Cartea a paisprezeceaRăzboiul sacru

După ce i-a convocat la Memfis pe toţi nobilii şi pe toţi oamenii bogaţi din Egipt, Horemheb li s-a adresat astfel:

Voi sunteţi cei mai bogaţi oameni din Egipt, iar eu nu sunt decât un păstor sărac, fiindcă atunci când m-am născut, o altă moştenire nu am avut decât bălegarul pe care am călcat cu picioarele goale, dar Amon m-a binecuvântat şi faraonul mi-a încredinţat conducerea armatei împotriva duşmanilor care ameninţă Egiptul cu cruzime şi ură, după cum ştiţi. Am ascultat cu plăcere când voi aţi spus în gura mare că pentru război este nevoie de mari sacrificii şi de aceea aţi redus raţia de grâu pentru sclavii şi pentru ţăranii voştri şi aţi mărit preţurile tuturor mărfurilor în tot Egiptul. Din faptele şi din cuvintele voastre am înţeles că voi sunteţi deja gata pentru orice fel de sacrificii. Este un lucru bun şi demn de laudă, fiindcă pentru a strânge aurul necesar începerii unui război, pentru plata soldaţilor, pentru construirea de care de luptă şi pentru multe altele, despre care nici nu ştiţi, fiindcă nu aţi avut de-a face cu războiul, am hotărât să împrumut o parte din averea voastră şi am cerut perceptorilor de impozite să întocmească liste cu impozitul pe care urmează să-l daţi pentru armată şi, printre altele, am strâns informaţii şi despre bunurile pe care le-aţi ascuns în timpul falsului faraon. Acum, în Egipt, domneşte un faraon adevărat, binecuvântat de Amon, şi nu mai aveţi nici un motiv să vă ascundeţi averile, pe care cred că le veţi oferi bucuroşi pentru război. De aceea, fiecare dintre voi îmi va pune imediat la dispoziţie jumătate din averea lui şi-mi este indiferent dacă îmi veţi plăti în aur, argint sau în grâu, în animale, în cai sau în care de luptă, principalul este să o faceţi imediat.

Când au auzit vorbele rostite de Horemheb, toţi au început să se tânguiască şi să-şi rupă veşmintele de pe ei şi au spus:

— Falsul faraon ne-a sărăcit deja şi noi suntem aproape ruinaţi, iar informaţiile pe care le-ai cules despre bogăţiile noastre nu sunt decât minciuni neruşinate. Oare ce garanţii ne oferi tu dacă-ţi împrumutăm jumătate din avuţia noastră? Oare cu cât câştig ne vom alege de pe urma acestui împrumut?

Horemheb s-a uitat la ei prietenos şi le-a spus:

Garanţia mea este victoria pe care socotesc că o voi obţine cu ajutorul vostru, dragii mei prieteni. În fond, dacă armata Egiptului nu va învinge, hitiţii v-ar putea lua totul şi nu-i veţi întreba voi pe hitiţi despre nici o garanţie; eu cred că victoria este o garanţie suficientă, cât despre câştig, voi discuta cu fiecare dintre voi în parte şi cred că vom ajunge la o bună înţelegere, dar cred că v-aţi apucat prea din pripă să plângeţi, fiindcă încă nu am terminat tot ceea ce aveam de spus. Deci, aşa cum spuneam, cer imediat jumătate din averea voastră, dragii mei prieteni. Dar, după patru luni, va trebui să contribuiţi pentru război cu jumătate din ceea ce v-a rămas, iar peste un an, cu jumătate din averea pe care o veţi avea atunci. Sunteţi suficient de înţelepţi aşa că puteţi calcula şi singuri cu ce veţi rămâne şi sunt sigur că încă veţi fi destul de bogaţi ca să aveţi tot ceea ce vă trebuie până la sfârşitul vieţii, aşa că nu veţi putea spune că v-am păgubit eu cu ceva.

S-au aruncat la picioarele lui gemând şi tremurând şi şi-au lovit frunţile de pământ nobilii şi bogătaşii Egiptului şi au urlat că preferă să le ia hitiţii toată averea, dar Horemheb le-a spus cu o uimitoare ipocrizie:

Dacă aşa doriţi, am să vă fac pe plac şi cred că soldaţii mei, care-şi expun pielea şi viaţa pentru Egipt, vor fi indignaţi când vor afla că voi nu puteţi fi de acord cu un mic sacrificiu pentru acest război. Şi cred că soldaţii mei, care mă aşteaptă afară, nu vor avea nimic împotrivă să vă lege cu frânghii şi să vă îmbarce pe o corabie pentru a vă da pe mâna hitiţilor, aşa după cum se pare că doriţi. Aş fi foarte mâhnit dacă ar fi să vi se întâmple un astfel de necaz şi nu înţeleg cu ce bucurie v-aţi putea alege abandonându-vă averile pe care eu le-aş putea împrumuta în întregime până când vă veţi întoarce cu ochii scoşi de la morile de piatră ale hitiţilor. Dar dacă aceasta este dorinţa voastră, eu îi pot chema pe soldaţi.

Ei au plâns şi i-au îmbrăţişat genunchii şi au acceptat toate cererile lui, chiar dacă în sinea lor l-au blestemat, dar Horemheb i-a consolat şi le-a spus:

V-am chemat aici în Memfis fiindcă eu ştiam că voi iubiţi Egiptul şi că pentru Egipt sunteţi în stare de orice sacrificiu. Voi sunteţi cei mai bogaţi oameni ai Egiptului şi numai datorită iscusinţei voastre v-aţi sporit averea. De aceea, eu sunt sigur că vă veţi îmbogăţi repede din nou, fiindcă un bogat ajunge întotdeauna şi mai bogat, chiar dacă pentru asta se stoarce şi pe el însuşi. Voi, prietenii mei, îmi sunteţi preţioşi ca o livadă, şi chiar dacă vă strâng ca pe o rodie din care seminţele curg printre degete, eu vă iubesc, fiindcă nici un grădinar nu se supără pe pomii din livada lui, care sunt încărcaţi de roade, ci, din când în când, îşi strânge recolta Trebuie să vă amintiţi că pentru voi eu voi conduce un mare război, mai măreţ decât vă puteţi imagina, şi în vremuri de război, un bărbat care este destul de bogat ajunge, de obicei, şi mai bogat şi încă şi mai bogat ajunge dacă războiul ţine mai mult şi nimic nu-l poate împiedica să se îmbogăţească, nici impozitele, oricât de mari vor fi să fie ele. De aceea, voi trebuie să-mi fiţi recunoscători fiindcă vă ofer un mare război şi vă binecuvântez acum, când voi vă veţi întoarce la casele voastre. Mergeţi deci în pace şi străduiţi-vă să vă îngrăşaţi ca viermii, fiindcă nimeni nu vă împiedică. Şi eu nu am nimic împotrivă, dacă din când în când, îmi veţi trimite daruri în plus faţă de ceea ce v-am cerut, fiindcă voi recuceri Siria şi voi ştiţi bine ce înseamnă Siria pentru Egipt şi, la urma urmelor, chiar pentru voi, dacă voi fi mulţumit de contribuţia voastră. Nu vă jenaţi, gemeţi în continuare, dacă acest lucru vă distrează şi vă uşurează inima, nu vă fie teamă, pe mine nu mă deranjează gemetele; în urechile mele sună la fel ca zornăitul de aur.

După aceea, toţi au plecat rupându-şi veşmintele de pe ei, jelindu-şi soarta şi vărsând lacrimi amare, dar în acelaşi timp încercând să găsească o soluţie pentru a-şi recupera pierderile anunţate.

Horemheb mi-a spus:

Din cauza războiului, cei bogaţi îi vor învinui pe hitiţi pentru toate relele care se vor abate asupra ţării, la fel şi faraonul îi va învinui pe hitiţi pentru foametea şi mizeria cu care se va confrunta Egiptul. De fapt, doar poporul va suporta şi va plăti totul, fiindcă cei bogaţi vor fura de la popor de câteva ori mai mult ca de obicei, ca să aibă cu ce să-mi plătească mie, fără a fi nevoie să li se zbârcească pielea. Sistemul acesta este mai convenabil decât impunerea unui impozit pentru război de la popor, fiindcă, dacă aş cere aşa ceva, mulţimea m-ar blestema pe mine, pe când aşa, poporul îmi va binecuvânta numele şi mă va numi un om drept şi eu trebuie să mă îngrijesc ca reputaţia mea să fie bună; pentru viitor voi avea nevoie de aşa ceva.

Între timp, hitiţii făceau ravagii în Deltă, dădeau foc satelor şi-şi hrăneau caii cu grâul încă verde. La Memfis soseau continuu oameni care reuşiseră să scape prin fugă şi povesteau istorii îngrozitoare despre furia distrugătoare a duşmanilor; teama se strecura în inima mea şi picioarele începeau să-mi tremure când auzeam ceea ce povesteau ei, de aceea m-am dus la Horemheb să-l îndemn să se grăbească până nu va fi prea târziu.

Dar el mi-a zâmbit liniştit şi mi-a spus:

Egiptul trebuie să cunoască cruzimea hitiţilor, pentru ca mulţimea să înţeleagă să-şi aprecieze destinul în raport cu grozăvia de a deveni sclavi la hitiţi. Aş fi un nebun dacă aş porni la război cu o trupă neantrenată şi fără care de luptă. Dar nu avea nici o teamă, Sinuhe, Gaza este încă a noastră şi Gaza este piatra unghiulară pe care voi construi acest război şi nu se vor mai încumeta hitiţii să-şi trimită grosul trupelor în deşert mai înainte ca Gaza să fie în mâinile lor, fiindcă ei nu au nici o putere pe mare. Nu gândi că eu stau degeaba, oamenii mei din deşert hărţuiesc şi măcelăresc deja patrulele hitite. În rest, nu există încă nici un pericol atât de mare pentru Egipt până când soldaţii hitiţi nu vor începe marşul în deşert spre Ţara pământului negru. Strategia lor de război este bazată pe carele lor de luptă, dar, în Ţara pământului negru, canalele de irigaţie le împiedică să se deplaseze, de aceea, ei îşi pierd vremea arzând câteva sate şi distrugând lanurile de grâu. Cu cât vor fi mai puţine grâne în Egipt, cu atât mai mulţi bărbaţi se vor înrola de bunăvoie în trupele cu cozi de leu, fiindcă, în ciuda neajunsurilor, fiecare soldat primeşte hrana care-i trebuie, ba mai are parte şi de bere.

Într-adevăr, din tot Egiptul soseau în Memfis, de bunăvoie, bărbaţi înfometaţi sau bărbaţi care-şi pierduseră casa şi familia din cauza credinţei lor în Aton şi care voiau să scape de hărţuială, fiindcă erau în continuare hărţuiţi; mai soseau şi bărbaţi dornici de aventură şi prăzi de război. Fără să se sinchisească prea mult de preoţi, Horemheb a anunţat iertarea generală a tuturor acelora care colaboraseră la ridicarea regatului lui Aton şi a eliberat condamnaţii de la carierele de piatră şi i-a înrolat pe toţi în armata Egiptului. Aşa că, în scurt timp, Memfis se transformase într-un adevărat oraş de război, cu o viaţă zgomotoasă, şi în cârciumi şi în casele de distracţie, în fiecare noapte erau conflicte sângeroase, iar oamenii care trăiau de când lumea în Memfis se ascundeau în case tremurând de teamă şi de groază. În forje se auzeau neîntrerupt zgomote de ciocane lovite pe nicovale, fiindcă acolo se executau vârfurile de lance şi suliţele, şi groaza de invazia hitiţilor era atât de mare, încât femeile sărace îşi dăruiau podoabele lor din cupru pentru a fi transformate în vârfuri de lance.

Din insulele mării şi din Creta soseau corăbii şi Horemheb le cumpăra cu forţa şi voiau, nu voiau, îi angaja pe căpitani şi pe marinari în armata Egiptului, promiţându-le o răsplată bogată. Chiar şi corăbii de război din Creta au fost cooptate în armata Egiptului şi în acea vreme navigau multe corăbii de război din Creta pe coastă aruncând ancora dintr-un port în altul şi nu doreau să se întoarcă în Creta, fiindcă nu ştiau ce se mai întâmplă acolo după ce sclavii se răsculaseră şi incendiile răvăşiseră toată insula, după ce doar într-o singură săptămână, minunatele case de pe colină fuseseră mistuite de flăcări. Dar nimeni nu ştia nimic clar despre ceea ce se petrecea în Creta şi nimeni nu dădea crezare celor povestite de marinari, fiindcă faima lor de mari mincinoşi era recunoscută în toată lumea. Unii afirmau că hitiţii ar fi năvălit în Creta, ceea ce era de necrezut, fiindcă hitiţii nu erau navigatori. Iar alţii povesteau că un popor alb din nord, cu nişte corăbii nemaipomenite, ar fi atacat Creta şi că le-ar fi distrus o parte din corăbii şi că cea mai mare parte dintre corăbiile Cretei reuşiseră să se refugieze pe coastele Siriei. Dar toţi erau de acord în ceea ce priveşte cauza acestei nenorociri care se abătuse asupra Cretei: faptul că zeul Cretei era mort. De aceea, căpitanii corăbiilor nu au opus nici o rezistenţă şi au trecut în slujba Egiptului, în timp ce corăbiile cretane care erau prin porturile Siriei au trecut la hitiţi şi la Aziru.

În orice caz, această situaţie îi era favorabilă lui Horemheb, fiindcă pe mare era o mare confuzie şi fiecare încerca să pună mâna pe cât mai multe corăbii. La Tir, unde pornise o revoltă împotriva lui Aziru, rebelii au capturat corăbii cu care au ajuns în Egipt şi pe care i le-au oferit lui Horemheb. În felul acesta, Horemheb şi-a constituit o flotă puternică cu un echipaj bine antrenat, dar de unde va fi găsit el resurse să plătească, n-aş putea spune, fiindcă constituirea şi echiparea unei flote de război înghit mai mult aur decât orice alt fel de armată terestră.

Gaza continua să reziste atacurilor Siriei şi, după seceriş, când apele erau din nou în creştere, Horemheb cu trapele sale a părăsit Memfisul. Pe uscat şi pe mare, el a trimis mesageri în Gaza asediată şi o corabie, care a reuşit să forţeze blocajul, a dus în Gaza saci de grâu şi următorul mesaj: „Nu cedaţi Gaza! Nu cedaţi Gaza, cu orice preţ!” Şi în timp ce berbecii de asalt asediau zidurile cetăţii şi casele ardeau, mesajul purtat de o săgeată cădea în cetate: „Horemheb porunceşte, nu cedaţi Gaza!” Cu toate că hitiţii aruncau peste zidurile cetăţii vase din argilă astupate, în care erau şerpi veninoşi, într-unele dintre vase erau grâu şi un mesaj care spunea: „Nu cedaţi Gaza!” Cum de a putut Gaza să reziste atacului hitiţilor combinat cu atacul amoriţilor lui Aziru, nu am putut să înţeleg niciodată şi, fără îndoială, comandantul acela ursuz al cetăţii – care a poruncit să fiu urcat într-un coş pe zidurile cetăţii, cât de îngrozit am fost eu atunci – are cel mai mare merit pentru faptul că Gaza nu a căzut în mâinile hitiţilor.

Când apele au început să crească, armata lui Horemheb a început marşul din Memfis spre Tanis şi a ieşit în faţa carelor de luptă ale hitiţilor, care înaintau în susul fluviului, chiar acolo unde armata hitită oprise pentru a lăsa caii liberi să pască iarbă, crezându-se în siguranţă, fiindcă din trei părţi erau protejaţi de fluviu.

Dar, în puterea nopţii, soldaţii lui Horemheb au săpat şanţuri adânci pe cea de-a patra parte, neacoperită de ape, şi au permis apei crescute a Nilului să le umple, aşa că dimineaţa, când s-au trezit, hitiţii au constatat că sunt pe o insulă înconjurată de apă, şi puternicele lor care de luptă nu mai aveau nici o importanţă. Când au văzut în ce situaţie se găsesc, ei au început să-şi distrugă propriile care de luptă şi să-şi omoare caii. Dar acest lucru l-a înfuriat pe Horemheb; el procedase aşa, fiindcă voise să pună mâna pe carele de război şi pe caii hitiţilor. De aceea, a ordonat să sune trâmbiţele şi a început atacul şi, deşi încă neinstruită, armata egipteană i-a învins rapid pe hitiţii dezorientaţi, fiindcă ei nu mai aveau cum folosi carele de luptă în felul acesta, în mâinile lui Horemheb au ajuns o sută de care de luptă şi trei sute de cai. Carele de luptă au fost vopsite în culorile carelor de luptă ale Egiptului, iar caii au fost marcaţi cu însemnele Egiptului, dar mai important decât această captură a fost faptul că, de atunci încolo, egiptenii nu s-au mai temut de invincibilitatea hitiţilor.

După această victorie, Horemheb a strâns carele de luptă şi caii hitiţilor şi cu carele de luptă în frunte, urmate de infanterişti şi de caravanele cu provizii, a pornit spre Tanis. Faţa lui radia de o fericire nebună şi el a spus:

— Dacă tot te-ai apucat să loveşti, loveşte din prima clipă, dar loveşte tare!

Şi a început marşul spre Tanis, fără să se neliniştească că trupele hitite devastau Ţara de Jos, şi de la Tanis el şi-a continuat drumul direct spre deşert, unde a atacat gărzile hitite care păzeau depozitele de vase pline cu apă şi a pus stăpânire şi pe alte depozite de apă din deşert. Hitiţii transportaseră sute de mii de vase cu apă pentru trupele care urmau să străbată deşertul, fiindcă ei nu s-ar fi încumetat să intre în Egipt cu corăbiile, nu erau ei un popor al mării. Fără să ţină seama de cai, Horemheb s-a avântat ca un nebun împotriva gărzilor hitite, aşa că o bună parte dintre cai au murit şi cei care au fost cu el în această expediţie au povestit după aceea că, de la carele de luptă care străbăteau deşertul, se ridica un nor gros de praf până aproape de cer.

În fiecare noapte, semnalele stabilite se aprindeau în munţii Sinai şi soldaţii egipteni ieşeau din ascunzători şi atacau gărzile hitite şi depozitele de apă pe care ei le păzeau în deşert şi se spunea că ziua Horemheb ataca Siria ca un uragan de nisip, iar noaptea ca o coloană de foc, fiindcă după acele incursiuni în deşert, reputaţia lui Horemheb crescuse atât de mult, încât despre el se povestea ca despre zei şi circulau deja legende din care nimeni nu ar mai fi putut deosebi imaginarul de realitate.

Hitiţii, care ştiau cât de slab era Egiptul acelor vremuri, au rămas surprinşi, fiindcă ei nu-şi putuseră imagina că Horemheb se va aventura în deşert şi că va pune stăpânire pe toate depozitele de apă, în timp ce avangarda armatei hitite devasta Egiptul de Jos. În afară de asta, armata hitită încă nu era reunită ci era încă dispersată în toate oraşele Siriei în aşteptarea căderii Gazei, fiindcă împrejurimile Gazei şi zonele sărace de unde începea deşertul nu ar fi fost suficiente pentru hrana necesară unei atât de imense armate mobilizate în Siria de hitiţi pentru cucerirea Egiptului. În fond, hitiţii pregătiseră minuţios acest război împotriva Egiptului şi voiseră să înceapă ofensiva înainte ca toate detaliile să fie puse la punct şi şefii lor aveau scrise pe tăbliţe de argilă lista tuturor păşunilor şi fântânilor pe care trebuiau să le cucerească. De aceea, ei au fost surprinşi de atacul rapid al lui Horemheb, fiindcă până la acest atac, nimeni nu ar fi putut crede că Egiptul are atât de multe care de război pentru o operaţie militară de asemenea anvergură. Au fost atât de tulburaţi de apariţia carelor de război în Siria, acolo de unde începe deşertul, încât a trecut multă vreme până s-au dumirit asupra numărului adevărat de care de război ale Egiptului şi de intenţiile lui Horemheb.

Dar despre planurile ascunse ale lui Horemheb, despre care mai târziu toată lumea a vorbit, nimeni nu a ştiut nimic şi poate că nici Horemheb nu a avut cine ştie ce planuri ascunse, fiindcă el mi-a spus odată că intenţia lui este să distrugă depozitele de apă ale hitiţilor din deşert ca să-şi antreneze trupa pentru viitorul război cu ocazia acestor atacuri rapide. Dar, după succesul atât de neaşteptat, ei a fost ameţit, de aceea a pornit marşul spre Gaza, unde i-a atacat din spate pe asediatori, i-a măcelărit şi le-a distrus maşinile de asediu, dar nu a putut intra în oraş, fiindcă hitiţii, simţindu-i nesiguranţa în ceea ce priveşte manevrarea carelor de luptă, s-au redresat repede şi au început atacul împotriva lui Horemheb şi nici ursuzul şi încăpăţânatul comandant al garnizoanei din Gaza, care avea o minte oarecum confuză, nu a vrut să deschidă porţile cetăţii trupelor egiptene.

Nu încape îndoială că Horemheb ar fi fost pierdut, dacă asediatorii cetăţii Gaza ar fi avut la dispoziţie care de luptă. Dar carele de luptă ale hitiţilor şi ale lui Aziru se aflau încă în stadiu de execuţie în diferite oraşe din Siria, fiindcă pentru asediul Gazei, nimeni nu se gândise că ar fi nevoie de ele, iar caii se odihneau şi erau îngrăşaţi pentru marea traversare a deşertului.

Neavând încotro, Horemheb a trebuit să se întoarcă şi a distrus şi depozitele de apă din deşertul din apropierea Gazei, mai înainte ca hitiţii, furioşi cum erau, să-l fi putut împiedica. A fost o greşeală a hitiţilor că nu s-au încumetat să-l atace cu puţinele lor care de luptă pe care le aveau în apropiere de Gaza, dar hitiţii nu au aflat decât mai târziu că, în această incursiune rapidă, Horemheb se bazase pe confuzia pe care urma să o genereze comandaţilor trupelor siriene, care aveau să-i supraestimeze forţele.

Mai târziu, Horemheb avea să povestească că numai şoimul lui, care l-a călăuzit în tot acest timp şi amintirea redeşteptată a arborelui înconjurat de flăcări, pe care-l văzuse odinioară în deşertul Sinai, l-au ajutat în acea incursiune şi el a ordonat atunci lăncierilor şi arcaşilor să continue marşul de-a lungul drumului din deşert, pe care hitiţii îl asiguraseră pentru armata lor cu mii şi sute de mii de oale din lut pline cu apă Atunci s-a hotărât el să ducă mai târziu războiul în deşert, fiindcă deşertul era un teren bun pentru carele lui de luptă. Totuşi, eu cred că el nu a avut încotro să fugă, de a ales deşertul, atunci când era urmărit de asediatorii cetăţii Gaza, şi că doar în deşert a reuşit să scape de hitiţi, fiindcă, după ce s-au întors din acea incursiune în deşert, oamenii şi caii au fost atât de obosiţi, că şi-ar fi dat sufletul din ei, dacă ar fi trebuit să se întoarcă în Egipt prin deşert. Dar nu s-a aventurat chiar atât de mult Horemheb, încât să-şi epuizeze soldaţii cu o astfel de primejdioasă expediţie prin deşert, el a preferat să cheme acolo, de unde începea deşertul, grosul armatei egiptene din Ţara de Jos, aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată, fiindcă marii faraoni şi au condus întotdeauna armata spre pământurile Naharinului, mai întâi cu corăbiile până în oraşele de coastă ale Siriei, şi de acolo, pe pământ. Totuşi, în acele timpuri ale marilor faraoni, Siria era a Egiptului, în timp ce Horemheb nu avea din Siria decât Gaza şi nici supremaţia mării nu mai era a Egiptului.

Toate acestea pe care le-am povestit despre prima înfruntare a lui Horemheb cu hitiţii le-am aflat chiar de la Horemheb sau mi le-au povestit oamenii lui. După aceea, despre această înfruntare cu hitiţii, au circulat multe poveşti. Nu am fost cu el atunci, probabil, dacă aş fi fost, n-aş mai fi avut cum povesti, fiindcă, dintr-o astfel de goană nebună, nu aş fi scăpat viu. Numai cei mai puternici şi mai curajoşi bărbaţi l-au însoţit atunci pe Horemheb. Eu am rămas atunci în Ţara de Jos, de altfel, ar fi fost inutilă prezenţa mea acolo, fiindcă, dacă un soldat era rănit şi cădea de pe carul său, era abandonat şi rămânea în puterea lui să hotărască dacă îşi va tăia singur beregata cu pumnalul sau dacă îi va aştepta pe hitiţi. Dar, odată căzut, nu prea mai avea timp să-şi aleagă moartea, nici să-şi simtă durerea. Mulţi au reuşit să se sinucidă, dar au fost destui care au căzut în mâinile hitiţilor şi care şi-au prelungit şi amplificat suferinţa, fiindcă hitiţii i-au jupuit de vii, pentru a recupera pielea de pe ei. Se ştie că hitiţii sunt foarte talentaţi artizani şi confecţionează pungi din piele de om, în care-şi păstrează aurul şi argintul.

Dar cât de mult din cele ce s-au povestit despre această neaşteptată victorie a lui Horemheb este adevărat, n-aş putea spune, fiindcă Horemheb însuşi, după părerea mea, a mai înflorit povestea, iar cei care au fost acolo cu el au exagerat şi mai mult decât el. Adevărul este că tot ceea ce au povestit cei câţiva care au scăpat cu viaţă din acea luptă cu hitiţii trebuie crezut, din respect pentru ei. Alte poveşti sunt atât de stupide, încât îmi este şi ruşine să le repovestesc în detaliu aici. De exemplu, s-a povestit că Horemheb însuşi, în formă de şoim, a zburat în faţa carelor de luptă hitite şi a speriat caii, de aceea, carele de luptă s-au risipit din faţa armatei egiptene; este vorba despre o înfruntare care avea să se întâmple mai târziu, dar nu are nici o importanţă dacă amintesc acum de această poveste şi nu despre statuia care a apărut dintr-o furtună de nisip sau despre cea înconjurată de flăcări, cine mai ştie în ce ordine s-au produs aceste miracole? În orice caz, în acea incursiune rapidă, el a pus mâna pe depozitele de apă din deşert ale hitiţilor, pe care ei s-au străduit multă vreme să le organizeze acolo, a mai slăbit din încercuirea în care era strânsă Gaza şi s-a încumetat să ajungă chiar până la zidurile Gazei şi să-i încurajeze pe cei asediaţi, strigându-le: „Nu cedaţi Gaza! Rezistaţi pentru Egipt!”.

Dar, din această incursiune, nimeni nu s-a ales cu nici o pradă, fiindcă o oală din lut tot o oală rămâne, fie ea şi plină cu apă, deşi, uneori, în deşert, o oală plină cu apă este mai preţioasă decât o oală plină cu aur. Cât despre oamenii care, în ciuda interdicţiei lui Horemheb, coborâseră de pe carul lor de luptă, ca să jefuiască câmpul hitit din Gaza, ei au fost masacraţi, iar capetele lor au fost retezate şi înfipte în pari destul de înalţi, ca să poată fi văzute de egiptenii din interiorul cetăţii Gaza, iar pielea jupuită de pe ei, a fost umplută cu stuf şi folosită în loc de saltele şi de perne de către căpeteniile hitite.

Cine ştie, eu nu sunt decât un om obişnuit, poate că de aceea nu pot aprecia la adevărata valoare acel atac al lui Horemheb împotriva hitiţilor. Dacă aş fi fost soldat, nu medic, poate că aş fi văzut altfel lucrurile. Poate că această incursiune a salvat Egiptul, după cum pretinde Horemheb, şi că soldaţii care l-au însoţit atunci sunt demni de o glorie nemuritoare. Dar, ca recompensă, eu nu cred că îşi doreau haine, case cu grădini frumoase, ca să-şi trăiască la adăpost de orice grijă bătrâneţea, ei erau tare nemulţumiţi că de pe urma acelui atac nu se aleseseră cu nici o pradă şi ar fi schimbat cu plăcere gloria pe un pumn de argint şi-şi blestemau nenorocul de a nu fi putut jefui nimic.

Poate că dacă aş fi fost şi eu în acea incursiune rapidă, aş fi preţuit-o altfel, fiindcă este un adevăr că, înfruntările violente şi zdruncinăturile carelor îi ameţesc pe soldaţi mai mult decât vinul şi-i fac să-şi uite suferinţele. Din partea mea, este şi aşa prea mult că am avut curajul să privesc din litiera mea, în care am fost purtat, ofensiva din deşert, după ce am ajuns cu infanteria la locul unde ne aştepta Horemheb, după ce am străbătut atâta amar de drum prăfuit pe o căldură caniculară. Traversând deşertul în marş forţat, pe căldură şi praf, pe urmele lui Horemheb, nu prea aveai ce vedea, ici-colo câte un car de luptă răsturnat sau vreun soldat egiptean pe jumătate devorat de şacali şi ciugulit de corbi, trupuri zdrobite de cai, vase de argilă sparte, trupuri de hitiţi despuiate şi trase în ţeapă de către tâlharii din deşert, care i-o luaseră înainte lui Horemheb şi-şi marcaseră victoria. Este de înţeles că, după ce am văzut atât de multă suferinţă şi moarte, nu-mi vine să povestesc despre atât de mult apreciata onoare nemuritoare sau despre beţia victoriei.

După două săptămâni epuizante, în ciuda faptul că apa a fost din abundenţă în deşert, fiindcă hitiţii o depozitaseră cu generozitate, într-o seară s-a văzut o coloană de foc şi am ştiut că tabăra lui Horemheb nu este departe.

În acea noapte mi-au îngheţat şi gândurile, fiindcă nu am putut dormi şi am vegheat privind la coloana de foc care învăluia munţii dinspre răsărit în fum şi, la lumina stelelor, se vedeau până şi scânteile roşii-arămii, cum se stingeau. După căldura înăbuşitoare din timpul zilei, deşertul se răceşte noaptea şi soldaţii, care merg săptămâni la rând cu picioarele goale prin nisipul fierbinte şi printre mărăcini, gem şi se tânguiesc în somn, ca şi cum i-ar vizita spiritele rele. De aceea, lumea spune ca deşertul este plin de duhuri rele. În orice caz, trâmbiţele au sunat deşteptarea când încă nici nu se iviseră zorile şi ne-am continuat drumul, chiar dacă mulţi, sub poverile grele pe care le purtau în spate, cădeau de oboseală şi nu mai puteau să-şi continue marşul, dar coloana de foc a lui Horemheb ne îndemna să ne grăbim. Atunci ni s-au alăturat şi tot felul de grupuri de bărbaţi trenţăroşi, tâlhari sau revoltaţi, care se retrăseseră în deşert. Le sclipeau ochii de poftă când se uitau la lăncile şi la carele cu provizii, dar se abţineau să nu jefuiască, fiindcă coloana de foc a lui Horemheb avea o forţă magică, era singurul lucru faţă de care se supuneau. Mergeau în dezordine pe lângă trupa de soldaţi şi cred că gândeau că ar fi preferabil să ne jefuiască pe noi decât pe hitiţi.

Când am ajuns la locul în care Horemheb îşi instalase corturile, am văzut că tot orizontul era acoperit de nori de praf, fiindcă hitiţii înaintau în deşert, pentru a-şi recuceri depozitele de apă. Cercetaşii lor au străbătut deşertul în grupe mici de care de luptă, au ajuns în spatele avangărzii noastre şi au semănat confuzie şi panică printre soldaţii egipteni, neobişnuiţi să lupte împotriva carelor de război şi încă neantrenaţi pentru luptă. De aceea, în rândurile armatei noastre a început o dezordine de nedescris şi unii soldaţi, înspăimântaţi, au luat-o la goană în deşert, unde au fost imediat omorâţi de hitiţi. Din fericire, Horemheb a trimis imediat câteva care de luptă, ce încă mai puteau fi utilizate, aşa că cercetaşii hitiţi ne-au lăsat în pace, atât de mare era respectul lor pentru Horemheb, aşa spuneau unii. Dar s-ar putea ca nu din respect să se fi retras ei, poate că ordinul pe care ei îl primiseră a fost doar să ne zgândărească.

În orice caz, această retragere a hitiţilor a remontat moralul soldaţilor egipteni şi atât arcaşii, cât şi lăncierii au început să urle, să-şi agite lăncile, arcaşii chiar au tras săgeţi împotriva carelor care se retrăgeau. Cu toate acestea, toţi s-au uitat cu teamă spre orizont, unde norii de praf erau încă groşi, asemănători norilor care prevestesc furtuna, şi au încercat să se îmbărbăteze spunându-şi:

Nu are rost să ne fie teamă, braţul puternic al lui Horemheb ne protejează. Ca un şoim, el se va repezi în grumazul hitiţilor, le va scoate ochii din cap şi ei vor orbi.

Dar dacă ei credeau că după acea confruntare cu hitiţii vor primi ordin să se retragă în corturi şi să se odihnească, sau îşi imaginaseră că vor fi felicitaţi pentru marşul lor prin deşert şi că li se vor spune două vorbe bune ca să-şi mai uite durerile picioarelor lor jupuite, se înşelaseră. Fiindcă Horemheb ne-a ieşit în întâmpinare cu ochii roşii de oboseală, posomorât şi încruntat, şi-a agitat cravaşa plină de sânge şi de praf şi a urlat:

Pe unde v-aţi târât atâta ca o baligă? Unde aţi trândăvit, fii de duhuri rele? N-are de ce să-mi pară rău dacă mâine ţestele voastre se vor înălbi pe nisip, fiindcă m-am săturat deja să vă privesc. Probabil că v-aţi târât în patru labe, ca nişte broaşte ţestoase, de sunteţi atât de împuţiţi şi de transpiraţi, încât trebuie să-mi astup nările, ca să nu vă mai simt mirosul şi asta, în timp ce cei mai buni oameni ai mei şi-au risipit sângele din cauza numeroaselor răni şi cei mai frumoşi cai ai mei abia mai răsuflă. Dar acum, apucaţi-vă de lucru, bărbaţi ai Egiptului, săpaţi ca să vă salvaţi pielea, nu-i prea greu şi-i mai util să săpaţi şanţuri, fiindcă în Egipt, atunci când nu vă scobiţi în nas sau în cur cu degetele voastre jegoase, săpaţi şanţuri în mâl pentru culturi.

Nu s-au simţit jigniţi de vorbele lui soldaţii, dimpotrivă, le-au ascultat cu plăcere dându-şi coate şi râzând şi fiecare a fost stăpânit de sentimentul că a scăpat de orice pericol după ce l-a văzut pe Horemheb. Au uitat de picioarele lor jupuite, au uitat de limbile lor uscate şi, executând porunca lui Horemheb, s-au apucat toţi soldaţii să sape găuri adânci în pământ şi au înfipt ţăruşi de lemn în jurul bolovanilor şi blocurilor de piatră, după care au întins funii de papură între ţepuşe şi au rostogolit bolovanii şi au împins blocurile de piatra până la defileul dintre munţi.

După aceea, au venit şi oamenii lui Horemheb din peşterile munţilor şi din corturile lor, frânţi de oboseală şi plini de răni, pe care le-au arătat cu mândrie. Se făleau cu vitejia lor şi spuneau că în lume nu există alţi oameni mai curajoşi decât ei. Dar eu mă gândesc că, dacă i-ar fi ştiut hitiţii acolo, în peşterile din munţi, cu siguranţă că ar fi fost deja morţi de mult. De fapt, din cei două mii cinci sute de bărbaţi, cu care Horemheb pornise, nu mai erau decât cinci sute în stare să lupte.

În cursul acelei zile, a sosit cea mai mare parte a armatei lui Horemheb şi, imediat cum ajungea, fiecare soldat era pus să sape şanţuri şi să construiască obstacole pentru a împiedica accesul din deşert al carelor de luptă hitite. Şi Horemheb a trimis mesageri care să-i zorească pe cei întârziaţi să înainteze în cursul nopţii, fiindcă toţi cei care ar mai fi rămas în deşert după scurt timp ar fi fost măcelăriţi de către hitiţi, dacă cu carele lor de luptă ar fi reuşit să forţeze trecătoarea.

Dar nimeni nu a numărat oamenii, pentru a se şti cât de numeroasă era oastea Egiptului, şi nici Horemheb nu a poruncit nimănui să o facă, nu-i folosea nimănui acest lucru; oricum, numărul soldaţilor egipteni era mai mic în comparaţie cu numărul imens de soldaţi al armatei hitite.

Totuşi, bărbaţii Egiptului se încurajau văzându-se atât de mulţi împreună acolo şi aveau o încredere oarbă în Horemheb, care, cu certitudine, spuneau ei, avea să-i protejeze şi să-i zdrobească pe hitiţi. Dar, pe când ei săpau şanţuri, întindeau frânghii între ţăruşi la nivelul solului şi împingeau blocurile de piatră, s-au putut vedea carele de luptă hitite, care înaintau printre nori groşi de praf şi s-au putut auzi urletele lor de război. Atunci le-au îngheţat şi vorbele-n gură soldaţilor egipteni şi au început să se teamă gândindu-se cu groază la secerile cu care erau echipate carele hitite.

Dar a venit noaptea şi hitiţii nu s-au aventurat să atace pe un teren pe care nu-l cunoşteau şi fără să ştie care este forţa adevărată a trupei lui Horemheb. De aceea, au rămas să înnopteze în deşert, au aprins focurile şi au strâns mărăcini ca să-şi hrănească caii şi, cât vedeau cu ochii, deşertul părea presărat cu lumini. Toată noaptea, carele uşoare de luptă ale hitiţilor au verificat terenul, au omorât santinelele şi s-au încăierat cu grupurile de soldaţi egipteni, pe care Horemheb le dispusese până departe în deşert. Dar pe ambele aripi, unde nu erau construite obstacole, grupurile independente şi tâlharii deşertului i-au măcelărit pe hitiţi şi le-au luat mulţi cai şi multe care de luptă, aşa că numeroşi cercetaşi de pe carele uşoare de luptă au renunţat la verificarea terenului şi au luat-o la goană cu carele lor uşoare, departe, în deşert.

În orice caz, liniştea nopţii a fost tulburată continuu de zgomotul carelor de luptă, de şuieratul săgeţilor şi de zdrăngănitul lăncilor, aşa că, cei care încă nu aveau experienţa războiului au fost îngroziţi şi nici nu au putut dormi. Horemheb a încercat să-i încurajeze, i-a sfătuit să doarmă şi le-a spus:

Dormiţi bine, şobolanii mei de mlaştină, dormiţi şi odihniţi-vă, ungeţi-vă rănile de pe picioare cu ulei, eu voi veghea ca somnul să nu vă fie deranjat de nimeni vă voi proteja.

Eu nu am dormit nici o clipă în acea noapte, am curăţat şi am pansat rănile oamenilor de pe carele de luptă şi Horemheb mă încuraja şi-mi spunea:

Îngrijeşte-i, Sinuhe, cum ştii tu mai bine, fiindcă soldaţi atât de curajoşi încă nu s-au mai văzut în toată lumea şi fiecare dintre ei este de o sută şi chiar şi de o mie de ori mai preţios decât un agricultor din Delta Nilului. Îngrijeşte-i, vindecă-i, eu îi iubesc nebuneşte pe aceşti prostălăi, fiindcă ei cunosc bine caii şi se pricep să-i strunească şi, chiar dacă nu au învăţat la înalta şcoală de război, nimeni nu ştie mai bine decât ei să se bată. Uite, pentru fiecare soldat pe care îl vei face apt să lupte, vei primi ca răsplată un deben de aur.

Eram destul de iritat de nesfârşita traversare a deşertului, chiar dacă îl traversasem destul de comod, aşezat în litieră, gâtul îmi era uscat de la nisipul înecăcios şi-l blestemam în gând pe Horemheb, din cauza căruia urma să mor în mâinile hitiţilor, chiar dacă mie nu-mi era frică de moarte. De aceea, i-am răspuns ursuz:

Păstrează-ţi mai bine aurul pentru tine sau împarte-l acestor nenorociţi de soldaţi, să se simtă şi ei bogaţi cu o clipă mai înainte de moarte, fiindcă, fără îndoială, mâine toţi vor muri şi numai tu eşti de vină, fiindcă ne-ai adus aici, în acest deşert oribil. Dacă îi îngrijesc atât de atent pe aceşti soldaţi, o fac doar pentru mine, fiindcă, într-adevăr, cred că ei sunt singurii din această armată care ştiu să lupte bine, n-are rost să-ţi spun eu, tu ştii mai bine că cei cu care am venit îşi vor pierde capul de groază şi o vor lua la goană imediat ce vor da ochii cu primul hitit. O spun, fiindcă i-am văzut îngroziţi când noaptea se auzea vreo creangă ruptă sau mişcată de vânt şi i-am auzit cum îi implorau pe toţi zeii Egiptului, dacă vreun iepure traversa deşertul printre pietre. Fără îndoială, ei au curajul să sfarme ţeste pe străzile Tebei şi, când sunt în grupuri mari, se încumetă să-l atace pe un trecător singur ca să-l jefuiască, dar în deşert ei sunt ca oile pe care, dacă cineva le mână spre o prăpastie, îl urmează. Ei te urmează umili pe tine, ca o turmă de oi, fără să deschidă singuri ochii şi să vadă ce se poate întâmpla în clipa următoare. De aceea, doar pentru interesul meu îi îngrijesc pe aceşti răniţi, fiindcă doresc din tot sufletul ca să rămân în viaţă. Dar poate că cel mai înţelept lucru pe care l-ai putea face ar fi să alegi cei mai rapizi cai, să-i înhami la cel mai bun car, să mă iei şi pe mine, cine ştie, poate că doar aşa am mai putea scăpa vii de aici; după aceea, n-ai decât să-ţi strângi o altă armată mai bună, dacă tot ţii atâta să lupţi cu hitiţii.

Horemheb şi-a frecat nasul, s-a uitat la mine răutăcios şi mi-a spus:

Sfatul pe care mi l-ai dat este pe măsura înţelepciunii tale, Sinuhe, şi, fără îndoială, l-aş fi folosit cu multă vreme mai înainte, dacă aş fi fost şi eu tot atât de înţelept ca tine. Dar îi iubesc pe aceşti soldaţi şi nu vreau să-i abandonez în deşertul acesta al morţii, deşi mai uşor mi-ar fi fost să mă întorc şi să distrug toate depozitele de apă şi apoi să amân războiul pentru anul următor. Care să fie motivul că nu m-am întors, nu ştiu sigur, poate că în locul meu, un om înţelept aşa ar fi făcut şi ar fi putut, după aceea, să ridice un monument în amintirea soldaţilor care au murit şi să poruncească să li se cioplească numele în piatră, făcându-i în felul acesta nemuritori. Dar, fiindcă nu am făcut aşa, altceva mai bun nu am de făcut decât să-i înving pe hitiţi. Noi îi vom învinge pe hitiţi, Sinuhe, fiindcă un alt mod de a ne salva nu avem şi poate că am fost înţelept de am chemat armata aici în deşert, fiindcă aici nu prea au bărbaţii mei încotro s-o ia la goană şi, vor nu vor, nu le rămâne altceva de făcut decât să lupte, dacă vor să trăiască. Dar cred că cel mai bine ar fi să mă duc să beau nişte vin şi să încerc să dorm puţin, e mai bine dacă dimineaţa voi fi puţin ameţit de vin, fiindcă voi fi violent şi voi lupta mai bine.

S-a dus apoi la carul lui de luptă, a destupat o oală cu vin şi, în liniştea nopţii, am auzit gâlgâiala vinului, până când, de undeva, de departe, zgomotul făcut de roţile unui car de război şi ţipetele unui egiptean au răvăşit tăcerea. Oamenii care erau în apropierea lui Horemheb s-au uitat cu invidie la el şi Horemheb le-a dat tuturor să bea din aceeaşi oală din care a băut şi el, i-a înjurat şi le-a spus:

— Burţile voastre sunt ca un sac fără fund, n-aveţi decât să goliţi oala. N-am să mă mai îmbăt, acum, după ce aţi spurcat-o cu boturile voastre.

El i-a bătut prietenos pe umeri şi i s-a adresat fiecăruia pe nume şi i-a amintit fiecăruia de felul cum a luptat în Gaza, unde unii şi-au încurcat hăţurile de la carele de luptă în aşa hal, încât erau să fie omorâţi de propriii lor cai.

În felul acesta a trecut noaptea şi zorile s-au ridicat cenuşii în deşert, ca umbra morţii. Pe pământ, în faţa obstacolelor, zăceau cai morţi şi care de luptă răsturnate şi corbii ciuguleau ochii hitiţilor morţi. Horemheb a porunci trâmbiţaşilor să sune adunarea şi le-a vorbit soldaţilor adunaţi la poalele muntelui.

În timp ce hitiţii stingeau focurile cu nisip, echipau caii şi ascuţeau lăncile, Horemheb le-a vorbit soldaţilor. Dar, mai înainte de a li se adresa, el a rupt cu o piatră ascuţită nişte pâine uscată, pe care a mâncat-o cu o bucată de ceapă. Şi le-a vorbit soldaţilor astfel:

— Uitaţi-vă în faţa voastră şi veţi vedea un neaşteptat miracol, într-adevăr, Amon ni-i dă, în sfârşit, în mână pe aceşti spurcaţi de hitiţi, ca să împlinim astăzi o faptă măreaţă, spre slava numelui său. După cum vedeţi, infanteria lor încă nu a ajuns aici şi aşteaptă la marginea deşertului, unde este apă din belşug. Doar cu carele de luptă se mai pot aventura ei acum, dacă-i mai bate cumva gândul să ajungă în Egipt prin deşert. Caii lor suferă deja de sete şi nici furaje nu mai au, fiindcă eu le-am incendiat depozitele de furaje şi le-am spart oalele cu apă de-aici până-n Siria. De aceea, carele de luptă hitite trebuie, astăzi, fie să forţeze trecerea, fie să se întoarcă în Siria, fie să-şi întindă corturile aici şi să aştepte până le sosesc provizii ca să-şi refacă forţele înainte de luptă. Dacă ar fi înţelepţi, ar trebui să renunţe la luptă şi să se întoarcă în Siria, dar sunt nebuni şi, după ce au vârât tot aurul Siriei în oalele cu apă cu care au marcat drumul spre Egipt, nu renunţă ei atât de repede la nebunia lor a de cuceri Egiptul. De aceea, vă mai spun o dată că Amon ni i-a dat în mână, fiindcă imediat ce vor veni spre noi, caii lor îşi vor zdrobi picioarele în corzile întinse de noi şi carele lor de luptă, care sunt marea lor putere, se vor sfărâma de bolovani.

Horemheb a făcut o pauză, ca să se descotorosească de o coajă de ceapă care-i rămăsese între dinţi, şi soldaţii au început să bată nerăbdători din picioare şi să-i ceară să continue, ca nişte copii care vor să li se spună o poveste. Horemheb a încruntat din sprâncene şi a continuat:

— Pe Seth şi pe toţi demonii lui! Oare cei care pregătesc pâinea pentru armată o umplu cu ceea ce scoate pisica pe partea cealaltă, de-mi simt gura atât de împuţită? Aflaţi, deci, şobolanii mei de mlaştină, că astă-noapte nu am putut să închid ochii şi am băut în cinstea voastră, imaginându-mi-i pe nesăbuiţii de hitiţi cum intră, unul după altul, în lăncile voastre. Dar, pentru pâinea aceasta împuţită, am să-i atârn cu capu-n jos pe zidurile primei cetăţi pe care o vom cuceri pe doi dintre boii de la aprovizionare, n-are rost să râdeţi şi să mugiţi ca nişte tauri în faţa mea, fiindcă nu pentru burţile voastre-i voi pedepsi, ci numai din respect pentru gura mea. Din partea mea, n-aveţi decât să mâncaţi şi baligă şi noroi, nu mă mişcă pe mine acest lucru. Pentru mine, şi ceea ce lasă de sub coadă un cal are mai mult preţ decât hoiturile voastre împuţite. Tare mi-e teamă de pielea voastră, tare mi-e teamă că veţi cădea în mâinile hitiţilor din cauza prostiei voastre, fiindcă voi sunteţi doar nişte împuţiţi de şobolani de mlaştină, nu soldaţi. Totuşi, vă aduc amine că prăjinile acelea pe care le bălăngăniţi în mâini sunt lănci şi că vârfurile lor nu sunt făcute pentru scărpinat în cur, ci pentru a crăpa pielea hitiţilor. Iar arcaşilor, care se cred mari eroi dacă trag cu săgeţile în vânt precum copiii, şi după aceea urlă: „Uită-te cât de sus zboară!”, le atrag atenţia că săgeţile trebuie îndreptate spre hitiţi şi că un adevărat soldat ţinteşte drept în ochii duşmanului şi-i crapă. Dar este inutil să vă tot dau astfel de sfaturi, mai bine ochiţi în cai, în orice caz, ăştia sunt mai mari, aşa că s-ar putea să-i nimeriţi mai bine, dar să nu vă pună demonii lui Seth să trageţi pe-alături şi să risipiţi săgeţile de pomană, că vă tăbăcesc în bătaie, de-o să vă blestemaţi şi ziua în care v-aţi născut pe acest pământ. Noi nu avem săgeţi de pierdut. Amintiţi-vă că vârfurile de săgeţi au fost forjate din podoabele femeilor voastre şi din colierele fetelor de la casele de distracţie. Le mai spun lăncierilor; „Când se apropie de voi un cal, sprijiniţi lancea de pământ, şi cu amândouă mâinile, îndreptaţi-o direct înspre pieptul calului şi nu veţi fi în pericol dacă veţi sări în lături când calul va cădea. Iar dacă veţi cădea, tăiaţi repede, cu pumnalul genunchii calului, este singura şansă de salvare, ca să nu fiţi striviţi sub carul de luptă Cam aşa stau lucrurile astăzi, şobolanii mei din mâlul Nilului.

Apoi, el a mirosit bucata de pâine pe care încă o mai avea în mână, a aruncat-o şi a băut o gură de apă din burduful lui. După care, a continuat:

— Poate că-mi bat gura degeaba cu voi. Poate că imediat ce veţi auzi urletele isterice ale hitiţilor şi zgomotul carelor lor de luptă, veţi începe să plângeţi şi vă veţi ascunde tărtăcuţele în nisip. Dar ţin să vă spun că, dacă hitiţii vor reuşi să forţeze trecătoarea şi să ajungă la depozitele de apă din spatele nostru, niciunul dintre voi nu mai are scăpare, iar în cel mai bun caz, pentru cine are mai mult noroc, fie că din pielea lui se vor face coşuri pentru târg, pe care le vor strânge la piept femei din Biblos sau din Sidon, fie i se vor scoate ochii şi va învârti până va crăpa la morile de piatră ale lui Aziru. Noi suntem încercuiţi şi nu există nici o portiţă de scăpare dacă nu învingem. Deci, toate drumurile ne sunt tăiate, iar dacă încercăm să ne părăsim poziţia, carele hitiţilor ne-ar putea terciui şi dispersa în deşert, aşa cum Nilul revărsat mătură paiele uscate. Eu vă spun aceasta, pentru ca nu cumva vreunui soldat să-i treacă prin minte să fugă în deşert. Dar, pentru o mai bună siguranţă, voi pune în spatele vostru cinci sute dintre cei mai duri oameni ai mei, care ţin la tăvăleală, şi ei vor avea în felul acesta o ocazie bună să se distreze privindu-vă cum luptaţi şi este drept să se distreze şi ei puţin după toate cele prin care au trecut, dar nu vă imaginaţi că ei vor avea milă sau că vă vor ierta dacă veţi trage cu arcul pe alături, fiindcă eu le dau voie să facă ce vor vrea cu voi şi să vă rupă şi boaşele, cam aşa cum se face când vrei să transformi un taur sălbatic într-un bou paşnic de cireada. Acum voi ştiţi că în faţă este o moarte posibilă, iar în spate o moarte sigură, dar că, printre ele, în faţă sunt şi victoria, şi gloria, fiindcă eu nu mă îndoiesc de victoria noastră împotriva hitiţilor şi nu mă îndoiesc că fiecare îşi va face datoria. Şi, pentru acest lucru, este de ajuns doar să vă aruncaţi asupra lor şi să le sfărâmaţi ţestele şi să le străpungeţi pielea cu armele care vi s-au dat. Este singurul mijloc pentru a vă salva, iar eu voi lupta împreună cu voi; cravaşa mea vă va şfichiui numai dacă voi înşivă veţi dori-o, dragii mei, bravii mei şobolani de gunoi.

Oamenii l-au ascultat încremeniţi şi fascinaţi, uitând de hitiţi. Trebuie să spun că pe mine începuse deja să mă enerveze acest Horemheb, fiindcă hitiţii erau aproape de obstacole; poate că Horemheb a vorbit doar ca să transmită din calmul lui soldaţilor şi a scurtat în felul acesta şi timpul încărcat de nelinişte al aşteptării. Dar, deodată, el a aruncat o privire spre deşert, a învârtit cravaşa în mâini şi a strigat:

— Prietenii noştri, hitiţii, se apropie cu carele lor şi le mulţumesc tuturor zeilor Egiptului că i-au prostit şi robit într-un aşa hal, încât să-i facă să se încreadă în forţa lor, când toată lumea ştie că, astăzi, Amon luptă de partea noastră. Înainte, şobolani din mocirlele Nilului! Fiecare să-şi ocupe locul şi să nu-l părăsească fără ordin. Iar voi, scarabeii mei, aţi auzit cu urechile voastre când v-am promis baligă proaspătă ca s-o faceţi vălătuci; aşezaţi-vă în spatele acestor iepuri fricoşi, care aleargă ca melcii şi jugăniţi-i, dacă le arde de fugă! Aş putea să vă spun: „Luptaţi pentru zeii Egiptului, luptaţi pentru pământul negru, luptaţi pentru femeile şi pentru copiii voştri!” Dar trebuie să recunosc că acestea-s vorbe-n vânt. Voi vă împroşcaţi apa din trup pe vorbe de-astea mari, ştiu eu sigur că-n tărtăcuţele voastre nu-i nimic altceva decât gândul la fugă undeva, unde nu-i nici o primejdie. De aceea, vă spun: „Şobolani de mlaştină ai Egiptului, luptaţi pentru pielea de pe voi, fiindcă nimic nu mai poate fi schimbat şi altă şansa de salvare nu este! Amon să vă ajute! Iar acum, alergaţi băieţii mei, alergaţi, altfel carele de luptă ajung înainte de noi la obstacole şi lupta se sfârşeşte mai înainte de a fi început.

După aceea, soldaţii au început să alerge spre obstacole urlând, nu ştiu dacă din cauza curajului sau a fricii, dar mă îndoiesc că ei înşişi ştiau de ce urlă. Horemheb a mers încet în urma lor, iar eu am rămas la poalele muntelui să privesc bătălia, fiindcă eram medic şi viaţa mea, după cum afirmase Horemheb, era mai preţioasă decât a oricărui soldat.

Hitiţii îşi masaseră carele de luptă pe câmpie în ordine de bătaie. Era frumos de privit, dar, în acelaşi timp, înspăimântător; razele soarelui străluceau pe piepturile arămii ale bărbaţilor, pe carele de luptă şi pe harnaşamentele ţintuite cu aramă şi împodobite cu pene colorate. Era clar că hitiţii îşi concentraseră atacul pe terenul descoperit, pregătit în grabă de Horemheb, fără a se angaja în trecătorile dintre dealuri şi fără a se aventura departe în deşert, unde grupurile de rebeli şi de tâlhari ai deşertului acopereau flancurile trupei lui Horemheb. În plus, nu îndrăzneau să se aventureze prea departe în deşert, fiindcă deja le lipseau apa şi furajele şi, dacă se bizuiau pe ceva, se bizuiau pe forţa, pe tactica şi pe experienţa lor de războinici ca să forţeze trecătoarea apărată de o trupă egipteană fără prea multă experienţă. Carele lor de luptă înaintau în grupe de câte şase. Zece grupe formau un regiment şi, dacă nu mă înşel, cred că aveau cu totul şaizeci de regimente. Erau atât care uşoare, cât şi care grele de luptă. Carele grele erau echipate cu câte trei cai şi trei oameni şi formau centrul liniei lor de atac şi, tot uitându-mă la ele, nu puteam înţelege cum ar fi putut reuşi soldaţii lui Horemheb să le împiedice atacul, când ele înaintau puternic, legănându-se ca nişte corăbii ale deşertului şi sfărâmau totul pe acolo pe unde treceau.

În orice caz, trâmbiţele hitiţilor au răsunat a jale, flamurile au fost înălţate pe care şi carele au accelerat înaintarea, iar când au fost aproape de obstacole, am putut vedea surprins că între care alergau şi cai liberi, pe spinarea cărora călăreau oameni care se ţineau cu mâinile de coamele cailor şi-i loveau cu călcâiele în coaste. Nu am înţeles rostul acelor călăreţi, până nu am văzut cum se aplecau şi cum tăiau corzile înainte pe pământ între pietre, ca să nu se împiedice în ele caii de la carele de luptă. Iar alţi călăreţi au înaintat între obstacole şi au înfipt în pământ lănci, care aveau în vârf steguleţe colorate. Toate acestea s-au petrecut fulgerător de repede şi mi-a fost imposibil să înţeleg imediat în ce scop au făcut-o. Oricum, tot aşa de repede precum au apărut, călăreţii au şi dispărut în spatele carelor de luptă şi doar câţiva cai răniţi au rămas zbătându-se lângă obstacole. Dar, în timp ce călăreţii şi carele de luptă băteau în retragere, am fost uimit şi îngrozit când l-am văzut pe Horemheb, care a alergat până aproape de carele hitite, am văzut bine că era el, fiindcă Horemheb era mai înalt decât cei mai vânjoşi bărbaţi de pe Nil. M-am ridicat în picioare, am strigat şi mi-am muşcat mâinile de teamă că ar putea fi ucis, dar Horemheb smulgea din pământ lăncile înfipte de către hitiţi, pe care fluturau steguleţe colorate, şi le azvârlea cu furie în spate şi lăncile vibrau în aer mai înainte de a cădea pe nisip. Capacitatea lui de a înţelege atât de rapid intenţia duşmanilor mă uimea, fiindcă eu abia mult mai târziu, când faptele erau deja consumate, am înţeles că hitiţii plasaseră acele lănci acolo pentru a marca punctele dificile ale obstacolelor şi pentru a le folosi ca repere pentru înaintarea cu carele lor grele de luptă.

Şi alţi soldaţi egipteni au urmat exemplul lui Horemheb, iar cei mai mulţi dintre ei au păstrat lăncile ca trofee de luptă. Eu cred că acea intervenţie rapidă a lui Horemheb a salvat în acea zi Egiptul, fiindcă hitiţii îşi concentraseră toată forţa atacului pe marcajul cu steguleţe colorate şi, dacă le-ar fi reuşit această strategie, egiptenii ar fi fost incapabili să le reziste.

Atunci, totuşi, eu nu am înţeles prea bine ce se întâmplă şi mi s-a părut acea alergătură a lui Horemheb şi a soldaţilor lui ca un joc de copii care-şi dispută nişte steguleţe, de aceea, mi-am zis eu, poate că-n felul acesta Horemheb îşi încurajează soldaţii ca să fie mai viteji în confruntarea care urma să se întâmple.

Nu ştiu dacă există în lume un mai mare curaj decât acela de a alerga de unul singur în câmp deschis în faţa unor care de luptă, dar acum sunt convins că nişte soldaţi încercaţi o pot face fără a-şi risca viaţa, dacă îşi cunosc bine puterile şi măiestria şi iau în seamă viteza cu care se deplasează un car de luptă, ca să poată fugi mai înainte de a fi zdrobit. De aceea, poate că Horemheb a ştiut că nu este în prea mare pericol, când a făcu acel joc primejdios. Soldaţii au urlat când l-au văzut şi l-au urmat fiindcă vitejia lui le-a dat curaj.

În orice caz, nici nu s-a întors bine Horemheb din această primejdioasă alergare, când carele uşoare de luptă au ajuns la obstacole şi unele chiar au reuşit să treacă printre ele. Dar această înfruntare eu nu am putut-o vedea prea bine din cauza norilor de praf, care acopereau totul. Am văzut doar că numeroase care de luptă hitite se opriseră în faţa obstacolelor şi că conducătorii de care înaintau cu prudenţă. Iar în câteva locuri, carele de luptă au reuşit să depăşească obstacolele, dar nu şi-au continuat înaintarea, ci s-au grupat la un loc, iar oamenii au coborât şi au început să dezafecteze terenul de bolovani, pentru a crea drum liber carelor grele de luptă, care-şi aşteptau rândul la o aruncătură de săgeată.

Un soldat experimentat şi-ar fi putut da seama că totul este pierdut, dar soldaţii lui Horemheb, văzând caii doborâţi şi carele imobilizate de lângă obstacole, au fost siguri că sunt deja victorioşi. De aceea, nu s-au mai temut de nimic, s-au apropiat de unele care, au tăiat picioarele cailor şi au lansat săgeţi în hitiţii ocupaţi cu deplasarea blocurilor de piatră. Horemheb ştia că bătălia încă nu începuse, dar el avea încredere în norocul lui şi mai ales în strategia lui, care se baza pe şanţul săpat în mijlocul văii. acoperit cu crengi şi nisip. Carele uşoare ale hitiţilor nu ajunseseră până la şanţ, poate că hitiţii au crezut că depăşiseră deja toate obstacolele.

După ce au reuşit să deblocheze un spaţiu suficient, pentru ca să poată trece cu carele lor grele de luptă, hitiţii care nu fuseseră omorâţi de săgeţi au urcat în carele lor şi au părăsit în goană locul acela, iar armata egipteană a fost cuprinsă de o mare nelinişte. Dar Horemheb a ordonat trâmbiţaşilor să sune şi trupa s-a apucat să pună bolovanii la loc şi să planteze lănci cu vârfurile îndreptate spre hitiţi, apoi Horemheb a ordonat retragerea, chiar dacă au rămas multe locuri descoperite, dar nu mai era timp şi abia a fost executat acest ordin că şi-au şi făcut apariţia carele grele de război ale hitiţilor, floarea şi mândria armatei lor. Erau trase de cai mai înalţi şi mai vânjoşi decât cei din Egipt şi capul fiecărui cal fiind protejat de o mască din metal, iar spinarea acoperită cu pături groase din lână.

Pietrele de pe drum zburau de o parte şi de alta a roţilor şi mulţi cai cădeau străpunşi de lăncile înfipte în pământ de către soldaţii lui Horemheb, aşa cum cade stuful cosit. Gemete şi strigăte de groază se auzeau în toată valea, egiptenii care nu reuşiseră să se retragă erau striviţi sub roţile carelor sau tăiaţi de secerile laterale şi m-am uitat cu spaimă în jur, dar nu aveam unde fugi.

Printre norii imenşi de praf se vedeau carele de luptă care înaintau şi caii care galopau asemenea unor monştri înfiorători cu podoabe colorate şi cu vârfuri de bronz, care le acopereau măştile. Aveam impresia că nici o forţă din lume nu-i mai poate împiedica să ajungă la depozitele de apă, fiindcă soldaţii egipteni se retrăseseră deja pe aripile laterale ale primelor pante de dealuri, aşa cum ordonase Horemheb. Hitiţii scoteau ţipetele lor teribile de război, care îmi încreţeau pielea. M-am aruncat la pământ şi am plâns amar pentru soarta Egiptului, şi pentru toţi oamenii care urmau sa moară din cauza încăpăţânării neroade a lui Horemheb.

Hitiţii nu s-au lăsat orbiţi de succesul lor şi chiar dacă au trecut cu bine de obstacole, prudenţi, au încetinit înaintarea; voiau să evite orice surpriză, fiindcă-i bănuiau pe egipteni de tot felul de viclenii, chiar dacă altfel nu aveau nici un fel de respect faţă de egipteni. Numai că nu le-a fost prea uşor să-şi strunească acei cai, care goniseră nebuneşte până atunci, aşa că multe care s-au răsturnat din cauza opririi prea bruşte. De altfel, era şi prea târziu, fiindcă, chiar dacă au continuat prudent înaintarea, pe neaşteptate, pământul s-a deschis sub ei şi i-a înghiţit şanţul săpat de oamenii lui Horemheb, care se întindea pe tot câmpul. Au căzut acolo, cu zecile, carele de luptă, mai înainte ca să poată fi oprite, aşa că ofensiva a fost întreruptă.

Abia când am auzit urletele de groază ale hitiţilor, am ridicat şi eu capul şi am înţeles ce li s-a întâmplat, chiar dacă toată valea era învăluită în nori de praf.

Dacă hitiţii ar fi putut să se stăpânească şi să-şi recunoască eşecul, poate că ar fi salvat jumătate din carele grele de luptă, care încă ar fi fost suficiente pentru a-i învinge pe egipteni. În fond, ei s-ar fi putut retrage şi ar fi putut ataca mai târziu din nou. Dar pentru ei, un astfel de eşec era de neconceput. De aceea, nu le-a trecut prin minte altceva decât să urmărească infanteria egipteană pe coline. Dar, mai înainte, au coborât din care şi s-au dus să vadă cum i-ar putea salva pe cei căzuţi în şanţuri.

Horemheb nu a aşteptat prea mult, să nu le lase timp hitiţilor să-şi revină din surpriza lor; le-a spus soldaţilor că datorită vicleniei lui, carele de luptă ale hitiţilor sunt spulberate, că hitiţii sunt în mâna lor şi a trimis arcaşii pe coline pentru a-i intimida şi mai mult pe hitiţi. Mai mult, a pus oamenii să bată terenul cu picioarele pentru a se ridica nori de praf, în parte pentru ca hitiţii să nu înţeleagă bine unde este armata egipteană, în parte pentru a-i împiedica pe soldaţii lui să vadă numărul impresionant de care hitite în stare de atac ca nu cumva să-şi piardă curajul. A mai ordonat să fie rostogoliţi bolovani din vârful dealurilor înalte, pentru a închide drumul şi pentru a captura care de luptă intacte, astfel încât victoria lui să fie completă.

Între timp, regimentele de care uşoare de luptă au oprit pe platou. Soldaţii au început să adape caii însetaţi, să înnădească hamurile rupte şi să dreagă roţile stricate. Ei auzeau ţipete şi zgomot de arme şi vedeau norii de praf, dar au crezut că sunt carele lor grele de luptă, care-i urmăresc şi-i zdrobesc pe egipteni ca pe nişte şobolani.

Protejat de perdeaua groasă de praf, Horemheb le-a ordonat celor mai buni lăncieri să meargă în apropierea şanţului şi să-i împiedice pe hitiţi să-i scoată pe cei căzuţi. Iar altor oameni le-a ordonat să împingă şi să pună bolovani împrejurul carelor de luptă ca să le imobilizeze. În armata lui Horemheb erau mulţi soldaţi care lucraseră în carierelor de piatră, aşa că rostogolirea bolovanilor era lucrul la care se pricepeau cel mai bine.

Tare s-au mai mirat hitiţii când au văzut că praful nu se mai risipeşte deloc şi nu puteau înţelege ce se întâmplă când vedeau săgeţile care zburau din toate părţile. Şefii unităţilor lor de luptă se certau, fiindcă aşa ceva nu mai văzuseră până atunci şi nu puteau cădea de acord ce anume să facă. Timpul pe care l-au pierdut ei atunci, i-a costat mult. Până la urmă, au trimis un car de luptă prin norul de praf, ca să cerceteze poziţia egipteană, dar carul nu s-a mai întors, fiindcă conducătorul carului a fost ucis cu o săgeată în timp ce calul şi-a zdrobit picioarele în bolovani. Şi, într-un sfârşit, s-au hotărât să se întoarcă în câmpie, de unde să pregătească un nou atac. Dar nu au mai folosit acelaşi drum, caii şi-au prins picioarele în corzi şi în curse, carele s-au răsturnat, aşa că au trebuit să lupte cu armata pedestră a lui Horemheb. Deşi erau războinici încercaţi, nu erau obişnuiţi cu lupta pedestră. De aceea, soldaţii lui Horemheb i-au învins.

La căderea nopţii, lupta s-a încheiat. Vântul care sufla din deşert a risipit norii de praf şi a lăsat descoperit câmpul pe care s-a purtat lupta; a fost o înfrângere teribilă a hitiţilor, care şi-au pierdut atunci cea mai mare parte a carelor lor grele de luptă. Un număr mare de care grele au căzut intacte în mâinile egiptenilor, precum şi foarte mulţi cai.

Dar învingătorii epuizaţi şi înflăcăraţi de ardoarea bătăliei, de răni şi de mirosul sângelui, au fost înspăimântaţi când şi-au văzut propriile pierderi, fiindcă numărul cadavrelor egiptenilor a fost mai mare decât cel al hitiţilor.

Soldaţii egipteni spuneau:

A fost teribilă această zi, mai bine că nu am putut vedea ce se întâmplă în jurul nostru; dacă am fi văzut, nu am mai fi avut noi curajul pe care l-am avut.

Când au văzut dezastrul din jurul lor, cei câţiva supravieţuitori hitiţi au început să plângă. Îngenuncheaţi lângă caii care se zbăteau în spasmele morţii, spuneau:

Carele noastre de luptă, floarea armatei noastre, mândria noastră! Zeule Cer, Zeiţă Pământ, oare de ce ne-aţi părăsit?

Ei s-au predat de bunăvoie, iar Horemheb a poruncit să fie legaţi cu frânghii; după aceea, toţi şobolanii din Delta Nilului, cum le spunea Horemheb soldaţilor lui, s-au apropiat curioşi şi le-au pipăit cu degetele rănile şi au atins soarele înaripat şi dubla secure, care le împodobea veşmintele şi coifurile.

Şi-n mijlocul armatei sale confuze, Horemheb a trecut de la un grup la altul de soldaţi şi, după cum a fost cazul, a împărţit unora lovituri usturătoare de cravaşă, iar altora vorbe de laudă. După aceea a împărţit tuturor vin şi bere şi a permis soldaţilor să-i deposedeze de bunurile lor pe cei morţi, atât pe egipteni, cât şi pe hitiţi.

Dar prăzile importante au fost carele de luptă şi caii, ce nechezau şi băteau nervos din picioare. Oamenii lui Horemheb, care se pricepeau la cai, au adăpat caii, le-au dat furaje şi le-au vorbit cu căldură, încât caii s-au hotărât, până la urmă să slujescă Egiptul. Eu mă întrebam cum de puteau caii înţelege vorbele limbii egiptene, când ei fuseseră obişnuiţi dintotdeauna cu limba încâlcită pe care o vorbeau hitiţii. Dar oamenii lui Horemheb m-au asigurat că acei cai au înţeles absolut tot ceea ce ei le-au spus; a trebuit să-i cred, fiindcă am văzut cu ochii mei cum acele animale mari şi puternice s-au supus fără a încerca să li se împotrivească. Caii sunt animale inteligente şi pot înţelege cu uşurinţă orice limbă, acesta este adevărul.

În aceeaşi noapte, Horemheb a trimis un mesager să-i întâlnească pe tâlharii deşertului şi pe revoltaţii din Siria, care se refugiaseră în deşert, ca să le propună să se alăture armatei egiptene pe carele de luptă capturate de la hitiţi şi să se îngrijească de cai. Ei au fost încântaţi de propunerea lui Horemheb şi s-au bucurat că vor conduce care de luptă şi că vor îngriji caii. La fel de mult s-au bucurat şacalii şi vulturii deşertului, care au apărut în grupuri şi au început să-şi dispute cadavrele şi să le sfâşie, fără să se facă nici o deosebire între cadavrele de soldaţi egipteni sau hitiţi.

Nici nu am avut timp să mă gândesc la ceea ce se petrecea în jurul meu, nici nu am avut timp să mă odihnească o clipă, fiindcă a trebuit să mă ocup continuu de cei răniţi, să le curăţ rănile şi să i bandajez cu fâşii de pânză. Deşi au fost numeroşi oamenii care m-au ajutat şi au cusut rănile celor răniţi şi au amputat mâini şi picioare zdrobite, am lucrat trei zile şi trei nopţi. În acest timp, mulţi dintre cei care aveau răni cumplite şi adânci au murit. Dar nu am putut lucra în linişte, mă dureau urechile şi capul de la zgomotele dimprejurul meu.

Hitiţii refuzau să creadă că au fost învinşi. A doua zi au reînceput atacul cu carele lor uşoare de luptă, ca să recâştige carele grele pierdute. Iar în cea de-a treia zi au început să forţeze obstacolele, deşi acest lucru era o acţiune sinucigaşă, dar ei nu puteau gândi că s-ar mai putea întoarce în Siria după acest dezastru fără a nu fi atârnaţi pe ziduri de către propriii lor comandanţi. Abia în cea de-a treia zi, Horemheb a trecut la ofensivă cu carele de luptă câştigate de la duşmani şi a reuşit să disperseze carele uşoare de luptă ale hitiţilor, dar egiptenii au suferit numeroase pierderi ca urmare a acestui atac, pentru că hitiţii erau mai rapizi şi mai obişnuiţi cu războiul pe carele de luptă. Dar aceste pierderi au fost necesare, aşa mi-a explicat Horemheb, fiindcă această luptă a avut rol de antrenament activ al soldaţilor lui şi a fost mai bine că a fost aşa, ei s-au antrenat şi au luptat cu o armată deja obosită şi deşirată.

— Noi nu vom putea cuceri niciodată Siria, spunea el, dacă nu vom avea care de luptă cu care să facem faţă hitiţilor. Această bătălie din spatele şanţurilor nu a fost decât un joc de copii. Singurul câştig al acestei bătălii este că i-am împiedicat pe hitiţi să înainteze spre Egipt.

El spera că hitiţii îşi vor dirija infanteria spre deşert, dar hitiţii erau prea suspicioşi ca să se încumete la o astfel de aventură, de aceea şi-au păstrat trupele în Siria, spunându-şi că poate, îmbătat de victoria sa, Horemheb va invada Siria, unde trupele lor odihnite şi antrenate vor câştiga fără un prea mare efort lupta cu o armată deja epuizată.

Dar, urmare a victoriei lui Horemheb, în Siria s-a răspândit o mare nelinişte, multe oraşe s-au revoltat împotriva lui Aziru şi şi-au închis porţile, fiindcă sirienii acelor oraşe erau sătui de ambiţia lui Aziru şi de rapacitatea hitiţilor şi nici nu voiau să li se întâmple nimic dacă Egiptul ar fi câştigat: acest război în Siria.

De fapt, oraşele Siriei nu au fost unite niciodată şi iscoadele lui Horemheb au putut răspândi zvonuri după cum au vrut; aşa s-a ajuns de s-a exagerat mult despre înfrângerea hitiţilor din deşert.

Şi, în timp ce trupele egiptene se odihneau pe Muntele Victoriei, Horemheb a trimis mesageri în Gaza, care încă mai era în stare de asediu, şi a transmis pentru încă o dată asediaţilor mesajul: „Nu cedaţi Gaza!” Dacă Gaza ar fi fost cucerită, nu ar mai fi existat pentru Egipt nici un punct de apărare pe partea dinspre mare a Siriei. Horemheb a mai avut grijă să fie răspândit printre soldaţii lui zvonul despre bogăţiile nemaipomenite ale Siriei şi despre desăvârşita măiestrie a fecioarelor templului zeiţei Iştar, pentru a le ţine treaz soldaţilor lui interesul de a cuceri Siria.

Eu nu ştiu ce tot aştepta el acolo în munţi, dar într-o zi, un om aproape mort de foame şi de sete s-a strecurat printre obstacole, s-a predat de bunăvoie soldaţilor şi a cerut să fie dus în faţa lui Horemheb. Soldaţii şi-au cam bătut joc de el, dar până la urmă tot a reuşit să ajungă la Horemheb. Eu eram în cortul lui Horemheb când a apărut acel om. El s-a înclinat cu respect în faţa lui Horemheb în felul în care se înclină egiptenii, deşi era îmbrăcat în veşminte siriene, apoi şi-a pus o mână la ochi, ca şi cum ar fi avut o durere. Horemheb l-a întrebat:

Oare îţi va fi înţepat ochiul vreun scarabeu?

Eu am fost surprins de această ciudată întrebare, fiindcă scarabeul este un animal inofensiv, care nu înţeapă. Omul îmbrăcat în veşminte siriene i-a răspuns:

Aşa este. M-a înţepat un scarabeu şi nu este de mirare, fiindcă în Siria sunt de zece ori zece scarabei veninoşi.

Horemheb a spus:

Bine ai venit, bărbat curajos! Tu poţi vorbi fără nici o teamă, fiindcă acest medic este un prostănac şi nu înţelege nimic din ceea ce se întâmplă în jurul lui.

Mesagerul a spus:

— O, Horemheb, stăpânul meu! Carul cu fân a sosit.

Imediat după ce a auzit vorbele lui, Horemheb a dat ordin să fie aprins focul pe coastele colinelor şi focul a început să ardă pe toate colinele dintre Muntele Victoriei şi Ţara de Jos. În felul acesta, Horemheb a transmis la.

Tanis ordinul ca flota egipteană să se îndrepte spre Gaza pentru a începe bătălia cu corăbiile siriene.

A doua zi, Horemheb a poruncit să sune trâmbiţele, iar armata şi-a început marşul spre Siria urmărind carele de luptă, care deschideau drumul prin deşert. Dar eu nu am înţeles cum de se hazarda Horemheb să-i înfrunte pe hitiţi pe teren deschis. Soldaţii l-au urmat pe Horemheb murmurând şi visând la bogăţiile Siriei, deşi, dacă te uitai mai cu luare-aminte la ei, puteai citi pe faţa lor semnele morţii. Am urcat în scaunul meu portabil şi m-am lăsat şi eu dus cu gloata. În spatele nostru au rămas să se albească în bună înţelegere oasele egiptenilor şi hitiţilor căzuţi pentru un scop căruia eu încă nu-i pot găsi înţelesul.

Ar trebui să povestesc mai mult despre războiul din Siria, numai că nu prea am ce povesti, fiindcă eu nu mă pricep la războaie. Oraşe incendiate, case jefuite, trupuri măcelărite cu cruzime, toate ororile sunt aceleaşi în orice război. Povestea despre ceea ce am văzut în Siria în toţi cei trei ani cât a durat războiul ar fi monotonă şi tristă, fiindcă a fost un război crud. După acest război, întreaga Sirie a rămas ca un deşert, până şi pomii fructiferi au fost smulşi din rădăcini.

Mai înainte de orice, trebuie să povestesc despre viclenia şi despre cruzimea marelui comandant al armatei Egiptului. Horemheb nu s-a sfiit să intre cu trupa lui în Siria şi, după ce a strămutat pietrele de hotar puse de Aziru, a lăsat soldaţii să jefuiască satele şi să se distreze cu femeile siriene pentru a le da să guste cu anticipaţie roadele victoriei. După aceea, el şi-a condus trupa direct spre Gaza. Abia după ce hitiţii au înţeles clar care sunt intenţiile lui Horemheb, şi-au masat trupele în apropierea oraşului; astfel au barat drumul, gândind că îl vor distruge pe Horemheb pe un teren potrivit pentru carele lor de luptă Dar venise deja iarna şi ei au trebuit să cumpere furaje pentru cai de la negustorii din Siria, iar puţin înainte de lupta decisivă, toţi caii lor s-au îmbolnăvit. Mulţi cai au murit atunci. De aceea, Horemheb a putut să lupte cu forţe egale. După ce a învins şi a distrus carele de război, bătălia pedestră a fost mai uşoară. Arcaşii şi lăncierii lui au reuşit să-i deruteze pe hitiţi. Hitiţii au suferit atunci cea mai grea înfrângere, cum nu li se mai întâmplase niciodată până atunci. Numărul cadavrelor sirienilor şi hitiţilor a fost mult mai mare decât cel al egiptenilor. De atunci, numele acelui loc este „Câmpia Oaselor”. Dar, imediat după ce a pătruns în tabăra hitiţilor, Horemheb a ordonat să fie arse toate furajele şi să fie îngrijiţi eu leacuri împotriva otrăvii caii care încă nu muriseră, dar cum de a avut timp să se ocupe de toate aceste amănunte, eu nu am înţeles atunci.

În acest fel Horemheb a ajuns la Gaza, în timp ce hitiţii şi sirienii părăseau sudul Siriei pentru a se refugia în oraşele fortificate. Asediatorii au fost nevoiţi să abandoneze Gaza şi puţini au fost aceia care au scăpat cu viaţă. În acelaşi timp, la Gaza au ajuns corăbiile egiptene într-o stare destul de proastă, fiindcă erau după două zile epuizante de luptă în largul mării. În acea luptă maritimă, nimeni nu ştie de fapt cine a învins, în orice caz, flota egipteană s-a refugiat la Gaza şi multe corăbii au eşuat încă înainte ca să le fie permis accesul în port. Corăbiile hitiţilor şi sirienilor s-au refugiat în Tyr şi în Sidon pentru a-şi repara stricăciunile suferite. După toate acestea, Horemheb a trimis soldaţii răniţi în Egipt cu corăbiile bune şi a ordonat să fie aduse din Egipt alimente pentru oraşul Gaza.

Ziua în care porţile invincibilei Gaza s-au deschis pentru armata lui Horemheb se celebrează de atunci în tot Egiptul. Această sărbătoare de iarnă este ziua zeiţei Sekhmet şi copiii se joacă cu ciomege din lemn şi cu lănci din stuf de-a asediul Gazei.

Cu certitudine, nici un oraş nu a rezistat atât de mult unui asediu, comandantul Gazei şi-a meritat cu prisosinţă gloria, de aceea îl şi menţionez chiar şi eu, în ciuda faptului că am fost umilit atunci când, din ordinul lui am fost urcat pe zidurile oraşului într-un coş de papură. El se numea Roju.

Oamenii lui îl numeau „Grumaz de Taur” şi, după părerea mea, acest nume i se potrivea, atât pentru fizicul cât şi pentru caracterul lui, fiindcă un om mai încăpăţânat şi mai suspicios decât el, eu nu am mai întâlnit. După victorie, Horemheb însuşi a trebuit să aştepte o zi întreagă până să-l convingă pe Roju să deschidă porţile oraşului. La început nici nu voia să creadă că este chiar Horemheb; ar fi putut fi, după părerea lui, tot atât de bine, un sirian deghizat. Iar când, într-un sfârşit, a înţeles că Gaza nu mai este asediată, a rămas ursuz şi i s-a părut deplasat faptul că Horemheb îi era superior şi că dădea ordine în Gaza, după ce în decursul atâtor ani de asediu, se obişnuise cu gândul că el este cel mai important om din lume.

Sunt încă multe povestiri nostime despre Roju Grumaz de Taur, fiindcă acest personaj curios a fost în centrul multor incidente din cauza încăpăţânării lui. Bănuiesc că încăpăţânarea lui era un mod de exteriorizare a nebuniei. De fapt, capul lui era bolnav, dar dacă nu ar fi fost astfel, soldaţii hitiţilor şi ai lui Aziru demult ar fi cucerit Gaza. Nu cred că într-un alt loc decât în Gaza, unde destinul şi zeii au fost de partea lui, ar fi devenit atât de renumit. În fond, acest Roju fusese mutat în Gaza din cauza firii lui răzvrătite, fiindcă Gaza era un loc de pedeapsă, iar apoi, evenimentele care aveau să se petreacă l-au făcut un erou. Adevărul este că Roju nu a acceptat nici în ruptul capului idea că Gaza ar putea ajunge în mâinile lui Aziru.

Mai întâi, trebuie să povestesc cum am ajuns în Gaza şi cum arăta oraşul în acea vreme. Eu am povestit deja despre zidurile Gazei, care erau atât de înalte, încât mi-a fost teamă că-mi voi frânge gâtul atunci când Roju a ordonat să fiu ridicat pe ele în acel coş de papură, după ce genunchii şi mâinile îmi fuseseră opărite cu smoală încinsă. Zidurile au salvat oraşul, fiindcă fuseseră construite din blocuri masive de piatră încă în vremurile când trăiau giganţii pe pământ. Hitiţii fuseseră neputincioşi în faţa lor. În ciuda măiestriei lor militare, nu reuşiseră decât să facă câteva găuri în zid şi să sape o galerie, care a provocat prăbuşirea unuia dintre turnurile de pază.

Chiar şi vechiul oraş – situat înăuntrul zidurilor – a fost incendiat în parte şi nici o casă nu mai era întreagă. Oraşul nou, care era în afara zidurilor, fu complet distrus chiar din momentul în care Roju Grumaz de Taur află despre revolta lui Aziru – şi el o făcuse fără să fi primit vreun ordin, din spirit de contradicţie faţă de sfetnicii lui. Natural, locuitorii sirieni ai acestei părţi a oraşului au fost furioşi, dar Roju nu a aşteptat permisiunea faraonului Akhenaton şi a făcut ordine mai înainte de a ajunge acolo soldaţii lui Aziru. Represiunea a fost brutală şi sângeroasă, nimeni nu a îndrăznit să i se opună lui Roju.

Dacă cineva, la care se găsea vreo armă, cerea iertare, Roju spunea:

Loviţi-l pe acest bărbat cu măciuca-n cap, fiindcă el pune la îndoială spiritul meu de dreptate!

Iar, dacă un altul nu cerea să fie iertat. Roju se supăra şi spunea:

Omorâţi-l pe acest rebel încăpăţânat, crăpaţi-i capul în faţa mea!

Dacă femeia vreunuia venea împreună cu copiii ca să ceară iertare pentru bărbatul ei, Roju ordona să fie omorâtă şi ea şi copiii ei şi spunea:

Distrugeţi tot cuibul acesta de sirieni, care nu pot înţelege că vrerea mea este superioară vrerii lor, la fel cum cerul îi este superior pământului.

Aşa că nimeni nu ajungea la nici un fel de înţelegere cu el, chiar dacă îi aducea aminte că faraonul nu admite vărsare de sânge. El spunea:

În Gaza eu sunt faraon!

Era atât de mândru de sine, totuşi eu cred că tot ceea ce făcea era pentru că-l ura cumplit de mult pe Aziru.

Dar asediul întreprins de Aziru asupra cetăţii Gaza a a fost ca un joc de copii pe lângă asediul plin de cruzime şi bine chibzuit al hitiţilor. Hitiţii au aruncat zi şi noapte cu făclii aprinse în oraş, cu şerpi veninoşi închişi în vase de lut, care ieşeau în momentul când vasele de lut se spărgeau pe pietrele din oraş, cu stârvuri şi chiar şi cu egipteni, pe care-i prindeau, îi legau cu frânghii şi-i aruncau peste ziduri, de unde cădeau şi-şi spărgeau ţestele.

Când am intrat noi în oraş nu prea mai erau mulţi oameni vii; în întâmpinarea noastră au ieşit, ca nişte umbre, câteva femei slabe şi câţiva bătrâni. Toţii copii din Gaza muriseră, iar ultimii bărbaţi îşi dăduseră sufletul pe când reparau zidul, supravegheaţi cu cravaşa de către necruţătorul Roju Grumaz de Taur. Niciunul dintre supravieţuitori nu a fost bucuros când a văzut armata Egiptului cum mărşăluieşte în oraşul distrus, femeile ne-au ameninţat cu pumnii, iar bătrânii ne-au blestemat. Horemheb a distribuit fiecăruia grâu şi bere, dar mulţi au murit chiar în acea noapte, fiindcă după ce nu mai mâncaseră nimic de o lună de zile, burţile lor umplute din abundenţă nu au vrut să mai primească hrana. Cred că în timpul acelui asediu îndelungat, suferinţele lor au fost peste măsură de mari şi neputinţa de a face ceva, de nesuportat, încât îşi doreau moartea.

O, dacă aş putea să povestesc cum arăta Gaza în acea zi când noi am intrat victorioşi prin porţile şubrezite ale cetăţii! Nu îmi ajung cuvintele pentru a descrie ceea ce am văzut, pielea oamenilor jupuiţi de viu care atârna pe ziduri, craniile înnegrite, cu orbite goale, pe care corbii le ciuguleau, casele distruse, oasele de animale claie peste grămadă printre dărâmăturile oraşului şi, mai îngrozitor decât orice, duhoarea aceea insuportabilă a morţii, a şobolanilor; până şi soldaţii lui Horemheb, trecuţi deja prin atâtea încercări, îşi astupau nările cu degetele, pentru că nu puteau suporta mirosul. Scriu despre aceste lucruri pentru a explica de ce în acea zi de mare victorie pentru Egipt, inima mea nu a avut nici un fel de bucurie.

Vreau să povestesc despre soldaţii lui Roju Grumaz de Taur care au supravieţuit. Erau atât de slabi, încât oasele şoldurilor le ieşeau prin piele, genunchii le erau tumefiaţi şi spatele învineţit de la loviturile de cravaşa Nu mai aveau nimic uman în ei, iar ochii le străluceau printre ruinele oraşului ca ochii fiarelor sălbatice.

Şi-au ridicat cu greutate lăncile în mâini şi l-au aclamat pe Horemheb strigând: „Nu cedaţi Gaza!” Eu nici nu mai ştiu ce să cred, vor fi strigat ei în bătaie de joc aceste vorbe sau erau atât de îndobitociţi de nenorocirile prin care trecuseră, încât în bietele lor ţeste nu mai rămăsese nimic altceva? Ei nu erau într-o stare atât de proastă ca ceilalţi supravieţuitori ai oraşului, probabil că Roju le va fi distribuit lor puţina hrană. În orice caz, cu generozitate, Horemheb a oferit tuturor carne proaspătă, bere şi vin, care erau din abundenţă după ce fusese jefuită tabăra asediatorilor. Dar ei nu au mai avut răbdare să aştepte până ce va fi fiartă carnea, au rupt-o aşa crudă cu mâinile şi au mâncat-o, au băut şi bere, după care au început să cânte cântece deşănţate şi să se grozăvească cu faptele lor.

Aveau multe de povestit şi s-au lăudat pe întrecute cu vitejia şi cu faptele lor nemaipomenite, aşa că soldaţii lui Horemheb nu s-au încumetat să se laude şi ei, deşi îi mânca limba să o facă, dar în faţa apărătorilor Gazei, orice ar fi povestit, rămâneau în umbră. L-au slăvit pe Horemheb pentru că le-a dat să bea pe săturate şi pentru că i-a încurajat atunci când Gaza era încercuită din toate părţile. L-au slăvit pe Horemheb şi pentru vasele cu grâu, care au ajuns la ei aruncate peste zidurile cetăţii împreună cu mesajele repetate: „Nu cedaţi Gaza!” Vorbele acestea i-au încurajat atunci când în Gaza nu mai era nimic de mâncare, după ce au terminat de mâncat şi toţi şobolanii din cetate. În orice caz, l-au slăvit şi l-au adorat pe Horemheb ca pe un zeu.

Horemheb a dăruit fiecărui soldat din Gaza câte un lanţ de aur şi nu l-a costat prea mult acest gest, fiindcă în Gaza nu rămăseseră mai mult de două sute de soldaţi. Era de necrezut că ei putuseră apăra Gaza. Horemheb le-a dăruit şi femeile siriene care fuseseră găsite în corturile hitiţilor, dar apărătorii Gazei erau atât de epuizaţi încât nici nu au fost în stare să se distreze cu ele. De aceea, ei s-au apucat să le tortureze în felul în care hitiţii torturau femeile, le-au înţepat cu lăncile şi le-au crestat pielea cu cuţitele şi s-au bucurat de plânsul şi de urletele lor. În timpul asediului ei se obişnui seră cu obiceiurile încărcate de cruzime ale hitiţilor şi jupuiau de vii prizonierii, după care le atârnau pielea jupuită pe ziduri. Ei spuneau:

Să nu mai vedem în faţa ochilor sirieni, că le vom frânge grumajii cu mâinile goale.

Lui Roju Grumaz de Taur, Horemheb i-a dăruit un lanţ de aur împodobit cu pietre preţioase şi emailuri, o cravaşă ţintuită cu aur şi i-a pus pe soldaţii lui să urle în cinstea lui Roju. Ei au urlat şi l-au aclamat de s-au zguduit zidurile cetăţii, l-au aclamat cu sinceritate, fiindcă, într-adevăr, ei îl vedeau ca pe un erou din poveşti, care reuşise printr-o voinţă nemaipomenită să salveze Gaza.

Dar, după această ceremonie a victoriei, Roju i-a spus Lui Horemheb:

Ascultă, Horemheb, pun prinsoare cu tine pe un cal, că tot aurul cu care m-ai împodobit nu este aur adevărat. Nu-i aşa că nu-i decât aur sirian de proastă calitate?

Şi a mai spus:

Ia-ţi oamenii şi du-i în afara cetăţii Gaza, fiindcă numărul lor mă enervează şi zgomotul pe care-l fac mă împiedică să dorm. În timpul asediului, în zgomotul berbecilor de asalt şi la lumina incendiilor, aveam un somn grozav. Ia-ţi oamenii de aici, fiindcă în Gaza eu sunt faraon şi dacă mă supăr îmi voi îndemna oamenii să-ţi masacreze armata ca să nu-mi mai deranjeze somnul.

Într-adevăr, Roju Grumaz de Taur nu mai putea închide ochii de când încetase asediul, nici un leac nu-l putea ajuta să doarmă, nici vinul, oricât de mult ar fi băut. Întins pe aşternutul lui, i se amestecau în cap tot felul de gânduri ciudate şi încerca să-şi aducă aminte tot felul de amănunte despre toate lucrurile din depozitele Gazei, care dispăruseră în timpul asediului din cauze care nu-i erau în întregime clare.

Aşa că, într-o zi, s-a dus la Horemheb şi i-a spus:

— Tu eşti stăpânul meu. Pedepseşte-mă, fiindcă eu nu pot da socoteală pentru toate lucrurile pe care faraonul mi le-a încredinţat, deoarece cea mai mare parte a hârtiilor de papirus, pe care erau consemnate diferite lucruri, au ars în incendii şi memoria mea a slăbit de când nu mai pot dormi. Pe Seth şi pe toţi demonii lui, oare unde-ar putea să fie cele patru sute de hamuri pentru măgari, nu pot înţelege. Este drept că măgarii au fost de multă vreme mâncaţi, dar nu cu hamuri cu tot. Biciuieşte-mă în faţa oamenilor, Horemheb, fiindcă eu sunt vinovat! Mă nelinişteşte furia pe care o va avea faraonul când va afla despre pierderea hamurilor.

Horemheb a încercat să-l liniştească şi i-a promis că-i va dărui cu plăcere patru sute de hamuri pentru măgari, ca să nu existe nici o umbră de îndoială asupra cinstei lui.

Dar Roju i-a spus mâhnit:

Tu încerci să mă îndemni la furt! Chiar dacă aş accepta hamurile tale, ele nu vor fi niciodată hamurile pe care mi le-a încredinţat faraonul. Este clar că tu vrei ca eu să fiu umilit în faţa faraonului, fiindcă mă pizmuieşti pentru reputaţia mea şi vrei să ajungi comandantul Gazei. Cine ştie, poate chiar tu ai dat ordin soldaţilor tăi gălăgioşi să fure hamurile din magaziile mele. Eu refuz hamurile pe care tu mi le oferi şi-am să scot piatră cu piatră din Gaza şi tot am să le găsesc!

Vorbele lui Roju l-au neliniştit pe Horemheb, fiindcă a înţeles că mintea lui Roju era răvăşită, de aceea i-a propus să meargă în Egipt ca să se odihnească o vreme după atâta oboseală şi să-şi vadă cu această ocazie femeia şi copiii. Dar a fost o greşeală că i-a propus aşa ceva, fiindcă din acel moment, Roju a fost convins că Horemheb vrea să-l îndepărteze din Gaza pentru a-i lua locul şi i-a spus:

Gaza este Egiptul meu, zidurile Gazei sunt femeia mea, turnurile Gazei sunt copiii mei. Dar adevărul este că voi ciopârţi grumazul femeii mele şi voi reteza capetele copiilor mei şi tot voi găsi acele blestemate de hamuri.

Şi, fără ca Horemheb să ştie, el a dat ordin să fie spânzurat scribul depozitelor Gazei şi a pus oamenii să scoată dalele de piatră ale pardoselii turnurilor de pază, pentru ca să găsească hamurile.

Când a văzut toate aceste excese ale lui Roju, Horemheb a ordonat să fie închis în camera lui şi să fie păzit de soldaţi ca să nu fugă, apoi m-a trimis pe mine în calitate de medic să-i consult. Am încercat să-l liniştesc pe Roju, i-am vorbit ca un prieten, dar el m-a bănuit să sunt complice al lui Horemheb pentru uzurparea puterii lui de comandant al Gazei. După aceea, i-am spus lui Horemheb:

Acest om nu se va linişti până când tu şi soldaţii tăi nu veţi părăsi Gaza, ca după aceea să poată zăvori porţile cetăţii şi să poată guverna Gaza după bunul lui plac.

Dar Horemheb a spus:

Pe Seth şi pe toţi demonii lui! Acest om este nebun. Eu nu pot părăsi Gaza până ce nu ajung aici corăbiile din Egipt cu arme şi cu provizii, ca să pot începe expediţia de război spre oraşul Jop. Până atunci, doar zidurile Gazei mă protejează. Dacă m-aş hazarda să ies în afara lor cu soldaţii mei, risc să pierd tot ceea ce am câştigat până acum.

După ce am ezitat puţin, i-am spus:

Poate că pentru el însuşi ar fi bine dacă aş încerca să-i vindec nebunia prin trepanaţie. Suferinţa lui este foarte mare. Deocamdată, ar trebui legat de pat. Altfel, el ar putea fi în stare de orice.

Dar Horemheb a refuzat să trepanez capul celui mai renumit erou al Egiptului, fiindcă propria-i reputaţie ar fi avut de suferit dacă Roju ar fi murit ca urmare a acestei operaţii. Adevărul este că trepanaţia este întotdeauna nesigură. În schimb, m-a trimis încă o dată la el, însoţit de câţiva bărbaţi puternici, care au reuşi să-l lege de pat. Eu i-am dat să bea un somnifer, dar ochii lui luceau în semiobscuritatea camerei ca ochii fiarelor sălbatice, s-a zbătut în legăturile lui şi, când mi-a vorbit, la gura lui erau spume. Mi-a spus:

Oare tu, şacalul lui Horemheb, te îndoieşti că eu sunt comandantul cetăţii Gaza? Acum înţeleg eu totul! Oare cum de-am putut uita că-n închisoarea subterană mai este încă un spion sirian prins mai înainte de a sosi stăpânul tău în Gaza? Am fost atât de prins în tot felul de treburi, încât am uitat să-l atârn pe ziduri. Acest om este de o viclenie fără egal şi nu mă îndoiesc că el mi-a furat hamurile. Aduceţi-l în faţa mea să scot din el blestematele astea de hamuri şi să pot dormi!

A insistat atât de mult, încât, până la urmă, am cerut o torţă şi am coborât în închisoare. Acolo zăceau numeroase cadavre roase de şobolani. Erau încă prinse cu lanţuri. Paznicul grotelor era un bătrân orb. Trăise toată viaţa în subteranele Gazei şi nu avea nevoie de torţă pentru a se orienta. I-am cerut să mă conducă la spionul sirian, care fusese arestat puţin mai înainte de încetarea asediului Gâzei, dar el mi-a jurat pe toţi zeii Egiptului că în toată închisoarea nu mai era nici un om viu, fiindcă după ce au fost torturaţi, toţi sirienii au fost lăsaţi să piară de foame şi de sete conform ordinelor lui Roju. Dar, după felul în care mi-a vorbit, am simţit că minte. De aceea, am strigat la el şi l-am ameninţat până când a căzut în genunchi în faţa mea şi mi-a spus:

Nu mă omorî, stăpâne. Eu am fost întotdeauna credincios Egiptului, în numele Egiptului i-am torturat pe prizonierii sirieni şi i-am privat de hrană. Dar acest spion nu este un om obişnuit, limba lui nemaipomenit de ascuţită te încântă ca ciripitul unei privighetori. El mi-a promis bogăţii imense, de aceea i-am dat mâncare şi l-am ţinut în viaţă până la sosirea lui Horemheb, aşa după cum ne-a fost tocmeala. El mi-a povestit că a fost orb ca şi mine şi că cel mai mare medic al Egiptului i-a redat vederea. El mi-a promis că mă va duce la acel medic, care-mi va reda vederea, ca să pot trăi după aceea în oraş ca toţi oamenii şi să mă pot bucura de bogăţiile pe care el mi le va dărui. El îmi datorează deja două milioane de debeni de aur pentru pâinea şi apa pe care i-am dat-o, dar încă nu i-am spus că asediul s-a sfârşit şi că Horemheb a ajuns în Gaza, ca să mai câştig ceva. Mi-a mai spus că, imediat ce va afla Horemheb că este aici, îl va elibera şi-i va da şi un lanţ de aur, iar eu cred în vorbele lui. Vorbeşte atât de frumos şi eu cred că nu există om în lume, care să nu fie încântat de vorbele lui dacă-l ascultă. Dar la Horemheb încă nu-l duc, până nu obţin de la el trei milioane de debeni de aur.

În timp ce vorbea, genunchii au început să-mi tremure şi inima a început să-mi bată nebuneşte, fiindcă bănuiam deja despre cine este vorba l-am spus moşneagului:

Om bătrân şi fără minte, atâta aur nu există în tot Egiptul şi în toată Siria la un loc. Din vorbele tale am înţeles că acest bărbat este un mare şarlatan şi pentru că a vrut să te înşele, îl voi pedepsi. Du-mă repede la el şi roagă-te la toţi zeii pe care îi cunoşti să nu fi murit încă, fiindcă vei plăti cu capul dacă i s-a întâmplat ceva rău.

Gemând şi implorându-l pe Amon, bătrânul m-a condus până la o galerie, pe care o astupase cu bolovani ca să nu poată fi descoperită de oamenii lui Roju. La lumina torţei am văzut un om îmbrăcat cu veşminte siriene zdrenţuite, prins cu lanţuri de zid. Spatele îi era jupuit, iar burta îi atârna jalnic între genunchi ca o pungă Era chior şi şi-a acoperit faţa cu mâinile pentru că lumina îl luase prin surprindere şi-l stânjenea după atâta întuneric. Mi-a spus:

Oare-i adevărat? Eşti chiar tu, Sinuhe, stăpânul meu? Binecuvântată fie această zi, dar cheamă repede pe cineva să scoată lanţurile acestea de pe mine şi fă-mi rost de o oală cu vin ca să-mi uit suferinţele, porunceşte sclavilor să mă spele şi să mă ungă cu cele mai bune uleiuri, fiindcă nu se mai poate trăi aşa în împuţitul ăsta de loc. Eu sunt obişnuit cu o viaţă confortabilă, iar pietrele din această închisoare dezgustătoare mi-au ros deja pielea curului. Şi nu aş avea nimic de obiectat dacă îmi vei găsi undeva un pat moale şi-mi vei aduce câteva fecioare de-ale zeiţei Iştar ca să-mi ţină de urât, căci acum burta nu mă mai împiedică să le călăresc, fiindcă, mă crezi sau nu mă crezi, în ultima vreme am mâncat doar pâine de două milioane de debeni de aur.

Kaptah, Kaptah, am spus eu şi am îngenuncheat lângă el şi i-am mângâiat umerii muşcaţi de şobolani, eşti incurabil. În Teba se spunea că eşti mort, dar eu nu am crezut, fiindcă eu sunt convins că tu nu poţi muri niciodată: cel mai bine o demonstrează faptul că te-am găsit aici în această înspăimântătoare închisoare plină de cadavre. Probabil că toţi cei care au murit în lanţuri aici au fost mai pe plac zeilor decât le eşti tu. Dar bucuria mea este imensă că te-am găsit în viaţă.

Kaptah a spus:

Ai rămas acelaşi bărbat înfumurat şi neserios, stăpânul meu Sinuhe. Dar să nu-mi mai vorbeşti mie de zei niciodată! În mizeria aceasta, în care m-a azvârlit soarta, i-am invocat pe toţi, chiar şi pe cei ai babilonienilor şi ai hitiţilor, dar niciunul nu m-a ajutat. Am ajuns să mă ruinez, mi-am dat toată averea pe pâine şi apă. Numai scarabeul nostru m-a ajutat, el te-a adus aici. Acest comandant al cetăţii Gaza este un nebun, care nu se încrede în vorbele înţelepte ale nimănui. El a poruncit oamenilor lui să mă jefuiască, să-mi înţepe trupul şi să mă schingiuiască într-un mod atât de mizerabil, încât am urlat ca o viţă înjunghiată în mâinile lor. Din fericire, presimţind ce avea să mi se întâmple, am reuşit să salvez scarabeul, fiindcă l-am ascuns într-un loc al trupului unde, poate că nu se cade să locuiască zeii, dar se pare că scarabeilor le este agreabil, din moment ce te-a adus aici.

Şi el mi-a arătat scarabeul, pe care încă se puteau vedea urmele locului unde stătuse ascuns. Au venit apoi nişte oameni de la forjă, care au tăiat lanţurile. L-am condus pe Kaptah în camera mea, era slăbit şi ochiul lui nu suporta lumina zilei.

Am poruncit sclavilor să-l spele, să-l ungă cu cele mai bune uleiuri, să-l îmbrace în cele mai fine veşminte de în ale mele, i-am dăruit un colier de aur, brăţări şi alte bijuterii, am poruncit să fie bărbierit şi, în timp ce sclavii nu mai pridideau să-l îngrijească, el a mâncat cu poftă carne friptă, a băut vin şi a râgâit mulţumit în acest timp, gardianul închisorii a plâns, a gemut în faţa uşii şi a repetat de multe ori că datoria pe care Kaptah trebuie să i-o plătească este de două milioane trei sute şaizeci şi cinci de debeni de aur. Şi a mai spus că nu vrea să renunţe la nici un singur deben din acea sumă, fiindcă el şi-a riscat viaţa ca să şterpelească pâinea, pentru a-l ţine viu pe prizonier. Ascultându-i vorbele, am înţeles că în Gaza mai sunt şi alţi nebuni în afară de Roju Grumaz de Taur. Până la urmă, tânguiala şi urletele lui au început să mă enerveze şi i-am spus lui Kaptah:

— Horemheb este deja de două săptămâni în Gaza; moşneagul tău te-a înşelat, aşa că nu ai nici o datorie faţă de el. Uite, dacă vrei, dau ordin soldaţilor să-l bată sau să-i rupă gâtul; la urma urmelor, el nu-i decât un monstru care a omorât destui prizonieri.

Dar pe Kaptah l-au supărat mult vorbele mele şi, după ce a râgâit ca un porc pe săturate, mi-a spus:

Departe de mine sunt astfel de intenţii. Eu sunt un om cinstit şi-mi voi ţine promisiunea, altfel reputaţia mea se va duce de râpă, chiar dacă în tot Egiptul nu există atâta aur cât am eu să-i dau acestui om naiv. Mă bătea gândul că am să mor din cauza neroziei comandantului Gazei, de aceea i-am promis în joacă, să-i mai alin tristeţea, tot ce a vrut de la mine acest bătrân nătâng. Dac-aş fi fost sigur că am să scap din temniţa aceea împuţită, se înţelege că m-aş fi târguit. Când simţeam mirosul de pâine, toată dorinţa mea de a mă târgui se prăbuşea şi-i promiteam tot ceea ce voia el.

Mi-am frecat uimit ochii şi fruntea, m-am uitat îngrozit la Kaptah şi i-am spus:

Eşti sigur, Kaptah? Nu, eu nu pot crede aşa ceva! Mai repede înclin să cred că această cetate este blestemată şi că toţi cei care stau prea mult aici înnebunesc. Chiar şi tu ai înnebunit, tu nu mai eşti Kaptah cel de odinioară. Tu chiar ai intenţia să-i plăteşti acestui bătrân naiv tot aurul? Dar oare de unde atâta aur? Bănuiesc că după prăbuşirea regatului lui Aton de pe pământ, eşti şi tu la fel de sărac ca şi mine.

Kaptah era deja beat. Mi-a spus:

Eu sunt un om pios, îi respect pe zei şi-mi ţin promisiunea. Voi plăti bătrânului datoria până la ultimul deben. Eu sper că el îmi va acorda o amânare, fiindcă nu-l pot plăti acum imediat. Eu sunt sigur că în naivitatea lui, el nici nu-şi dă seama cât de mare este această sumă, dar eu nu-l voi înşela. Chiar dacă el niciodată până acum nu a mângâiat în mâna lui aur şi ar putea fi fericit dacă ar primi de la mine puţin aur, acest lucru nu m-ar putea elibera pe mine de cuvântul dat şi nu mă va absolvi de datoria pe care o am faţă de acest om. Este drept, eu nu ştiu de unde aş putea lua acest aur, fiindcă revolta din Teba mi-a pricinuit multe pierderi. Eu mi-am abandonat toată averea când am fugit din pricina sclavilor şi servitorilor mei, care au vrut să mă omoare, fiindcă au crezut că eu i-aş fi denunţat preoţilor lui Amon. După aceea, i-am făcut multe servicii lui Horemheb la Memfis, unde m-am ascuns din pricina sclavilor mei. Iar aici, în Siria, i-am făcut servicii şi mai mari vânzând hitiţilor furaje. Dacă socotesc bine, cred că Horemheb îmi datorează deja jumătate de milion de debeni în aur, poate şi mai mult, ca să nu mai pun la socoteală că mi-am riscat viaţa călătorind până la Gaza pe mare. Iar hitiţii au fost atât de furioşi, că m-ar fi sfâşiat de viu dacă m-ar fi prins, când au văzut cum le mor caii de la furajele pe care le-au cumpărat de la mine. Dar în Gaza mă aştepta o nenorocire mai mare decât toate nenorocirile care mi-a fost dat să mi se întâmple până acum, când am dat peste comandantul nebun. Din cauza lui, chiar că era să mor, dacă nu m-ar fi protejat bătrânul gardian nătâng, pe care trebuie să-l răsplătesc aşa după cum i-am promis, fiindcă a fost atât de bun cu mine.

Abia atunci mi s-au deschis ochii şi am înţeles că pentru Horemheb, Kaptah fusese cel mai bun slujitor, principala lui iscoadă din Siria. Nimeni altul nu s-ar fi putut descurca atât de bine în Siria; Kaptah nu avea egal în ceea ce priveşte viclenia.

I-am spus:

Mai repede ai putea obţine aurul storcând nişte pietre decât să-l vezi înapoi de la Horemheb. Tu ştii prea bine că el nu-şi plăteşte niciodată datoriile.

Kaptah a spus:

Aşa este. Ştiu că Horemheb are o inimă de piatră şi că este nerecunoscător, poate mai nerecunoscător chiar decât comandantul nebun al Gazei, căruia în timpul asediului i-am trimis, riscându-mi viaţa, multe oale cu grâu. S-a întâmplat aşa, fiindcă eu i-am convins pe hitiţi că în oale sunt şerpi veninoşi, am spart cu mâna mea una dintre oale, de acolo au ieşit şerpi, care au muşcat de moarte trei dintre soldaţii hitiţi, aşa că ei nu au mai vrut să le deschidă pe celelalte, în care era numai grâu şi le-au aruncat peste zidurile cetăţii, la egipteni, deşi plătiseră mult aur pentru acest grâu. De aceea, eu cred că grâul pe care l-am trimis aici în cetate, pe când Gaza era încercuită, ar trebui plătit în greutatea lui în aur, poate şi mai mult. Ceea ce mi-a făcut mie acest nebun de Roju i-a crescut preţul. Dar, dacă Horemheb nu-mi va putea da aurul, ar putea să-mi cedeze mie drepturile portuare ale oraşelor din Siria pe care le va cuceri şi tot comerţul cu sare din Siria, pentru a-şi plăti datoria pe care o are faţă de mine.

Eram uluit de vorbele lui Kaptah şi l-am întrebat:

Oare tu ai de gând să lucrezi toată viaţa ca să-i plăteşti acestui bătrân nebun, care se tânguieşte în faţa uşii mele?

Kaptah a mai băut puţin vin şi mi-a spus:

După două săptămâni petrecute într-o grotă întunecoasă, unde am băut apă clocită şi m-am culcat pe pietre zgrunţuroase, pot aprecia mai bine un aşternut moale, lumina şi vinul. Nu, Sinuhe, eu nu sunt chiar atât de nebun pe cât crezi. Cuvântul dat nu mi-l voi lua înapoi, dar lucrurile se pot aranja în aşa fel încât toată lumea să fie mulţumită. Eu i-am promis bătrânului că tu îi vei reda vederea şi sper că tu o vei putea face. Mai înainte de a orbi, bătrânului îi plăcea tare mult să joace zaruri. Este atât în interesul lui, cât şi al meu să putem juca împreună zaruri, el ca să se distreze, eu ca să-mi recapăt banii pe care îi datorez lui.

I-am promis că voi încerca să fac tot ce pot, în schimb, Kaptah mi-a promis că va trimite în Teba, lui Muti, tot aurul necesar reconstruirii casei turnătorului de aramă.

După aceea, l-am chemat înăuntru pe gardianul grotelor. El a fost îngăduitor şi i-a acordat lui Kaptah un răgaz de câteva zile pentru a-şi plăti datoria. I-am cercetat ochii şi am înţeles că nu orbise din cauza întunericului subteranelor. A doua zi, cu ajutorul unui ac, aşa cum învăţasem în ţara Mitanni, am reuşit să-i redau vederea. Dar, ştiam că, după puţin timp, avea să orbească din nou.

Apoi, l-am condus pe Kaptah până la Horemheb, care s-a bucurat mult când l-a văzut, l-a îmbrăţişat şi l-a numit „erou” şi a spus că tot Egiptul îi va fi recunoscător pentru faptele lui de vitejie nemaipomenite. Dar, în timp ce Horemheb îl lăuda, pe Kaptah l-a apucat plânsul şi, printre suspine, i-a spus:

Uită-te în ce hal a ajuns burta mea, Horemheb; acum arată ca un sac încreţit; uită-te la spinarea mea jupuită şi la umerii mei roşi de şobolanii subteranelor Gazei! Tu-mi vorbeşti despre recunoştinţa Egiptului, dar n-am făcut nimic dacă nu-i însoţită de grâu, de vin şi de aur. Uite, eu mă lipsesc cu bunăvoie de această eternă recunoştinţă, dacă-mi vei da înapoi aurul şi toate datoriile pe care le ai faţă de mine, fiindcă eu însumi datorez altuia mult mai mult aur şi datoriile le-am făcut din cauza ta.

Horemheb a încruntat din sprâncene când a auzit cuvântul „aur”, a început să-şi lovească nervos cu cravaşa coapsele şi a spus:

Vorbele tale sunt ca un bâzâit de muscă în urechile mele! Spui nerozii şi gura ta este murdară Tu ştii prea bine că eu nu-ţi pot da nimic înapoi, că tot aurul pe care îl am este pentru a putea continua războiul cu hitiţii, că eu însumi sunt sărac şi că singura mea recompensă este gloria. Ai fi putut alege şi tu un moment mai convenabil pentru o astfel de discuţie. Singurul lucru pe care-l pot face pentru tine este să-l închid pe cel faţă de care ai datorii, să-l acuz de crimă şi să-l omor; în felul acesta, tu nu vei mai avea datorii faţă de nimeni.

Kaptah nu a fost de acord cu o astfel de fărădelege. Horemheb a râs de el şi i-a spus cu cinism:

Fiecare om bogat este un criminal fiindcă aur poate strânge doar acela care este insensibil la suferinţele celor săraci. Într-adevăr, acolo unde este mult aur, se ascunde şi multă mizerie. Dar spune-mi şi mie, Kaptah, cum este posibil că acest Roju, comandantul Gazei, te-a închis în temniţă ca spion sirian? O fi el un pic nebun, dar este un soldat corect şi nu ar face un astfel de gest fără nici un motiv, aşa cred.

Atunci, Kaptah, manifestându-şi indignarea, şi-a rupt veşmintele de pe el fără nici o ezitare, că tot erau cele mai bune veşminte ale mele şi el nu avea de suferit nici o pagubă. A urlat, s-a lovit cu pumnii în piept şi a spus:

— Horemheb, Horemheb, mai întâi mi-ai vorbit despre recunoştinţa eternă a Egiptului şi acum mă acuzi pe nedrept. Oare nu eu am otrăvit caii hitiţilor? Oare nu eu am trimis grâu oamenilor din Gaza ca să nu moară de foame? Oare nu eu l-am trimis pe acel mesager curajos să te informeze despre mişcarea trupelor hitite? Tot ceea ce am făcut a fost pentru Egipt şi pentru tine, nu m-am gândit atunci la nici o răsplată. Dar trebuia să câştig şi eu ceva de undeva, de aceea le-am făcut unele servicii – care nu-ţi puteau dăuna ţie – lui Aziru şi hitiţilor. Când am ajuns la Gaza, aveam cu mine o tăbliţă de-a lui Aziru, ca să pot trece de hitiţii care încă asediau Gaza şi care m-ar fi jupuit de viu dacă ar fi ştiut că eu sunt acela care le-am otrăvit caii în Câmpia Oaselor. Un om prudent se asigură întotdeauna, numai că acest Roju este un tâmpit, nu mi-a ajutat la nimic faptul că mi-am acoperit un ochi cu mâna şi i-am vorbit despre scarabei veninoşi, aşa după cum convenisem cu tine; el m-a despuiat şi a găsit tăbliţa lui Aziru, apoi a pus oamenii lui să mă tortureze; am răbdat eu ce-am răbdat, urlând ca un taur înjunghiat, dar până la urmă am spus de bunăvoie că sunt spion al lui Aziru, aş fi putut spune chiar şi că l-am omorât pe faraon dacă voia, altfel mă sfârtecau bestiile în bucăţi.

Horemheb a râs cu poftă şi apoi i-a spus:

Dragul meu Kaptah, eu te cunosc bine şi tu mă cunoşti bine, aşa că nu-mi mai vorbi mie de aur, fiindcă numai când aud vorbindu-se despre aur, mi se ridică sângele în cap de furie.

Dar nu s-a lăsat Kaptah aşa, cu una cu două, s-a târguit cu Horemheb, până când lui Horemheb i s-a făcut lehamite să-l mai asculte şi i-a oferit privilegiul exclusiv pentru vânzările şi cumpărările din Siria. Kaptah a obţinut, de asemenea, şi dreptul de a vinde soldaţilor bere, vin şi femei în schimbul recompenselor pe care ei le primiseră după victoria de pe Câmpia Oaselor. Şi doar Kaptah putea schimba partea cuvenită faraonului şi lui Horemheb în lucruri necesare armatei, iar toţi negustorii care urmau să ajungă în Siria şi să-şi înceapă afacerile trebuiau să-i plătească lui Kaptah o taxă. Horemheb a fost de acord, fiindcă, dacă afacerile lui Kaptah mergeau bine, el nu avea decât de câştigat.

Totuşi, Kaptah nu a fost mulţumit; cuvintele lui Horemheb l-au jignit profund. Ne-am întors în camera mea şi am băut împreună Kaptah era trist şi mi-a spus:

Cel mai înţelept lucru este să fii de partea învingătorului şi este mai bine dacă ştii cu anticipaţie cine va învinge. Nu aş putea suporta să trăiesc şi să mă ocup cu comerţul în Siria, dacă Horemheb ar fi învins; hitiţii sunt atât de încăpăţânaţi şi mi s-ar răvăşi mintea de-ar trebui să închei un târg cu ei. Cu Horemheb, care nu se pricepe la afaceri, este simplu şi-i mulţumesc scarabeului că m-a ajutat până acum. Într-adevăr, Sinuhe, stăpânul meu, nerecunoştinţa este plata lumii. Le-am dat vin pe gratis şi au băut ca porcii hamalii din Teba şi sclavii; le-am procurat conform poruncii tale arme şi m-am expus pericolului de a fi azvârlit în Nil de preoţii lui Amon, iar la urmă toţi mi-au blestemat numele. Preoţii lui Amon nu m-ar fi iertat niciodată dacă nu le-aş fi făcut câteva servicii utile oamenilor lui Pepitamon şi nu le-aş fi spus unde se ascund căpeteniile revoltei. Nu ar fi dăunat cu nimic nimănui dacă Ay şi Pepitamon nu ar fi învins. Dar, dacă tot au învins, cu sau fără spusele mele, ei i-au aruncat crocodililor din Nil pe toţi oamenii lui Aton. După ce a ars „Coada Crocodilului”, cu toate bogăţiile pe care le cumpărasem la preţuri convenabile de la cei mai iscusiţi hoţi de morminte, am avut pierderi peste pierderi. Sclavii mei au dat foc cu mâinile lor morilor şi caselor noastre din Teba. Într-adevăr, Sinuhe, aceste bestii de sclavi mi-au otrăvit viaţa şi nu le-a ajuns ce mi-au făcut în Teba, au trimis vorbe prin marinari pentru sclavii şi hamalii din Memfis, aşa că viaţa mea a fost un coşmar în Memfis, deşi eram protejat de Horemheb. De aceea am ajuns eu în Siria, dar uite că voi fi din nou bogat, mai bogat chiar decât înainte. Dacă Horemheb va câştiga războiul, voi fi cel mai bogat om din Egipt. Nici nu vreau să mă gândesc că nu-l va câştiga. Am să mă închin în fiecare zi în faţa scarabeului nostru, îi voi aduce jertfă bălegar proaspăt de la vaci albe ca Horemheb să câştige războiul. Sunt scârbit peste măsură de hitiţi, fiindcă sunt meschini, n-ar lăsa ei să le alunece din mâini nici o bucăţică de aur, practic nu ai cum să-i înşeli. Ştiu că tu nu eşti de acord cu ceea ce gândesc eu, cu ceea ce fac eu şi sunt mâhnit în sufletul meu că tu nu mă înţelegi. Eu m-am născut sclav şi am ştiut de la bun început că nimeni nu mă va ajuta dacă nu mă voi ajuta singur. Şi nu pot înţelege cât îi este de util unui bărbat, care zace în ţărână cu beregata tăiată, dacă oamenii îl numesc „erou”. Omul înţelept trebuie să fie întotdeauna de partea celui care învinge, ca să nu-i fie dată amărăciunea învinsului, ca viaţa să i se pară mai uşoară decât este în realitate.

Aşa mi-a vorbit Kaptah şi înţelepciunea vorbelor lui mi-a făcut vinul amar în gură şi am înţeles o dată mai mult că tot ceea ce se întâmplă sub soare este doar deşertăciune. Înţeleptele lui vorbe cuprindeau tot sâmburele înţelepciunii lumii, în afara lor, totul este doar imaginaţie. Stăteam în cetatea Gaza şi nările îmi erau torturate de duhoarea hoiturilor jupuite de pe ziduri, iar mintea îmi era deşartă. Vitejia este deşertăciune, iscusinţa este deşertăciune, nu sunt faptele bune mai bune decât faptele rele, toate faptele oamenilor sunt deşarte.

Soldaţii beţi făceau o gălăgie de nedescris, femeile chicoteau în corturile negustorilor. Auzindu-le larma, Kaptah şi-a frecat mulţumit mâinile şi mi-a spus:

— Oare înţelepciunea mea nu este adevărata înţelepciune, Sinuhe? Aşa este, şi o dovadă eşti chiar tu, cel care stai acum în faţa mea şi priveşti în gol. Tu eşti un bărbat care a ajuns sărac din cauza naivităţii şi slăbiciunii. Tu ai fost un om bogat în Egipt, tu ai avut tot ceea ce un om îşi poate dori, tu ai avut o femeie frumoasă, tu ai avut un băiat. Ţi-ai risipit averea în numele lui Aton şi ai dat săracilor pâine, iar ei te-au scuipat şi ţi-au blestemat numele. Ţi-ai sacrificat femeia ta şi copilul tău, fiindcă unde este prea multă minte este şi multă nebunie. Mă uit la tine, Sinuhe, şi sunt mâhnit fiindcă eşti sărac şi amărât, faţa ta se descompune pe zi ce trece ca un fruct ros de viermi. Uită-te la mine! O duc bine, am să mă îngraş din nou că aşa se cade, am să-mi ung trupul cu cele mai frumos mirositoare uleiuri şi am să-mi încălzesc inima cu vin. Iar de la fiecare înghiţitură de bere cu care se desfată soldaţii şi de la fiecare chicoteală a târfelor care se vând soldaţilor, voi trage un mic profit care-mi va spori averea. Încetează, te rog, Sinuhe, cu nebuniile tale, trăieşte şi tu ca oamenii, ia viaţa aşa cum este, nu mai încerca să o schimbi conform imaginaţiei tale, fiindcă viaţa are reguli pe care nimeni nu le poate schimba şi omul nu poate fi de nimeni vindecat ca să ajungă mai bun.

Nu i-am răspuns, m-am întins în aşternutul meu şi am încercat să dorm, dar nu am putut.

M-au deranjat sclavii, care băteau în talgere de aramă şi urlau în faţa uşii comandantului Roju, ca el să aibă impresia că încă mai este asediată Gaza şi să poată dormi. Dacă a dormit el în zgomotul acela asurzitor, nu ştiu. Eu am adormit târziu şi i-am văzut în vis pe Merit şi pe Thot. Dimineaţa, după ce m-am trezit, inima îmi era mai tristă decât oricând, iar gura îmi era amară, ca şi cum aş fi mâncat fiere.

După ce au sosit corăbiile din Egipt, după ce au fost reparate carele de luptă avariate şi au fost strânşi la Gaza toţi caii din Siria meridională, după ce trupa egipteană a fost antrenată, Horemheb a dat o proclamaţie, prin care a anunţat că el nu a sosit în Siria ca să o cucerească, ci să o elibereze. El a afirmat că oraşele Siriei s-au bucurat întotdeauna de libertate în ceea ce priveşte comerţul şi de autonomie, fiindcă au fost conduse de regi sirieni sub protecţia Egiptului, dar Aziru, după ce i-a răsturnat pe regii de drept, a instaurat un regim de teroare şi a impus impozite grele. Mai mult, fără pic de ruşine, a vândut Siria hitiţilor, iar cruzimea şi obiceiurile îngrozitoare ale hitiţilor pot fi constatate în fiecare zi de către oricare sirian cumsecade. Deşi hitiţii nu şi-au dat pe faţă intenţiile şi vor ca mai înainte de orice să cucerească Egiptul, destinul Siriei nu este altul decât să ajungă sclava hitiţilor. De aceea, el, Horemheb neînvinsul, Fiul Şoimului, a fost desemnat de zei să elibereze Siria şi va elibera fiecare oraş şi fiecare sat de sub robie, va elibera comerţul şi va repune în drepturi vechii regi ai Siriei, ca Siria, sub protecţia Egiptului, să fie din nou bogată şi înfloritoare. El a mai promis protecţie împotriva tâlharilor, libertate şi independenţă fiecărui oraş care nu va admite intrarea hitiţilor în interiorul cetăţii şi care-şi va închide porţile în faţa lui Aziru. În acelaşi timp, a promis oraşelor care i se vor opune că le va trece prin foc, că le va distruge zidurile şi că-i va lua sclavi în Egipt pe locuitorii lor.

După aceea, Horemheb şi-a început marşul spre Jop, în timp ce corăbiile egiptene au navigat de-a lungul coastei blocând accesul în portul Jop.

Proclamaţia lui a fost răspândită prin emisari în toate oraşele Siriei şi a provocat nelinişte şi a semănat neînţelegeri. De fapt, acesta îi era scopul.

Om prudent, Kaptah a rămas în Gaza pentru eventualitatea că Horemheb ar fi fost învins, fiindcă hitiţii şi Aziru aveau trupe puternice în interiorul ţării. El i-a spus că nu ar mai putea suporta greutăţile războiului după toate suferinţele prin care a trecut. Am rămas şi eu în Gaza pentru a-l îngriji.

După plecarea lui Horemheb din Gaza, Kaptah a ajuns cel mai bun prieten al lui Roju Grumaz de Taur. Dar mai întâi, l-a vindecat de obsesia cu hamurile, povestindu-i că soldaţii lui flămânzi au fiert şi au mâncat pe ascuns cele patru sute de hamuri pentru măgari, fiindcă erau confecţionate dintr-o piele fragedă şi acceptabilă la gust. Când a auzit acest lucru, Roju s-a liniştit şi, deşi a fost oarecum supărat pe soldaţii lui, i-a iertat din cauza eroismului de care au dat dovadă când au apărat Gaza. El le-a spus soldaţilor:

— Adevărul este că sunteţi vinovaţi pentru aceste hamuri care erau proprietatea faraonului, dar n-am să vă pedepsesc. Sunt mai bucuros să aud zgomotul făcut de voi pe străzile Gazei decât al soldaţilor lui Horemheb. De aceea, nu vă dau nici o pedeapsă pentru aceste blestemate de hamuri, dimpotrivă, am să vă răsplătesc dacă veţi merge să-i necăjiţi puţin pe soldaţii lui Horemheb când vor mai veni pe aici şi dacă veţi amesteca baligă în berea lor. Sunt mulţumit că de-acum încolo voi putea dormi şi eu, fără să mă fot gândesc la acele nenorocite de hamuri.

Într-adevăr, Roju s-a restabilit şi a putut din nou să doarmă. Dar de ce o fi fost atât de pornit împotriva soldaţilor lui Horemheb, nu ştiu. Ceea ce ştiu sigur este că Horemheb nu a vrut în nici un fel să-l supere pe Roju, eroul Gazei.

După ce Horemheb a plecat, Roju Grumaz de Taur a închis porţile oraşului şi a jurat pe toţi zeii Egiptului că în Gaza nu va mai intra niciodată nimeni, după care s-a apucat să bea vin împreună cu Kaptah şi a privit cu viu interes când Kaptah juca zaruri cu bătrânul gardian. Jucau de dimineaţa până seara, beau vin şi se certau tot timpul, fiindcă naivul bătrân era disperat că-şi pierde aurul şi Kaptah miza pe sume din ce în ce mai mari. Şi, în timp ce Horemheb asedia oraşul Jop, Kaptah a câştigat un milion şi jumătate de debeni de aur de la bătrânul gardian al închisorii din Gaza.

În felul acesta ei au băut vin, au jucat, s-au certat şi s-au împroşcat cu cele mai spurcate înjurături, până când, de necaz că-şi pierde tot aurul pe care nici nu-l avea, bătrânul a aruncat cu zarurile în oala cu vin şi a scuipat scârbit pentru ghinionul pe care-l avea. Aurul i se strecura printre degete înainte de a-l fi atins, iar când Horemheb a reuşit să facă o spărtură în zidurile cetăţii Jop, Kaptah deja nu-i mai datora nimic, dimpotrivă, bătrânul îi datora lui peste o sută de mii de debeni de aur. Dar Kaptah s-a arătat mărinimos şi l-a absolvit de datorie, mai mult, i-a dăruit veşminte noi şi doi pumni de argint. Bătrânul gardian, emoţionat, a început să plângă, l-a binecuvântat pe Kaptah şi a spus că în viaţa lui ei nu a mai întâlnit un alt bărbat atât de generos şi cumsecade.

N-aş putea spune dacă a jucat cinstit sau nu Kaptah; el era un remarcabil jucător de zaruri şi întotdeauna avea un noroc nemaipomenit. Povestea acestui joc cu milioane de debeni de aur a făcut repede ocolul întregii Sirii. Bătrânul gardian, care nu după multă vreme a orbit din nou, şi-a petrecut restul zilelor într-o căsuţă de lut de lângă zidurile Gazei. Negustorii care veneau în Gaza treceau pe la el să-l vadă, fiindcă i se dusese deja vestea până-n Egipt. El povestea fiecăruia cu plăcere cum un vrăjitor i-a redat vederea şi cum, după aceea, a pierdut la o singură aruncare de zaruri o sută cinci zeci de mii de debeni de aur. Aşa o sumă, nicăieri în lume nu se mai jucase. Era fericit în căsuţa lui şi călătorii îi dăruiau câte ceva după ce se desfătau cu povestea lui: de altfel, Kaptah îi trimitea în fiecare an bani din Teba, ca să aibă cu ce să trăiască la bătrâneţe. Atât de mare este puterea pe care imaginarul o poate transmite inimii unui om.

După ce Horemheb a cucerit cetatea Jop, Kaptah s-a hotărât să călătorească până acolo, iar eu l-am însoţit şi pentru prima dată am văzut cum arată un oraş bogat în mâinile cuceritorilor. Cei mai viteji dintre locuitorii oraşului se împotriviseră hitiţilor şi lui Aziru atunci când armata egipteană se apropia de oraş, dar Horemheb a refuzat să protejeze oraşul împotriva jafului, fiindcă această împotrivire târzie nu-l ajutase la nimic. Timp de două săptămâni, soldaţii egipteni au jefuit tot oraşul, iar Kaptah a strâns o adevărată avere, fiindcă soldaţii schimbau pentru vin şi pentru argint covoare preţioase, mobilier din lemn rar şi statuete de zei, pe care nu aveau cum să le care cu ei, iar pentru două brăţări de argint, ei puteau cumpăra dragostea unei siriene frumoase.

Adevărul este că la Jop am văzut cu ochii mei că omul nu este altceva decât un animal sălbatic pentru un alt om. Atâtea orori se petreceau când soldaţii beţi jefuiau oraşul incendiat; ca să se distreze, soldaţii beţi dădeau foc caselor pentru a putea jefui şi noaptea pe îndelete, pentru a viola femeile şi pentru a-i tortura pe bieţii negustori, ca să le arate locurile unde îşi ascunseseră comorile. Unii se aşezau la încrucişarea a două străzi şi loveau cu ciomegele până-l omorau pe oricare sirian care trecea pe acolo, fie el bărbat, bătrân, copil sau femeie. În Jop, inima mea a împietrit de-a binelea când am văzut de câtă răutate este în stare un om. Ceea ce se întâmplase în Teba, din cauza lui Aton, a fost puţin în comparaţie cu ceea ce s-a întâmplat în Jop din cauza lui Horemheb. Horemheb le-a dat atunci mână liberă soldaţilor lui, pentru ca ei să-i fie şi mai credincioşi ca până atunci. Jaful din Jop a rămas de neuitat pentru soldaţii lui Horemheb şi de acolo li s-a deschis pofta pentru furat, aşa că ei s-au luptat în continuare fără să le mai fie frică de moarte, pentru că au vrut să aibă parte din nou de bucuria pe care au încercat-o în Jop. Pe de altă parte, soldaţii au înţeles că nu se mai pot aştepta la vreo îndurare din partea sirienilor dacă armata egipteană ar fi înfrântă; deja oamenii lui Aziru îi jupuiseră de vii pe egiptenii prinşi în masacrul din Jop. Dar, pentru a scăpa de soarta oraşului Jop, oamenii din numeroase oraşe mici de la malul mării i-au atârnat pe ziduri pe hitiţii care supravegheau oraşul şi au deschis de bunăvoie porţile oraşelor lor.

Nu vreau să povestesc mai mult despre cele ce s-au întâmplat în acele zile şi nopţi în Jop, fiindcă simt cum inima îmi devine în piept grea ca o piatră şi mâinile îmi îngheaţă. Mă limitez să spun doar atât: atunci când Horemheb a intrat în Jop, în oraş erau douăzeci de mii de locuitori, iar când a ieşit, nu mai rămăseseră nici trei sute de oameni în viaţă.

În felul acesta s-a războit Horemheb în Siria şi eu l-am urmat şi i-am îngrijit pe cei răniţi şi am văzut tot răul pe care oamenii îl pot face altor oameni. Războiul a durat trei ani, Horemheb a învins trupele hitite şi trupele lui Aziru în multele înfruntări care au avut loc şi doar de două ori carele de luptă hitite l-au dominat, de a trebuit să se retragă la adăpostul cetăţilor. Dar, de fiecare dată el a fost ajutat de flota egipteană, care a ţinut legătura cu Egiptul, aşa că şi-a putut de fiecare dată reface forţele şi începe din nou ofensiva.

Oraşele Siriei erau deja răvăşite şi oamenii se ascundeau în grotele din munţi. Provincii întregi au fost devastate, trupele egiptene au distrus culturile şi au tăiat pomii fructiferi. Astfel s-a risipit forţa Egiptului în Siria şi Egiptul a fost atunci ca o mamă care-şi rupe veşmintele de pe ea şi-şi toarnă cenuşă în păr când vede cum îi mor copiii, fiindcă de-a lungul Nilului nu mai era nici un oraş, nici un sat, unde oamenii să nu-şi plângă fiii morţi în Siria pentru măreţia Egiptului.

Horemheb a purtat trei ani războiul în Siria şi în timpul acestor ani eu am îmbătrânit mai mult decât în tot restul vieţii, mi-am pierdut părul de pe cap, spatele meu s-a încovoiat şi obrajii mi s-au uscat ca un fruct stricat. Am devenit închis şi morocănos, mă adresam cu răutate bolnavilor, aşa cum fac toţi medicii buni când îmbătrânesc.

În al treilea an a venit ciuma în Siria, fiindcă ciuma vine întotdeauna pe urmele războiului şi se naşte acolo unde numărul de cadavre putrezite este mai mare. Adevărul este că toată Siria era ca o mare groapă de cadavre roase de ciumă, atunci au dispărut multe triburi de pe faţa pământului şi de atunci, limbile pe care ele le vorbeau au fost uitate. Ciuma i-a lovit pe aproape toţi cei care scăpaseră cu viaţă de pe urma războiului şi în doi ani au murit atât de mulţi oameni de pe urma ei, încât ostilităţile au trebuit să fie întrerupte şi oamenii au fugit fie în munţi, fie în deşert ca să scape de ciumă. Ciuma nu făcea nici o diferenţă între cei bogaţi şi cei săraci, între nobili sau oameni de rând, ciuma lovea echitabil pe nu are importanţă cine, nici un leac nu avea nici o putere, iar cel atins de ciumă îşi acoperea capul cu veşmintele, se întindea pe pământ şi după trei zile murea. Dar existau şi dintre aceia care se vindecau de la sine, dar cicatricele care le rămâneau erau înspăimântătoare, mai ales de la subsuoară sau de la articulaţii, acolo pe unde ciuma se retrăgea în timpul convalescenţei.

Ciuma era capricioasă, atât în alegerea victimelor cât şi în vindecarea unora dintre ele; nu erau neapărat robuşti sau mai sănătoşi cei care se vindecau, adesea erau dintre cei mai fragili, înclin să cred că boala nu avea din ce să se alimenteze de la ei. De aceea, îngrijirea pe care am acordat-o bolnavilor a constat în a-i împiedica să mănânce ceva. Unii s-au vindecat, alţii au murit. Despre vindecarea acestei boli nu pot spune nimic mai mult, pentru că nu ştiu. Sunt unele boli în care bolnavul se vindecă doar dacă are o încredere oarbă în medic, dar cum de se întâmplă aşa, nu înţeleg.

Corăbiile au dus ciuma şi în Egipt, dar acolo nu a fost de o aşa amploare ca în Siria, iar numărul celor care s-au vindecat a fost mai mare decât al celor care au murit. După revărsarea Nilului, ciuma a dispărut din Egipt şi chiar în acelaşi an, iarna, nu a mai fost nici în Siria ciumă, aşa încât Horemheb şi-a putut aduna trupa şl reîncepe ostilităţile.

Iar în primăvară, traversând munţii, a ajuns în câmpia din vecinătatea Megidonului şi i-a bătut pe hitiţi într-o mare luptă, după care hitiţii au cerut pacea. Nu voiau o alternativă, fiindcă regele Burnaburiaş din Babilon, văzând succesul lui Horemheb, a prins curaj şi şi-a amintit de alianţa încheiată cu egiptenii. S-a arătat arogant faţă de hitiţi şi a cotropit teritoriul fostei ţări Mitanni şi i-a izgonit pe hitiţi de pe păşunile Naharanului. Văzând că nu mai au de tras nici un folos de pe urma Siriei pustiite, hitiţii au oferit pacea, fiindcă erau soldaţi încercaţi, şi s-au gândit că nu are rost să-şi mai expună distrugerii şi alte care de luptă, pe care mai bine ar face dacă le-a păstra în bunăstare spre a-i pedepsi pe babilonieni pentru obrăznicia de a le fi smuls din mâini ţara Mitanni.

Horemheb a fost bucuros să încheie pacea, fiindcă trupele egiptene erau epuizate, războiul sărăcise deja peste măsură Egiptul, iar el voia să înceapă reconstruirea Siriei, pentru a reanima comerţul în favoarea Egiptului.

Dar el a pus, drept condiţie de pace, cedarea Megidonului, unde Aziru îşi avea capitala. Dar Megidonul era împrejmuit de ziduri şi de turnuri insurmontabile. De aceea, hitiţii i-au luat prizonieri pe Aziru şi pe familia lui, şi-au însuşit imensele comori pe care Aziru le strânsese în Megidon din toată Siria; aşa au ajuns în mâna lui Horemheb Aziru, Keftiu şi amândoi băieţii lor. După ce au dat acest zălog egiptenilor, hitiţii s-au apucat să jefuiască oraşul Megidon şi să gonească spre nord, în afara teritoriului pe care urmau să-l părăsească, toate cirezile de vite din ţara Amuru. Horemheb nu i-a putut împiedica şi a dat ordin ca din trâmbiţe să se sune încetarea războiului şi a oferit o petrecere, la care i-a invitat pe toţi şefii hitiţi şi pe toţi prinţii şi a băut cu ei toată noaptea, lăudându-se cu vitejia lui. Iar a doua zi, urmau să fie executaţi Aziru şi familia lui în faţa trupelor reunite pentru a marca pacea care să domnească etern între Egipt şi ţara Hatti.

Eu nu am vrut să iau parte la ospăţ şi mi-am petrecut toată noaptea în cortul în care Aziru era prins în lanţuri. Gardienii m-au lăsat să intru, pentru că eram medicul lui Horemheb şi-mi ştiau de frică. Am vrut să-l văd pe Aziru, fiindcă ştiam că el nu are nici un prieten în toată Siria, acum când era un învins şi un condamnat la moarte. Ştiam că el iubea viaţa şi voiam să-l asigur că viaţa nu merita să fie regretata, după ororile pe care le văzusem eu în ultima vreme. Ca medic, voiam să-i spun că moartea este mai uşoară decât durerea, suferinţa şi amărăciunea vieţii. Viaţa este o flacără caldă care arde, pe când moartea este apa întunecată a uitării. Voiam să-i vorbesc, pentru că el urma să moară a doua zi în zori; ştiam că el nu va putea dormi, fiindcă iubea foarte mult viaţa. Iar dacă nu ar fi vrut să-mi vorbească, m-aş fi aşezat alături de el fără să rostesc nici un cuvânt, ca să nu fie singur. Un om poate trăi fără prieteni, dar este greu să mori fără nici un prieten, mai ales când toată viaţa ai fost un rege.

Am mers noaptea în cortul în care era prizonier, pentru că nu voiam să se simtă umilit. Ziua, când a fost târât de soldaţi, împreună cu familia Lui, când toţi au aruncat în el cu noroi şi cu baligă, m-am înfăşurat în veşminte ca să nu mă vadă, fiindcă Aziru era un om mândru, care ar fi suferit mult dacă eu, prietenul lui, l-aş fi văzut în acea dezonorantă situaţie. Gărzile m-au lăsat să intru şi i-am auzit în urma mea cum şuşoteau:

Vrem, nu vrem, acestui bărbat trebuie să-i dăm voie să intre. El este medicul Sinuhe şi, dacă-l împiedicăm să facă ce vrea, ne-ar înjura şi ne-ar blestema. El este şi vrăjitor şi poate, prin magie, să ne lege bărbăţia noastră, ca să nu ne mai putem în veci bucura de femei. Este un om viclean, iar limba lui înţeapă mai cu cruzime decât un scorpion.

Când am ajuns în cort, am spus:

Aziru, rege ai amoriţilor, poţi întâlni un prieten în noaptea morţii?

El a suspinat din întuneric şi lanţurile cu care era prins au zdrăngănit. El mi-a spus:

Eu nu mai sunt rege şi nici prieteni nu mai am. Oare tu eşti, Sinuhe? Parcă recunosc vocea ta.

I-am spus:

Eu sunt, Sinuhe.

Şi el mi-a spus:

Pe Marduk şi pe toţi demonii infernului! Dacă eşti tu, Sinuhe, spune-le să aducă o torţă aici, fiindcă mi-e silă de întuneric. Este drept că eu nu sunt acum atât de frumos ca altădată, fiindcă bestiile de hitiţi mi-au rupt veşmintele şi mi-au zdrobit mâinile şi picioarele, dar tu, ca medic, ai văzut orori şi mai mari, iar mie îmi este deja indiferent. Când am în faţă moartea, nu mai pot roşi din cauza mizeriei. Sinuhe, adu o torţă să-ţi văd faţa şi dă-mi mâinile să ţi le ţin între mâinile mele. Ficatul meu este răscolit de durere şi ochii mei sunt plini de lacrimi când mă gândesc la femeia mea şi la copiii mei, iar dacă ai putea face rost şi de o bere tare, cu care să-mi umezesc gâtlejul acesta uscat, îţi promit că mâine voi pune o vorbă bună pentru tine şi-ţi voi lăuda faptele bune în faţa tuturor zeilor infernului. Eu nici o gură de bere nu mai am cu ce plăti, Sinuhe, fiindcă hitiţii mi-au furat tot, până la ultimul bănuţ de aramă.

Am ordonat gărzilor să-mi aducă un opaiţ cu ulei, fiindcă fumul de la torţă îmi irită ochii, şi am cerut şi o cană cu bere, Aziru s-a ridicat gemând şi l-am ajutat să bea din berea groasă siriană. Părul îi era răvăşit, încărunţise, iar din frumoasa lui barbă erau smulse smocuri întregi cu bucăţi de carne. Degetele îi erau zdrobite şi unghiile negre de la sângele curs, coatele îi erau zdrobite şi, din când în când, el scuipa sânge. După ce a băut cu poftă, s-a uitat la opaiţ şi a spus:

Ah! Lumina este dulce şi clară pentru ochii mei obosiţi, încă mai dansează puţin lumina, apoi se va stinge pentru totdeauna. Îţi mulţumesc, Sinuhe, pentru lumină şi bere, mi-ar face plăcere să-ţi dau ceva în dar. Din păcate n-am ce-ţi dărui, fiindcă hitiţii mi-au luat lotul, până şi dinţii pe care tu mi i-ai îmbrăcat cu aur mi i-au smuls din gură.

Este uşor să fii înţelept după ce faptele s-au consumat. De aceea nu i-am amintit că eu l-am prevenit despre caracterul îndoielnic al hitiţilor. I-am luat mâinile lui zdrobite în mâinile mele şi i le-am mângâiat, iar el a plâns şi lacrimile lui au curs calde pe mâinile mele. Şi el mi-a spus:

Mie nu mi-a fost ruşine să râd şi să dansez în faţa ta când eram fericit şi puternic, oare de ce să-mi fie ruşine de lacrimile mele când sunt atât de amărât? Află, Sinuhe, că eu nu plâng nici pentru mine, nici pentru bogăţiile mele, nici pentru coroanele regale pe care le-am pierdut, eu plâng pentru femeia mea Keftiu, plâng pentru cei doi fii ai mei, fiindcă ei vor muri mâine împreună cu mine.

I-am spus:

Aziru, rege al ţării Amuru, aminteşte-ţi că toată Siria nu este acum nimic altceva decât o mare groapă plină cu cadavre putrezite, din cauza ambiţiei tale! Nenumăraţi sunt oamenii care au murit din cauza ta. De aceea, este drept ca tu să mori mâine, fiindcă tu ai fost învins, şi poate că este drept ca şi familia ta să moară. Află că eu i-am cerut lui Horemheb viaţa femeii tale şi a copiilor tăi şi i-am promis o cantitate imensă de aur ca preţ al răscumpărării, dar el m-a refuzat, fiindcă vrea să distrugă sămânţa ta, numele tău şi amintirea ta din Siria. El nu vrea ca tu să ai un mormânt, ca nu cumva sirienii să se adune după moartea ta la mormântul tău să jure în numele tău, de aceea, trupul tău va fi aruncat să-l sfâşie fiarele sălbatice.

Când a auzit vorbele mele, Aziru a început să se teamă şi mi-a spus:

În numele lui Baal, Sinuhe, oferă pentru mine de băut şi adu sacrificiu de carne Baal-ului amoriţilor, altfel voi fi pentru eternitate flămând şi însetat în întunecatul regat al infernului. Fă acelaşi serviciu pentru Keftiu, pe care odinioară tu ai iubit-o, mai înainte de a fi soţia mea; adu jertfe şi pentru fiii mei, ca să mor împăcat. Eu nu-l acuz pe Horemheb pentru hotărârea lui, poate că aşa aş fi procedat şi eu cu el, dacă aş fi fost învingător. De fapt, Sinuhe, sunt fericit că familia mea va pieri o dată cu mine, că sângele nostru va curge împreună, fiindcă altfel, în lumea cealaltă, m-ar frământa fără încetare gândul că un alt bărbat s ar putea distra cu Keftiu. Sunt atâţia bărbaţi care o admiră, iar poeţii amoriţi au cântat de atâtea ori farmecele trupului ei. Iar pentru fiii mei, care au purtat încă din leagăn coroana de rege, este mai bine aşa, decât să ajungă sclavi în Egipt.

A mai băut bere, era puţin ameţit şi, în starea lui jalnică, mi-a spus:

Sinuhe, prietenul meu, eşti nedrept cu mine dacă mă acuzi că Siria este o groapă plină de cadavre în putrefacţie din cauza mea Singura mea vină este că am pierdut şi m-am lăsat amăgit de hitiţi. Adevărul este că, dacă eu aş fi învins, tot răul ar fi fost pus pe seama Egiptului, iar numele meu ar fi fost slăvit în toată Siria. Dar, cum eu am pierdut, toate păcatele sunt trecute în seama mea şi toată Siria îmi va blestema numele.

Berea i-a dat curaj şi el a strigat pătimaş:

O, Sirie, Sirie! suferinţa mea, speranţa mea, dragostea mea! Pentru măreţia ta m-am străduit să fac tot ceea ce am făcut, pentru libertatea ta m-am revoltat şi iată, în ziua morţii, tu te lepezi de mine şi mă blestemi. O, minunat Biblos, o, prosperă Simyra, o, vicleanule Sidon, o, puternicule Jop, o, voi toate oraşele care sclipeaţi ca perlele de pe coroana mea, oare de ce m-aţi părăsit? Vă iubesc prea mult pentru a vă detesta, fiindcă eu iubesc Siria, tocmai pentru că este Siria, perfidă, crudă, capricioasă şi oricând gata de trădare. Rase de oameni se pierd, popoare se ridică şi apoi dispar, regate se succed şi gloria se face nevăzută ca o umbră. Dar continuaţi să vă arătaţi zidurile albe pe malul mării, la picioarele munţilor roşii, o, iubitele mele oraşe, să trăiţi etern, aşa vă doresc! Din deşert, pulberea în care mă voi întoarce o va aduce vântul ca să vă îmbrăţişeze.

Cuvintele lui m-au umplut de melancolie, el rămăsese prizonier al viselor lui şi nu voiam să-l mai contrazic cu nimic. Era o mângâiere pentru el că încă mai putea visa.

Continuam să-i ţin mâinile în mâinile mele. Mâinile lui vibrau şi el mi-a spus:

Sinuhe, nu-mi regret nici moartea, nici înfrângerea. Doar când câştigi mult pierzi mult; măreţia Siriei era aproape în mâinile mele. În toate zilele vieţii mele, eu am fost puternic ca un taur, atât în dragoste, cât şi în ură, şi nu regret nici o faptă din viaţa mea, chiar dacă faptele mele s-au împletit într-o coardă puternică, din strânsoarea căreia nu mă mai pot dezlega decât prin moarte. Apoi, trupul meu va fi sfârtecat de şacali. Dar ascultă, Sinuhe, ca om, eu am fost întotdeauna curios şi tu ştii că eu am sânge de negustor, ca toţi sirienii. Mâine voi muri. Moartea stârneşte în mine o intensă curiozitate. Aş vrea să ştiu dacă există un mijloc de a înşela moartea şi de a-i corupe pe zei. Tu, care ai adunat în inima ta înţelepciunea din toate ţările lumii, spune-mi şi mie dacă există vreun mijloc prin care să poţi amăgi moartea.

Am scuturat din cap şi i-am spus:

Nu, Aziru, cu nici un dar din lume nu poate fi amăgită moartea. Dragostea şi puterea pot fi cumpărate cu aur, binele şi răul pot fi cumpărate, mintea şi inima pot fi amăgite, dar pentru moarte nu există preţ. Nici naşterea nu poate fi înşelată de nimeni. Dar, îţi spun ţie în această noapte, când lumina vieţii tale se stinge, că nimic de temut nu este în moarte şi că moartea este bună. În comparaţie cu tot acest rău care se întâmplă în lume, moartea este cel mai bun prieten al omului. Ca medic, eu nu cred în regatul infernului, ca egiptean, eu nu cred în lumea de Dincolo, nici în conservarea eternă a trupului, eu cred că moartea este ca o noapte răcoroasă, care vine după o zi toridă. Într-adevăr, Aziru, viaţa este doar pulbere încinsă, care se împrăştie după cum o duce vântul, moartea este un lac cu apa proaspătă. După ce vei muri, ochii tăi nu vor mai vedea nimic, inima ta nu va mai cunoaşte suferinţa, trupul tău nu va mai simţi durerea, picioarele tale nu te vor mai împinge pe drumurile prăfuite ale lumii, aceasta este moartea, prietene Aziru. Pentru că îmi eşti prieten, eu voi oferi cu plăcere jertfe Baal-ului amoriţilor, pentru ca tu şi familia ta să nu suferiţi de foame şi de sete. Chiar dacă eu nu cred în nici un fel de jertfă, dacă acest lucru te ajută să mori fără suferinţă, fii liniştit, eu voi aduce sacrificii demne de înaltul tău rang. Dar, deşi nu cred în nici un zeu, eu nu ştiu sigur ce urmează după moarte; de altfel, nimeni nu ştie, nici chiar cei care cred în zei. De aceea, este mai înţelept omul care se asigură ca să nu sufere de foame şi de sete, chiar dacă această ţară de după moarte nu există.

Aziru a fost încântat de vorbele mele şi a ţinut să facă nişte precizări referitoare la jertfe:

Ascultă, Sinuhe, când vei aduce jertfe zeului meu, nu uita să faci rost de berbeci din ţara Amuru, fiindcă au carnea mai grasă şi mai fragedă. Şi nu uita să-i oferi zeului frigărui de rinichi, asta-i mâncarea mea preferată, iar când vei oferi de băut, alege vin din Sidon amestecat cu mirt. O, cât s-a mai desfătat sângele trupului meu cu vinul gros şi cu mâncarea grasă! Jertfeşte pentru mine şi ţapi puternici, frumoşi şi impulsivi; pentru regele care am fost, nu se cade să jertfeşti capre leşinate care-şi petrec toată ziua molfăind mărăcini. O, zei, s-au cutremurat zidurile palatului meu de fiecare dată când mă iubeam cu Keftiu!

Şi el mi-a enumerat o serie întreagă de alte lucruri pe care să le sacrific şi s-a bucurat ca un copil gândindu-se la toate delicatesele cu care urma să se desfăteze în infern şi mi-a amintit de câteva ori să nu uit să dăruiesc Baal-ului amoriţilor un pat solid pe care să se poată iubi cu Keftiu. Apoi, a căzut într-o stare de tristeţe, şi-a sprijinit capul pe genunchii mei şi a spus:

Dacă tu vei face aceste lucruri pentru mine, înseamnă că, într-adevăr, îmi eşti prieten. Eu nu înţeleg prea bine de ce eşti atât de bun cu mine, când eu nu ţi-am făcut decât rău ţie, ca de altfel, tuturor egiptenilor. Poate că, într-adevăr, moartea este aşa cum spui tu, doar un somn etern şi o apă limpede. Inima mea se strânge de durere când mă gândesc la o ramură încărcată cu flori de cireş din ţara Amuru, aud încă în urechile mele behăitul berbecilor care zburdă pe dealuri. Inima mi se frânge gândindu-mă la primăvara din ţara mea, când înfloresc crinii, când miroase a răşină şi a parfum de crini. Crinul este floarea regală, este floarea care îmi place cel mai mult. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mai mult inima mea plânge de durere, fiindcă nu-mi voi mai revedea ţara niciodată, nici primăvara, nici toamna, nici în căldura verii, nici în răcoarea iernii. Totuşi, durerea inimii mele este plăcută când mă gândesc la ţara Amuru.

Am vorbit toată noaptea şi ne-am amintit de întâlnirea noastră din Simyra, când eram tineri şi puternici. Înainte de a se ivi zorii, sclavii ne-au adus mâncare şi gardienii nu au avut nimic de obiectat. Sclavii mei i-au adus lui Aziru friptură de berbec gras, arpacaş fiert în grăsime şi vin gros şi tare din Sidon, aromat cu mirt. Am poruncit sclavilor să-l spele şi să-i ungă rănile cu ulei parfumat; fiindcă era prins în lanţuri, nu i-am putut schimba veşmintele, de aceea l-am acoperit cu o mantie regală, iar barba smulsă cu sălbăticie de către hitiţi i-am acoperit-o cu un fileu de argint. Sclavii mei le-au făcut aceleaşi servicii lui Keftiu şi băieţilor lui Aziru. Dar Horemheb nu a permis ca el să-i revadă mai înainte de execuţie.

Dimineaţa, când Horemheb a ieşit afară din cortul său râzând zgomotos şi ţinându-i prietenos de umeri pe prinţii hitiţi, care se împiedicau când mergeau de beţi ce erau, m-am apropiat de el şi i-am spus:

Adevărul este, Horemheb, că eu ţi-am făcut multe servicii fără să cer nici o răsplată de la tine şi poate că ţi-am salvat şi viaţa atunci când, în faţa cetăţii Tyr, coapsa a ta fost străpunsă de o săgeată otrăvită. Pentru tine, ceea e vreau eu să-ţi cer nu este greu de împlinit. Acordă-i lui Aziru o moarte onorabilă, fiindcă el este regele Siriei şi s-a luptat cu curaj! Gloria ta nu are cum să fie mai mare dacă-i vei omorî cu cruzime. Deja hitiţii, care i-au fost până nu de mult aliaţi, l-au torturat şi i-au zdrobit oasele ca să afle unde şi-a ascuns comorile.

Horemheb s-a întunecat la faţă; el deja îşi imaginase o mulţime de mijloace prin care să prelungească agonia lui Aziru pentru ca să-şi distreze soldaţii. Soldaţii erau deja adunaţi şi se împingeau unul în altul pentru a ajunge cât mai în faţă ca să se bucure de chinurile prin care urma să treacă Aziru. Horemheb nu era un om crud de la natură, aşa cum am mai spus, dar el era soldat, în mâinile lui, moartea nu era decât o armă. Dacă Horemheb voia ca Aziru să fie omorât cu cruzime, era doar pentru a da un exemplu, ca nimeni din Siria să nu se mai încumete niciodată să se împotrivească Egiptului. De aceea, s-a întristat când mi-a auzit vorbele, şi-a luat mâna de pe umărul prinţului Şubattu, a înaintat şovăitor spre mine, şi-a lovit coapsele cu cravaşa şi mi-a spus:

— Sinuhe, tu eşti ca un spin în coasta mea; am început să mă cam satur de tine şi de gândirea ta aiurită, contrară bunului-simţ. Pe de o parte, îi critici şi îi înţepi pe toţi cei care ajung bogaţi sau devin eroi datorită vitejiei lor, dar când se prăvăleşte cineva care-şi merită soarta, eşti primul care-l mângâie şi-l consolează. Tu ştii prea bine că i-am plătit pe cei mai iscusiţi călăi şi că toţi soldaţii sunt nerăbdători să vadă cum va fi jupuit şi sfâşiat Aziru. Eu nu-i pot priva de această bucurie, pentru că ei au pătimit şi au suferit mult în acest război din cauza lui Aziru.

Prinţul hitit Şubattu i-a tras prieteneşte o palmă pe spinare, a râs şi a spus:

Ai dreptate, Horemheb! Noi ne-am lipsit de plăcerea de a-l atârna pe ziduri, pentru a ţi-l da ţie viu; noi nici măcar nu i-am jupuit picioarele, ne-am mulţumi doar să-i smulgem dinţii şi să-i crestăm puţin trupul.

Dar pe Horemheb nu prea l-au încântat vorbele prinţului şi a fost, mai ales, enervat fiindcă nu-i plăcea când cineva îl atingea.

A încruntat din sprâncene şi a spus:

Eşti beat ca un porc, Şubattu! Dacă vrei să ştii, mie nu-mi face nici o plăcere să văd cum sunt schingiuiţi oamenii. Intenţia mea a fost să arăt întregii lumi ce îl aşteaptă pe fiecare om care este atât de nebun încât să se încreadă în hitiţi. Dar, fiindcă noi am petrecut ca fraţii o noapte împreună şi am băut vin, eu îl voi scuti de tortură pe aliatul tău Aziru şi-i voi acorda o moarte uşoară, din cauza prieteniei voastre.

Prinţul Şubattu a fost puternic afectat de cuvintele lui Horemheb şi obrajii lui şi-au schimbat culoarea. Hitiţii sunt foarte susceptibili, chiar dacă ei îşi trădează şi îşi vând prietenii când nu le mai sunt utili. De fapt, cam aşa face fiecare popor şi fiecare suveran iscusit, dar hitiţii o fac fără să-i preocupe ca pe alţii să găsească pretexte şi explicaţii. Şubattu a vrut să spună ceva, dar un alt prinţ hitit i-a pus mâna la gură şi l-a împiedicat. Şubattu s-a liniştit abia după ce a dat afară cu icnete tot vinul pe care-l băuse.

Horemheb a dat ordin să fie aduşi prizonierii şi a fost surprins când a văzut că Aziru păşeşte cu demnitate, ţinându-şi capul drept ca un adevărat rege, înveşmântat într-o mantie regală, pe măsura demnităţii sale. Faţa îi strălucea, barba îi era aranjată sub fileul de argint. Uitându-se peste capetele soldaţilor, după ce l-a văzut pe Horemheb, i s-a adresat:

Te salut, Horemheb, mizeria Egiptului! Nu are de ce să-ţi mai fie frică de mine, fiindcă sunt în lanţuri, aşa că nu te mai ascunde după lăncile soldaţilor tăi şi apropie-te de mine ca să-mi şterg tălpile de veşmintele tale; n-am mai văzut un câmp atât de împuţit ca acesta unde ţi-ai aşezat tu armata. Ştii, nu aş vrea să mă arăt în faţa lui Baal cu picioarele atât de murdare.

Pe Horemheb l-au amuzat vorbele lui Aziru, a râs cu poftă şi a spus:

Eu nu mă pot apropia de tine, fiindcă mi se face greaţă de la mirosul tău de sirian împuţit. Chiar dacă ţi-ai acoperit hoitul cu o mantie regală, tot se simte mirosul. Dar, într-adevăr, tu eşti un om curajos, Aziru, dacă-ţi vine să râzi de moarte. De aceea, pentru propria mea glorie, eu îţi voi dărui o moarte uşoară!

Şi a poruncit gărzii sale de corp să-l escorteze pe Aziru pentru a-i împiedica pe soldaţi să arunce în el cu baligă şi cu noroi sau să-l împungă cu lăncile. A fost adusă şi regina Keftiu împreună cu cei doi băieţi, care păşeau demni, ţinându-se de mână, ca nişte adevăraţi fii de rege. Keftiu avea faţa pictată, aşa cum se cuvine unei regine. Când i-a văzut, ochii lui Aziru s-au umplut de lacrimi şi el a spus:

Keftiu, frumoasa mea, iapa mea albă, lumina ochilor mei, dragostea mea! îmi pare rău că tu va trebui să mori din cauza mea, când încă te mai puteai bucura de viaţă.

Dar Keftiu a spus:

Nu fi trist pentru mine, o, regele meu! Eu te voi însoţi cu plăcere în regatul morţii, fiindcă tu eşti bărbatul meu puternic ca un taur; de-aş rămâne în viaţă, oare de unde aş mai găsi un altul ca tine? De-aş fi rămas în viaţă, mi-aş fi curmat singură zilele. Eu m-am desfătat singură de dragostea ta, celelalte femei ale tale nu au avut atâta noroc cât am avut eu; poate că acolo, în cealaltă lume, sunt femei care abia aşteaptă să se desfete în braţele tale, de aceea vin cu tine; n-aş putea suporta gândul că tu ai putea fi în braţele altei femei. O, regele meu, eu nu sunt decât o sclavă. Tu ai făcut din mine o regină şi mi-ai dăruit doi fii frumoşi, care mi-au umplut viaţa de fericire.

Apoi, Aziru s-a adresat băieţilor lui:

Dragii mei, nu uitaţi că sunteţi fii de rege! Mergeţi demni, ca să nu-mi fie ruşine de voi. Nu vă temeţi, moartea nu este mai dureroasă decât extracţia unui dinte. Fiţi curajoşi, frumoşii mei băieţi!

După ce a rostit aceste cuvinte, a îngenuncheat în faţa călăului şi, întorcându-se spre Keftiu, a spus:

Eu sunt deja scârbit de toţi aceşti egipteni împuţiţi, m-am săturat să le tot văd lăncile lor pline de sânge şi picioarele păroase, Keftiu, dragostea mea, dezveleşte-ţi sânii să i mai văd o dată înainte de a muri, o, cât de fericit am fost lângă tine!

Keftiu şi-a dezgoli sânii, călăul a lovit cu securea şi capul lui Aziru s-a rostogolit până la picioarele reginei Keftiu, sângele i-a stropit pe copii, iar cel mic a început să tremure. Keftiu s-a aplecat, a ridicat capul lui Aziru, l-a sărutat apăsat pe buze, l-a strâns la piept şi a spus:

Grăbiţi-vă, copiii mei, să vă urmaţi tatăl, eu vă voi ajunge din urmă!

Cei doi băieţi au îngenuncheat, apoi a îngenuncheat şi Keftiu. Moartea lor a fost uşoară.

Iar Horemheb a poruncit ca trupurile lor să fie aruncate în deşert, ca să le mănânce animalele sălbatice.

În felul acesta a murit prietenul meu Aziru. El a murit demn, iar Horemheb a încheiat pacea cu hitiţii, chiar dacă ştia că această pace este o suspendare temporară a ostilităţilor, fiindcă Sidonul, Simyra, Biblosul şi Kadeşul rămăseseră în continuare în puterea hitiţilor. Hitiţii făcuseră din Kadeş cea mai puternică fortăreaţă a Siriei de Nord. Dar atât egiptenii, cât şi hitiţii erau istoviţi de război. Horemheb a fost bucuros să încheie pacea, pentru că interesele îl chemau în Teba. Printre altele, trebuia să restabilească ordinea în ţara Kuş şi să-i liniştească pe negri, cărora libertatea le luase minţile, din moment ce nu mai voiau sa plătească tribut Egiptului.

În acei ani, domnea în Egipt faraonul Tutankhamon. Cu toate că era încă foarte tânăr, era preocupat doar de construcţia mormântului său. Poporul îl învinuia pentru toate suferinţele pe care le îndura şi pentru pierderile cauzate de război. Poporul îl ura puternic şi spunea despre el: „Oare la ce te poţi aştepta de la un faraon a cărui soţie are sânge de faraon blestemat?” Ay nu încerca să contrazică poporul, nemulţumirea poporului îi era avantajoasă, dimpotrivă, răspândea povestiri născocite de el despre lipsa de judecată şi despre aviditatea faraonului Tutankhamon, care, spunea el, a adunat toate comorile Egiptului pentru a şi le pune în mormânt. De altfel, lumea credea în aceste poveşti, mai ales că tânărul faraon impusese un impozit special pentru construcţia mormântului său. Impozitul era perceput de la toţi aceia care doreau să le fie îmbălsămat trupul după moarte. Numai că şi această idee venea tot de la Ay.

În acea vreme, eu nu am fost în Teba, fiindcă însoţeam armata, care se lupta cu foametea şi cu mizeria, şi soldaţii aveau nevoie de îngrijirile mele, dar bărbaţii care soseau din Teba povesteau că sănătatea faraonului Tutankhamon era şubredă şi că o boală necunoscută îi măcina trupul. Ei mai spuneau, de asemenea, că era ceva misterios în faptul că războiul din Siria era legat de boala aceasta ciudată a faraonului. De câte ori ajungeau în Teba veşti despre vreo victorie a lui Horemheb, faraonul cădea bolnav la pat, iar când Horemheb avea un eşec, faraonul se înzdrăvenea şi părăsea patul. Ei spuneau că trebuie să fie vorba de vreo vrăjitorie, din moment ce sănătatea faraonului depindea de războiul din Siria.

O dată cu trecerea timpului, Ay devenea din ce în ce mai neliniştit şi îi trimitea destul de des mesaje lui Horemheb. Scria: Nu întrerupe războiul până nu învingi! Adu pacea în Egipt, fiindcă eu sunt deja bătrân şi sătul de atâta aşteptare! Grăbeşte-te să învingi şi dăruieşte pacea Egiptului, ca să-mi primesc răsplata aşa cum am convenit şi eu mă voi ocupa ca şi tu să-ţi primeşti răsplata.

De aceea, după ce războiul s-a sfârşii, pe când ne întorceam victorioşi cu corăbiile împodobite de sărbătoare, nu am fost deloc surprins când s a răspândit vestea că spiritul faraonului Tutankhamon se şi suise în barca solară a tatălui său Amon, pentru a ajunge în ţara de Dincolo. Toate flamurile şi toate podoabele au fost date jos, iar noi ne-am zgâriat feţele şi ne-am turnat cenuşă pe cap, după cum este obiceiul. Se spunea că faraonul Tutankhamon intrase într-o criză puternică a bolii chiar în ziua capitulării Megidonului, atunci când a fost încheiată pacea. Dar de ce boală a murit, nimeni nu ştia. Părerile erau împărţite şi medicii de la Casa Vieţii încă se mai certau între ei şi urlau unul la altul din această cauză; stomacul faraonului fusese negru, ca şi cum ar fi fost otrăvit, dar nimeni nu putea afirma sigur acest lucru, iar mulţimea spunea că el ar fi murit de necaz, atunci când s-a isprăvit războiul, fiindcă cea mai mare bucurie ar fi fost să vadă cum suferă Egiptul. Dar eu ştiam că, apăsându-şi sigiliul pe argilă, pentru a pecetlui pacea, Horemheb a fost acela care l-a ucis, chiar dacă nu i-a împlântat direct un cuţit în inimă, fiindcă Ay nu aşteptase decât încheierea războiului pentru a se descotorosi de Tutankhamon şi a se urca pe tronul Egiptului.

Ne-am zgâriat feţele, au fost date jos de pe catarge însemnele multicolore ale victoriei şi Horemheb, oarecum contrariat, a trebuit să renunţe la mult aşteptata primire glorioasă din Teba, la care visase în toţi acei ani de război. Scârbit de toate celea, a poruncit să fie aruncate în apă cadavrele şefilor sirieni şi hitiţi, pe care le atârnase la îmbarcare cu capul în jos la prova corăbiilor, aşa cum obişnuiau să facă marii faraoni. Horemheb lăsase, după cum îi plăcea să spună, doar şobolanii de corabie, acolo în Siria. Soldaţii pe care-i luase cu el ca să se bucure şi ei de victorie şi să se îngraşe în Teba după atâta mizerie de război au fost supăraţi şi l-au blestemat pe Tutankhamon, care şi după moarte continua să le facă rău şi să le risipească bucuria. Iritaţi, ei îşi jucau pe zaruri prăzile pe care le câştigaseră în Siria şi se băteau pentru femeile pe care le luaseră cu ei, ca să le vândă în Teba la piaţa de sclavi, după ce aveau să se distreze cu ele pe săturate. Se băteau până ce se umpleau de răni şi de cucuie, înlocuiau cuvintele unor cântece triste cu tot felul de vorbe murdare, încât oamenii pioşi, care se adunau pe malul Nilului ca să privească trecerea corăbiilor spre Teba, erau îngroziţi când îi auzeau pe soldaţi cum cântau. Nu aveau soldaţii aceştia ai lui Horemheb nimic din demnitatea soldaţilor de altădată ai Egiptului. Mulţi dintre ei erau îmbrăcaţi ca sirienii sau ca hitiţii, fiindcă furaseră de la ei veşminte bogate. Amestecau deja în vorbele lor cuvinte siriene şi hitite, înjurau în siriană. Mulţi se obişnuiseră să-l adore pe Baal şi aduceau cu ei în Egipt statuete ale acestuia, dar poate că nu ar trebui să le reproşez nimic în această privinţă tocmai eu, cel care înainte de a pleca din Siria, adusese, jertfe Baal-ului amoriţilor compuse din imense cantităţi de băutură şi carne, în amintirea prietenului meu Aziru. Dacă povestesc despre aceste aspecte, o fac pentru a arăta de ce mulţimea nu-i agrea pe acei soldaţi, chiar dacă se mândrea cu victoria Egiptului din Siria.

La rândul lor, aceşti soldaţi contemplau surprinşi Egiptul, pe care nu-l mai văzuseră de mulţi ani, şi li se părea că Egiptul nu mai este aceeaşi ţară pe care ei o lăsaseră când plecaseră la război. Chiar şi eu eram surprins, fiindcă acolo unde debarcam pentru a dormi noaptea pe malul Nilului, nu vedeam decât jale, mizerie şi sărăcie. Veşmintele oamenilor erau cenuşii şi uzate, chipurile lor erau uscate şi aspre fiindcă lipsea uleiul, ochii lor erau extenuaţi şi suspicioşi, iar pe spatele săracilor se puteau vedea urmele lăsate de vergile perceptorilor de impozite. Clădirile publice erau şubrezite şi păsările îşi făceau cuiburile între ornamentele acoperişurilor caselor de judecată ale faraonului, cărămizi desprinse de pe zidurile caselor faraonului zăceau în mormane pe stradă.

Doar templele erau înfloritoare, pereţii lor sclipeau pe imagini aurite şi roşii şi de textele care îl slăveau pe Amon. Preoţii lui Amon erau graşi, capetele lor rase străluceau de uleiurile cu care se ungeau şi, în timp ce ei se îmbuibau cu carnea jertfită în temple, mulţimea mânca pâine uscată şi bea apă din Nil, iar bărbaţii care altădată fuseseră înstăriţi şi băuseră vin din cupe decorate cu aur şi cu argint erau mulţumiţi dacă-şi permiteau să bea o dată pe lună o cană de bere chioară Nu am văzut vreo femeie râzând, nu am auzit strigăte fericite de copil; femeile abia îşi mişcau braţele slabe când spălau rufele la malul Nilului, iar copiii speriaţi dădeau târcoale în praful drumului ca animalele bătute şi hărţuite şi râcâiau pământul cu unghiile ca să găsească rădăcini pe care să le mănânce, asta făcuse războiul din Egipt. Războiul înghiţise tot ceea ce mai rămăsese de pe urma lui Aton. Oamenii nici nu se mai puteau bucura că, în sfârşit, era pace şi se uitau cu teamă, prostiţi, la corăbiile care înaintau în susul fluviului.

Din tot ceea ce dorisem eu să regăsesc în Egipt, după atâţia ani de război, nu am regăsit decât rândunelele, care zburau iute ca săgeata pe deasupra Nilului. În stufărişul de la mal mugeau hipopotamii; crocodilii, mai puţin activi decât altădată, se odihneau trântiţi pe pământ cu gurile căscate, aşteptând ca păsărelele să le cureţe dinţii.

Am băut din apa Nilului şi am înţeles pentru încă o dată că nici o altă apă din lume nu-mi poate potoli setea. Am fost tulburat când am simţit în nări mirosul pământului negru, am ascultat murmurul papirusului unduit de vânt şi ţipetele raţelor sălbatice, pe când Amon străbătea cerul în barca lui de aur, am simţit că m-am întors acasă.

Şi a venit şi ziua când la orizont au apărut crestele celor trei munţi, care străjuiesc de-o eternitate Teba, şi am văzut şi templele şi vârfurile îmbrăcate cu aur ale obeliscurilor, ce aruncau sclipiri fulgerătoare în ochii noştri. Am văzut munţii din vest şi oraşul nesfârşit al morţilor, am văzut cheiul Tebei, portul şi străduţele cartierelor sărace, şirul dezolant al colibelor din lut, cartierul bogătaşilor cu palatele lui înfloritoare, înconjurate de verdeaţă şi de flori. Am respirat puternic şi am simţit din nou mirosul Tebei, eterna Tebă, dragostea mea. Vâslaşii şi-au cufundat vâslele şi au tras la mal, iar soldaţii lui Horemheb au început să strige din toate puterile şi să cânte, uitând de doliul impus de moartea faraonului.

Când m-am reîntors atunci în Teba, m-am hotărât să nu mai plec niciodată nicăieri, fiindcă ochii mei văzuseră deja destulă suferinţă, nu mai era nimic nou de contemplat în lume sub vechiul cer, aşa credeam. M-am hotărât să mă stabilesc din nou în Teba şi să duc o viaţă modestă în fosta casă a turnătorului de aramă din cartierul sărac, fiindcă toată bogăţia pe care o câştigasem în Siria în timpul războiului o dăruisem ca jertfă Baal-ului amorit în amintirea prietenului meu Aziru. Nu am putut păstra o astfel de bogăţie. Pentru mine, acel aur mirosea a sânge, nu m-ar fi putut face niciodată mai fericit acel aur dacă l-aş fi păstrat pentru mine. De aceea am dăruit sufletului lui Aziru tot ceea ce câştigasem în ţara lui şi m-am întors sărac în Teba.

Dar încă nu era plină cu amar cupa mea, pe mine mă aştepta peste câteva zile un alt drum, pe care a trebuit să-l fac, chiar dacă ceea ce urma să înfăptuiesc mi-a tulburat sufletul şi m-a îngrozit. Ay şi Horemheb urziseră cu abilitate şi cu cruzime un plan perfect. Ei credeau că puterea este deja în mâinile lor, dar puterea era cât pe ce să le scape printre degete şi soarta Egiptului era ameninţată de un plan şi mai viclean decât planul lor, dar mult mai simplu, născut din capriciile unei femei. De aceea, eu trebuie să istorisesc despre regina Nefertiti şi prinţesa Baketamon, mai înainte de a încheia povestirile mele şi de a-mi găsi liniştea.

Dar, pentru povestea aceasta, trebuie să încep o altă carte şi va fi ultima carte pe care o voi scrie. O voi scrie mai mult pentru a înţelege eu însumi cum de a fost posibil ca eu, cel care aveam în lumea aceasta menirea să vindec oamenii, am fost folosit ca ucigaş.