bărbaţi puternici şi frumoşi, dar fiecare dintre voi, care vrea să se iubească cu mine, va trebui să-mi aducă câte o piatră, fie de la Casa Judecăţii, fie de la vreun templu şi cine-mi va aduce o piatră mai mare va avea parte de o plăcere mai mare. Eu nu vă voi trage pe sfoară şi-mi voi ţine promisiunea, voi vă veţi simţi bine, nu încape îndoială, fiindcă în acest domeniu eu sunt deja destul de bine iniţiată.

Gardienii au privit-o şi i-a apucat şi pe ei nebunia, ca şi pe ceilalţi bărbaţi din Teba, s-au dus şi au desprins cu ajutorul lăncilor pietre mari de pe porţile Casei Judecăţii şi din prima curte a Templului lui Amon, i le-au adus şi s-au distrat cu ea, iar ea i-a mulţumit pe toţi, aşa după cum le promisese. Dar, eu trebuie să spun, spre cinstea ei că pe când ea aduna pietre, nu s-a purtat niciodată cu neruşinare, ca târfele de pe stradă, nu, pe când se distra cu bărbaţii, ea încerca timid să-şi acopere goliciunea cu veşmintele, îşi lăsa cu sfială ochii în jos şi nu permitea nimănui să se atingă de ea mai mult decât era nevoie.

După acest incident cu gardienii, prinţesa a fost nevoită să meargă prin bordeluri ca să strângă pietre, fiindcă nu voia să o mai deranjeze nimeni. Aşa se face că ea a vizitat numeroase case de distracţie din partea săracă a oraşului şi s-a dăruit cu generozitate, doar pentru câte o piatră, tuturor bărbaţilor care au dorit-o. Proprietarii de bordeluri au profitat din plin de pe urma ei şi au recomandat-o călduros clienţilor, dar, fiindcă ea a vrut să evite gărzile şi îmbulzeala zgomotoasă a oamenilor, a trebuit să meargă în fiecare zi la un alt bordel.

În acea vreme, toţi ştiau cu ce se ocupă prinţesa Baketamon şi mulţimea de curioşi de la curte se înghesuia să privească pavilionul secret din grădina palatului de aur, pe care meşterul constructor de grajduri îl construia din pietrele pe care prinţesa le primise în dar. Când au văzut pereţii înalţi şi mulţimea de pietre mari şi mici din care erau construiţi, curtezanele din palatul de aur şi-au acoperit gura cu mâinile ca să-şi stăpânească exclamaţiile de uimire.

Dar prinţesei nimeni nu i-a spus nimic, fiindcă nimeni nu era atât de nebun încât să-şi pună în pericol viaţa. Iar faraonul Ay, când a fost informat despre purtarea prinţesei, în nebunia bătrâneţii lui, s-a bucurat ca un copil, fiindcă s-a gândit că Horemheb va fi teribil de furios şi pe el îl bucura orice lucru care l-ar fi putut amărî pe Horemheb.

În timp ce prinţesa Baketamon strângea pietre, Horemheb era ocupat cu războiul în Siria. Reuşise să elibereze de sub dominaţia hitiţilor Sidonul, Simyra şi Biblosul şi trimisese în Egipt sclavii şi prăzile de război împreună cu daruri bogate pentru prinţesa Baketamon. Toată lumea din Teba era la curent cu ceea ce se petrecea în palatul de aur, dar nu se găsise nici un bărbat destul de curajos care să-l informeze şi pe Horemheb despre noile îndeletniciri ale soţiei sale; chiar şi oamenii lui, pe care-i lăsase la palat ca să vegheze asupra intereselor sale şi să-l informeze despre tot ce se întâmplă, au închis ochii şi nu au văzut nimic, şi-au astupat urechile şi nu au auzit nimic. Ei îşi spuneau:

— Aceasta este o ceartă între un bărbat şi femeia lui. Un om înţelept nu-şi vâră singur degetele într-o moară de piatră, iar cel care se vâră într-o ceartă dintre un bărbat şi o femeie riscă să şi-i facă pe amândoi duşmani.

De aceea, Horemheb nu a ştiut nimic. Cred că aşa a fost mai bine pentru Egipt; dacă ar fi ştiut, ar fi fost puternic tulburat şi nu ar fi putut să se concentreze asupra operaţiunilor militare din Siria.

Am povestit destul de mult despre cele întâmplate în Egipt în timpul domniei preotului Ay, dar despre mine nu am spus nimic. De fapt, nici nu am prea multe de povestit, fiindcă fluviul vieţii mele nu mai clocotea ca mai înainte, era liniştit şi mocirlos ca o mlaştină.

Trăiam liniştit împreună cu Muti în casa turnătorului de aramă, pe care Muti o reparase după incendiu. Picioarele mele erau deja obosite după atâta umblat pe drumurile prăfuite ale lumii, ochii îmi erau obosiţi după atâta nelinişte pe care o văzusem în lume, inima mea era obosită de toată deşertăciunea lumii. Trăiam retras şi nici nu mai primeam bolnavi. Din când în când consultam vreun vecin bolnav sau vreun sărac, care n-avea bani ca să meargă la alt medic şi le dădeam leacuri, fără să cer nici o răsplată de la ei. Am pus să fie săpat un nou heleşteu în curte şi l-am populat cu peşti de toate culorile. Stăteam toată ziua sub sicomorul din grădină şi priveam peştii, care înotau încet în apa rece a heleşteului. Pe stradă, măgarii răgeau şi copiii se jucau în praf. Pe sicomorul uscat şi înnegrit de la incendiu, crescuseră din nou ramuri verzi. Muti se îngrijea de mine ca o mamă, îmi pregătea mâncăruri gustoase, îmi dădea să beau cu cumpătare vin, veghea să am un somn bun şi să nu mă îmbolnăvesc.

Dar mâncarea îşi pierduse gustul în gura mea, iar vinul nu-mi mai aducea nici o bucurie, dimpotrivă, îmi aducea aminte de toate faptele rele pe care le făcusem. Odată cu răcoarea serii apăreau în faţa ochilor mei chipul mort al faraonului Akhenaton şi frumosul chip al prinţului Şubattu. Mâinile mele erau blestemate şi, împotriva voinţei mele, semănaseră moarte. De aceea, nu mai doream nimic altceva decât să privesc peştii din heleşteu. îi invidiam, fiindcă trăiau în apă. Sângele lor era rece şi nu erau obligaţi să respire aerul fierbinte al pământului.

Stăteam amărât în grădina mea şi priveam peştii şi i-am spus inimii mele:

— Linişteşte-te, inimă sălbatică! Nu din vina ta tot ceea ce se petrece în lume este absurd. Nici bunătatea, nici răutatea nu au vreun sens; doar lăcomia, ura şi patima domnesc în lume. Nu este vina ta, Sinuhe, nici dacă omul este acelaşi, nici dacă se schimbă Anii au trecut, s-au născut oameni, au murit oameni. Viaţa unui om este ca o boare călduţă. Atâta timp cât este în viaţă, omul nu poate fi fericit, doar când moare este fericit. Nu există o mai mare deşertăciune ca viaţa oamenilor şi nu este vina ta că dintotdeauna omul este acelaşi şi că aşa va fi mereu. Este inutil să împingi omul în vârtejul timpului, inima lui nu se va schimba şi el se va ridica din vârtej la fel cum a intrat. În zadar este omul chinuit în războaie şi primejdii, în epidemii de ciumă şi în incendii, în zadar este hărţuit de zei şi împuns de lănci, toate încercările şi suferinţele îl călesc şi, după ce a trecut prin suferinţe, devine şi mai ticălos şi mai rău decât crocodilul din apă. De aceea, doar un om mort este un om bun.

Dar inima mea a protestat şi a spus:

N-ai decât să priveşti peştii cât vrei, Sinuhe, numai că atâta timp cât trăieşti, nu-ţi voi da pace şi în fiecare zi din viaţa ta îţi voi spune: „tu eşti vinovat” şi în fiecare noapte îţi voi repeta: „tu eşti vinovat”, fiindcă eu, inima ta, sunt mai nesăţioasă decât un crocodil şi vreau ca măsura suferinţei tale să fie plină ochi.

M-am înfuriat pe inima mea şi i-am spus:

Eşti o inimă nebună şi sunt scârbit peste măsură de tine, fiindcă m-ai împins toată viaţa numai spre necazuri şi greutăţi. Îmi este mare întristarea, îmi este nesfârşită durerea. Ştiu că în raţiunea mea este criminalul cu mâini negre, dar crimele mele sunt mici în comparaţie cu crimele care se petrec în lume. Nimeni nu mă poate acuza. De aceea, nu înţeleg de ce îmi repeţi mereu că sunt vinovat şi nu mă laşi în pace. Eu nu pot vindeca lumea, eu nu pot modifica natura omului.

Dar inima mea a spus:

Eu nu-ţi vorbesc despre cei pe care i-ai omorât şi nu te acuz pentru crimele tale, chiar dacă zi şi noapte îţi repet: „vinovat, vinovat”. Mii şi mii de oameni au murit din vina ta, Sinuhe! Ei au murit de foame, de ciumă, de lovituri, striviţi de carele de asalt, au murit de oboseală pe drumurile nesfârşite ale deşertului, din vina ta au murit copii la sânul mamelor lor, din vina ta ciomegele au lovit spinări încovoiate, din vina ta nedreptatea a învins dreptatea, din vina ta cupiditatea a învins bunătatea, din vina ta hoţii conduc lumea într-adevăr, sunt mulţi cei care au murit din vina ta, Sinuhe. Culoarea pielii lor este diferită şi în limbile lor ei rostesc alte cuvinte, dar ei au murit nevinovaţi, fiindcă ei nu aveau cunoştinţele şi ştiinţa ta; cei care au murit şi cei care mai mor încă au fost şi sunt fraţii tăi. Ei mor din vina ta, tu eşti singurul vinovat. De aceea, plânsul lor îţi tulbură somnul, de aceea mâncării bune nici nu-i simţi gustul, de aceea niciodată nu poţi fi fericit.

Mi-am îmbărbătat spiritul şi i-am spus inimii mele:

Peştii sunt fraţii mei, fiindcă ei nu pot rosti cuvinte deşarte, şacalii deşertului sunt fraţii mei, leii devoratori sunt fraţii mei, nu oamenii, fiindcă oamenii sunt conştienţi de ceea ce fac.

Dar inima îşi bătea joc de mine şi mi-a mai spus:

Oare omul este, într-adevăr, conştient de ceea ce face? Tu ştii, fiindcă tu ai avut acces la toată ştiinţa lumii, dar tu eşti vinovat fiindcă alţii sunt neştiutori şi tu nu-i ajuţi să-şi deschidă ochii; de aceea, te voi chinui până-n ziua morţii tale, Sinuhe.

Am început să urlu, mi-am sfâşiat veşmintele de pe mine şi i-am spus inimii:

Blestemată fie toată ştiinţa mea, blestemate fie-mi mâinile, blestemaţi fie-mi ochii, dar mai blestemată decât toate celea, fie-mi inima asta nătângă, care nu-mi dă pace niciodată şi mă învinuieşte mereu! O, zei, aducă-mi-se cântarul lui Osiris, cântărească-mi-se inima care minte, să vină cei patruzeci de paviani ai dreptăţii şi să-i spună inimii mele dacă eu sunt sau nu sunt vinovat, fiindcă eu nu mai am încredere în inima mea mizerabilă!

Auzindu-mi urletele, Muti a venit imediat din bucătărie, a înmuiat o pânză în apa rece a bazinului şi mi-a pus-o pe frunte, apoi a turnat o oală de apă rece pe burta mea. Bodogănind şi certându-mă, m-a obligat să mă întind în pat şi mi-a dat diferite leacuri amare ca să mă liniştesc.

Am fost bolnav şi am delirat multă vreme; în delir i-am vorbit lui Muti despre cântarul lui Osiris şi i-am cerut să facă rost de pulbere din care să făuresc un cântar divin, i-am vorbit despre Merit şi despre Thot. Ea m-a îngrijit cu credinţă, m-a hrănit şi mi-a masat trupul. După ce m-am întremat, Muti mi-a interzis să mai stau în curte când dogoreşte soarele, fiindcă de când părul mă părăsise, razele soarelui erau otrăvitoare pentru capul meu. N-am mai stat la soare, am stat la umbra răcoroasă a sicomorului şi am privit în continuare peştii. Fără îndoială, peştii erau prietenii mei.

După o vreme m-am înzdrăvenit, dar am devenit mai tăcut şi mai posac decât înainte. Am încheiat pace cu inima mea şi inima nu m-a mai necăjit, dar nu i-am mai vorbit niciodată lui Muti despre Merit şi despre Thot, amintirea lor am păstrat-o doar în sufletul meu chinuit. Ei trebuiseră să moară pentru ca măsura suferinţelor mele să fie umplută şi să fiu din nou singur. Dacă ei ar fi fost lângă mine, aş fi fost mulţumit şi fericit, dar destinul meu era să fiu singur. Singur am fost întotdeauna, încă din noaptea în care m-am născut, fiindcă am călătorit singur pe Nil într-o barcă de stuf.

Dar, într-o zi am plecat pe furiş din casa turnătorului de cupru în haine aspre de om sărac, fără sandale în picioare şi nu m-am mai întors. M-am dus în port şi am lucrat ca hamal până când nu mi-am mai simţit spatele de durere şi de jupuituri. M-am dus în piaţa de legume şi am adunat de pe jos legume stricate, cu care m-am hrănit. M-am dus în piaţa de cărbuni şi am mânuit foalele de fierărie într-o forjă. Am muncit cum munceşte un sclav, am muncit cum munceşte un hamal, am mâncat pâinea pe care ei o mănâncă, am băut berea pe care ei o beau şi m-am adresat lor:

Nu există nici o deosebire între oameni. Fiecare om vine gol pe lume şi doar inima omului este singura măsură, care îi deosebeşte pe oameni între ei. Nu poţi judeca omul după culoarea pielii lui, nu poţi judeca omul după veşmintele şi după podoabele pe care le poartă, nici după bogăţia sau după sărăcia lui nu-l poţi judeca. Un om bun este mai bun decât un om rău şi dreptatea este mai bună decât nedreptatea. Iată, aceasta este toată ştiinţa mea, nimic altceva nu cunosc.

Le-am vorbit astfel în faţa colibelor lor din lut, în amurg, în timp ce nevestele lor aprindeau focurile pe stradă, în timp ce mirosul de peşte fript se răspândea în aer, învăluind partea săracă a oraşului. Ei au râs de mine şi mi-au spus:

Tu eşti smintit, Sinuhe. La ce bun oare că ştii să scrii şi să citeşti, dacă te-ai apucat să munceşti cum muncesc sclavii şi hamalii? Oare ce crimă vei fi săvârşit tu de te ascunzi printre noi? Vorbele tale au mirosul zeului Aton şi toată lumea ştie că nici numele acestui zeu nu mai poate fi rostit. Noi nu te vom da pe mâna gardienilor, poţi să rămâi cu noi cât vrei şi n-ai decât să povesteşti despre ce vrei, întotdeauna vorbele unui nebun sunt amuzante. Dar încetează să ne compari cu sirienii împuţiţi şi cu negrii mizerabili. Om fi noi sclavi şi hamali, dar mai înainte de orice, suntem egipteni. Ca egipteni, suntem mândri de culoarea pielii noastre, de limba pe care o vorbim, de trecutul nostru, de viitorul nostru.

Le-am spus:

Nu aveţi dreptate, atâta timp cât omul va fi mulţumit şi mândru de el, atâta timp cât se va crede superior altor oameni, lanţurile şi loviturile de ciomag, lăncile şi corbii vor călca în picioare umanitatea. Omul trebuie cântărit după inima sa. Prin toate inimile oamenilor circulă acelaşi fel de sânge, din apă şi sare sunt toate lacrimile, lacrimi de om negru sau arămiu, lacrimi de sirian sau de egiptean, lacrimi de om bogat sau de om sărac.

Dar ei au râs în hohote de mine lovindu-şi genunchii cu palmele şi au spus:

Într-adevăr, Sinuhe, tu eşti un bărbat nebun. Parcă ai fi trăit într-un sac şi n-ai fi văzut cum este viaţa. Omul nu poate trăi dacă nu se simte superior altor oameni şi nu există om, oricât de mizerabil ar fi el, care să nu se simtă superior prin ceva altor oameni. Unii se mândresc cu îndemânarea mâinilor lor, alţii cu vigoarea umerilor lor. Hoţul este mândru de şiretenia lui, judecătorul de înţelepciunea lui, hrăpăreţul de avuţia lui, cheltuitorul se mulţumeşte cu risipa, iar târfa cu generozitatea. Nimic nu poate bucura mai mult pe un om decât când ştie că este într-un fel superior altuia, de aceea ne bucurăm noi acum, fiindcă simţim că suntem mai isteţi şi mai abili decât tine, chiar dacă noi suntem nişte sclavi săraci, chiar dacă tu ştii să scrii şi să citeşti.

Eu le-am spus:

Tocmai de aceea, un om bun este mai bun decât un om rău şi dreptatea este mai bună decât nedreptatea.

Ei au spus cu amărăciune:

Ce este binele şi ce este răul? Dacă omorâm un stăpân rău, care ne snopeşte în bătaie, care ne fură mâncarea şi care lasă să flămânzească nevestele noastre şi copiii noştri, facem o treabă bună şi dreaptă, dar după aceea, gărzile ne duc în faţa judecătorilor faraonului, care dau ordin să ni se reteze nasul şi urechile sau să fim atârnaţi cu capul în jos pe ziduri. Aceasta este dreptatea, dar dreptatea depinde de cântarul cu care se face şi de cele mai multe ori, dreptatea care se face pentru noi este nedreptate. Cântarul faraonilor este diferit de cântarul care ne convine nouă.

Ei mi-au dat să mănânc peşte fript. Ei mi-au dat să beau berea lor slabă şi acră. Le-am mai spus:

Să ucizi este cea mai mare crimă pe care o poate face un om şi, indiferent dacă motivul este întemeiat sau nu, crima tot crimă este. Omul nu trebuie să ucidă, omul trebuie să corecteze şi să repare răul.

Ei mi-au acoperit gura ca să tac, s-au uitat cu teamă împrejurul lor şi mi-au spus:

Noi nu dorim să ucidem pe nimeni, fiindcă nuielele şi ciomegele ne-au făcut umili. Noi înghiţim toate loviturile şi jignirile cu umilinţă, însă nu ucidem pe nimeni. Dar dacă tu vrei să ameliorezi condiţia omului, să-l izbăveşti de nedreptăţi şi să îndrepţi situaţiile injuste, mergi mai bine la nobili şi la cei bogaţi, du-te la judecătorii faraonului şi vorbeşte-le lor despre aceste lucruri! După părerea noastră, acolo vei găsi mai multă necinste şi nedreptate decât la noi.

Aşa mi-au răspuns ei, au râs şi au chicotit, împingându-se unul pe altul şi clipind din ochi cu înţeles.

Le-am spus:

Prefer să vă vorbesc vouă. Deşi voi sunteţi mulţi ca nisipul mării şi ca stelele cerului, aveţi parte de tot răul şi de toată nedreptatea lumii. Oare nu sunteţi deloc vinovaţi? Vi se spune: mergeţi, şi voi mergeţi. Vi se spune: faceţi, şi voi faceţi tot ceea ce vi se porunceşte. Trimişii faraonului vin la voi şi vă cumpără cu bănuţi de cupru, cu bucăţi de pânză, vă pun în braţe lănci şi vă trimit la război. Iar în război, voi împungeţi şi omorâţi oameni, oameni care sunt asemenea cu voi. Împungeţi şi crăpaţi burţile fraţilor voştri şi vă mândriţi apoi cu faptele voastre. Fiecare om este josnic şi sângele, care curge din cauza voastră, curge şi peste voi. Nu sunteţi nici voi nevinovaţi.

Câţiva dintre ei au reflectat la cuvintele mele, au suspinat şi au spus:

Într-adevăr, niciunul dintre noi nu este inocent. Lumea aceasta este rău făcută. Încă din pântecele mamei, noi începem să ne plângem soarta. Plânsul ne însoţeşte toată viaţa şi de sclavie nu putem să ne descotorosim niciodată, fiindcă face parte din noi, iar preoţii, cu vrăjitoriile lor, se îngrijesc ca şi după moarte să rămânem sclavi şi să lucrăm pentru stăpânii noştri. Ei dau numele nostru figurinelor din lemn, care-i însoţesc pe stăpânii noştri în mormânt. Du-te, Sinuhe, şi la cei bogaţi, vorbeşte-le şi lor despre aceste lucruri, fiindcă noi credem că tot răul şi toate nedreptăţile pornesc de la ei, deoarece puterea este în mâinile lor, dar să nu ne acuzi pe noi, dacă din cauza vorbelor tale ţi se vor tăia urechile şi vei fi azvârlit într-o mină sau dacă vei atârna cu capul în jos, spânzurat de zidurile Tebei. Trebuie să ştii că, dacă vreunul dintre noi s-ar fi încumetat să ne vorbească aşa după cum ne-ai vorbit tu, nici nu am fi avut curajul să-l ascultăm. Ţi-am ascultat vorbele, fiindcă tu nu eşti periculos, deşi, nu încape nici o îndoială că tu eşti nebun. Dar să ştii că nu ai dreptate în ceea ce priveşte războiul; nimic nu este mai glorios decât să ucizi cât mai mulţi duşmani în război. Chiar dacă în pat este neputincios şi nu-şi poate mulţumi femeia, Horemheb este viteaz pe câmpul de luptă şi-şi iubeşte soldaţii; fără îndoială el te-ar omorî fără nici o ezitare, dacă ar auzi că le vorbeşti astfel oamenilor din popor.

Am ascultat sfaturile lor şi am umblat cu picioarele goale şi cu zdrenţele cenuşii de om sărac pe mine de-a lungul străzilor Tebei şi le-am vorbit negustorilor, care amestecau praf de pe drum în făină ca să se aleagă cu un câştig mai bun, le-am vorbit proprietarilor de măgari, care obişnuiau să pună la gura sclavilor lor o botniţă, ca ei să nu mănânce din grâul pe care-l măcinau, le-am vorbit judecătorilor care furau moştenirile copiilor orfani şi judecau strâmb dacă cineva îi onora cu daruri bogate. Le-am vorbit tuturor, i-am acuzat pentru faptele lor nedemne, pentru răutatea lor. Ei mi-au ascultat uluiţi vorbele şi au întrebat:

— Oare cine este acest medic Sinuhe, de îndrăzneşte să ne vorbească atât de curajos, deşi este îmbrăcat în sclav? Trebuie să fim prudenţi cu el. S-ar putea să fie un spion al faraonului, deghizat în acest fel ca să ne încerce. Altfel, nimeni nu s-ar încumeta să vorbească aşa cum vorbeşte el.

De aceea, ei mi-au ascultat vorbele. Mai mult, unii m-au invitat la ei şi mi-au făcut daruri. Proprietarii de animale mi-au dat să beau vin, judecătorii mi-au cerut părerea şi au schimbat hotărâri în conformitate cu sfaturile date de mine. În felul acesta, ei au acordat câştig de cauză unor săraci în dauna unor bogaţi, cu care aceştia erau în judecată. Se spunea în Teba: „Nu te mai poţi încrede în judecători, fiindcă ei sunt şi mai şarlatani decât hoţii pe care îi judecă”.

Dar când m-am dus la locuinţele nobililor, ei m-au batjocorit, au asmuţit câinii împotriva mea şi au pus servitorii să mă alunge cu ciomegele din curţile lor, aşa că amărăciunea mi-a fost mare şi am fugit pe străzile Tebei urmărit de câini, cu zdrenţele deşirate şi cu coapsele pline de sânge. Oamenii râdeau cu poftă de mine lovindu-şi genunchii cu mâinile, iar negustorii şi judecătorii faraonului, văzând în ce stare jalnică eram, nu s-au mai speriat de vorbele mele şi nici nu s-au sfiit să cheme gărzile ca să mă lovească cu mânerele lăncilor. Şi ei m-au avertizat:

Dacă te vom mai prinde vreodată pe aici, încercând să ne acuzi pe nedrept, te vom condamna fiindcă răspândeşti zvonuri false şi aţâţi mulţimea la revoltă. După aceea, nu vei mai avea chef tu de vorbă când corbii îţi vor ciuguli trupul atârnat pe zidurile Tebei.

Când am văzut că toată strădania mea este deşartă, m-am întors amărât la fosta casă a turnătorului de aramă din cartierul sărac al oraşului, fiindcă am înţeles că moartea mea nu ar fi fost de folos nimănui şi că singurii care s-ar fi putut alege cu ceva de pe urma ei ar fi fost corbii. Muti a vărsat şiroaie de lacrimi şi s-a lovit cu pumnii în cap când a văzut cum arăt, mi-a spălat trupul şi mi-a uns rănile bodogănind tot timpul şi mi-a spus:

Într-adevăr, năravul bărbaţilor nu se poate îndrepta niciodată. Ar trebui să-ţi fie ruşine, Sinuhe, că acum, la bătrâneţe, când eşti deja chel şi cu gâtul plin de zbârcituri, fugi de acasă. Oare-i frumos să-ţi schimbi veşmintele scumpe pentru vin în taverne şi-n case de desfrâu? Oare-i frumos să vii acasă cu picioarele pline de răni şi cu capul plin de cucuie ca golanii? Vrei să bei vin, bea cât doreşti, eu îţi voi da, nu-i nevoie să fugi de-acasă pentru atâta lucru. Şi n-ai decât să chemi pe cine vrei să-ţi ţină de urât şi să bea cu tine. Dar nu mă omorî în felul acesta! Eu sunt bătrână şi am fost neliniştită zi şi noapte de când ai dispărut. Şi Kaptah, care s-a întors deja în Teba, a întrebat de tine şi a fost foarte îngrijorat. Bine că s-a întors, fiindcă nu vei mai fi chiar cât de singur.

Ea mi-a uns cu atenţie rănile cu uleiuri scumpe, m-a îmbrăcat cu veşminte curate, dar cred că a făcut prea multă risipă de vorbe. Furia îi era mare şi ea mi-a mai spus:

Ar fi mult mai bine dacă bărbaţilor li s-ar tăia în întregime acea neglijabilă excrescenţă pe care o au între picioare, fiindcă de acolo vine tot răul şi de aceea este lumea plină de beţivi, scandalagii şi bătăuşi. Este o prostie să crezi că bătrâneţea îi face mai înţelepţi pe bărbaţi. Dar poate că ar fi mai bine dacă ţi-ai aduce o femeie în casă, Sinuhe, sau dacă ţi-ai cumpăra o sclavă tânără, care să-ţi satisfacă poftele şi să te linişteşti. În acelaşi timp, ar fi bine să mă ajute şi pe mine cineva la treburile casei, fiindcă sunt bătrână, îmi tremură deja mâinile şi nu o dată mi s-a întâmplat să uit de mâncarea de pe foc. Nu este demn de tine să umbli prin bordeluri după femei uşoare, Sinuhe. Sunt uluită de cât de jigărit arăţi.

Vorbele ei m-au jignit mult; după părerea mea, eu încă nu eram atât de bătrân şi de uzat, chiar dacă nu mai aveam păr pe cap. Dar nu am avut curaj să-i povestesc de ce am plecat de acasă şi am preferat să creadă că sunt un beţiv şi un petrecăreţ ca toţi bărbaţii, altfel m-ar fi închis într-o cameră întunecată, m-ar fi învelit în cearşafuri umede şi ar fi chemat un medic să-mi pună lipitori pe genunchi, sigur că aşa ar fi făcut dacă ar fi ştiut că am fost la săraci şi la bogaţi ca să le povestesc despre răutate şi despre bunătate, despre dreptate şi despre nedreptate. Am lăsat-o să mă dojenească până s-a săturat, iar eu m-am desfătat cu gâscă friptă pregătită de ea, a cărei aromă a îndepărtat de pe buzele mele gustul pâinii acre pe care o mănâncă sclavii şi gustul de ulei rânced în care este prăjit peştele în cartierele sărace ale Tebei, iar vinul pe care mi l-a adus ca să-l beau mi-a îndulcit gâtul acrit de berea pe care o beau săracii. După ce inima mea s-a liniştit, am reuşit să mă concentrez, să judec calm şi obiectiv, din punctul de vedere al unui medic care ar fi urmărit întâmplările prin care am trecut eu în ultimele zile şi am înţeles că sunt bolnav. Am înţeles că dacă nu accept lumea aşa cum este şi mă cred vinovat de tot răul care există în lume, numai printr-o trepanaţie aş putea să mă vindec.

M-am aşezat iarăşi în grădină sub sicomor şi am privit peştii şi mi-am liniştit gândurile. Răgetele măgarilor din faţa casei şi ţipetele copiilor care se jucau de-a războiul şi-şi aruncau cu baligă de măgar în cap m-au ajutat, de asemenea, să mă liniştesc.

Într-adevăr, Kaptah era din nou în Teba şi-ntr-una din zile a venit să mă vadă. El nu mai avea nimic din teama lui de sclav de altădată şi umilinţa, de care avusese parte o viaţă, nu lăsase nici o urmă pe chipul lui. A sosit maiestuos, litiera lui împodobită şi pictată era cărată de optsprezece sclavi negri; era aşezat pe un covor moale şi picături de uleiuri scumpe i se prelingeau de pe tâmple pe faţă, fiindcă avea oroare de mirosul cartierelor sărace şi se străduia să nu-l simtă. Se îngrăşase nemaipomenit de mult şi un bijutier din Siria îi montase pe ochiul orb un nou ochi din aur şi din pietre preţioase şi, cu toate că avea dureri din cauza lui, era tare mândru. Dar, îndată ce s-a aşezat lângă mine, sub sicomor, l-a scos, fiindcă tot nu-l vedea nimeni.

Mai întâi, ne-am îmbrăţişat şi Kaptah a început să plângă de bucurie că mă vede. Era atât de mare, mâinile lui erau mai groase decât spinarea mea, iar când a vrut să se aşeze, scăunelul adus de Muti s-a rupt sub greutatea sa, aşa că, până la urmă, s-a aşezat direct pe pământ în faţa mea. El mi-a povestit că războiul din Siria se sfârşise şi mi-a spus şi despre carele de luptă ale lui Horemheb: deşi ajunseseră până la Kadeş, nu putuseră cuceri Kadeşul. Apoi, el a început să se laude cu bogăţia lui şi cu marile afaceri, pe care le încheiase în Siria, mi-a povestit că şi-a cumpărat un palat vechi în cartierul nobililor şi că a angajat sute de constructori, care să-l reamenajeze după gustul lui, fiindcă nu mai era potrivit cu demnitatea lui să locuiască într-o crâşmă din port. El a mai spus:

— Se vorbeşte rău de tot despre tine în Teba, Sinuhe, stăpânul meu. Se spune că tu inciţi poporul împotriva lui Horemheb, iar judecătorii şi nobilii sunt porniţi ca şerpii veninoşi împotriva ta, fiindcă i-ai acuzat pe nedrept de necinste şi de fărădelegi. Eu te rog să fii mai prudent, fiindcă dacă mai continui cu astfel de vorbe periculoase, ei vor face tot ce vor putea ca să te trimită într-o mină. S-ar putea să nu te atace direct, fiindcă ei ştiu că ai fost prietenul lui Horemheb, dar casa ta deja a mai ars o dată într-o noapte. S-ar putea ca într-o noapte întunecoasă ei să vină din nou, să te omoare şi să-ţi dea foc la casă, dacă continui să-i aţâţi pe săraci împotriva bogaţilor. Spune-mi mie ce te frământă şi cine ţi-a pus blestematele astea de furnici în cap, poate că eu te-aş putea ajuta, aşa după cum un adevărat slujitor îşi poate ajuta stăpânul.

Mi-am aplecat capul în faţa lui şi i-am povestit toate gândurile care mă frământau, i-am povestit despre tulburările inimii mele şi despre toate faptele mele din ultima vreme. El m-a ascultat clătinând din cap şi obrajii lui groşi nu puteau disimula indignarea, iar când am terminat de povestit tot, el a spus:

Eu te ştiam simplu şi nebun, bunul meu stăpân Sinuhe, dar credeam că nebunia ta se va lecui cu trecerea anilor. Cu toate că ai văzut tot răul care s-a întâmplat din cauza lui Aton, cu toate că ai văzut cenuşa în care s-a transformat propria-ţi fericire, nebunia ta s-a amplificat. Poate că, încă din Oraşul Orizontului lui Aton, tu te-ai molipsit de boala faraonului Akhenaton, dar eu cred că această suferinţă a ta este hrănită şi din inactivitate, de aceea, gânduri ciudate nu te lasă în pace. Poate că ar fi mai bine să începi din nou să-ţi practici meseria şi să vindeci bolnavii. Vindecarea unui singur om bolnav îţi va aduce mai multă bucurie decât toate vorbele tale, care sunt periculoase, atât pentru tine, cât şi pentru aceia care le ascultă. Dar, dacă nu vrei să-ţi mai practici meseria, îţi poţi găsi o altă ocupaţie, care să-ţi fie pe plac, aşa cum fac toţi oamenii bogaţi. Presupun că vânătoarea de hipopotami nu te interesează şi că nici nu te dai în vânt după mirosul de pisică ca Pepitamon, care în ultima vreme a dobândit o mare reputaţie de crescător de pisici de lux. Dar sunt sigur că nu ţi-ar displăcea să strângi vechile scrieri şi să elaborezi un catalog al acestora sau să colecţionezi obiecte şi bijuterii din vremea piramidelor. Poţi colecţiona instrumente muzicale siriene sau idoli ai negrilor, care se vând în piaţă de când s-au întors soldaţii din ţara Kuş. Este un adevăr, Sinuhe, că în lume sunt numeroase moduri de a-ţi petrece în mod plăcut timpul în aşa fel încât gândurile negre şi deşarte să nu te poată deranja; nici femeile, nici vinul nu sunt de neglijat, chiar şi jocul de zaruri are calitatea de a te sustrage repede proastei dispoziţii, deşi nu te-aş sfătui să-l încerci, pentru că este o distracţie periculoasă pentru bărbaţii slabi. Scuză-mi îndrăzneala, dar tu, Sinuhe, stăpânul meu, fără nici o îndoială, eşti un bărbat slab. Dar, pe Amon, joacă zaruri, risipeşte-ţi aurul pe femei, îmbată-te, numai încetează odată cu vorbele deşarte, fiindcă eu te iubesc mult, bunul meu stăpân Sinuhe, şi nu aş vrea să ţi se întâmple nici un rău.

Şi a mai spus:

În lumea aceasta nu există nimic perfect; şi marginea fiecărei pâini este arsă, şi în fiecare fruct se ascunde un vierme, şi vinul bun îţi poate aduce dureri de cap. Nu există nici o judecată perfectă, în interiorul fiecărei dreptăţi se ascunde o nedreptate, chiar şi bunele acţiuni pot avea consecinţe dezastruoase, chiar şi cele mai bune intenţii pot duce la moarte, cum ne învaţă exemplul lui Akhenaton. Uită-te la mine, stăpânul meu Sinuhe, eu sunt mulţumit cu modesta mea soartă şi mă îngraş pe zi ce trece în deplină armonie cu zeii şi cu oamenii. Judecătorii faraonului se înclină în faţa mea şi oamenii îmi slăvesc numele, în timp ce pe tine te hărţuiesc câinii. Calmează-te, Sinuhe, stăpânul meu, nu este vina ta dacă lumea este aşa cum este, nu este vina ta dacă aşa a fost întotdeauna şi dacă aşa va fi şi de acum înainte.

L-am privit, era obez şi bogat, dar vorbea cu înţelepciune şi l-am invidiat pentru înţelepciunea lui. I-am spus:

Tu ai dreptate, Kaptah. Mă voi linişti şi mă voi apuca din nou să vindec oamenii bolnavi, dar spune-mi, oare îşi mai aduc oamenii aminte de Aton în blestemele lor? Te întreb, fiindcă ai pomenit numele lui, deşi rostirea numelui lui este interzisă. Din cauză că l-au rostit, mulţi bărbaţi au fost duşi în mină sau au atârnat cu capul în jos pe zidurile Tebei.

Kaptah a spus:

Eu cred că Aton a fost atât de repede uitat şi din cauză că în Oraşul Orizontului lui Aton coloanele templului lui s-au prăbuşit, pereţii templului au crăpat şi nisipul a umplut casele. Dar, am mai văzut artişti care au rămas credincioşi stilului din timpul lui Aton şi mai există povestitori care se încumetă încă să spună legende periculoase, iar uneori, poţi vedea desenată – pe nisipul pieţelor sau pe pereţii după care oamenii îşi fac nevoile – crucea vieţii Lui Aton, aşa că Aton nu este atât de mort pe cât se crede.

Va fi aşa cum doreşti tu, Kaptah, i-am promis eu. Mă voi linişti şi voi începe din nou să mă ocup de bolnavi, dar în acelaşi timp voi începe să colecţionez oameni care îşi amintesc de Aton, tu m-ai sfătuit să colecţionez şi eu ceva, aşa cum fac alţii.

Dar Kaptah a crezut că glumesc, el ştia, la fel de bine ca şi mine, despre răul care se abătuse asupra Egiptului şi asupra mea din cauza lui Aton.

Apoi am discutat despre multe alte lucruri, Muti ne-a adus vin şi am băut împreună, până ce sclavii au venit şi l-au ajutat să se ridice, fiindcă, de gras ce era, nici nu se mai putea ridica singur. Apoi el a plecat.

A doua zi, Kaptah mi-a trimis o mulţime de daruri, care mi-au făcut viaţa mai uşoară şi mai luxoasă, şi aş putea spune că, de fapt, nu-mi lipsea nimic ca să pot fi şi eu fericit, numai că eu nu ştiam să mă bucur.

Aşa se face că am pus din nou pe poarta casei mele însemnele de medic şi am reînceput să-mi practic meseria. Pacienţii mă plăteau după posibilităţi, dar de la cei săraci nu ceream nimic, de aceea de dimineaţă până seara curtea casei mele era plină de bolnavi. Pe când îi consultam, îi întrebam cu prudenţă şi despre Aton, fiindcă nici nu voiam să-i sperii, nici să-i incit ca să-mi răspundă necuviincios; deja reputaţia mea era rea în Teba. Aşa mi-am dat seama că, cu trecerea anilor, Aton căzuse complet în uitare şi că, de fapt, nimeni nu-l înţelesese. Doar fanaticii şi victimele nedreptăţii şi-l mai aminteau, dar ei nu vedeau în Aton şi în crucea vieţii nimic altceva decât un mijloc magic de răzbunare pentru nedreptatea care li se făcuse.

După ce Nilul s-a revărsat, a murit preotul Ay. Se spune că a murit de foame, fiindcă, de teamă să nu fie otrăvit, nu se mai încumeta să mănânce nimic, nici chiar pâinea, pe care până atunci o pregătea singur din boabe de grâu măcinate de el însuşi; îi intrase în cap ideea că boabele de grâu ar putea fi otrăvite încă de când creşteau pe câmp. Horemheb a încheiat războiul din Siria şi le-a lăsat hitiţilor Kadeşul, fiindcă nu-l putea cuceri, şi s-a întors triumfător în Teba să-şi sărbătorească victoriile de până atunci. Şi, fiindcă el nu-l considerase niciodată pe Ay un adevărat faraon, după moartea lui Ay, nu a declarat stare de doliu în Egipt, dimpotrivă, a anunţat în Teba şi în toate provinciile Egiptului că Ay a fost un faraon fals, care prin războaie continue şi prin impozite suplimentare a pricinuit Egiptului numai suferinţe. După ce a pus capăt războiului, Horemheb a dat ordin să fie ferecate porţile templului zeiţei Sekhmet şi a reuşit să convingă mulţimea că el, Horemheb, nu a dorit niciodată războiul şi că doar s-a supus ordinelor faraonului cel rău. De aceea, mulţimea a fost bucuroasă de întoarcerea lui Horemheb şi a armatei sale în Teba.

Imediat după ce a ajuns în Teba, Horemheb m-a chemat la palat şi mi-a spus:

— Sinuhe, prietenul meu, acum suntem mai bătrâni decât ultima dată când ne-am văzut. Eu am fost răscolit de vorbele tale şi de învinuirile pe care mi le-ai adus atunci, cât şi de faptul că ai afirmat că eu sunt un bărbat sângeros şi periculos pentru Egipt. Acum am terminat-o cu războaiele, fiindcă am obţinut tot ceea ce am dorit, am restaurat puterea Egiptului şi nici o primejdie din afară nu mai ameninţă Egiptul, am rupt vârful lăncii hitiţilor. Las fiului meu Ramses ca să se îngrijească de cucerirea Kadeşului, eu sunt deja sătul de războaie şi vreau să mă ocup doar de consolidarea tronului. Este drept că în acest moment Egiptul este murdar ca un grajd, dar aşteaptă puţin şi ai să vezi cum am să curăţ eu Egiptul de toate gunoaiele, cum am să înlocuiesc nedreptăţile cu dreptatea. Am să-l cântăresc pe fiecare după meritele şi după faptele sale, pe cel sârguincios după sârguinţă, pe cel trândav după trândăvie, pe hoţ după furtişaguri, pe criminal după crime. Prietene Sinuhe, vei vedea cum se vor întoarce vremurile vechi, care erau bune. În Egipt, toate vor fi din nou aşa cum au fost în epoca marilor faraoni. Aşa după cum am şters din cartea de aur a faraonilor numele faraonului blestemat, Akhenaton, îi voi şterge de pe lista suveranilor Egiptului pe Tutankhamon şi pe Ay, care au fost faraoni fără demnitate. Va fi ca şi cum ei nu ar fi existat niciodată şi voi stabili începutul domniei mele în noaptea în care a murit marele faraon, în noaptea în care eu am sosit în Teba cu lancea în mână şi cu şoimul pe umăr.

Apoi, el a devenit melancolic, şi-a prins capul între mâini şi a rămas multă vreme nemişcat. Războiul îşi lăsase amprenta pe faţa lui şi ochii lui erau trişti când mi s-a adresat din nou:

Într-adevăr, lumea este altfel decât atunci când eram tineri. Pe atunci, încă mai avea şi cel sărac cana plină de bere, iar uleiul şi grăsimea nu lipseau nici din casele de lut. Dar vremurile bune se vor întoarce. După ce mă voi urca pe tronul faraonilor, Egiptul va fi din nou fertil şi bogat. Voi trimite corăbiile în ţara Punt, voi redeschide carierele de piatră şi minele pentru a construi temple mai mari, voi face să curgă în vistieria regală aurul, argintul şi cuprul. Peste zece ani nu vei mai recunoaşte Egiptul, Sinuhe, şi nu vei mai vedea cerşetori şi infirmi în ţara Kemi. Va trebui ca cei slabi să cedeze locul celor puternici. Voi curăţa Egiptul de sângele slab şi bolnav, de nedreptate şi de banditism, ca poporul Egiptului să fie din nou puternic şi sănătos, ca fiul meu să poată începe războiul pentru cucerirea întregii lumi.

Vorbele lui nu mi-au făcut nici o bucurie, am simţit doar că stomacul îmi alunecă spre genunchi, cum frigul mi se strecoară în inimă, de aceea am rămas mut în faţa lui, fără nici o urmă de zâmbet. El a fost deranjat de indiferenţa mea, a încruntat din sprâncene şi a început să se lovească nervos peste coapse cu cravaşa de aur. Apoi a spus:

Eşti şi mai acru decât înainte, Sinuhe. Eşti uscat ca o creangă neroditoare şi plină de spini, nu pot înţelege de ce abia aşteptam să te văd, de ce credeam că întâlnindu-mă cu tine voi fi fericit. Trebuie să ştii că tu eşti primul om pe care am vrut să-l văd, de aceea te-am chemat mai înainte de a-mi strânge în braţe copiii, mai înainte de o vedea pe Baketamon. Războiul a făcut din mine un solitar, puterea mi-a adus doar singurătatea, iar în Siria eu nu am avut nici un prieten cu care să împart bucuria şi necazul şi, întotdeauna, când am vorbit cu cineva, a trebuit să-mi cântăresc bine cuvintele, pentru a putea obţine ceea ce voiam. Ţie, Sinuhe, nu-ţi cer nimic în afară de prietenia ta, dar simt că prietenia ta s-a schimbat şi că tu nu te bucuri că mă vezi.

Eu m-am înclinat în faţa lui şi inima mea singuratică a suspinat pentru el. I-am spus:

Horemheb, după toate întâmplările nefericite prin care am trecut, tu eşti singurul supravieţuitor dintre prietenii copilăriei şi tinereţii mele. De aceea, eu te voi iubi întotdeauna. Nu peste multă vreme tu vei fi faraon, pe fruntea ta vor fi amândouă coroanele Egiptului şi nimeni nu va fi mai puternic decât tine. De aceea, te rog, Horemheb, cheamă-l înapoi pe zeul Aton! Pentru a fi iertată crima noastră cumplită, cheamă-l înapoi pe Aton ca tot poporul Egiptului să fie fericit şi ca să nu mai fie războaie niciodată!

Auzind aceste cuvinte, Horemheb a scuturat din cap ca şi cum i-ar fi fost milă de rătăcirea minţii mele şi mi-a spus:

Tu eşti mai nebun decât înainte, Sinuhe! Oare tu nu înţelegi că Akhenaton a aruncat doar o piatră în apă? Nu înţelegi că, dacă zgomotul pe care această piatră l-a provocat când a atins suprafaţa apei a fost mare, eu am liniştit suprafaţa apei, ca şi cum această piatră nu ar fi existat niciodată? Oare tu nu înţelegi că şoimul m-a condus în palatul de aur în noaptea morţii marelui faraon, ca Egiptul să nu se prăbuşească şi să dureze etern şi ca zeii să nu fie învinşi? Eu vreau să redau Egiptului strălucirea de altădată. Omul nu este niciodată mulţumit de prezent, în ochii lui doar trecutul şi viitorul sunt bune. Eu voi uni trecutul cu viitorul. Voi lua bogăţii de la aceia care s-au îmbogăţit prea mult şi de la zeii care s-au îngrăşat prea tare, în aşa fel încât nici un bogat să nu fie prea bogat şi nici un sărac să nu fie prea sărac, pentru ca nimeni, nici om, nici zeu, să nu-şi dispute cu mine puterea. Dar este în zadar să-ţi explic ţie ideile mele, tu nu le poţi înţelege, fiindcă tu eşti lipsit de vigoare. Cei slabi nu au dreptul să trăiască în lume, ei sunt creaţi pentru a fi striviţi de cei puternici şi este drept ca ei să fie striviţi. Aşa a fost şi aşa va fi mereu.

În felul acesta ne-am despărţit şi de atunci nu am mai fost prieteni ca înainte.

După plecarea mea, el s-a dus la copii, i-a strâns la pieptul lui puternic, i-a aruncat în sus şi i-a prins în braţe, iar după ce s-a jucat cât s-a jucat cu ei, s-a dus în apartamentul prinţesei Baketamon şi i-a spus:

Soţia mea regală, în toţi aceşti ani care au trecut, tu ai strălucit ca luna în spiritul meu şi dorul meu după tine a fost nesfârşit, dar acum opera mea este împlinită şi tu vei deveni marea soţie regală, alături de mine, pe tronul Egiptului şi aşa este drept, fiindcă prin vinele tale curge sângele sacru al faraonilor. Mult sânge a curs pentru tine, Baketamon, şi oraşe întregi au ars pentru tine şi pe acolo pe unde armata mea a trecut, gemetele oamenilor s-au ridicat până în înaltul cerului din cauza ta. Oare nu-mi merit din plin răsplata?

Baketamon i-a surâs drăgăstos, i-a atins cu tandreţe umerii şi i-a spus:

Într-adevăr, tu îţi meriţi răsplata, bărbatul meu, Horemheb, mare conducător al armatei Egiptului! De aceea, am pus să se construiască în grădina palatului de aur un pavilion fără asemănare, pentru a te întâmpina acolo, aşa după cum meriţi. Eu însămi, plină de tristeţe, aşteptând întoarcerea ta, am strâns fiecare piatră pentru pereţii acestui pavilion. Să mergem să-l vedem şi acolo, în braţele mele, vei primi răsplata pe care atât de nerăbdător o aştepţi.

Horemheb a fost fermecat de vorbele ei şi prinţesa Baketamon l-a luat timidă de mână şi l-a condus în grădină. Ţinându-şi răsuflarea, toţi curtenii s-au ascuns pe unde au putut, îngroziţi de gândul că ceva nemaipomenit de rău avea să se întâmple, până şi sclavii şi rândaşii de la grajduri au fugit, aşa că palatul a rămas pustiu. Prinţesa Baketamon l-a condus pe Horemheb în pavilion, dar când el, nerăbdător, a vrut să o ia în braţe, Baketamon l-a îndepărtat cu blândeţe şi i-a spus:

Stăpâneşte-ţi pentru un moment dorinţa ta de bărbat, Horemheb, fiindcă vreau să-ţi povestesc cu ce eforturi am construit acest pavilion. Eu sper că tu îţi aminteşti ce ţi-am promis ultima dată când, împotriva voinţei mele, tu te-ai distrat cu mine. Ei bine, priveşte atent fiecare piatră şi află că fiecare piatră de pe pereţii şi de pe pardoseala pavilionului, observi poate că nu sunt puţine, îmi aminteşte de plăcerea pe care am avut-o în braţele altui bărbat. M-am dăruit cu pasiune multor bărbaţi pentru a construi acest pavilion în cinstea ta, Horemheb şi uită-te, piatra aceasta mare şi albă îmi aduce aminte de un pescar, care s-a simţit foarte bine în braţele mele, piatra aceasta verde mi-a dăruit-o un curăţător de haznale din piaţa de cărbuni, iar aceste opt pietre cărămizii, aşezate una lângă alta, le-am primit în dar de la un vânzător de legume voinic, care nu se mai sătura de dragoste în braţele mele, el mi-a lăudat mult măiestria şi a spus că foarte puţine femei se pricep să-l facă atât de fericit pe un bărbat. Dacă ai răbdare, îţi voi povesti istoria fiecărei pietre şi noi avem destul timp pentru asta, Horemheb. Noi mai avem mulţi ani de trăit împreună şi, când vom fi bătrâni, tot împreună vom fi; cred că până la bătrâneţe îmi va ajunge timpul să-ţi povestesc istoria fiecărei pietre, de fiecare dată când te va împinge pofta să mă iei în braţe.

La început, Horemheb a refuzat să creadă vorbele ei, şi-a spus că poate Baketamon glumeşte. Dar când s-a uitat în ochii ovali ai prinţesei, a văzut că scânteiau de o ură ca moartea şi atunci a crezut-o. Nebun de furie, el a apucat pumnalul hitit şi a vrut să o omoare pe Baketamon, care-l rănise atât de cumplit în orgoliul lui de bărbat. Dar Baketamon şi-a dezgolit cu generozitate pieptul în faţa lui şi i-a spus batjocoritor:

Loveşte, Horemheb, loveşte cu pumnalul în coroanele Egiptului. Nu uita însă că eu sunt preoteasa zeiţei Sekhmet şi că sângele meu este sacru. Dacă mă vei ucide, niciodată tu nu vei mai avea dreptul să te înalţi pe tronul faraonilor.

Vorbele ei l-au liniştit pe Horemheb, fiindcă, într-adevăr, numai căsătorit cu prinţesa Baketamon putea avea dreptul la coroanele Egiptului. În felul acesta, răzbunarea prinţesei Baketamon a fost completă şi el nu a mai dorit-o niciodată, dar nici nu a avut curajul să distrugă pavilionul, pe care, ca pe o pedeapsă, îl vedea în fiecare zi când se uita pe fereastră. Dacă ar fi dărâmat pavilionul, toată lumea ar fi înţeles că el ştia totul despre felul în care Baketamon îl dezonorase culcându-se cu bărbaţii din Teba. De aceea, a preferat ca lumea să râdă de el pe la spate, decât să se supună dezonorării publice. După aceea, el nici nu a mai atins-o pe Baketamon, nici nu a mai deranjat-o cu ceva şi a trăit singur. Eu trebuie să spun că, spre cinstea ei, prinţesa Baketamon nu s-a mai apucat şi de alte construcţii, ci s-a mulţumit să contemple cu nostalgie frumuseţea pavilionului ei.

Aşa a fost să i se întâmple lui Horemheb şi eu nu ştiu cât de fericit va fi fost el la urcarea pe tronul Egiptului ca faraon, când preoţii lui Amon l-au uns cu uleiul sacru şi i-au pus pe cap coroanele, coroana roşie şi coroana albă, coroana cu crin şi coroana cu papirus. El a devenit din ce în ce mai suspicios şi nu a mai avut încredere în nimeni. Avea tot timpul impresia că cineva râde de el pe la spate. A purtat toată viaţa un ghimpe în piept şi inima lui nu şi-a mai putut niciodată găsi liniştea. A suferit îngrozitor fiindcă a fost jignit şi umilit atât de tare, de aceea, el nu a mai vrut să se distreze niciodată cu vreo femeie. Şi-a înecat tristeţea şi amărăciunea în muncă şi s-a apucat, aşa după cum a promis, să cureţe Egiptul de gunoaie, să-l reconstruiască şi să înlocuiască nedreptăţile cu dreptatea.

Vreau, nu vreau, trebuie să fiu corect şi să povestesc despre lucrurile bune pe care le-a făcut Horemheb. Poporul îi ridica în slăvi numele şi-l socotea unul dintre cei mai buni suverani. Încă din primii ani ai domniei lui, el a fost considerat unul dintre cei mai mari faraoni.

El a concesionat bogăţiile celor prea bogaţi, a diminuat puterea celor nobili şi a decis că în Egipt nimeni nu poate fi prea bogat şi prea nobil, pentru ca nimeni să nu se poată gândi vreodată să-şi dispute puterea cu el şi acest lucru a plăcut foarte mult poporului. El i-a pedepsit pe judecătorii corupţi şi a restabilit dreptatea pentru săracii învinuiţi pe nedrept, a introdus plata perceptorilor de impozite din vistieria ţării, pentru a împiedica îmbogăţirea prin umflarea impozitelor populaţiei.

Bântuit de o continuă nelinişte, el a călătorit de-a lungul ţării, din provincie în provincie şi din sat în sat, ca să cerceteze personal dacă se fac abuzuri, şi drumul lui a fost presărat de urechile şi de nasurile tăiate ale perceptorilor de impozite necinstiţi, de lovituri de ciomege şi de urlete de durere, fiindcă peste tot, el a făcut dreptate. Cei săraci i se puteau adresa direct, fără intermedierea funcţionarilor şi, judecata pe care el o făcea nu trebuia plătită.

Printre altele, Horemheb a trimis din nou corăbiile spre ţara Punt şi, după cum era vechiul obicei în Egipt, nevestele şi copiii marinarilor veneau în port, atunci când corăbiile urmau să părăsească Teba, plângeau smulgându-şi părul din cap şi îşi zgâriau faţa cu pietre. Egiptul s-a îmbogăţit repede, fiindcă din zece corăbii, care se duceau în ţara Punt, cel puţin trei reveneau cu încărcături fabuloase.

Horemheb a construit temple şi a adus tuturor zeilor jertfe, fără a favoriza nici un zeu în afară de Horus, zeul lui. Iar în templul din Hetnetsut, poporul îl adora pe Horemheb ca pe un zeu şi acolo se sacrificau boi pentru el.

Da, este adevărat că poporul îi slăvea numele şi faptele, este adevărat că despre el circulau din gură în gură poveşti nemaipomenite.

Kaptah prospera în continuare şi, de la un an la altul, bogăţia lui era şi mai mare; în tot Egiptul nu era cineva care să rivalizeze cu el în ceea ce priveşte bogăţia. Cum el nu avea nici soţie, nici copii, l-a desemnat pe Horemheb ca moştenitor al averii sale, ca să poată trăi liniştit tot restul zilelor lui şi să-şi poată spori şi mai mult bogăţia. De aceea, Horemheb nu a făcut asupra lui nici o presiune, după cum, fără milă, a făcut asupra celorlalţi oameni prea bogaţi din Egipt şi nici perceptorii de impozite nu l-au deranjat vreodată pe Kaptah.

Kaptah mă invita de multe ori la palatul lui, care era situat în cartierul nobililor. Grădinile şi parcurile lui Kaptah se întindeau de-a lungul unei străzi şi el nu avea în apropiere nici un vecin, care să-i poată strica liniştea Mânca din farfurii de aur şi în casa lui apa curgea din robinete de argint, ca în Creta; avea şi un imens vas din argint, în care se spăla, scaunul privatei lui era din lemn de abanos şi, împrejur, pereţii erau încrustaţi cu pietre preţioase, care formau împreună imagini amuzante. În orice caz, Kaptah avea un respect deosebit pentru deşertarea burdihanului său. Când mergeam la el, obişnuia să mă servească cu mâncăruri rafinate şi cu vinul piramidelor, în timp ce instrumentiştii şi cântăreţii ne desfătau urechile cu muzica lor, iar cele mai frumoase şi mai talentate dansatoare din Teba ne desfătau ochii cu arta lor. Totuşi, Kaptah nu putea să se distreze cu femeile, fiindcă pântecele lui, atât de mare cât crescuse, îl împiedica, dar el se consola spunând că fericirea burţii este mai importantă decât dragostea oricărei femei. Din când în când, în casa lui aveau loc banchete; bogaţii şi nobilii veneau cu plăcere la ospeţele oferite de Kaptah, chiar dacă el se născuse sclav, chiar dacă încă mai obişnuia să se scobească cu degetele în nas de faţă cu oaspeţii sau să râgâie în timpul mesei. El era o gazdă generoasă şi oferea daruri preţioase oaspeţilor, iar sfaturile lui în ceea ce priveşte afacerile erau preţuite de toată lumea, aşa că fiecare dintre oaspeţi profita de pe urma prieteniei lui. Vorbele şi povestirile lui erau de o nebunie irezistibilă, uneori se deghiza chiar şi-n sclav şi-şi spunea glumele în maniera sclavilor, era atât de bogat, încât reputaţia lui nu putea fi ştirbită cu nimic din cauza trecutului lui umil. De altfel, lui îi făcea plăcere să spună în faţa celor mai nobili dintre nobili că odinioară fusese sclav.

Într-una din zile, Kaptah mi-a spus:

— O, stăpânul meu Sinuhe! Când un om ajunge atât de bogat cum sunt eu acum, nu mai poate sărăci niciodată şi se îmbogăţeşte pe zi ce trece mai mult, chiar dacă nu mai doreşte acest lucru, atât de ciudat este alcătuită lumea. Dar cum bogăţia mea provine de la tine, eu consider în continuare că tu eşti stăpânul meu şi, atâta timp cât tu vei trăi, nu vei duce lipsă de nimic. Pentru tine este periculos dacă eşti bogat, fiindcă tu nu ştii cum să-ţi foloseşti bogăţiile şi, dacă cineva nu se pricepe cum să-şi folosească bogăţiile, fie că le pierde, fie este şi mai neliniştit de când atunci când nu le avea. Este bine că în timpul faraonului fals bogăţiile tale nu s-au pierdut; dacă era după tine, se puteau uşor pierde. Nu s-au pierdut pentru că eu am vegheat să nu se piardă şi m-am îngrijit ca ţie să nu-ţi lipsească nimic.

Kaptah îi proteja pe artişti şi, mai ales pe sculptorii în piatră, fiindcă îi făcuseră o statuie. În acea sculptură Kaptah era o prezenţă nobilă şi distinsă, cu mâinile şi picioarele fine, cu faţa prelungă şi amândoi ochii lui vedeau; era aşezat şi avea o tăbliţă de argilă pe genunchi şi o pensulă în mână, deşi el nu a încercat niciodată să scrie şi să citească, fiindcă nici nu avea nevoie de aşa ceva: în slujba lui erau mulţi scribi şi socotitori. Această statuie l-a amuzat mult pe Kaptah şi preoţii lui Amon – cărora, la întoarcerea din Siria, le oferise daruri importante, ca să fie în graţia zeilor – au comandat o copie după acea statuie şi au pus-o în Templul lui Amon; se înţelege că statuia a fost plătită de Kaptah.

El îşi construise un mormânt impunător în Oraşul Morţilor şi pereţii mormântului fuseseră pictaţi cu imagini din viaţa lui de toate zilele… Artiştii care pictaseră mormântul se străduiseră să-l înfăţişeze ca pe un nobil elegant, fără burtă, fiindcă el dorea să ajungă în ţara de Dincolo şi să se arate zeilor altfel decât în realitate, chiar dacă în viaţa aceasta prefera să fie aşa cum era, fiindcă era convins că suferinţele lui trupeşti se diminuaseră simţitor de când devenise nobil. Îşi procurase pentru mormântul său o Carte a Morţilor specială, atât de artistic întocmită cum niciodată eu nu am mai văzut până atunci. Era mai complexă decât cărţile obişnuite. Acea Carte a Morţilor era alcătuită din douăsprezece suluri cu imagini şi scriere, cu rugăminţile adresate spiritelor infernului, ca să le liniştească şi să le înduplece, iar greutăţile cântarului lui Osiris să-i fie favorabile în tocmeala pe care urma să o aibă cu cei patruzeci de paviani, judecători ai dreptăţii. Kaptah îşi luase toate măsurile de siguranţă, gândind că este mai bine să fii prevăzător, altfel refuza să se gândească la moarte şi-l venera în continuare pe scarabeul nostru mai mult decât pe oricare alt zeu.

Eu nu l-am invidiat niciodată pe Kaptah pentru bogăţia şi pentru fericirea lui, nu am fost niciodată invidios pentru că alţii erau fericiţi şi mulţumiţi. Viaţa oamenilor este o împletitură complicată din diferite feluri de iluzii. Nu i-am spus nimic lui Kaptah ca să vadă realitatea aşa cum este, fiindcă nu am vrut să-i risipesc iluziile care-l făceau fericit. Adesea, adevărul este prea crud şi este mai bine să ucizi un om decât să-l lipseşti de iluziile lui. Adevărul este rău şi amar. Eu nu am distrus iluziile nimănui atâta timp cât nu le cultiva pentru a face rău altora.

Dar mie, iluziile nu mi-au liniştit niciodată inima, nu mi-au limpezit niciodată gândurile. Nici munca nu mă mai mulţumea, cu toate că în acei ani am vindecat numeroşi bolnavi şi am făcut multe trepanaţii reuşite. Doar trei persoane au murit după trepanaţii în acei ani, de aceea, faima mea de trepanator s-a răspândit în toată Teba. Cu toate acestea, eram încontinuu nemulţumit, poate că Muti, care era tot timpul morocănoasă şi ursuză, mă molipsise cu mizantropia ei. Acuzam fără încetare pe fiecare om pe care-l întâlneam. Lui Kaptah îi reproşam că mănâncă în exces, săracilor le reproşam că sunt leneşi şi trândavi, bogaţilor egoismul, judecătorilor indiferenţa, nici un om nu mă mulţumea, de aceea eram cinic cu toată lumea. Doar pe bolnavi şi pe copii nu-i apostrofam şi, îngrijindu-i, eram atent să nu le provoc suferinţe prea mari şi-i spuneam lui Muti să le ducă prăjituri cu miere copiilor de pe stradă, fiindcă ochii lor îmi aduceau aminte de ochii limpezi ai lui Thot.

Oamenii spuneau despre mine:

— Acest Sinuhe este un bărbat ursuz şi acru, s-ar părea că ficatul lui este răscolit continuu, fiindcă vorbele pe care le scoate din gură sunt numai fiere. A îmbătrânit de pomană, fiindcă nu ştie să se bucure de viaţă. Probabil că faptele lui rele din tinereţe nu-i dau pace ca să doarmă noaptea. Nu are nici un rost să ne stricăm buna dispoziţie din cauza vorbelor lui, în fond, vorbele pe care le rosteşte îl ating mai mult pe el însuşi decât pe noi.

Aşa era, de pe urma veşnicelor mele pisălogeli sufeream doar eu şi, după ce apostrofam pe cineva, îmi părea rău şi de amărăciune vărsăm lacrimi şi ca să mă răscumpăr pentru vorbele rele dădeam în dar cereale trântorilor, dăruiam veşmintele de pe mine vreunui beţiv, îmi ceream cu umilinţă iertare pentru reproşurile făcute vreunui bogătaş şi încercam să mă conving pe mine însumi de imparţialitatea judecătorilor.

Se întâmpla aşa, fiindcă eram în continuare slab şi nu-mi mai puteam schimba la bătrâneţe felul de a fi. Numai că vorbeam de rău chiar şi despre Horemheb, despre toate faptele lui, care în ochii mei erau rele; mai ales îi criticam pe soldaţii lui căcăcioşi, pe care el îi antrena în hambarele regale, care duceau o viaţă de trântori, mândrindu-se cu vitejia lor prin crâşme şi bordeluri, care crăpau ţeste şi retezau mădulare în încăierări, violau fetele săracilor. Din cauza lor, nici o femeie nu umbla fără teamă pe străzile Tebei, fiindcă Horemheb îi ierta pe soldaţii săi pentru toate nelegiuirile pe care le făceau şi le interpreta faptele de pe o poziţie greşită. Dacă vreun sărac se ducea la el să i se plângă că fata lui a fost necinstită de vreun soldat, Horemheb îi spunea că el ar trebui să fie mândru că soldaţii contribuie la întărirea sângelui Egiptului. Horemheb ura femeile şi le găsea necesare doar pentru a furniza armatei Egiptului soldaţi.

Cei care-mi doreau binele mi-au atras de multe ori atenţia să-mi controlez vorbele pe care le rostesc despre Horemheb şi au încercat să-mi acopere glasul, atunci când mă înflăcăram să vorbesc despre el în locuri publice, ei se temeau atât pentru soarta mea cât şi pentru soarta lor, încât până la urmă au început să mă evite, aşa că eram din ce în ce mai singur.

Cu trecerea vremii, Horemheb devenise neîncrezător în fiecare om, de aceea voia să ştie tot ceea ce vorbesc oamenii despre el, aşa că nu mai exista loc public sau tavernă în Teba unde să nu fie urechi de-ale lui Horemheb care să asculte despre ce vorbesc oamenii şi despre ce se plâng. Pot să afirm că aceşti spioni ai lui Horemheb, multiplele lui urechi, din exces de zel i-au spus mai mult decât se încumetau oamenii să vorbească şi el i-a pedepsit cu severitate pe cei acuzaţi ca pe nişte criminali. Mult au avut de suferit aceia care s-au încumetat să-i critice faptele, multe spinări au sângerat sub lovituri de ciomege, mulţi oameni au fost trimişi în mine şi la carierele de piatră din cauză că au avut limba prea ascuţită. Câţiva au fost chiar azvârliţi în Nil, pentru a fi devoraţi de crocodili. Horemheb îşi răsplătea informatorii din vistieria regală, aşa că urmaşii celui acuzat nu mai erau deposedaţi de proprietăţile lor.

Dar oamenii, plini de teamă, se protejau dând daruri informatorilor lui Horemheb, le dădeau să bea vin din belşug, aşa că urechile lui Horemheb îşi ducea viaţa într-o continuă beţie şi distracţie şi lucrau cu mult interes pentru stăpânul lor. Horemheb spunea: „Am dat fiecăruia după sârguinţa lui, chiar şi cei săraci au acum cana lor plină cu bere; nici uleiul, nici grăsimea nu lipsesc din locuinţele de lut. Mă bucur mult că în Egipt sunt din nou copiii sănătoşi; numai băieţii sănătoşi ajung buni soldaţi şi numai fetele trupeşe nasc mai mulţi copii. Lipsa de activitate creează moleşeală şi luxul prea mare duce la nemulţumiri şi la vorbe rele. Eu trebuie să veghez, altfel poporul Egiptului uită că există o putere şi un faraon; când dă de bine, poporul Egiptului trebuie păzit cu ciomagul pe spinarea încovoiată.”

De aceea, el a obosit şi a hărţuit poporul cu lucrări publice, a construit numeroase drumuri din piatră, ca să ocupe bine timpul oamenilor, ca oamenii să nu aibă răgaz pentru intrigi împotriva puterii sale. În timpul domniei lui, omul de rând a fost asemenea unui animal, care este îngrăşat ca să aibă putere, dar care merge fără încetare în gâdilătura ameninţătoare a lăncilor, ca niciodată să nu se poată odihni.

În templele pe care le-a construit, Horemheb a pus să-i fie ridicate statui şi să se scrie texte de slavă despre isprăvile lui şi despre cuceririle lui din războaie, ca poporul să poată să vadă zilnic în faţa ochilor că el a restituit Egiptului demnitatea, răsplătind pe fiecare om după faptele şi după meritele sale. Povestitorii, care stăteau aşezaţi pe preşuri în faţa porţilor şi la colţul străzilor, îi slăveau marile fapte şi istoriseau legenda naşterii sale divine, fiindcă el dăduse ordin să li se facă daruri, să li se împartă cereale, ulei şi bere. Dar în Teba erau şi mulţi povestitori foarte talentaţi, pentru care nimic nu era sacru, ei aveau multă fantezie şi mult umor şi-şi înfloreau poveştile ca să-i facă pe oameni să râdă cu poftă. Horemheb era prea vanitos pentru a putea înţelege că povestitorii, pe care el îi plătea, îşi băteau joc pe ascuns în poveste de el; din fericire, nu toţi cei care ascultau puteau înţelege intenţia batjocoritoare a povestitorului. Mulţi ascultau cu gurile deschise de uimire şi ridicau nedumeriţi din umeri când povestitorul îi făcea să creadă că Horemheb se născuse din zeul Horus, pe când zeul îşi întrerupsese călătoria prin Egipt la Hetnetsut ca să-şi deşerte pântecele.

De la o zi la alta, Horemheb devenea mai neîncrezător, aşa se face că într-o zi gărzile de la palat au venit în casa mea, mi-au pus sandalele în picioare, m-au înfăşurat cu haine şi au alungat cu lăncile bolnavii din curtea mea, apoi m-au dus la palat, în faţa faraonului Horemheb.

Era primăvară, apele Nilului se retrăseseră în matcă şi rândunelele zburau ca săgeata, neobosite, de-a lungul fluviului. Gărzile m-au adus în faţa lui Horemheb. Îmbătrânise mult, grumazul lui era deja încovoiat, faţa îi era gălbejită şi muşchii îi ieşeau în evidenţă pe tot trupul lui slăbit. M-a privit drept în ochi; în privirea lui nu era nici o bucurie. Mi-a spus:

Sinuhe, te-am prevenit de multe ori, dar tu ai luat în râs avertismentele mele şi ai continuat să spui oamenilor că meseria de soldat este cea mai de dispreţuit dintre toate meseriile şi ai mai spus că pentru un copil este mai bine să moară în pântecele mamei lui decât să se nască pentru a deveni soldat. Ai mai spus că doi sau trei copii sunt deja destui pentru o femeie, că nimeni nu are nevoie de mai mulţi copii, că este mai fericit cine creşte trei copii, că este mai nefericit şi mai sărac cel care creşte nouă sau zece copii. Ai mai spus că toţi zeii sunt la fel, că toate templele sunt locuri ale întunericului şi ignoranţei, ai mai spus că zeul faraonului fals era mai bun decât toţi ceilalţi zei la un loc, că oamenii nu ar trebui să cumpere şi să vândă niciodată alţi oameni ca sclavi, aşa ai spus. Şi ai mai spus că poporul care seamănă, lucrează şi recoltează pământul este adevăratul proprietar al pământului, chiar dacă pământul aparţine faraonului sau zeilor. Ai mai spus că felul în care guvernez eu nu se deosebeşte cu nimic de cel al regelui hitiţilor, multe alte nebunii ai mai spus, nebunii pentru care, pe un altul, dacă le-ar fi spus, aş fi pus să fie omorât cu pietre şi ciomege. Dar am fost îngăduitor cu tine, Sinuhe, fiindcă odată ai fost prietenul meu şi pentru că, atâta timp cât preotul Ay a trăit, am avut nevoie de tine, tu erai singurul meu martor împotriva lui. Dar acum, eu nu mai am nevoie de tine, dimpotrivă, tot ceea ce tu ştii despre mine îmi dăunează atâta timp cât eşti în viaţă. Dacă ai fi fost înţelept şi ţi-ai fi stăpânit gura, ai fi putut trăi liniştit şi fericit, fiindcă, într-adevăr, ţie nu ţi-a lipsit nimic. Dar, fiindcă din gura ta ai vărsat doar murdării peste capul meu, nu pot la nesfârşit să accept aşa ceva.

Era din ce în ce mai nervos, a început să-şi lovească ritmic picioarele slabe cu cravaşa aurită şi mi-a mai spus:

Tu eşti ca un purice de nisip între degetele picioarelor mele, tu eşti ca un tăun pe umărul meu. În grădina mea, eu nu tolerez să crească o buruiană neroditoare, care, după ce că nu rodeşte nici un fruct, mai face şi spini veninoşi. Este din nou primăvară în ţara Kemi, rândunelele încep să se scufunde în nămolul lăsat la retragerea apelor, porumbeii gânguresc şi salcâmii înfloresc. Este un anotimp periculos: primăvara se nasc tulburări şi vorbele necugetate zboară, secăturile le culeg, li se aprind ochii şi aruncă cu pietre în gărzile faraonului; deja statuile mele din câteva temple au fost pângărite cu bălegar de bou. De aceea, te voi goni din Egipt, Sinuhe, ca niciodată să nu mai poţi vedea ţara în care te-ai născut. Dacă încă te-aş mai tolera aici, va veni şi ziua când va trebui să dau ordin să fii ucis şi nu aş vrea să ajung până acolo, fiindcă odată tu ai fost prietenul meu. Eu te-am iubit, Sinuhe, şi am fost fascinat de vorbele tale, dar acest lucru a fost odată, demult. Vorbele tale de acum sunt nesăbuite şi ar putea fi scânteia care aprinde stuful uscat. Odată aprins, el poate arde până ce nu mai rămâne decât cenuşa. Vorbele rele sunt câteodată mai periculoase decât lăncile. Eu vreau să curăţ Egiptul de vorbele rele ca un bun grădinar, care-şi curăţă grădina de buruieni care-i pot otrăvi culturile, şi-i înţeleg acum prea bine pe hitiţi, care-i trag în ţeapă pe vrăjitori. Eu nu vreau ca în ţara Kemi să se mai aprindă vreo vrajbă, nici din cauza oamenilor, nici din cauza zeilor, de aceea te alung din Egipt, Sinuhe. Acum, eu sunt sigur că tu nu ai fost niciodată un egiptean. Tu eşti un străin ciudat, cu sângele amestecat, în capul tău bolnav şi-au făcut cuibul gânduri rele.

Probabil că el avea dreptate. Cine ştie, poate că suferinţa inimii mele provenea de la faptul că în mine sângele sacru al faraonilor se amestecase cu sângele palid de crepuscul al unei ţări în agonie.

Cu toate că eram în situaţia în care eram, îmi venea să râd, mi-am acoperit gura cu mâna pentru a-mi înăbuşi râsul. Cuvintele lui m-au înspăimântat, fiindcă Teba era oraşul meu, mă născusem şi crescusem în Teba şi nu-mi doream să trăiesc în nici un alt oraş. Râsul meu l-a rănit pe Horemheb, care se aşteptase, probabil, să îngenunchez la picioarele sale şi să-i cer iertare. Agitându-şi cravaşa de faraon în faţa mea, el a urlat:

— Am decis. Te exilez din Egipt pentru totdeauna. Nici când vei muri trupul tău nu va putea fi îngropat în Egipt, deşi permit ca trupul tău mort să fie îmbălsămat după obiceiurile Egiptului. Trupul tău se va odihni pe ţărmul mării orientale, de acolo de unde corăbiile cu pânze navighează spre ţara Punt şi unde îţi vei trăi tot restul zilelor. Nu vreau să te exilez în Siria, fiindcă în Siria au mai rămas tăciuni care mocnesc şi nu vreau să-i aţâţ ca să se aprindă din nou. Nici în ţara Kuş nu te pot exila, fiindcă tu ai fi în stare să le vâri în cap negrilor gânduri nebune, din moment ce pentru tine culoarea pielii unui om nu are nici o importanţă. Dar ţărmul mării, acolo unde vei locui, este deşert. Tu vei putea ţine, nestânjenit de nimeni, discursuri valurilor roşii ale mării, vânturilor negre ale deşertului şi pietrelor, tu vei putea să-ţi spui deschis părerile, după preferinţă, şacalilor, corbilor sau şerpilor. Gardienii vor măsura spaţiul în care vei avea voie să te mişti şi te vor ucide dacă te vei aventura să depăşeşti spaţiul permis. În rest, tu nu vei duce lipsă de nimic, patul tău va fi confortabil, mâncarea ta va fi abundentă şi-ţi voi trimite orice îmi vei cere, fiindcă exilul şi singurătatea sunt deja o pedeapsă suficient de mare pentru tine şi eu nu vreau să te persecut în plus, odinioară tu ai fost prietenul meu. Ai fost prietenul meu până când aspiraţiile mele s-au realizat, acum vorbele tale de om nebun mă deranjează.

Nu mă temeam de singurătate, toată viaţa am fost singur, îndată după ce m-am născut am fost singur, dar simţeam că mi se frânge inima de tristeţe că niciodată nu voi mai revedea Teba, că niciodată nu voi mai simţi sub tălpile mele pământul moale al ţării Kemi, că nu voi mai putea niciodată bea din apa Nilului. De aceea, i-am spus lui Horemheb:

Eu nu am prea mulţi prieteni, fiindcă oamenii fug de mine din cauza limbii mele ascuţite şi cinismului vorbelor mele, dar, probabil că-mi vei permite să-mi iau rămas-bun de la puţinii prieteni pe care îi am. Aş dori să-mi iau rămas-bun de la Teba, să mai trec o dată pe aleea sfincşilor cu cap de berbec, să simt parfumul de tămâie dintre marile coloane ale Templului lui Amon şi mirosul de peşte fript din cartierele sărace ale Tebei, în amurg, când femeile aprind focul în faţa colibelor de lut şi bărbaţii se întorc obosiţi de la lucru.

Cu siguranţă, Horemheb mi-ar fi îndeplinit dorinţa dacă aş fi plâns şi m-aş fi aruncat la picioarele sale. Îi fusese rănită vanitatea, de fapt aceasta era cea mai mare vină a mea, faptul că nu-l admiram şi că, în inima mea, eu nu îl simţeam faraon de drept. Eu sunt sigur că Horemheb mi-ar fi iertat toate vorbele rele pe care le spusesem despre el dacă m-aş fi umilit în faţa lui. Dar, cu toate că sunt un om slab, cu o inimă de oaie, nu am vrut să mă umilesc în faţa lui, fiindcă niciodată ştiinţa nu trebuie să se umilească în faţa puterii. Totdeauna, când îmi este o frică cumplită de ceva, mă apucă somnul. Mi-am acoperit gura ca să-mi înăbuş căscatul.

Horemheb a spus:

Nu sunt de acord cu nici un fel de rămas-bun, cu nici o tărăgănare, cu nici o târguială de amânare; eu sunt soldat, unui adevărat bărbat îi este scârbă de sentimentalismele ieftine. Îţi voi uşura despărţirea de Teba, fiindcă vei pleca chiar acum la drum; de altfel, nu vreau ca plecarea ta din Teba să fie însoţită de vreo tulburare, tu eşti deja cunoscut în toată Teba, despre nebunia ta se vorbeşte în toate cârciumile şi pieţele Tebei. Vei pleca într-o litieră închisă, iar dacă cineva vrea să te urmeze în exil, voi permite acest lucru. Dar va trebui să rămână acolo tot restul vieţii, chiar dacă tu vei muri. Ideile periculoase sunt contagioase ca ciuma şi trec uşor de la un om la altul, de aceea, nu doresc ca cineva, care s-ar putea molipsi de la nebunia ta, să îmbolnăvească Egiptul, iar dacă printre prietenii de la care voiai să-ţi iei rămas-bun era un sclav de la moară, ale cărui degete au crescut într-un singur os, un beţiv, care picta zei aşezaţi pe vine în mijlocul drumului şi doi negri, care-ţi frecventau casa, ar fi o prostie să-ţi pierzi timpul ca să-ţi iei rămas-bun de la ei; ei sunt deja plecaţi la un drum lung şi nu se vor mai întoarce niciodată.

În acea clipă l-am urât pe Horemheb, dar mai mult decât pe el, m-am urât pe mine însumi, pentru că, încă o dată, mâna mea semănase moartea şi prietenii mei avuseseră de suferit cumplit de pe urma mea. Probabil, Horemheb dăduse ordin ca ei să fie omorâţi sau trimişi să moară într-o mină de cupru din Sinai pe aceşti câţiva oameni, pe care mi-i făcusem prieteni, fiindcă îşi aminteau de Aton. Nu i-am mai spus nimic lui Horemheb, m-am înclinat în faţa lui, după care am plecat, dar gărzile m-au adus din nou în faţa lui. De două ori el a deschis gura să-mi mai spună ceva înainte de plecare şi a făcut un pas înspre mine, dar s-a oprit, şi-a lovit cu furie picioarele cu cravaşa şi a rostit grav:

— Faraonul a vorbit!

După aceea, gărzile m-au urcat într-o litieră închisă şi m-au escortat până ce am ieşit din Teba, apoi am fost purtat dincolo de cei trei munţi, spre răsărit, prin deşert, pe drumul pietruit construit de Horemheb. Călătoria a durat douăzeci de zile până ce am ajuns în portul de unde plecau corăbiile cu pânze spre ţara Punt, pentru a fi încărcate şi unde, o dată pe an, îşi descărcau marfa, după ce navigau din Teba în josul fluviului şi prin canal, apoi de-a lungul fluviului care duce în marea orientală. Dar portul era locuit, de aceea, gărzile m-au purtat de-a lungul ţărmului mării timp de trei zile, până la un sat părăsit, unde într-o vreme locuiseră pescari. Acolo miau măsurat spaţiul în care am voie să mă mişc şi mi-au construit casa, în care am locuit în toţi aceşti ani, în care locuiesc şi acum, când sunt un bărbat bătrân şi obosit. Mie nu mi-a lipsit nimic din tot ceea ce mi-am dorit şi am locuit ca un om bogat şi am avut şi hârtie de papirus de cea mai fină calitate şi tot ceea ce mi-a trebuit pentru scris şi cutii de abanos unde păstrez sulurile de papirus şi instrumentele mele de medic.

Dar această a cincisprezecea carte este ultima carte pe care o scriu. Nici nu mai am prea multe de povestit, am obosit scriind aceste cărţi. Mâinile îmi sunt obosite, ochii îmi sunt obosiţi şi abia mai disting semnele pe care le scriu pe hârtie.

Cred că nu aş mai fi putut trăi dacă nu aş fi scris. Scriind, mi-am trăit din nou viaţa, chiar dacă viaţa mea nu a fost o poveste frumoasă. Am scris doar pentru mine ca să pot trăi şi ca să pot înţelege de ce am trăit.

Dar de ce am trăit încă nu ştiu. Terminând această ultimă carte, sunt şi mai nedumerit decât atunci când m-am apucat să scriu. Scrisul a fost o mângâiere în toţi aceşti ani, în care am avut doar marea în faţa ochilor mei. Am văzut-o roşie şi neagră, am văzut-o verde ziua, am văzut-o albă noaptea Am văzut-o albastră uneori, în zilele toride, mai albastră decât pietrele albastre şi sunt deja sătul s-o mai privesc. Marea este prea mare, prea înfricoşătoare şi un om o poate privi toată viaţa fără să se plictisească, fiindcă întotdeauna este altfel. Numai că privind-o, se întristează şi începe să i se învârtă capul de ameţeală. Simt cum inima îmi coboară într-un hău fără fund când privesc marea.

Dar, în toţi aceşti ani, m-am uitat şi la munţii roşii din jurul meu, am studiat puricii de nisip, m-am bucurat că scorpionii şi şerpii, după ce au făcut cunoştinţă cu mine nu au luat-o la fugă şi mi-au ascultat cu atenţie cuvintele când le-am vorbit. Însă cred că scorpionii şi şerpii nu pot fi buni prieteni cu oamenii, de aceea sunt şi mai sătul de ei decât de talazurile şi valurile mării, care nu se sfârşesc niciodată.

Mai înainte de a-mi încheia cartea, eu trebuie să mai povestesc despre ceva. După primul an de viaţă în acest sat părăsit de la malul mării orientale, când plictiseala îmi ajunsese deja până la oase, după ce au trecut corăbiile spre Punt, a sosit Muti. A plecat din Teba cu o caravană a faraonului şi am rămas fără grai când am văzut-o, fiindcă mi-a trecut prin minte că sunt deja nebun dacă am început să am vedenii în miezul zilei. Ea s-a înclinat în faţa mea, m-a salutat cu respect şi a început să plângă de întristare că mă vede într-o stare atât de jalnică, fiindcă obrajii mei erau uscaţi, burta îmi era suptă. În acea vreme nimic nu mă mai interesa, priveam zi după zi trist spre mare, până începea să mă doară capul.

Muti şi-a revenit destul de repede după oboseala drumului şi mi-a spus indignată:

Oare nu ţi-am tras atenţia de mii de ori, Sinuhe, să nu-ţi aprinzi singur paie pe cap, chiar dacă natura ta nenorocită de bărbat te îndeamnă să o faci? Este limpede, bărbaţii sunt mai surzi decât pietrele, bărbaţii sunt mai încăpăţânaţi decât copiii mici şi-ar trebui să li se lovească capetele de ziduri până le crapă, chiar dacă zidul rămâne neclintit. Adevărul este că tu ai încercat perseverent să spargi ziduri cu capul tău, fără să te îndemne nimeni să o faci, stăpânul meu, Sinuhe. Cred că este deja vremea să te linişteşti şi să-ţi trăieşti cu înţelepciune viaţa, pentru că acel lucru neglijabil, pe care bărbaţii îl ascund sub veşminte, fiindcă lor înşile le este ruşine de el, nu te mai deranjează şi nu-şi mai înfierbântă capul. Toate relele lumii de la acest mic obiect se trag.

I-am spus că nu era nevoie să facă un drum atât de lung pentru a-mi adresa aceste reproşuri. I-am spus că nu ar fi trebuit să plece niciodată din Teba, fiindcă ea nu se va mai putea întoarce în Teba vreodată şi va trebui să trăiască, vrea-nu vrea tot restul zilelor alături de mine. I-am mai spus că eu nu aş fi fost de acord cu aşa ceva dacă mi s-ar fi cerut şi mie sfatul.

Dar ea mi-a răspuns puternic indignată:

Uite ce este, Sinuhe, ceea ce ţi s-a întâmplat ţie este de o mie de ori mai bine decât ceea ce tu însuţi ai fi putut să doreşti şi eu cred că faraonul Horemheb îţi este un adevărat prieten, dacă te-a trimis el într-un loc atât de liniştit ca să-ţi petreci bătrâneţea. În ceea ce mă priveşte, eu sunt deja sătulă de agitaţia din Teba şi de certurile cu vecinii, care mai întâi vin să împrumute diferite vase de bucătărie, pe care nu-şi amintesc să le şi restituie, iar apoi încep să-şi arunce gunoaiele şi să-ţi facă nevoile în curtea mea. Dacă mă gândesc bine, niciodată după incendiu, casa turnătorului de aramă nu a mai fost ca înainte. Totul îmi mergea de-a-ndoaselea de când ai plecat, cuptorul îmi ardea mâncarea, uleiul râncezea în vase mai repede decât altădată, de la podea mă trăgea curentul la picioare şi, ce să mai spun, zăvoarele de la ferestre scârţâiau continuu. Aici este minunat, aici se poate lua totul de la început. Aici putem să aranjăm totul după cum ne place şi nici n-avem vecini care să ne sâcâie. Am şi ochit un loc grozav pentru grădină, unde se pot cultiva zarzavaturi şi mai ales hreniţă, care-ţi place ţie cel mai mult, stăpânul meu, aici putem cultiva chiar şi plante aromate pentru sosuri. Am adus cu mine tot felul de seminţe pe care le voi semăna aici şi-ai să vezi că ai să te simţi mai bine decât acasă în Teba. Dar mai înainte de toate, am să-i pun la treabă pe aceşti puturoşi, pe care faraonul, din cauza inimii lui bune, ţi i-a dat ca să te păzească de hoţi şi de răufăcători, am să-i pun să vâneze în fiecare zi carne proaspătă pentru tine, să pescuiască peştii din mare şi să strângă scoici de la mal şi crabi, cu toate că eu mă îndoiesc că peşti din mare sunt tot atât de gustoşi ca peştii din Nil. Apoi, vreau să-mi găsesc un loc bun pentru mormânt, fiindcă nu intenţionez să mai plec de-aici nici dacă m-ar ruga în genunchi faraonul. Sunt destul de obosită după ce am cutreierat toată lumea în căutarea ta; călătoriile mă sperie, fiindcă eu până acum nu am făcut niciodată un pas în afara Tebei.

În felul acesta, Muti mi-a dat curaj şi m-a însufleţit, cred că mulţumită ei am prins din nou poftă de viaţă. Aş fi fost rău intenţionat faţă de ea dacă m-aş fi apucat să mor ca să o las singură să-şi trăiască bătrâneţea în locul în care eu sunt exilat. M-am apucat de scris şi ea s-a arătat încântată de acest lucru, fiindcă aveam o ocupaţie. Cred că în adâncul fiinţei ei considera că acest lucru este inutil, fiindcă ea nu ştie să citească, dar ea este mulţumită că am cu ce să-mi umplu zilele. Ea ar fi fost mai mulţumită dacă aş fi avut o ocupaţie care să dea sens existenţei mele în acest loc de exil. În orice caz, se îngrijea să nu scriu seara târziu, ca să nu-mi obosesc ochii. Scriam moderat, mă odihneam la timp şi mă desfătam cu mâncarea bună pe care ea o pregătea.

Muti s-a ţinut de promisiunea făcută şi i-a pus pe gardienii faraonului la treabă amărându-le viaţa. Ei o blestemau când ea nu-i putea auzi şi-i spuneau vrăjitoare sau scorpie. Dar direct, nu îndrăzneau să i se împotrivească, fiindcă dacă îndrăzneau să murmure ceva, ea îi acoperea cu blesteme şi cu vorbe usturătoare, căci limba ei era mai ascuţită decât un corn de bou şi ea le povestea deseori despre faimosul obiect mic şi neglijabil dintre picioarele bărbaţilor nişte istorii grozave, care-i făceau pe soldaţii din gardă să-şi îndrepte ochii spre pământ de ruşine şi să-l răscolească nervos cu degetele de la picioare.

Eu înclin să cred că ei nu au avut nimic de pierdut, fiindcă găsindu-le o ocupaţie, Muti i-a ajutat să-şi păstreze sănătatea şi să fie într-o continuă mişcare, să nu-şi piardă timpul tot păzindu-mă pe mine, să nu aibă timp să le treacă prin cap ideea să mă omoare, ca eliberaţi de prezenţa mea să se poată întoarce în Teba. Ea este aceea care i-a ajutat să-şi preţuiască la adevărata valoare clipele de odihnă. De altfel, Muti îi răsplătea oferindu-le o pâine foarte bună, le umplea cănile cu o bere foarte tare şi le dădea să mănânce verdeţuri din grădină, ea i-a învăţat cum să-şi prepare singuri o mâncare variată şi sănătoasă şi să nu se îmbolnăvească.

În fiecare an, cu corăbiile care navighează spre ţara Punt, Kaptah trimite diferite mărfuri din Teba, care sunt transportate până la mine pe spinările multor măgari. Îmi trimite şi scrisori, pe care le dictează scribilor, în care îmi povesteşte cu haz despre tot ce se întâmplă în Teba, aşa ca să nu trăiesc chiar ca-ntr-un sac.

După un timp, gardienii s-au acomodat atât de bine cu avantajele pe care le au păzindu-mă pe mine, au învăţat atât de multe lucruri utile de la Muti, au devenit mulţumitor de bogaţi de pe urma darurilor pe care le primesc de la mine, încât nici nu-şi mai doresc să se întoarcă în Teba.

Dar eu m-am săturat deja de scris şi ochii mei au obosit. Pisicile lui Muti se zbenguie pe genunchii mei şi-mi gâdilă mâinile cu cozile lor. Nu mai pot să scriu. Inima mea este obosită din cauza povestirii, care m-a făcut să-mi trăiesc viaţa pentru a doua oară. Trupul meu este ostenit. Tânjesc după odihna eternă. Poate că nu sunt fericit, dar nici nefericit nu sunt din cauza singurătăţii mele. Poate că am fost mai singur şi mai departe de oameni când am trăit printre oameni, fiindcă le-am văzut faptele şi am înţeles deşertăciunea faptelor lor. Sunt deşarte toate faptele oamenilor.

Binecuvântez papirusul pe care am scris, binecuvântez condeiul care mi-a îngăduit din nou să călătoresc într-o barcă de stuf de-a lungul Nilului, să mai fiu iarăşi acel copil care încă nu cunoştea tristeţea vieţii şi deşertăciunea ştiinţei. Am mai fost o dată copil în casa tatălui meu Senmut şi lacrimile lui Met, curăţătorul de peşte, au mai curs o dată calde pe mâinile mele. Am mai străbătut o dată drumurile Babilonului cu Minea; şi şi încă o dată frumoasele mâini ale lui Merit mi-au mai îmbrăţişat gâtul. Am plâns cu cei nefericiţi şi am împărţit grâul meu celor săraci. Vreau să-mi amintesc doar despre aceste lucruri şi să uit faptele mele rele, nu mai vreau să-mi amintesc tristeţea şi pierderile pe care le-am avut.

Toate aceste cărţi le-am scris eu, Sinuhe egipteanul, doar pentru mine. Nu pentru zei, nu pentru alţi oameni, nici ca numele meu să se păstreze pentru eternitate; le-am scris doar pentru biata mea inimă încărcată de amar şi de tristeţe.

Păstrez cu grijă aceste cincisprezece cărţi şi Muti a cusut pentru fiecare carte câte o învelitoare trainică din fibre de palmier. Toate cărţile acestea vor fi puse într-o lădiţă de argint, lădiţa de argint va fi pusă într-o ladă de lemn tare, lada de lemn într-o ladă de aramă, aşa cum odinioară cărţile zeului Thot au fost ferecate pentru a se păstra şi au fost aruncate în Nil. Nu ştiu dacă Muti va reuşi să pună cărţile în mormântul meu fără să o vadă gardienii, dar nu mă frământă prea mult acest lucru.

Fiindcă eu, Sinuhe, sunt doar un om, am trăit în fiecare om care a trăit mai înainte de mine şi voi trăi în fiecare om care va trăi după mine. Voi trăi în plânsul şi în bucuria fiecărui om, voi trăi în bunătatea şi în răutatea fiecărui om, voi trăi în dreptatea şi în nedreptatea omului, voi trăi în slăbiciunea şi în puterea lui.

Nu vreau să fie adusă nici o jertfă la mormântul meu, nu vreau ca numele meu să fie nemuritor, fiindcă eu, ca om, voi trăi etern în fiecare om.

Aceste cărţi le-a scris Sinuhe egipteanul, el, cel care a fost singur în toate zilele vieţii lui.

SFÂRŞIT