Cartea a zecea Oraşul orizontului lui Aton

Când Horemheb s-a întors din ţara Kuş, a fost o vară fierbinte. Rândunelele care încă nu muriseră din cauza căldurii toride încercau să intre în nămol, iar în vecinătatea oraşului apa clocea în lacuri. Lăcustele şi gândacii distrugeau culturile. Dar grădinile bogătaşilor Tebei erau încărcate cu flori şi pline de prospeţime, iar de-o parte şi de alta a drumului de piatră de pe aleea sfincşilor cu cap de berbec, straturi de flori străluceau în toate culorile, fiindcă apă proaspătă, în Teba, doar săracii nu aveau şi numai pe mâncarea lor se aşeza praful. Peste tot locul era praf, lumea traversa prin perdele de praf şi, în partea săracă a oraşului, praful se depunea în straturi groase pe frunzele de sicomori şi de salcâmi. Dar în sud, de cealaltă parte a Nilului, palatul de aur al faraonilor îşi înălţa zidurile semeţ prin pâcla estivală şi grădinile erau ca o reverie albastră şi roşie incandescentă. Cu toate că era o vară atât de toridă, faraonul nu plecase din Teba la reşedinţa din Ţara de Jos. De aceea, toţi simţeau că ceva trebuie să se întâmple; la fel cum cerul se întunecă înaintea furtunilor de nisip, inimile oamenilor erau tulburate de nelinişte.

Nimeni nu s-a mirat când, într-un revărsat de zori, de pe toate drumurile din sud, au intrat în Teba trupe de soldaţi mărşăluind. Cu scuturile lor prăfuite, cu sclipitoarele lănci ţintuite cu aramă, cu corzile arcurilor încordate în mâni, soldaţii negri s-au revărsat în oraş. Treceau de-a lungul străzilor Tebei privind cu curiozitate în jur şi albul ochilor le lumina teribil feţele asudate. Precedaţi de însemnele lor barbare, intrau în cazărmile goale, unde aprindeau imediat focul şi puneau pe pietrele încinse imensele vase din lut în care urma să le fie pregătită mâncarea. În acelaşi timp, în port au ancorat corăbiile de război, din care au început să fie descărcate carele de atac şi caii şefilor de atelaje. Şi nu era nici un egiptean printre soldaţi, fiindcă toată această armată era alcătuită doar din negrii din sud şi din şardanii deşertului din partea de nord-vest. Ei au ocupat tot oraşul şi au aprins la fiecare intersecţie focuri de pază şi au barat fluviul. În timpul zilei lucrul a încetat în toate atelierele şi-n toate morile, în pieţe şi în depozite. Vânzătorii şi-au strâns marfa de pe stradă şi au dus-o în prăvăliile lor, apoi au baricadat ferestrele cu scânduri, iar proprietarii caselor de distracţie şi cârciumarii au angajat în grabă bărbaţi solizi care să-i protejeze. Oamenii s-au îmbrăcat în alb şi, din toate părţile oraşului, au pornit-o spre marele Templu al lui Amon, a cărui curte, în foarte puţină vreme, s-a umplut de oameni care se înghesuiau unul în altul.

În acel moment, s-a răspândit vestea că templul lui Aton fusese forţat şi profanat noaptea. Pe altarul de jertfă fusese aruncat hoitul unui câine mort, iar paznicul templului fusese găsit dimineaţa cu gâtul retezat. Oamenii schimbau între ei priviri neliniştite, dar mulţi nu şi puteau ascunde bucuria că se întâmplase aşa şi zâmbeau, fiindcă nimeni nu-l iubea pe Aton.

Curăţă-ţi instrumentele, stăpâne, mi-a spus cu seriozitate Kaptah. Presimt că în seara aceasta tu vei avea mult de lucru şi, dacă nu mă înşel, s-ar putea să faci şi câteva trepanaţii.

Totuşi, seara nu s-a întâmplat nimic deosebit. Atâta doar că un grup de negri beţi au furat nişte mărfuri de la câţiva negustori şi au violat două femei, dar, destul de repede, gărzile i-au prins, i-au omorât şi i-au tăiat în bucăţele, pe care le-au răspândit în toate părţile oraşului, pentru ca toată lumea să vadă că fericirea celor care fură şi care-şi bat joc de femei este de scurtă durată.

Cum am auzit că Horemheb se află pe corabia din fruntea flotei, m-am dus în port să-l întâlnesc, cu toate că mă îndoiam că voi putea ajunge până la el şi că-i voi putea vorbi. Dar, spre uimirea mea, după ce gardianul m-a ascultat cu atenţie, s-a dus să mă anunţe şi, după puţin timp, s-a întors şi m-a lăsat să urc pe corabie. În felul acesta, am păşit pentru prima oară pe o corabie de război şi m-am uitat cu curiozitate în jurul meu după ce am urcat pe ea, dar, în afară de arme, nimic nu o deosebea de celelalte corăbii, fiindcă şi corăbiile comerciale aveau prova poleită cu aur şi pânzele colorate.

Apoi l-am revăzut pe Horemheb. Mi s-a părut că era mai mare şi mai impunător, că umerii lui erau mai largi şi că musculatura braţelor lui era mai puternică. Dar faţa lui era brăzdată de riduri şi ochii lui, înroşiţi de oboseală, erau melancolici. M-am înclinat în faţa lui cu mâinile la nivelul genunchilor şi el a râs şi mi-a spus cu o voce amară:

Ce surpriză! Sinuhe, Fiul măgarului sălbatic, prietenul meu! Ai apărut la timpul potrivit.

Demnitatea lui îl împiedica să mă îmbrăţişeze. Alături de el era un om gras şi îndesat, care avea un aer plouat, nişte ochi bulbucaţi şi transpira îngrozitor. Horemheb s-a întors spre el şi i-a spus:

Primeşte bastonul aurit de comandant, fiindcă tu mă vei înlocui!

Apoi, şi-a scos de la gat lanţul de aur, însemnul puterii, şi l-a pus la gâtul acelui om gras.

Preia tu conducerea armatei! Şi n-are decât sângele mulţimii să curgă pe mâinile tale murdare!

După aceea, el s-a întors spre mine şi mi-a spus:

Sinuhe, prietenul meu, sunt gata să te urmez, oriunde-ai vrea tu să mă duci, şi sper că acasă la tine este un preş pe care să-mi întind picioarele, fiindcă, pe Seth şi pe toţi demonii lui, sunt obosit peste măsură şi sătul de cearta cu nebunii.

El a pus mâna pe umărul acelui bărbat scund şi gras şi mi-a spus:

Priveşte cu atenţie, Sinuhe, prietenul meu, şi judecă singur ce vezi: în faţa ochilor tăi se află acum bărbatul în mâinile căruia este soarta întregii Tebe şi întregului Egipt. Pe el l-a desemnat faraonul să mă înlocuiască după ce i-am spus direct faraonului că este nebun. Numai privindu-l, poţi să-ţi dai seama că faraonul va avea destul de repede nevoie de mine.

A râs cu poftă lovindu-şi genunchii, dar râsul lui nu m-a înveselit deloc, dimpotrivă, m-a speriat.

Micuţul comandant s-a uitat umil cu ochii lui bulbucaţi, parcă şi mai umflaţi din cauza căldurii. Valuri de transpiraţie îi alunecau pe faţă, pe gât şi pe pieptul gras.

Nu fi supărat pe mine, Horemheb, a spus el cu o voce stinsă. Trebuie să ştii că eu nu râvnesc la bastonul tău de comandant al armatei Egiptului. Prefer liniştea grădinii mele şi compania pisicilor mele zgomotului de arme. Dar cum aş fi putut refuza porunca faraonului? El m-a asigurat, de altfel, că nu va fi nici un fel de luptă şi că zeii falşi vor cădea fără nici o vărsare de sânge, fiindcă el doreşte aşa.

Lasă faraonul să vorbească cum vrea, a spus Horemheb. Inima lui aleargă înaintea raţiunii, la fel cum pasărea care zboară depăşeşte melcul care se târăşte. Dar cuvintele lui nu au nici o importanţă, oare tu nu înţelegi? Tu însuţi trebuie să gândeşti cu propria-ţi minte şi să încerci ca sângele care va fi vărsat să fie vărsat cu cumpătare, fiindcă este sânge egiptean. Pe şoimul meu, cu mâinile mele am să-ţi trag o bătaie zdravănă dacă, din cauza pisicilor, ţi-ai pierdut judecata şi măiestria pe care o aveai pe vremuri, când erai un excelent comandant al răposatului faraon, după cum mi s-a povestit. Este şi motivul pentru care faraonul te-a desemnat ca să mă înlocuieşti.

Apoi, i-a tras noului comandant regal aşa o palmă pe spinare, încât micuţul bărbat a icnit de durere şi şi-a pierdut suflul înghiţindu-şi cuvintele pe care începuse să le rostească. După aceea, cu o săritură. Horemheb a trecut peste puntea corăbiei, iar soldaţii au luat imediat poziţia de drepţi şi l-au salutat, ridicând lăncile, cu feţe zâmbitoare. El le-a răspuns la salul agitându-şi braţele şi le-a spus:

La revedere, soldaţi! Să-l ascultaţi pe acest micuţ şi gras motan de rasă: după voia faraonului, el poartă bastonul aurit de comandant al armatei Egiptului. Să-l ascultaţi ca şi cum ar fi copilul vostru cel nătâng şi să aveţi grijă să nu cadă din carul lui de luptă sau să nu se taie cu propriu-i pumnal.

Soldaţii au râs şi i-au strigat cuvinte de slavă, dar el s-a posomorât i-a ameninţat cu pumnul şi le-a spus:

Nu vă spun adio, ci la revedere, fiindcă peste puţin timp ne vom revedea. Şi, întrucât văd deja patima care arde în ochii voştri de mârşavi, vă poruncesc să fiţi disciplinaţi şi să vă amintiţi de ordinele mele, fiindcă altfel, vă fac spatele zdrenţe când o să mă întorc.

Apoi, el m-a întrebat unde locuiesc şi a spus adresa mea comandantului gărzii, dar şi-a lăsat echipamentul lui de război pe corabie, gândindu-se că este în mai bună siguranţă acolo. După aceea, şi-a pus braţul pe umărul meu, ca pe vremuri, şi mi-a spus suspinând:

Într-adevăr, Sinuhe, în seara aceasta, nimeni nu merită mai mult decât mine o beţie pe cinste.

Mi-am amintit de „Coada crocodilului” şi i-am povestit despre această cârciumă şi el a fost vizibil interesat, aşa că am îndrăznit să-i cer, pentru a asigura liniştea şi siguranţa în crâşma lui Kaptah, să ia cu el o gardă de câţiva oameni. Horemheb i-a ordonat comandantului gărzii şi acesta l-a ascultat supus, ca şi cum ar mai fi fost încă sub ordinele lui. Comandantul gărzii l-a asigurat că-i va trimite nişte oameni de încredere, nişte bărbaţi bătrâni, care să păzească cârciuma în felul acesta, i-am făcut lui Kaptah un serviciu, care nu m-a costat nimic.

Eu ştiam că la „Coada crocodilului” erau nişte cămăruţe separate, unde se întâlneau hoţii de morminte şi negustorii de lucruri furate sau unde femeile din înalta societate a Tebei se destrăbălau cu hamalii zdraveni din port. Într-o astfel de încăpere l-am condus pe Horemheb şi Merit i-a adus într-o cupă largă, decorată cu cochilii de scoici, băutura casei, renumita coadă de crocodil, despre care am mai vorbit. El a golit cupa dintr-o sorbitură, a tuşit puţin şi a exclamat surprins:

Oho!

După aceea, el a mai cerut una, iar când Merit a plecat să-i aducă băutura, mi-a spus ca Merit este o femeie frumoasă şi m-a întrebat în ce relaţii sunt cu ea. L-am asigurat că nu eram în nici un fel de relaţie cu ea, totuşi am fost bucuros că Merit încă nu purta veşminte după noua modă, aşa cum purtau multe femei în acea vreme, şi că pântecele ei era acoperit. Horemheb nu s-a atins de ea, doar i-a mulţumit amabil, a luat cupa, a suspinat şi mi-a spus:

Sinuhe, mâine va curge mult sânge pe străzile Tebei, dar nu pot face nimic pentru a împiedica acest lucru, fiindcă faraonul îmi este prieten şi îl iubesc, chiar dacă este nebun. Odinioară l-am acoperit cu tunica mea şi şoimul meu a unit destinele noastre. Cine ştie, poate că-l iubesc tocmai din cauza nebuniei lui, dar nu vreau să mă amestec în acest conflict, fiindcă nu vreau ca, în viitor, poporul să mă urască. O, Sinuhe, prietenul meu, multă apă a mai curs şi de multe ori s-a mai revărsat Nilul de când ne-am întâlnit ultima oară în Siria aceea împuţită. Acum, m-am întors din ţara Kuş şi, conform ordinelor date de faraon, am desfiinţat toate garnizoanele şi am adus toată armata de negri în Teba, aşa că în partea de sud, Egiptul nu mai are graniţă protejată. Sinuhe, prietenul meu, în toate oraşele mari, cazărmile sunt deja de multă vreme goale. Păsările îşi fac cuiburile în vasele pentru pregătirea mâncării soldaţilor, iar soldaţii hoinăresc prin toate provinciile şi-i snopesc în bătaie cu ciomegele pe ţărani şi le fură vitele cu care ei trebuie să plătească impozitele faraonului. Însă eu nu pot face nimic, fiindcă l-am acoperit odată cu tunica mea şi l-am protejat pe faraon când era neputincios şi soarta mea este legată de el; dar de el însuşi, nimeni nu-l poate proteja, de aceea îmi tremură inima pentru Egipt, fiindcă Egiptul este ţara mea.

I-am povestit ultima noutate, aceea că faraonul a interzis corăbiilor să mai navigheze spre ţara Punt, şi am menţionat şi despre starea de spirit din Siria. El nu a fost deloc mirat, a dat din cap cu tristeţe în ochi, a mai sorbit din „coada de crocodil” şi mi-a spus:

Dacă lucrurile continuă în felul acesta, se pune întrebarea: când izbucneşte revolta în Siria? Poate că atunci se va deştepta şi faraonul, dar între timp, ţara se duce de râpă. Deci, în acest moment, nu se mai poate conta pe comerţul cu ţara Punt. După încoronarea lui, în toate minele s-a lucrat mai puţin ca înainte, fiindcă el a interzis să fie bătuţi trândavii, de aceea, lenea se pedepseşte acum cu micşorarea porţiei de mâncare. Într-adevăr, inima mea tremură acum şi pentru el, şi pentru Egipt, şi chiar şi pentru zeul lui, deşi la zei nu mă pricep deloc şi nici nu vreau să înţeleg nimic în plus despre zei, fiindcă eu sunt soldat. Dar afirm că mulţi, foarte mulţi oameni, vor muri din cauza zeului lui şi cred că este absurd, din moment ce zeii există pentru a-i linişti pe oameni, nu pentru a semăna tulburări.

El a mai spus:

Mâine, Amon va fi învins şi nu-mi va fi niciodată dor de Amon, fiindcă este deja prea gras pentru a-şi găsi loc lângă faraonul Egiptului. Este foarte bună politica de a-l răsturna, fiindcă faraonul va moşteni imensele bogăţii ale zeului, şi, după cum se ştie, bogăţia este un mijloc bun de a ieşi din orice impas. Dacă faraonul va proceda cu înţelepciune, ar putea să-i aibă şi pe toţi ceilalţi zei de partea lui, fiindcă preoţii celorlalţi zei au stat veşnic în umbră şi i-au invidiat pe preoţii lui Amon. În fond, faraonul i-ar putea domina pe toţi preoţii, dacă ar împărţi Egiptul în zone în care fiecare zeu să-şi aibă puterea lui. Din păcate, nici un preot nu-l iubeşte pe Atonul faraonului şi doar preoţii pot domina inima mulţimii. Nu, totul este o nebunie.

Dar, am spus eu, Amon este un zeu detestabil şi preoţii au ţinut multă vreme mulţimea în ignoranţă şi au înăbuşit orice gândire vie, nimerii nu îndrăzneşte să spună nici un cuvânt fără permisiunea lui Amon. Dimpotrivă, Aton promite lumina şi viaţa liberă, o viaţă fără teamă şi, este mare lucru să trăieşti liber, prietene Horemheb.

Nu înţeleg ce ai vrut să spui când te-ai referit la teamă, a rostit el. Poate că poporul se teme de disciplină. Dar dacă zeii ţin în frâu poporul, nu este nevoie să fie menţinută disciplina cu armele. În această privinţă, nimic de zis, Amon s-a îngrijit bine de păstrarea disciplinei şi poate că, dacă preoţii lui Amon s-ar fi mulţumit să-l respecte pe faraon, Amon şi-ar fi meritat din plin locul pe care era aşezat, fiindcă nu poate fi guvernat un popor fără a-l face să se teamă de zei. De aceea, acest zeu Aton este un zeu periculos, cu toată blândeţea lui şi cu toate crucile lui de dragoste.

Aton este un zeu mult mai mare decât îţi închipui tu că este, i-am spus eu liniştit, fără să înţeleg eu însumi bine de ce îi vorbeam în felul acesta lui Horemheb. Poate că el este şi în tine, chiar dacă tu nu o ştii. Dacă oameni îl vor înţelege, el va putea elibera mulţimea de teamă şi de tenebre. Dar mulţi oameni vor muri, aşa cum ai spus tu, fiindcă ceea ce este etern nu se poate impune oamenilor obişnuiţi decât prin violenţă.

Horemheb m-a privit neliniştit, aşa cum privesc părinţii când copilul lor spune prostii. Figura i se întunecase, îşi lovea nervos coapsele cu cravaşa şi se vedea că deja coada de crocodil începuse să-şi facă efectul. El a spus:

Atâta timp cât omul va fi om, atâta timp cât el are dorinţa de a poseda şi este dirijat de pasiune, frică şi ură, atâta timp cât există diferite culori ale pielii, diferite limbi şi diferite popoare, bogaţii vor fi bogaţi şi săracii săraci, iar cei puternici îi vor conduce pe cei slabi. Dibăcia dă vigoare guvernării. Acest Aton vrea să-i facă pe toţi egali, uită-te şi tu, în faţa lui, sclavul şi cel bogat sunt la fel. Bunul-simţ îmi spune că aşa ceva este o nebunie, acest lucru este atât de clar şi de evident şi nu mai vreau să discut cu tine despre acest subiect, fiindcă mă enervează şi-mi încurcă mintea.

Astrologii Babilonului, am spus eu încet, afirmă că o altă eră este pe cale să înceapă. Poate că Aton va lua puterea în mâinile lui. Poate că puterea lui va fi veşnică, până când corbii negri se vor albi şi apele fluviilor vor începe să curgă invers, aşa după cum cântă preoţii în templul lui Aton.

Aşa i-am spus, dar eu însumi nu credeam în ceea ce i-am spus. Horemheb a băut din cupă până la fund, m-a privit amabil, fiindcă de la coada de crocodil îşi recăpătase buna dispoziţie, şi mi-a spus:

Noi doi suntem de aceeaşi părere asupra unui punct: Amon trebuie doborât. Dar, o dată ce acest lucru trebuie să se întâmple neapărat, ar fi trebuit să se petreacă în secret, în întunericul nopţii, în acelaşi timp în toată ţara, ar fi trebuit ca toţi preoţii lui Amon de cel mai înalt rang să fie omorâţi, iar ceilalţi preoţi să fie trimişi în mine şi în carierele de piatră. Dar, în nebunia lui, faraonul trebuie să acţioneze deschis, în public şi la lumina zeului lui, discul solar este zeul lui, nu-i aşa? Şi-n asta nu-i nimic nou. În orice caz, această nebunie se va plăti cu mult sânge şi nu am fost de acord să mă amestec în treaba aceasta, fiindcă nu am putut afla dinainte care este planul lui. Pe Seth şi pe toate numele demonilor lui, dacă aş fi ştiut dinainte ce intenţii are, aş fi organizat totul şi Amon ar fi dispărut imediat, încât el abia ar fi putut observa ce s-a întâmplat. Dar acum, fiecare derbedeu de pe străzile Tebei ştie ce urmează să se petreacă, iar preoţii incită mulţimea în curţile templelor şi bărbaţii rup crengi din copaci ca să se înarmeze şi femeile se duc la Templu cu bătătoarele de rufe ascunse sub veşminte. Pe şoimul meu, îmi vine să plâng când mă gândesc la nebunia faraonului.

După ce a rostit aceste vorbe, el şi-a strâns capul în mâini, l-a rezemat pe genunchii mei şi a plâns suferinţele care urmau să i se întâmple Tebei, iar Merit, care i-a adus o a treia coadă de crocodil, s-a uitat cu admiraţie la spatele lui puternic şi la muşchii impresionanţi ai braţelor lui, până când i-am poruncit pe un ton sever să-şi vadă de treabă şi să ne lase în pace. Am început să-i povestesc lui Horemheb despre ceea ce am văzut şi am auzit în Babilon, în ţara hitiţilor, în Creta, după cum îmi ordonase, dar mi-am dat seama că-mi bat gura degeaba, crocodilul îl lovise deja bine cu coada şi el dormea cu capul între mâini. Aşa că, în acea noapte, el a dormit cu capul pe genunchii mei şi, pe când îi vegheam somnul, am auzit gălăgia pe care o făceau soldaţii lui în cârciumă, fiindcă stăpânul cârciumii şi Kaptah se gândiseră că este o datorie să se distreze şi soldaţii; beţi fiind, puteau proteja cu mai mult zel casa la începerea tulburărilor. De aceea, vacarmul a continuat toată noaptea şi Kaptah a trimis după cântăreţi orbi şi după fete care să danseze. Cred că soldaţii au fost mulţumiţi. Mie nu mi-a fost bine, fiindcă mă gândeam că în fiecare casă din Teba se ascuţeau cuţite şi cosoare, se tăiau lănci din lemn, se acopereau cu bronz făcăleţele din bucătărie.

Eu cred că în acea noapte nu a dormit nimeni în Teba şi, cu siguranţă, nici faraonul nu a dormit. Doar Horemheb a dormit profund, cine ştie, poate fiindcă el se născuse soldat.

Toată noaptea a vegheat mulţimea în curţile şi în faţa Templului lui Amon, săracii s-au întins pe iarba răcoroasă şi preoţii i-au adus jertfe numeroase lui Amon la toate altarele templului şi au împărţit mulţimii carnea animalelor jertfite, pâinea şi vinul aduse ca jertfă zeului Amon. Glasurile lor puternice l-au invocat continuu pe Amon şi ei au promis tuturor celor care credeau în Amon, şi erau dispuşi să se jertfească pentru el, viaţa veşnică. Poate că preoţii ar fi putut împiedica vărsarea de sânge care urma să se întâmple, dacă ar fi vrut. Ei nu ar fi trebuit decât să cedeze şi să se supună, faraonul i-ar fi lăsat în pace şi nici nu i-ar fi persecutat, fiindcă zeul lui detesta ura şi răzbunarea. Dar preoţii lui Amon se obişnuiseră cu puterea şi cu bogăţia şi nici chiar moartea nu-i mai speria în timp ce-l implorau pe Amon; este posibil ca, în această ultimă noapte, mulţi dintre ei să fi crezut sincer în nemurire. Ei ştiau prea bine că nici poporul, nici puţinii gardieni ai lui Amon nu vor putea rezista unei armate bine antrenate şi înarmate, ştiau că armata îi va da la o parte pe toţi, la fel cum Nilul revărsat mătură tot ce-i iese în cale. Dar ei voiau să curgă sânge din cauza disputei pentru Amon şi Aton, pentru ca, după aceea, să-l poată acuza pe faraon că a permis negrilor să verse sângele pur al egiptenilor. Ei voiau noi victime pentru Amon al lor, ca Amon să trăiască etern în aburii sângelui sacrificat, chiar dacă imaginea lui urma să fie răsturnată şi templele lui să fie închise.

În sfârşit, după o noapte lungă, discul lui Aton s-a înălţat la răsărit, de după cei trei munţi, şi căldura arzătoare a zilei de vară a înlocuit într-o clipă răcoarea dimineţii. Atunci, la fiecare răscruce de stradă şi în fiecare piaţă, au sunat trâmbiţele şi trimişii faraonului au citit mesajul faraonului, în care el declara că Amon este un zeu fals, ce trebuie răsturnat şi blestemat pentru eternitate, că numele lui blestemat va fi şters de pe toate scrierile şi de pe toate inscripţiile monumentelor şi mormintelor. Toate templele lui Amon din Egiptul de Jos şi din Egiptul de Sus, toate domeniile lui Amon, vitele, sclavii, construcţiile, aurul, argintul şi cuprul vor trece în posesia faraonului şi zeului său. În epistolă se mai spunea că faraonul promite că se vor deschide templele sale, că mulţimea se va putea plimba pe unde va dori, fiindcă parcurile tuturor templelor şi lacurile sacre vor fi accesibile oricui, că săracii se vor putea spăla în zilele toride în lacurile sacre şi vor putea lua de acolo câtă apă vor voi. El a mai promis că va redistribui pământurile lui Amon acelora care nu posedă nimic, ca să le cultive în numele lui Aton.

La început, mulţimea a ascultat în linişte mesajul faraonului, după cum este obiceiul, dar la sfârşit, din toate răscrucile de drumuri, din toate pieţele şi din toate templele s-a ridicat strigătul cavernos: „Amon, Amon”. Acest strigăt era atât de puternic, încât aveai impresia că pietrele de pe străzi şi pereţii caselor strigau împreună cu mulţimea.

Soldaţii negri au ezitat şi dungile albe şi roşii de pe feţele lor vopsite au devenit cenuşii. Rotindu-şi albul ochilor şi privind în jur, au observat că erau pierduţi în acest oraş imens, pe care-l vedeau pentru prima oară. În vacarmul care domnea peste tot, puţini oameni au auzit că faraonul, dorind să suprime numele zeului blestemat din propriul lui nume, se numea acum Akhenaton, cel iubit de Aton.

În acest vacarm s-a deşteptat Horemheb, în camera din spate a cârciumii „Coada crocodilului”, s-a întins de i-au trosnit oasele şi, cu ochii încă închişi, cu zâmbetul pe buze, a spus:

Tu eşti, Baket, cea iubită de Amon, prinţesa mea? Tu mă strigi?

L-am ciupit de braţ şi-ntr-o clipă i s-a risipit zâmbetul, şi-a pipăit fruntea şi mi-a spus:

Pe Seth şi pe toţi demonii lui, băutura asta a fost puternică, Sinuhe, şi grozav vis am mai avut.

Eu i-am spus.

Se aude de aici cum mulţimea îl invocă pe Amon.

Abia atunci el şi-a adus aminte de toate şi a început să se grăbească şi am plecat din cârciumă păşind peste picioarele soldaţilor beţi şi peste fetişcanele despuiate. Horemheb a luat o pâine din raftul de pe perete şi a golit în grabă o oală de bere, apoi am alergat împreună spre Templu de-a lungul străzilor, care erau pustii ca niciodată. Pe drum, Horemheb s-a oprit la un jgheab, unde era apă de băut pentru ţapi şi berbeci, şi şi-a vârât acolo capul, fiindcă crocodilului încă i se mai zbătea coada în capul lui, aşa a spus el.

Între timp, motanul gras, al cărui nume era Pepitamon, aliniase trupele şi carele de luptă în faţa templului. După ce s-a asigurat că toţi erau aliniaţi şi că fiecare grupă ştia ce are de făcut, el s-a ridicat în picioare, în litiera lui de aur, şi a strigat cu un glas ascuţit:

Soldaţi ai Egiptului, bărbaţi de temut ai ţării Kuş şi viteji şardani! Mergeţi şi răsturnaţi-l pe blestematul Amon, aşa cum a ordonat faraonul! Răsplata voastră va fi mare!

După ce a rostit aceste cuvinte, convins că a făcut tot ceea ce trebuia să facă, s-a aşezat mulţumit pe covoarele moi ale litierei şi a dat ordin sclavilor să facă vânt în jurul lui cu penele de struţ, fiindcă era înăbuşitor de cald.

Dar în piaţa din faţa Templului erau oameni albi, îmbrăcaţi în veşminte albe, era o mulţime imensă – bărbaţi şi femei, copii şi bătrâni – şi nimeni nu s-a retras când soldaţii şi-au început marşul şi când carele de luptă au pornit spre ei. Negrii au început să împingă cu coada lăncilor şi să lovească cu ciomegele, dar mulţimea era densă şi nu s-a dat la o parte. Şi, în acelaşi timp, oamenii au început să invoce numele lui Amon şi s-au întins pe pământ înaintea carelor de luptă. Caii au trecut peste ei şi trupurile lor au fost zdrobite de roţile carelor de luptă. Atunci a observat micuţul comandant că nu se poate trece mai departe fără vărsare de sânge şi a dat ordin ca trupele să se retragă, fiindcă faraonul îi interzisese să facă vărsare de sânge. Dar sânge cursese deja pe pietrele pieţei din faţa Templului şi oamenii peste care trecuseră carele de luptă gemeau şi urlau. Mulţimea a fost cuprinsă de un nemaipomenit entuziasm când a văzut că soldaţii se retrag, fiindcă a crezut că deja Amon a învins.

În timpul acesta. Pepitamon şi-a amintit că faraonul îşi schimbase numele în Akhenaton. De aceea, a decis în grabă să-şi schimbe şi el numele, pentru a fi în graţiile faraonului, iar când şefii plutoanelor, deconcertaţi, s-au dus să-l întrebe care sunt noile ordine, el s-a făcut că nu înţelege cui se adresează ei şi, privindu-i cu ochii lui bulbucaţi, le-a spus:

Eu nu cunosc nici un Pepitamon. Numele meu este Pepitaton, Pepi cel binecuvântat de Aton.

Şefii de plutoane, care aveau fiecare în subordine câte o mie ele bărbaţi şi cravaşe ţintuite cu aur, au fost indignaţi când au auzit vorbele lui, iar comandantul carelor de luptă i-a spus:

Ducă-se şi-n abisul infernului Aton, ce fel de glumă mai este şi asta? Oare care-i ordinul pe care ni-l dai pentru a putea pătrunde în Templu?

Atunci, el le-a spus în bătaie de joc:

Oare voi sunteţi femei sau soldaţi? Dispersaţi mulţimea fără nici o vărsare de sânge, fiindcă faraonul aşa doreşte!

Auzindu-i ordinul, şefii de plutoane au privit unul la altul au scuipat pe jos de ciudă, dar s-au întors la soldaţii lor, fiindcă nu puteau face altceva.

În timpul acestui sfat de război, mulţimea, în extaz, urmărind soldaţii negri în retragere, aduna pietre de pe drum, le arunca asupra soldaţilor şi-şi învârtea deasupra capetelor ciomegele şi crengile rupte din copaci, urlând puternic. Mulţimea de oameni din faţa Templului era enormă şi se încuraja prin strigăte care-i îngrozeau pe negri; mulţi negri fuseseră deja doborâţi la pământ, plini de sânge, sub ploaia loviturilor de pietre. Caii carelor de luptă, furioşi, trăgeau în derivă carele, iar vizitii trăgeau, cu disperare, de hăţuri pentru a-i linişti.

Întorcându-se la carul lui, comandantul carelor de luptă a crezut că înnebuneşte când a văzut că cel mai bun şi mai scump cal, calul lui, avea un ochi crăpat şi şchiopăta de la loviturile de pietre. Plângea de furie şi spunea:

Săgeata mea de aur, cerbul meu sprinten, raza mea de soare, ţi au crăpat ochiul bestiile şi ţi-au lovit piciorul, căluţul meu drag. Adevărul este că tu-mi eşti mai drag decât toată această mulţime şi decât toţi zeii la un loc. Am să te răzbun, bineînţeles că fără vărsare de sânge, fiindcă aşa voieşte faraonul.

Şi, în fruntea carelor de luptă, el şi-a îndreptat carul direct spre mulţime; apoi, fiecare conducător al unui car de luptă s-a îndreptat către cei care strigau mai puternic şi caii au călcat în picioare bătrâni şi copii şi strigătele mulţimii s-au schimbat în urlete. Pe bărbaţii din apropierea carelor de luptă ei îi prindeau cu hăţurile şi-i târâiau după car, fără vărsare de sânge, aşa după cum era porunca faraonului. Mulţimea urla înspăimântată, iar negrii îşi întindeau corzile arcurilor şi sugrumau oamenii între corzi. Chiar şi pe copii ei îi omorau cu lovituri de ciomag şi se protejau cu scuturile de pietrele pe care mulţimea le arunca în ei. Dar pe fiecare negru pictat pe care reuşea să-l desprindă de lângă grupurile compacte de soldaţi, mulţimea îl călca în picioare şi-l rupea în bucăţi cu o furie nemaipomenită; iar pe un bărbat de pe un car de luptă, mulţimea, în turbarea ei, l-a agăţat de oiştea carului şi apoi i-a spart capul cu pietre.

Toate aceste scene le-am urmărit împreună cu Horemheb de pe drumul sfincşilor cu cap de berbec, dar zgomotul şi agitaţia din faţa Templului erau atât de neobişnuite, încât era greu de înţeles ce se întâmplă, abia mai târziu mi-au fost clare cele ce se petreceau atunci.

Horemheb a spus:

Eu nu am putere să mă amestec, dar este foarte instructiv pentru mine să privesc tot ceea ce se întâmplă.

De aceea, mestecând pâinea pe care o luase din crâşmă la plecare, a urmărit desfăşurarea luptei de pe spinarea unui leu cu cap de berbec, pe care se urcase.

Comandantul regal, Pepitaton, a sfârşit prin a fi atât de enervat, fiindcă timpul trecea şi clepsidra de apă se golea, după părerea lui, inutil. Strigătele mulţimii îi ajungeau la urechi ca zgomotul înfuriat al apelor revărsate, de aceea, el a chemat din nou subalternii, spre a-i dojeni de încetineala cu care duc la îndeplinire dorinţa faraonului şi le-a spus:

Pisica mea sudaneză, Mimo, trebuie să nască astăzi şi sunt foarte neliniştit pentru ea şi pentru că nu pot eu, însumi, să-i pun în cuşcă puii. În numele lui Aton, mergeţi şi răsturnaţi acea imagine blestemată a lui Amon, ca să ne putem întoarce fiecare acasă, dacă nu, jur că voi smulge cu mâinile mele lanţurile de aur de la gâturile voastre şi voi rupe-n bucăţi bastoanele voastre de comandanţi.

Auzindu-i vorbele, comandanţii au înţeles că, oricum, sunt pierduţi, fie chiar dac-ar isprăvi cu bine operaţiile începute, aşa că, după ce s-au sfătuit între ei şi i-au invocat pe toţi zeii infernului în ajutor, au decis să-şi salveze, dacă altceva tot nu mai putea fi salvat, reputaţia lor militară. De aceea, şi-au reorganizat trupa, au trecut la atac şi au măturat totul, aşa cum apele revărsate mătură paiele uscate pe care le întâlnesc în drumul lor. Lăncile soldaţilor negri au devenit roşii de la sângele vărsat şi în piaţă a curs în valuri sângele celor de o sută de ori o sută de bărbaţi, femei şi copii, care au murit în acea dimineaţă în faţa Templului, din cauza lui Aton. Şi dacă au văzut că soldaţii înaintează, preoţii au închis porţile Templului şi mulţimea s-a dispersat în toate părţile, speriată, ca o turmă de oi. Când au văzut sângele care curgea, negrii au devenit şi mai sălbatici, au hărţuit mulţimea şi au străpuns-o cu săgeţile cu şi mai multă cruzime, iar carele de luptă au alunecat de-a lungul străzilor în urmărirea mulţimii disperate care fugea şi soldaţii de pe carele de luptă îi împungeau cu lăncile pe cei ce fugeau. În sfârşit, mulţimea a pătruns în templul lui Aton, a răsturnat altarul şi i-a omorât pe preoţi, dar apoi, carele de luptă au intrat după oameni în templu aşa că, peste puţin timp, templul lui Aton a fost inundat de sânge şi s-a umplut de cadavre. Dar, în faţa zidurilor Templului lui Amon, soldaţii lui Pepitaton au fost nevoiţi să se oprească, fiindcă negrii, chiar dacă erau instruiţi, nu ştiau cum să ia cu asalt zidurile şi cum să spargă porţi de aramă, fiindcă acolo, în junglă, în ţara girafelor, de unde veneau, nu avuseseră de asediat decât garduri din uluci şi palisade, şi nu ar fi putut face altceva decât să asedieze Templul, dacă ar fi putut trece dincolo de ziduri. În timpul acesta, preoţii strigau de după zidurile Templului blesteme şi străjile Templului trăgeau de pe ziduri cu arcurile, aşa că mulţi dintre negrii pictaţi au căzut inutil în faţa zidurilor Templului. În piaţa din faţa Templului a început să se ridice un miros apăsător de sânge şi muştele din tot oraşul au coborât ca un nor peste piaţă. Pepitaton a poruncit să fie purtat el însuşi în litieră până în apropierea zidurilor Templului şi faţa lui a devenit cenuşie de la mirosul îngrozitor şi el a dar ordin sclavilor să aprindă tămâie în jurul lui, ca să nu mai simtă mirosul acela îngrozitor; după aceea el a început să plângă şi să-şi rupă veşmintele de pe el, fiindcă văzuse atât de multe cadavre. Dar inima-i era, în acelaşi timp, plină de grijă pentru pisica lui, Mimo, şi de aceea, când i s-a adresat comandantului, nu s-a putut abţine să nu amintească de ea. A spus:

— Mă tem că faraonul va fi supărat şi că mânia lui se va abate asupra voastră, fiindcă nu aţi reuşit să-l răsturnaţi încă pe Amon, mai mult, sângele curge în valuri în piaţă. Dar ceea ce este deja făcut nu mai poate fi schimbat. De aceea, eu trebuie să merg degrabă la faraon, pentru a-i povesti despre ceea ce s-a întâmplat şi voi încerca, bineînţeles, să vă iau apărarea. Cred că am timp să mă opresc şi pe acasă să-mi schimb veşmintele, fiindcă mirosul acesta îngrozitor mi-a intrat şi-n piele, şi să arunc şi o privire pentru a vedea ce-mi face pisica. Între timp, mai temperaţi-i pe negri că prea s-au înfierbântat, daţi-le de mâncare şi bere, fiindcă-i inutil de escaladat astăzi aceste ziduri. O ştiu, fiindcă eu am destulă experienţă în acest domeniu şi noi nu suntem echipaţi cu cele necesare asedierii unui zid. Dar nu este vina mea, faraonul nu mi-a spus că trebuie luat cu asalt Templul. El însuşi va decide ce trebuie făcut.

În acea zi nu s-a mai petrecut nimic special, comandanţii şi-au retras trupele de lângă ziduri şi de lângă grămezile de cadavre şi au lăsat carele cu provizii să treacă, pentru ca negrii să poată mânca. Şardanii, care erau mult mai înţelepţi decât negrii şi cărora nu le plăcea să stea sub soarele dogoritor, au pus stăpânire pe toate casele din apropierea Templului şi, după ce i-au omorât pe toţi cei care locuiau acolo, s-au apucat să fure vinul depozitat în pivniţele acelor case, care erau proprietatea unor oameni cu stare. Între timp, cadavrele din piaţa Templului au început să se umfle, iar primii corbi şi vulturi au ajuns în Teba, zburând din munţi, nimeni nu-şi amintea ca aşa ceva să se fi întâmplat vreodată mai înainte.

După aceea, eu l-am abandonat pe Horemheb, deoarece un băieţel căruia îi curgea sânge din nas a trecut pe lângă noi, târându-şi cu greu tatăl, care gemea de durere, fiindcă picioarele îi fuseseră zdrobite de un car de luptă, ce trecuse peste el. L-am ajutat şi apoi i-am ajutat şi pe alţi răniţi şi am auzit de nenumărate ori şuierăturile săgeţilor care zburau pe lângă urechile mele, dar nu m-am temut, fiindcă îmi făceam datoria de medic şi sufletul îmi tremura pentru suferinţa celor din jur şi pentru tot ceea ce se întâmpla când Aton lua puterea în mâinile lui. De aceea, aş fi preferat să mor. Mă gândeam cât de oarbă este mulţimea, dacă nu vedea binele pe care ochii mei îl vedeau, binele pe care faraonul i-l făgăduise, oferindu-i un zeu mai bun. Dar săgeţile m-au ocolit şi în ziua aceea am deşirat veşminte şi am bandajat răni, iar când s-a făcut seară, am chemat răniţii acasă la mine, fiindcă în partea săracă a oraşului, în acea seară, nu erau multe case în care să nu fi fost răniţi; de multe ori, pe când le spălam şi le coseam rănile, i-am suduit şi le-am spus:

Sunteţi nebuni, fiindcă faraonul v-a dorit binele şi a promis să vă împartă vouă terenurile lui Amon, vouă, celor care nu aveţi nimic. Începând cu această zi, parcurile lui Aton sunt parcurile voastre şi aveţi voie să pescuiţi şi peştii graşi din lacul sacru.

Dar ei au spus:

— Faraonul greşeşte că ne trimite din casele noastre, care, chiar dacă sunt sărace, ne sunt dragi, ne trimite la munca câmpului, deşi noi nu ne-am născut cu bălegar între degetele de la picioare. Şi tu ştii bine că peştii lui Amon au oase ascuţite care îi înţeapă şi li se opresc în gât celor care se încumetă să-i pescuiască şi să-i mănânce, fiindcă sunt peşti sacri, orice copil o ştie, şi preoţii lui Amon au repetat-o de atâtea ori.

Ei începuseră, de la o vreme, să se uite uimiţi la mine şi îmi spuneau:

Doar n-oi fi omul lui Aton, Sinuhe, noi ne-am obişnuit să te respectăm. Dar dacă eşti, ne lipsim de ajutorul tău, fiindcă mai bun este un cuţit în rănile noastre decât vorbele tale, care ard pielea ca focul.

Am observat că, pentru mine, mai bine era dacă nu le spuneam nimic, ci doar îi ajutam, fiindcă fanatismul pentru Amon îi orbea.

La un moment dat, în curte a fost adus un tânăr care avea părul uns cu uleiuri scumpe, la gât avea o rană şi când am încercat să-i dau să bea puţină apă, apa a curs afară. Abia m-am apropiat de el ca să văd ce-ar putea fi de făcut, că nişte bărbaţi, pe care abia îi bandajasem, au văzut că în praf, alături de el, era crucea lui Aton, murdară şi plină de sânge, care i se desprinsese de la gât, de aceea l-au omorât, mai înainte de a încerca eu să-i opresc, şi nu au înţeles de ce am început să plâng şi să-i învinuiesc, fiindcă intenţia lor fusese să înlăture răul şi, după părerea lor, tot răul venea de la Aton.

Mai înainte de a apărea acest Aton, eram săraci, au spus ei, dar fericiţi: chiar dacă eram flămânzi şi trăiam în mizerie, Amon ne binecuvânta şi puteam spera că vom ajunge în lumea de Dincolo datorită ajutorului lui. Dar din cauza acestui blestemat de Aton, faraonul ne lipseşte de binecuvântarea lui Amon şi suntem şi mai săraci şi mai nefericiţi; negrii ne lovesc rănile, iar după Atonul faraonului, vor veni şi ciuma, şi foametea, fiindcă Amon, care este regele tuturor zeilor, ne va abandona.

După aceea, au împroşcat cu apa din trupul lor cadavrul acelui tânăr, iar câinii de pe stradă au venit şi i-au lins sângele şi uleiul cu care îşi unsese părul.

În timpul acesta, în piaţă şi pe străzile din vecinătatea Templului, negrii beau bere pe întrecute, şardanii beau vin din casele jefuite, iar subofiţerii nici nu încercau să-i împiedice, dimpotrivă, beau cot la cot cu ei.

Seara, nu s-au aprins nici torţe, nici lămpi, cerul a fost întunecat deasupra Tebei, dar, mai târziu, negrii şi şardanii au părăsit corturile, au aprins torţe şi au forţat uşile bordelurilor, au jefuit case şi au străbătut toate străzile Tebei, întrebând pe fiecare om pe care-l întâlneau: „Amon sau Aton?” Dacă cel întrebat nu răspundea, îl loveau şi-l jefuiau. Iar dacă răspundea: „Binecuvântat fie Aton”, ei îi spuneau: „Minţi, câine, nu ne-nşeli pe noi, tu, tebanule!” Şi după aceea îi tăiau gâtul şi-l împungeau cu lancea în burtă, îi luau veşmintele, pătrundeau în casa lui şi jefuiau totul. Ca să vadă mai bine, ei au dat foc multor case atunci, aşa că, în puterea nopţii, cerul de deasupra Tebei era roşu însângerat şi nimeni nu a fost în siguranţă în acea noapte în Teba şi nimeni nu avea cum să fugă din Teba, fiindcă toate drumurile fuseseră închise şi străjuite: ordinul cerea să nu fie scos din oraş aurul lui Amon.

Nu ştiu ce va fi gândit faraonul în acea noapte când a văzut flăcările care înroşeau cerul Tebei, dar cred că lui i s-au ascuns multe dintre întâmplările petrecute şi că el a preferat să creadă ce i s-a spus, fiindcă în inima lui, el nu iubea Teba, oraşul sacru al lui Amon. Şi poate că Pepitaton nici nu şi-a pierdut funcţia de şef al armatei, gândeam eu, dimpotrivă, faraonul îl va fi răsplătit cu un lanţ de aur, împodobit cu imagini de pisici, fiindcă el fusese primul care, urmând exemplul faraonului, îşi schimbase numele, eliminând tot răul, partea cu numele blestemat al lui Amon, care nu mai putea fi rostit în faţa lui Aton.

Mai târziu, am aflat că nimeni nu a fost pedepsit pentru cele întâmplate şi faraonul a socotit că starea de asediu va dura până când preoţii lui Amon, pentru a nu muri de foame, vor ceda, şi că astfel nimeni nu va fi ucis în luptă. Dar era cea mai nelogică judecată, fiindcă depozitele Templului erau pline de grâne, grajdurile pline de vite şi în parcurile Templului erau suficiente furaje pentru vite; chiar dacă în Templu s-ar fi refugiat de o sută de ori o sută de credincioşi ai lui Amon, nu ar fi putut muri de foame, dimpotrivă, de foame puteau muri cei din oraş, deoarece drumurile erau închise şi accesul la fluviu interzis.

Cel mai rău a fost în stradă, în apropierea Templului; cadavrele au început să se descompună, fiindcă nimeni nu a îndrăznit să le ia de acolo, pentru a nu stârni mânia faraonului, căruia i s-a spus că au fost foarte puţine victime. Şi nu li s-a permis nici rudelor celor ucişi să-şi ridice morţii; doar în prima zi, câţiva oameni bogaţi au reuşit să cumpere cu mult aur trupurile neînsufleţite ale celor dragi. De aceea, mirosul îngrozitor de cadavre a otrăvit atmosfera oraşului şi chiar şi apa fluviului, iar după câteva zile a început o epidemie care nu putea fi combătută cu nimic, fiindcă toate preparatele pe care le foloseau medicii din Teba se aflau în depozitele Casei Vieţii, care era în incinta Templului.

În fiecare noapte în oraş ardeau case, erau jefuite case şi negrii pictaţi beau vinul din cupe de aur şi şardanii dormeau în paturile moi ale oamenilor bogaţi. Dar zi şi noapte, de după zidurile Templului, se înălţau, puternice, blestemele preoţilor lui Amon împotriva falsului faraon. Toţi neisprăviţii din Teba, toţi hoţii, scandalagiii şi profanatorii de morminte, care până atunci nu se temuseră nici de Amon, nici de vreun alt zeu, s-au apucat să-l invoce pe Aton şi au intrat în templul lui Aton, cerând binecuvântarea preoţilor şi crucea vieţii, pe care şi-au pus-o la gât, ca pe un talisman, fiindcă aşa puteau fura şi viola fără teamă.

După acele zile şi acele nopţi, au trebuit să treacă ani pentru ca Teba să-şi regăsească aspectul de dinainte, fiindcă puterea şi bogăţia Tebei au curs atunci, cum curge sângele dintr-un trup împuns de multe lănci.

Horemheb locuia în casa mea, slăbise mult şi nu putea să doarmă deloc, ochii îi erau întunecaţi de tristeţe şi nici nu voia să se atingă de mâncarea pe care Muti i-o pregătea cu plăcere, fiindcă Muti îl admira pe Horemheb, toate femeile îşi pierd minţile când văd un bărbat zdravăn, cu muşchi puternici, ăsta-i adevărul, şi-l respecta mai mult decât pe mine; chiar dacă era bătrână, Muti gândea ca toate femeile şi eu, cu toată ştiinţa mea de medic, nu o impresionam, din moment ce aveam o musculatură obişnuită.

Horemheb spunea:

— Puţin mă interesează pe mine dacă este Amon sau Aton, dar ei îmi sălbăticesc şi-mi înnebunesc soldaţii, că va trebui să biciuiesc multe spinări şi să zdrobesc multe capete, pentru a face din nou ordine. Este regretabil, fiindcă multora le ştiu şi numele şi ei sunt soldaţi buni, pe care, de obicei îi poţi pune la punct cu câteva înjurături bine alese.

Kaptah se îmbogăţea de la o zi la alta, obrajii lui străluceau de grăsime şi nu mai putea să plece o clipă de la „Coada crocodilului”, fiindcă ofiţerii şardani şi sutaşii din port îşi plăteau consumaţia cu aur şi în camerele din spate ale cârciumii se înghesuiau comori furate, bijuterii, cutii de abanos şi covoare, cu care se ajunsese în acele vremuri să se plătească vinul. Nimeni nu deranja această cârciumă, fiindcă era păzită de soldaţii lui Horemheb, pe care Kaptah avea grijă să-i ţină într-o permanentă beţie, de dimineaţa până seara; ei erau mulţumiţi şi păzeau cu străşnicie acel loc, invocând zeii şi binecuvântând numele lui Kaptah, iar spre a da un exemplu, pentru cine s-ar mai fi încumetat să o facă, pe partea din afară a uşii cârciumii era spânzurat, cu capul în jos, un hoţ, prins asupra faptului în cârciumă şi omorât.

În a treia zi mi s-au isprăvit leacurile şi nu aveam de unde să iau altele, să le fi plătit şi cu aur, de aceea, oricât de priceput medic eram eu, nu mai puteam lupta cu bolile care se răspândeau prin aerul şi prin apa infectată de cadavre. Eram epuizat de oboseală, îmi simţeam inima ca pe o rană şi ochii îmi erau roşii de nesomn. Şi mi s-a făcut deodată scârbă de toate, şi de săraci, şi de boli, şi de Aton şi m-am dus la „Coada crocodilului” şi am băut vinuri amestecate şi m-am culcat acolo. Dimineaţa, m-a deşteptat Merit şi abia atunci am observat că dormisem pe covorul ei şi că ea se odihnise alături de mine. Mi-a fost ruşine şi i-am spus:

Viaţa este o noapte friguroasă, dar poate fi mai frumoasă când doi oameni singuri se încălzesc unul pe altul, chiar dacă mâinile şi ochii lor se mint din prietenie.

Pe jumătate adormită, ea mi-a spus:

De unde ştii că mâinile şi ochii mei mint? Să-ţi spun drept, sunt sătulă să-i tot lovesc peste degete pe soldaţi şi să trag în ei cu picioarele în acest oraş, care colcăie de destrăbălare; doar lângă tine mă simt şi eu mai în siguranţă şi nu mă mai atinge nimeni. Nu ştiu de ce este aşa şi poate că te jignesc, nu ştiu. Chiar dacă despre mine se spune că sunt o femeie frumoasă, chiar dacă ale mele coapse nu au nici un defect, tu nu ai dorit să le vezi.

Ea mi-a adus bere, ca să-mi limpezesc capul, am băut-o, m-am uitat la ea şi nu am ştiut ce să-i spun. Ea m-a privit în ochi şi ochii ei erau surâzători, dar din adâncul irişilor căprui, sclipea tristeţea, ca apa neagră din fundul unei fântâni. Şi ea mi-a spus:

Sinuhe, eu aş vrea, dac-aş putea, să te ajut. Ştiu că în oraşul acesta există o femeie care are să-ţi plătească nişte datorii mai vechi. În zilele acestea, când toate sunt cu fundu-n sus şi uşile se deschid invers, se plătesc datoriile vechi pe stradă. Cine ştie, poate că te vei simţi şi tu mai uşurat, dacă te vei răzbuna pe acea femeie şi poate că vei înceta să gândeşti că fiecare femeie este ca un deşert în flăcări.

I-am spus că niciodată nu m-am gândit la ea ca la un deşert, după care am plecat şi vorbele ei au mocnit în mine, fiindcă nu eram decât un biet om, şi, în acele zile, inima mea se obişnuise cu sângele şi cu rănile, în acele zile am simţit şi eu răscolindu-mă ura. De aceea, cuvintele ei au mocnit în mine ca jarul şi mi-am adus aminte de templul zeiţei cu cap de pisică şi de casa din vecinătatea templului, cu toate că timpul aşternuse nisip peste amintirile mele.

Dar Teba trecea prin zile de groază, se răsuceau şi morţii din morminte şi mă gândisem de multe ori în acele zile la tatăl meu, blândul Senmut, şi la buna mea mamă, Kipa. Am simţit gust de sânge în gură atunci când m-am gândit la ei, fiindcă în acele zile, în Teba, nu era nimeni atât de nobil sau de bogat, încât să se simtă în siguranţă şi ar fi fost suficient să plătesc câţiva soldaţi, ca să împlinească ceea ce voiam. Numai că, eu nu ştiam încă ce voiam. De aceea, m-am dus acasă şi m-am ocupat de bolnavi, în măsura în care am putut, pentru că nu mai dispuneam de nici un fel de medicament. Dar i-am sfătuit pe oameni să sape şanţuri la malul Nilului, ca apa să se purifice când trece prin stratul de mâl şi să nu bea direct apa din Nil.

În cea de-a cincea zi, ofiţerii lui Pepitaton au început să se neliniştească, fiindcă soldaţii refuzau să se mai supună ordinelor şi le smulgeau din mâini cravaşele aurite şi le rupeau pe genunchi. Ei s-au dus la Pepitaton. care era deja sătul şi dezgustat de viaţa de soldat şi căruia îi era dor de pisicile lui, şi el le-a promis că va merge în faţa faraonului şi că îi va spune direct că vrea să renunţe la funcţia de comandant al armatei şi că va restitui colierul de comandant, n-are decât să-l poarte cine-o vrea. De aceea, în cea de-a cincea zi, acasă la mine a venit un sol al faraonului, care l-a invitat pe Horemheb la palat. Horemheb s-a ridicat ca un leu pofticios de pe covorul pe care trândăvea de câteva zile, s-a spălat, s-a îmbrăcat şi a plecat spre palat, gândindu-se la ceea ce-i va spune faraonului, nu era chiar atât de simplu de găsit o soluţie, fiindcă în acele zile, chiar şi puterea faraonului se clătina şi nimeni nu putea şti ce va aduce ziua de mâine.

În faţa faraonului, el a spus:

Akhenaton, este prea puţin timp pentru a-ţi explica în detaliu cum se poate ieşi din situaţia în care este Teba acum. Dacă doreşti ca să se întoarcă liniştea în Teba, cedează-mi, pentru trei zile, puterea ta de faraon, pe care ţi-o voi restitui în cea de-a treia zi şi nici nu vei şti ce s-a întâmplat.

Faraonul a întrebat:

Îl vei răsturna pe Amon?

Horemheb a răspuns:

Într-adevăr, tu eşti mai nebun decât un lunatic, dar, după toate cele care s-au petrecut, este necesar ca Amon să fie răsturnat, pentru ca autoritatea faraonului să supravieţuiască. De aceea, îl voi răsturna, dar să nu mă întrebi cum o voi face.

Faraonul a spus:

— Nu-i pedepsi pe preoţi, fiindcă ei nu ştiu ce fac.

Horemheb l-a înfruntat şi a spus:

Cred că numai o trepanaţie te-ar mai putea vindeca, dar mă voi supune ordinului tău, fiindcă te-am acoperit o dată cu veşmântul meu.

După aceea, faraonul a plâns, dar i-a dat cravaşa de faraon şi sceptrul pentru trei zile.

Eu nu am văzut cum s-a petrecut această întâlnire, Horemheb mi-a povestit, dar înclin să cred că a exagerat puţin, fiindcă toţi soldaţii exagerează când povestesc despre ceva. În orice caz, el s-a întors de la palat în caleaşca de aur a faraonului şi a mers pe fiecare stradă şi a strâns soldaţii, pe unii strigându-i chiar pe nume, a pus să sune trâmbiţele şi fiecare soldat s-a aliniat în spatele însemnelor de război. Toată noaptea el a făcut ordine, urlete şi gemete s-au auzit din toate părţile, bătăuşii au rupt o mulţime de vergi pe spinările celor vinovaţi şi au lovit până nu şi-au mai putut mişca braţele şi au spus că niciodată până atunci nu au mai trecut prin aşa o încercare.

Horemheb a trimis oameni de încredere să patruleze pe străzi şi să-i strângă pe soldaţii care nu au sosit când au sunat trâmbiţele şi ei au fost aduşi între suliţe, iar cei care aveau mâinile şi veşmintele însângerate au fost decapitaţi în faţa camarazilor lor. În revărsat de zori, toţi escrocii din Teba au început să se ascundă ca şobolanii, fiindcă hoţii şi jefuitorii prinşi asupra faptului în acea noapte fuseseră omorâţi imediat şi cei care au rămas în viaţă şi-au regăsit vechile ascunzători şi au aruncat crucea lui Aton, crezând că nenorocul lor de la ea li se trage.

În acea noapte, Horemheb a chemat şi lucrătorii constructori şi i-a pus să desfacă câteva case bogate şi câteva corăbii, pentru a construi berbeci puternici, scări şi turnuri de asalt, aşa că zgomotul de ciocane şi vuietul au umplut Teba toată noaptea.

Dar mai puternice decât aceste zgomote au fost urletele negrilor şi şardanilor loviţi cu vergile şi bicele şi aceste urlete au sunat plăcut în urechile tebanilor. De aceea, ei l-au iertat cu anticipaţie pe Horemheb, pentru toate celea care urmau să se mai întâmple şi l-au iubit, fiindcă oamenii cu o oarecare judecată erau deja sătui de Amon, după toate necazurile prin care trecuseră şi sperau în răsturnarea lui ca oraşul să fie debarasat de soldaţi.

Horemheb nu şi-a pierdut vremea să discute inutil cu preoţii şi să încerce să concilieze ceva cu ei, aşa după cum ar fi dorit faraonul; imediat ce s-a luminat de ziuă, el a dat ordin comandanţilor şi i-a chemat pe şutaşi şi i-a explicat fiecăruia în parte ce are de făcut. După aceea, din cinci părţi diferite, soldaţii au înaintat cu turnurile de atac spre zidurile templului; în acelaşi timp berbecii de asalt au zguduit porţile şi nimeni nu a fost rănit, fiindcă, pentru a se proteja, soldaţii s-au strâns în formă de broască ţestoasă, iar preoţii şi gardienii Templului crezând că asediul va dura multă vreme, încă nu pregătiseră apa clocotită şi nici nu au topit smoală pe ziduri, pentru a răspunde asediului. În felul acesta, ei nu au putut face nimic în faţa atacului combinat, alergau doar înnebuniţi de-a lungul zidurilor şi mulţimea din curţile templului urla de groază. Iar când au văzut că porţile au cedat şi că negrii se căţărau pe ziduri, preoţii de grad superior au dat ordin gardienilor Templului să sune din trâmbiţe pentru ca lupta să înceteze şi mulţimea să fie cruţată, erau deja destule victime, oameni care muriseră pentru Amon, mai avea Amon nevoie şi de credincioşi în viaţă, probabil că aşa vor fi gândit preoţii atunci. La comanda lui Horemheb, porţile uriaşe ale Templului au fost deschise complet şi soldaţii au pătruns în curţile Templului împingând mulţimea. Oamenii din curţile Templului, împingându-se unul pe altul şi invocând numele lui Amon, au luat-o după aceea la fugă spre casele lor, furia şi patima li se risipiseră în acele zile când au trăit sufocaţi în curţile Templului, sub razele puternice ale soarelui.

În felul acesta, fără prea multă vărsare de sânge, Horemheb a pus stăpânire pe Templu, pe magaziile, grajdurile şi atelierele Templului. Apoi, fără nici o greutate a pus stăpânire pe Casa Vieţii şi pe Casa Morţii. După aceea, a poruncit medicilor din Casa Vieţii să meargă în oraş şi să se ocupe de răniţi şi de bolnavi. Dar în Casa Morţii nu a intrat; cei din Casa Morţii trăiau în afara vieţii şi habar n-aveau despre ceea ce se întâmplă afară.

Preoţii s-au retras în marele Templu, pentru a-l apăra pe cel mai sacru dintre cei sacri şi le-au dat gardienilor Templului licori halucinogene şi le-au făcut vrăji, ca aceştia să poată lupta până la moarte, fără a simţi nici o durere şi să poată apăra altarul lui Amon.

În Templu, lupta a durat până seara, dar la lăsarea amurgului, toţi gardienii vrăjiţi şi preoţii care luaseră arme în mâini erau morţi; nu mai rămăseseră decât preoţii de grad superior, strânşi împrejurul zeului lor. Atunci, Horemheb a poruncit trâmbiţaşilor să sune încetarea luptei şi soldaţilor să strângă şi să arunce cadavrele în Nil, după aceea, s-a apropiat de preoţi şi le-a spus:

— Eu nu am nimic de împărţit cu Amon, eu cred în zeul meu Horus. Dar trebuie să mă supun poruncilor faraonului şi să-l răstorn pe Amon. Or, ar fi mult mai bine, atât pentru mine, cât şi pentru voi, dacă, atunci când vor intra soldaţii aici, nu-l vor găsi pe zeul Amon în sanctuar, fiindcă l-ar putea profana, eu nu sunt un profanator de zei, chiar dacă duc la împlinire voinţa faraonului. Gândiţi-vă la ceea ce v-am spus, în timpul cât apa dintr-o clepsidră plină se va fi scurs, puteţi reflecta în tihnă, după aceea, veţi putea pleca în pace şi nimeni nu vă va atinge, fiindcă eu nu vreau să vă omor.

Aceasta a fost o alternativă primită cu bucurie de preoţi, fiindcă ei erau deja pregătiţi să moară pentru Amon. Ei au rămas în spatele vălurilor care protejau altarul şi, după ce timpul făgăduit a trecut, Horemheb a dat la o parte perdeaua şi le-a spus preoţilor că sunt liberi să plece. Sanctuarul era gol, Amon nu mai era acolo, fiindcă preoţii îl desfăcuseră în bucăţi şi l-au cărat apoi sub mantiile lor; mai târziu, când puterea lui Amon a fost din nou câştigată, aveau să spună că s-a petrecut o minune, deoarece Amon trăieşte etern.

După aceea, Horemheb a sigilat toate depozitele şi grotele cu aur şi cu argint ale Templului, aplicând cu mâna lui pecetea faraonului, şi, în aceeaşi noapte, cioplitorii în piatră şi-au început lucrul la lumina torţelor ca să şteargă numele blestematului Amon de pe toate statuile şi de pe toate inscripţiile. Horemheb a poruncit ca în acea noapte piaţa Templului să fie curăţată de cadavrele în descompunere şi să fie stins focul ultimelor case incendiate.

După ce au aflat că Amon fusese răsturnat şi că era din nou ordine în Teba nobilii şi oamenii bogaţi s-au îmbrăcat în cele mai bune veşminte, au aprins lămpi şi torţe în faţa caselor lor şi au ieşit în stradă să sărbătorească victoria lui Aton. Curtenii, care se refugiaseră în palatul de aur al faraonului, s-au întors la casele lor din oraş, vâslind singuri în bărcile cu care au traversat Nilul, şi curând, tot cerul de deasupra Tebei a fost roşu de la torţele şi de la lămpile care au luminat în acea noapte întregul oraş; pe străzi lumea presăra flori, toţi râdeau şi se îmbrăţişau. Horemheb nu a putut să-i împiedice pe şardani să bea vin şi nici pe femeile nobile să-i îmbrăţişeze pe negrii care purtau în vârful lăncilor capetele rase ale preoţilor masacraţi. În acea noapte, Teba s-a veselit în numele lui Aton şi tot în numele lui Aton totul era permis, fiindcă tot nu exista nici o diferenţă între egipteni şi negri. Ca să probeze că nu există nici o diferenţă, curtezanele i-au dus pe negri acasă la ele, şi-au desfăcut veşmintele lor uşoare de vară şi s-au împins în ei, ţipând, uimite şi ameţite de forţa şi de mirosul lor de transpiraţie amestecată cu sânge. Când din umbra zidurilor au auzit gemetele unui gardian al Templului, rănit, care-l invoca pe Amon, negrii i-au sfărâmat ţeasta de pietre şi femei de la curte au dansat vesele în jurul cadavrului. Toate aceste lucruri pe care le-am povestit le-am văzut cu ochii mei în acea noapte.

Am văzut cu ochii mei tot dezmăţul acela, mi-am prins capul între mâini şi m-am aşezat amărât lângă un zid; pentru mine, nimic nu mai avea nici un sens, eram deja convins că nici un zeu nu mai poate vindeca omul de nebunia sa. În acea noapte îmi era indiferent ce se întâmplă, ce se va mai întâmpla.

M-am dus la „Coada crocodilului” şi, cum vorbele rostite de Merit îmi ardeau sufletul, am chemat soldaţii care păzeau cârciuma lui Kaptah şi le-am spus că, din ordinul lui Horemheb, trebuie să mă însoţească şi, în acea noapte de nebunie dezlănţuită, făcându-mi loc cu coatele printre oamenii care dansau pe străzi, i-am condus pe soldaţi în faţa casei lui Nefernefernefer. Şi acolo ardeau lămpi şi torţe, casa nu fusese jefuită, ţipete şi râsete de oameni beţi se auzeau până-n stradă. Genunchii au început să-mi tremure, dar le-am spus hotărât soldaţilor:

— Iată care este ordinul lui Horemheb, prietenul meu, comandantul regal! Mergeţi în această casă şi căutaţi o femeie care îşi ţine capul drept, fiindcă nu se îmbată niciodată, şi care are nişte ochi verzi ca smaraldul. Aduceţi-o aici, iar dacă ea se împotriveşte, trageţi-i una în cap cu latul lăncii, dar nu o omorâţi.

Ei au intrat cu plăcere în casă şi, în timp ce ei intrau, unii dintre oaspeţi, speriaţi, au părăsit casa clătinându-se, iar servitorii au alergat să strige gărzile. Dar soldaţii s-au întors repede cu mâinile încărcate de fructe, de prăjituri cu miere şi ulcioare cu vin şi au adus-o şi pe Nefernefernefer, care se luptase cu ei ca să scape, de aceea, ei o loviseră cu latul lăncii în cap, aşa după cum îi îndemnasem eu să facă; peruca îi căzuse pe drum şi capul ei, complet ras, sângera.

I-am atins pieptul, care era neted ca sticla şi cald, dar mi-am retras îngrozit mâinile, fiindcă am avut impresia că ating un şarpe. Am simţit că inima ei încă mai bate şi că în rest nu avea nici o rană, am acoperit-o cu o pânză neagră, aşa cum sunt acoperite cadavrele, am urcat-o în litiera mea şi gărzile de pe stradă nu au spus nimic, fiindcă eram însoţit de soldaţi. Soldaţii m-au însoţit până la Casa Morţii, cărăuşii litierei m-au legănat tot drumul; o ţineam în braţe pe Nefernefernefer, încă era frumoasă, dar mi se întorceau maţele pe dos de scârbă când mă uitam la ea şi am avut tot timpul impresia că ţin în braţe un şarpe. În felul acesta, în acea noapte, când Teba se veselea, am ajuns la Casa Morţii şi la poartă i-am plătit pe soldaţi cu aur şi le-am dat ordin să se întoarcă la cârciuma lui Kaptah cu litiera mea. Am bătut în poartă, spălătorii de cadavre au apărut şi eu le-am spus:

Am găsit pe stradă cadavrul acestei femei, dar nu-i ştiu nici numele, nici rudele, însă cred că ea are destul de multe bijuterii, cu care să fie răsplătită munca voastră dacă veţi îmbălsăma trupul ei pentru eternitate.

Ei au început să în jure şi mi-au spus:

— Nu încape îndoială că tu eşti nebun. Oare tu crezi că noi n-avem destule cadavre de-mbălsămat în zilele astea? Oare cine ne va răsplăti pentru munca noastră?

Dar când au dat la o parte pânza neagră, au simţit că ea încă este caldă şi după ce i-au scos veşmintele şi bijuteriile, au văzut că femeia era frumoasă, mai frumoasă decât oricare altă femeie care trecuse prin Casa Morţii. Subit, ei au încetat cu protestele şi cu bombăneala şi am observat când au cercetat dacă-i mai bate inima. După aceea, au acoperit-o repede cu pânza neagră şi, făcându-şi semne din ochi unul altuia şi râzând fericiţi, mi-au spus:

Poţi să-ţi vezi de drum, străine, fie-ţi binecuvântată fapta şi n-avea nici o grijă, o vom îmbălsăma pentru eternitate de şaptezeci de ori şaptezeci de zile, ca să fim siguri că trupul ei va fi conservat bine.

Aşa mi-am achitat datoria pe care o aveam de plătit lui Nefernefernefer; îmi stătuse pe inimă atâta timp această datorie, fiindcă nu trecuse zi de atunci fără să mă gândesc la bieţii mei părinţi. Îmi imaginam cum se va simţi ea când se va trezi în grotele din Casa Morţii, lipsită de bogăţia şi de puterea ei, goală în braţele spălătorilor şi îmbălsămătorilor de cadavre, care, aşa după cam îi ştiam prea bine eu, nu aveau să o lase să mai iasă niciodată la lumină. Aceasta a fost răzbunarea mea, din cauza ei cunoscusem Casa Morţii, ea urma să-şi trăiască tot restul vieţii acolo. Dar răzbunarea mea a fost copilărească, aşa cum aveam să aflu mai târziu. Spun doar atât pentru cine nu ştie: poate că răzbunarea te ameţeşte de fericire, poate că gustul ei este plăcut, dar la fel ca toate florile frumoase ale vieţii, se veştejeşte repede şi sub plăcerea pe care ţi-o procură răzbunarea, se ascunde rânjetul unui craniu de mort.

Dacă răzbunarea m-a îmbătat şi m-a ameţit de fericire, imediat după împlinirea ei, m-a durut tot trupul, din cap până-n picioare, şi întorcându-mă de la Casa Morţii, beţia răzbunării m-a înmuiat şi am simţit cât de inutilă a fost fapta mea. Capul îmi era gol ca o coajă spartă de ou. Nu am mai găsit nici o consolare în gândul că, poate, fapta mea a salvat nişte tineri nebuni de la o moarte dezonorantă şi prematură, fiindcă ruina, dezonoarea şi moartea urmau după fiecare pas făcut de Nefernefernefer. Nu, gândul acesta nu-mi mai aducea nici o satisfacţie, fiindcă, la urma urmelor, Nefernefernefer sau o altă femeie asemănătoare ei trebuie să existe în lume, pentru a pune inimile slabe la încercare. Dar dacă nu există nici o motivaţie, atunci, răzbunarea mea era goală de conţinut şi absolut la fel ca toate faptele reprobabile ale celorlalţi oameni şi fericirea mea a fost doar pentru o clipă. Şi, dacă tot nu există nici o motivaţie pentru tot ceea ce un om săvârşeşte, cel mai bun lucru de făcut este să te arunci în Nil.

M-am întors la „Coada crocodilului”, am întâlnit-o pe Merit şi i-am spus:

Mi-am plătit şi vechile datorii în cel mai cumplit mod pe care mi l-am putut eu imagina. Dar răzbunarea nu-mi aduce nici o bucurie şi inima mea este şi mai goală ca mai înainte. Îmi trec frisoane reci prin tot trupul, deşi noaptea aceasta este deosebit de caldă.

Am băut vinul, pe care ca mi-l adusese, dar vinul avea gust de praf în gura mea. I-am spus:

Usca-mi-s-ar trupul dacă mă voi atinge vreodată de o femeie! Cu cât mă gândesc mai mult la femei, cu atât mi se face şi mai multă groază de ele. Trupul lor este ca un deşert uscat, inima lor ca o capcană a morţii.

Ea mi-a mângâiat mâinile, m-a privit direct în ochi cu ochii ei căprui şi mi-a spus:

Sinuhe, tu nu ai întâlnit niciodată o femeie care să-ţi fi dorit, într-adevăr, binele.

I-am spus:

Să mă ferească toţi zeii Egiptului de femeile care-mi doresc binele! Uite, faraonul a dorit doar bine pentru toţi oamenii, şi Nilul este plin de cadavre de pe urma bunătăţii lui.

Am băut vin, am plâns. Într-un târziu, i-am spus:

Merit, obrajii tăi sunt netezi ca sticla vaselor cu mirodenii din temple, mâinile tale sunt calde. Lasă-mă în această noapte să-ţi sărut obrajii şi să-mi încălzesc mâinile în mâinile tale, lasă-mă să dorm lângă tine, nu mai vreau ca şi în această noapte să mă chinuie vreun vis urât, te voi răsplăti cu tot ceea ce tu vei dori.

Ea a zâmbit trist şi a spus:

— Nu mă îndoiesc că din gura ta vorbeşte în acest moment coada de crocodil, dar sunt obişnuită să aud astfel de vorbe şi nu mă supăr pe tine. Află, Sinuhe, că eu nu-ţi voi cere niciodată nimic şi că, până acum, eu nu am cerut niciodată nimic de la un bărbat. Am refuzat orice dar valoros care mi-a fost oferit, dacă mă dăruiesc cuiva, o fac din toată inima. Mă voi dărui cu plăcere ţie, fiindcă şi eu sunt singură în lumea asta, ca şi tine.

Ea mi-a luat cupa cu vin din mâinii mele, care tremurau, şi m-a condus în camera ei, a întins covorul, ca să mă culc, s-a culcat lângă mine şi mi-a strâns şi încălzit mâinile. Am sărutat-o şi am respirat mirosul de cedru al pielii ei, m-am simţit bine împreună cu ea, ea a fost pentru mine ca un tată, ca o mamă, a fost ca un vas în care dogoresc cărbunii într-o zi friguroasă de iarnă, ca o lumină de pe un ţărm care, într-o noapte, pe furtună, conduce o corabie într-un port. Ea a fost Minea, imaginea ei, care se risipea ca un vis, Minea mea, pierdută pentru eternitate; m-am odihnit lângă ea, nu mai ştiu, eram lângă ea, poate că mă odihneam lângă Minea pe fundul mării. Nu am mai avut nici un coşmar în acea noapte, am adormit şi ea mi-a murmurat în urechi vorbe pe care o marnă le şopteşte copilului ei ca să-l apere de tenebre.

Începând cu acea noapte a început şi prietenia noastră şi la pieptul ei am crezut din nou că, în afară de cunoştinţele mele medicale, există în mine ceva mai puternic care să-mi motiveze existenţa.

A doua zi dimineaţa, i-am spus lui Merit:

Merit, odată, demult, eu am spart o amforă cu o femeie care a murit. Singurul lucru pe care-l am de la ea este o panglică de argint, care a împodobit odată părul ei lung. Pentru prietenia noastră, Merit, eu sunt oricând gata să sparg o amforă cu tine, dacă doreşti.

Era obosită şi abia şi-a stăpânit căscatul, astupându-şi gura cu mâinile, apoi mi-a spus:

Tu nu ar trebui să mai bei niciodată coadă de crocodil, fiindcă după aceea, a doua zi, spui numai prostii. Aminteşte-ţi că eu am crescut înt -o cârciumă şi că nu sunt nici pe departe o fată neştiutoare, care ar putea să creadă în vorbele tale, ca apoi să încerce o mare decepţie.

Când privesc în ochii tăi, i-am spus eu, cred că în lume există şi femei bune – şi i-am atins cu buzele obrajii ei atât de netezi. De aceea ţi-am vorbit astfel, ca să înţelegi cât de mult însemni tu pentru mine.

Ea a zâmbit şi mi-a spus:

Tu nu ai remarcat că deja ţi-am şi interzis să mai bei coadă de crocodil; ce altceva face o femeie care iubeşte un bărbat, decât să-i interzică din când în când câte ceva, ca să încerce cât de mare îi este puterea? Cât despre amfora spartă, nu are rost să vorbim încă, Sinuhe. Află că, oricând, locul de lângă mine este liber şi că tu eşti binevenit când te vei simţi prea singur şi prea trist. Dar să nu fii supărat pe mine, Sinuhe, în lume mai sunt şi alţi bărbaţi singuri şi trişti; eu vreau să fiu la fel de liberă ca şi tine şi să-mi aleg când vreau bărbatul care-mi este pe plac. Eu nu vreau să te ţin legat lângă mine, de aceea, îţi voi aduce o coadă de crocodil.

Ciudat mai este sufletul omului, cât de puţin îşi cunoaşte un om inima! Sufletul meu era din nou liber şi uşor ca o pasăre, uitasem tot răul ultimelor zile. Mă simţeam bine şi, în acea zi, n-am mai băut nici o coadă de crocodil. Totul a fost bine în acea zi şi, în acea zi, aveam să-l reîntâlnesc pe faraonul Akhenaton.

Aşa cum a promis, după trei zile, Horemheb i-a restituit faraonului cravaşa regală şi sceptrul şi l-a anunţat că Amon a fost răsturnat şi că în Teba ordinea este restabilită. Faraonul i-a mulţumit, i-a atârnat de gât lanţul de aur, însemnul de comandant regal, şi i-a înmânat cravaşa de aur, însemn de prim comandant peste toţi comandanţii Egiptului, dar cravaşa mirosea a pisică, fiindcă fusese multă vreme purtată de Pepitaton.

Apoi, faraonul a anunţat că, în ziua următoare, va sărbători victoria zeului său printr-o procesiune, care va trece de-a lungul aleii sfincşilor cu cap de berbec şi se va încheia la templul lui Aton, iar în acea seară a ţinut să-şi primească prietenii la palat. Cum Horemheb îi vorbise despre mine, ridicând în slăvi măiestria mea şi virtuţile de medic al săracilor, am fost şi eu invitat la palatul de aur.

De aceea, m-am înveşmântat în haine de în regal şi l-am însoţit pe Horemheb la palatul de aur al faraonului. În barcă, pe când traversam Nilul, Horemheb a spus, agitându-şi nervos cravaşa de aur:

— Îţi atrag atenţia să-ţi aduci aminte şi să nu mai amesteci soldaţii mei în problemele tale sentimentale, Sinuhe, fiindcă nobilii fac mult zgomot pentru o femeie, pe care, se spune că tu ai răpit-o din casa ei în noaptea trecută. Ea avea o mulţime de iubiţi bogaţi, care plâng şi se vaită după ea ca nişte motani în călduri, o, îngrozitor mai miroase mânerul acestei cravaşe, deci, ei îşi caută deznădăjduiţi preferata, dar tu poţi să fii sigur că de la soldaţii mei nu vor afla nimic, n-ai decât s-o ţii ascunsă şi să te distrezi cu ea cât vrei. N-aş fi crezut că poţi fi atât de violent cu o femeie. Dar peştii mari îşi depun icrele acolo unde este mai adâncă apa şi nu încape îndoială că, soldaţii mei, odată, mai demult, când te-ai amestecat în vârtejul de pe câmpul de luptă, pentru curajul tău, ţi-au găsit un nume potrivit, dacă te-au numit ei „Fiul măgarului sălbatic”.

La palat, am văzut pentru prima oară acele veşminte de vară ale femeilor, despre care se vorbea atâta prin cârciumile din oraş, şi mi-au plăcut, fiindcă, în ciuda bizarului, aceste veşminte erau frumoase şi elegante, nu se mai săturau bărbaţii să le tot privească. Am mai observat că femeile erau vopsite în verde-malahit împrejurul ochilor, iar obrajii şi buzele în roşu-cărămiziu, feţele lor îţi aminteau de frescele mormintelor sau ale unor temple. Acest lucru, în acea seară, le-a ajutat să-şi ascundă moliciunea şi oboseala de care erau bântuite, toate căscau şi preferau să stea în apropierea pereţilor, ca să aibă de ce să se sprijine, fiindcă li se-nmuiaseră genunchii de la vin şi de la hoinăreala de pe străzile Tebei toată noaptea, când în compania soldaţilor negri au sărbătorit victoria lui Aton.

Horemheb m-a condus în faţa faraonului. Faraonul era acum un bărbat cu faţa prelungă, răscolit de pasiune, ochii lui erau umflaţi de nesomn. Nu purta nici o bijuterie, veşmintele de pe el erau simple şi albe, din cel mai fin în regal, şi nu încercau să ascundă trupul diform, cu şolduri prea mari pentru un bărbat. Era un bărbat pe care trebuia, fie să-l iubeşti, fie să-l urăşti, nimeni nu ar fi putut rămâne indiferent în faţa lui.

Sinuhe, medicul, Tu, cel care eşti singur, îmi amintesc de tine, a spus el. Eu sunt continuu încercat de dureri de cap, care mă împiedică să dorm, a mai spus el, pipăindu-şi fruntea. Îngrozitoare dureri de cap mai am şi niciunul dintre medicii mei nu mă poate ajuta. Ei pot să-mi adoarmă durerile, dar eu nu vreau să folosesc plante halucinogene, fiindcă doresc să am mintea clară şi limpede ca apa pentru zeul meu; sunt deja sătul de toţi medicii zeului blestemat. Horemheb, Fiul şoimului, mi-a povestit mult despre deosebita ta măiestrie. Oare mă vei putea ajuta? Spune-mi, oare tu îl cunoşti pe zeul meu, Aton?

Erau dificile întrebările lui şi mi-am cântărit mult vorbele mai înainte de a-i răspunde. I-am spus:

Dacă ceea ce este în mine este Aton, dacă ceea ce este în afara cunoştinţelor mele este Aton, dacă tot ceea ce este în afara şi deasupra cunoştinţelor tuturor oamenilor este Aton, pot spune că îl cunosc pe Aton. Altfel, însă, nu îl cunosc.

El s-a înviorat deodată, privirea lui scânteia şi mi s-a adresat cu pasiune:

Tu vorbeşti despre Aton mai bine decât discipolii mei. Numai inima unui om îl poate înţelege pe Aton, nu raţiunea lui. Sinuhe, dacă vrei, îţi pot dărui crucea vieţii.

I-am spus:

Seara trecută, am văzut pe stradă un bărbat care a sfărâmat ţeasta altui bărbat rănit cu o piatră şi el a făcut acest lucru în numele crucii vieţii, după aceea, femeile de la curte au dansat în jurul bărbatului omorât strigând numele lui Aton. Şi am mai văzut femei care se destrăbălau cu bărbaţii negri binecuvântând numele lui Aton.

Faraonul s-a întristat, şi-a încruntat sprâncenele, obrajii i s-au înroşit, punând în evidenţă faţa suptă, el şi-a pipăit fruntea, pleoapele ochilor lui erau cenuşii, şi a strigat la mine.

— Tu îmi vorbeşti despre lucruri care îmi displac, Sinuhe; din cauza ta, capul mă doare şi mai rău ca mai înainte.

Chiar tu, faraonul Akhenaton, ai afirmat că adevărul este principiul care-ţi călăuzeşte viaţa. De aceea, mi-am permis să-ţi prezint aspecte ale realităţii, chiar dacă ştiu că, pentru a te proteja ca să nu te îmbolnăveşti, oamenii de la curte şi admiratorii lui Aton ascund adevărul sub pânze moi şi te feresc să-l vezi cu ochii tăi. Dar adevărul se întoarce uneori împotriva ta, te loveşte şi-ţi provoacă dureri. Dacă tu vrei să-ţi închizi urechile şi să nu auzi adevărul, eu te pot vindeca fără nici o greutate de durerile tale de cap.

El s-a apropiat de mine, m-a apucat de braţ şi mi-a spus înflăcărat:

Nu, nu, Sinuhe, Akhenaton trăieşte doar pentru adevăr! Motivaţia vieţii mele este adevărul. Dar află că nu este nici o crima dacă egiptenii se distrează cu negrii, fiindcă orice popor şi orice culoare a pielii este la fel înaintea lui Aton.

Horemheb a scuipat dezgustat pe podea, după aceea a şters podeaua cu piciorul, a mirosit cravaşa de aur şi faţa lui a căpătat o expresie scârbită. Faraonul s-a uita la el jignit şi am înţeles că faraonului îi lipsea capacitatea de a zâmbi şi de a râde la o glumă. Era un om care-şi pierduse râsul, de aceea era un om nefericit şi împrăştia nefericire împrejurul lui.

I-am spus:

Niciodată adevărul nu-l face pe om fericit. Am trepanat, nu demult, o femeie care se credea regina Hatşepsut, dar după trepanaţie, care, de altfel, a reuşit, ea s-a regăsit aşa cum era, săracă şi bătrână, şi nu cred că a fost mai fericită decât atunci când credea că este regina Hatşepsut.

Akhenaton m-a întrebat:

Crezi c-ai putea să mă vindeci dacă mi-ai face trepanaţie?

Am reflectat la întrebarea lui şi am răspuns:

Tu ştii că eu cunosc boala ta sacră, faraon Akhenaton, şi că te-am văzut când erai tânăr, în timpul când erai dominat de ea. Uneori, aceste crize nu se mai repetă dacă bolnavul este trepanat, alteori revin Eu presupun că acest lucru este în legătură cu zona unde e localizată leziunea sau, dacă boala este încă de la naştere, ce este încă de la naştere nu se vindecă niciodată prin trepanaţie. Totuşi, durerile repetate de cap indică că acolo ar putea fi o oarecare leziune. Observ că faţa şi mâinile tale tremură când vorbeşti. De aceea, cred că trepanaţia îţi poate uşura suferinţa, dacă un medic s-ar încumeta să o facă. Totuşi, tu trebuie să ţii seama de faptul că, dacă un medic priceput îţi va face trepanaţie şi vei scăpa de dureri, îţi vei pierde darul de a avea viziuni şi înclinaţia pentru adevăr a inimii tale. Ca medic, îndrăznesc să emit ipoteza că zeul Aton s-a născut în boala din capul tău, dar tristeţea lumii acesteia nu poate fi micşorată în acest fel, ca om aşa gândesc.

Faraonul m-a privit neîncrezător şi m-a întrebat:

Oare crezi că Aton va fi alungat din inima mea dacă m-ai trepana?

Eu nu-ţi voi face trepanaţie niciodată, Akhenaton, am spus eu repede. Nu aş face-o nici dacă mi-ai porunci, fiindcă nu se recurge la trepanaţie decât atunci când nu există un alt mod de a salva un bolnav; durerile tale de cap se pot vindeca.

Horemheb, distrat, s-a amestecat în discuţie şi a spus:

Este la fel de adevărat ca şi mirosul de pisică cu care este impregnată această cravaşă că Sinuhe este un medic iscusit. El a adunat ştiinţă din toată lumea şi a fost chiar şi elevul lui Ptahor, după cum îţi aminteşti, Akhenaton. Eu cred că poţi avea încredere în mâinile lui, dacă te hotărăşti să-ţi trepanezi sacrul tău cap şi, cine ştie, poate că făcând această trepanaţie la timp, Siria şi ţara Kuş vor rămâne ale Egiptului şi se vor împiedica acele morţi care urmează să se mai întâmple din cauza seminţelor de nebunie pe care le-ai împrăştiat cu atâta generozitate. N-au nici o legătură cu medicina vorbele mele, fiindcă eu habar nu am despre ceea ce vorbeşte Sinuhe, ţi-o spun ca soldat şi ca egiptean. Eu iubesc pământul negru şi-mi place mai mult să văd copii sănătoşi şi femei care râd decât foamete, boală şi moarte.

Faraonul nu s-a supărat, s-a uitat cu milă spre el, după aceea şi spre mine s-a uitat cu milă, fiindcă adevărul lui era mai puternic decât adevărul nostru luat împreună.

Apoi, faţa i s-a luminat şi a spus:

Bătrânul Ptahor a murit şi în Casa Vieţii nu a fost încă desemnat cine-i va fi succesorul, de aceea, te numesc pe tine, Sinuhe, trepanator regal. Începând cu ziua Stelei Câinelui, te vei bucura de toate avantajele acestei importante funcţii de la curtea Egiptului. Toate celelalte amănunte le vei afla de la Casa Vieţii. Dar uite că mi-am adus aminte de ceva important. Medicii nu vor să mai facă nici o operaţie, fiindcă focul lui Amacest blestemat zeu, s-a stins şi ei sunt obişnuiţi să-şi puri fi cuţitele şi pensele la focul lui AmSpune-mi şi mie, oare focul lui Aton nu poate purifica la fel de bine instrumentele lor?

Focul este foc, i-am răspuns. În călătoriile pe care le-am făcut în multe, ţări, am luat foc de la altarele templelor lui Baal şi Marduk şi rănile bolnavilor pe care i-am operat nu s-au infectat. Dar acum este caniculă şi medicii care îi sunt credincioşi lui Amzeul blestemat, vor să înspăimânte poporul. Dacă doreşti, mă pot duce la Casa Vieţii ca să le explic celor care studiază acolo despre purificarea instrumentelor medicale prin foc, eu nu am nimic de pierdut, fiindcă eu sunt doar medicul săracilor, chiar dacă îmi va fi radiat numele din Cartea Vieţii.

„Fă aşa”, a spus încet faraonul şi a atins cu degetele lui lungi umărul meu; atunci am simţit cum din degetele lui trece în mine putere, că focul a trecut prin mine puterea din degetele lui; am ştiut atunci că-l voi iubi până la moarte, aşa nebun cum era „Fă aşa”, a spus el, „răsplata pe care o vei primi tu, Sinuhe, va fi mare şi tu vei sta în dreapta mea”.

Dar eu nu voiam nici o răsplată de la el, voiam să-l văd bine dispus şi abia atunci am înţeles de ce toţi ascundeau de el adevărul, chiar dacă principiul vieţii lui era adevărul.

După aceea, Horemheb m-a condus în marea sală, unde toţi oaspeţii erau deja strânşi; oamenii de la curte îşi disputau locuri la masa mai apropiată de masa faraonului. Eu am fost invitat să stau, împreună cu Horemheb, alături de familia regală, la dreapta faraonului, şi am fost surprins când am văzut că preotul Ay făcea parte din familia regală; după aceea, mi-am adus aminte că, după moartea prinţesei din Mitanni imediat după ce a ajuns în Egipt, fiica lui Ay, Nefertiti, devenise marea soţie regală.

Am uitat de masă şi de băutură tot privind la familia regală, alături de care faraonul Akhenaton strălucea în dreptatea lui absolută, şi m-am gândit cu uimire cât de multe secrete ale absolutului adevăr se ascundeau în spatele frunţilor netede ale familiei lui. Mama regală, Tiy, îmbătrânise şi se îngrăşase, obrajii ei ofiliţi puneau în evidenţă mai mult decât în timpul tinereţii că strămoşii ei trebuie să fi fost negri şi m-am gândit că, poate, ideea faraonului asupra egalităţii tuturor raselor se va fi născut mai întâi în inima mamei lui. Prinţesa Baketamon îşi schimbase, conform dorinţei faraonului, numele în Baketaton, obrajii ei frumoşi erau pictaţi ca obrajii statuilor din temple. Alături de faraon, stătea regina Nefertiti şi, privind-o, mă întrebam de ce faraonul a preferat-o surorii lui, pentru a o ridica lângă el ca mare soţie regală. Nefertiti îi născuse deja două fete, iar după naştere, trupul ei era neschimbat: era, probabil, mai înţeleaptă şi mândria de a fi prima femeie a Egiptului o împiedica să se îmbrace asemenea curtezanelor, aşa că, pântecele ei nu putea fi admirat de nimeni. Frumuseţea chipului ei era slăvită de poeţi şi comparată cu toate minunile lumii; chiar dacă nu ar fi fost împodobită cu bijuterii, tot ar fi fost cea mai frumoasă şi mai elegantă femeie pe care eu am văzut-o: faţa ei era fină, gâtul ei, atât de graţios şi de frumos, poate că înalta coroană era prea grea pentru ea, de aceea, gâtul ei era uşor curbat, sau poate că doar pentru a accentua nobleţea ţinutei ei. Dar ochii îi erau reci şi zâmbetul buzelor ei subţiri bine calculat. Ochii ei erau la fel de duri ca şi ochii lui Nefernefernefer, în ei nu puteai citi nimic.

Faraonul Akhenaton a mâncat din farfurii de aur doar arpacaş fiert în lapte, cu o lingură de aur, a cărei coadă se termina cu un cap miniatural de antilopă. După arpacaş, a mâncat pâine goală şi nu a băut nici un strop de vin, cupa lui de aur a fost umplută cu apă limpede. După ce a mâncat, el a rostit cu o voce puternică:

— Spuneţi tuturor oamenilor Egiptului că adevărul este principiul vieţii faraonului Akhenaton şi că hrana lui este apa, pâinea şi arpacaşul, că hrana lui nu se deosebeşte cu nimic de hrana celor săraci.

Apoi, el a slăvit pâinea, pe care Aton a binecuvântat-o, a slăvit grânele, pe care Aton le-a binecuvântat să încolţească şi să se pârguiască, a slăvit apa limpede, pe care Aton a binecuvântat-o. Cei care voiau să-i intre în graţii s-au abţinut când au fost serviţi cu carne de porumbel, cu gâscă friptă ca-n Teba, cu prăjituri cu miere şi s-au mulţumit să mănânce doar pâine cu apă ca faraonul. Eu cred că le-a cam fost foame, fiindcă masa de sărbătoare s-a prelungit până târziu şi au fost puse, fără întrerupere, multe bunătăţi pe ea, douăsprezece feluri de friptură, opt feluri de prăjituri, multe fructe zaharisite. După feţele lor abătute şi după mâinile şi picioarele lor nervoase se putea vedea ca ei erau aceia pe care faraonul i-a îndepărtat din grupul celor apropiaţi şi pe care i-a însărcinat cu funcţii mai puţin importante în regat. Eu nu mă îndoiam de înţelepciunea şi de cunoştinţele lor, mulţi dintre ei aveau ochi inteligenţi şi frunţi frumoase, dar era o prostie că se abţineau de la mâncare, ca să fie apreciaţi de faraon, în timp ce ceilalţi curteni mâncau din toate bunătăţile care erau puse pe masă, beau vin, se bucurau, sporovăiau şi glumeau.

Mai târziu, aveam să aflu şi să văd eu însumi că faraonul nu dispreţuia vinul şi că-şi înveselea inima cu vin când toate mergeau bine. El nu dispreţuia nici friptura de gâscă grasă sau de antilopă, dar, din când în când, încerca o repulsie faţă de carne şi simţea nevoia să-şi purifice trupul mai înainte de viziunile sale. În fond, era foarte capricios faţă de mâncare şi de băutură, care, pentru el, nu însemnau mare lucru şi nu dădea prea mare importanţă hranei când spiritul îi era absorbit şi gândurile îi curgeau atât de repede încât îi era teamă să le dicteze scribilor. Cred că el s-ar fi putut foarte bine obişnui şi ar fi putut fi chiar mulţumit cu hrana săracilor din Egiptul de Jos.

Când s-a înserat, faraonul s-a ridicat vesel, s-a apropiat de fiecare invitat şi l-a atins pe umăr cu degetele lui lungi, i-a vorbit şi, din când în când, a luat distrat din farfuria celui cu care vorbea şi a gustat din fructe şi din prăjiturile cu miere, fără să-şi dea seama ce face, fiindcă, fără îndoială, el nu era un ipocrit. Aceia care se mulţumiseră cu fiertura de arpacaş şi cu pâinea priveau cu răceală, flămânzi, spre faraon şi urmăreau trişti fiecare bucăţică de mâncare din gura lui. După aceea, făcându-i-se sete, faraonul a sorbit de câteva ori din paharul de vin al celui cu care vorbea. Oaspeţii cărora li s-a întâmplat ca faraonul să soarbă din cupa lor au fost foarte fericiţi şi la urmă i-au cerut în dar cupele din care el a băut, apoi le-au luat acasă, ca pe o amintire de preţ, pe care să o poată arăta copiilor lor. Cupele erau, într-adevăr, frumoase şi foarte scumpe. Şi eu am păstrat ca amintire a acelei seri cupa netedă din aur – pe marginile căreia atârnau doi struguri din aur – ce cântărea doi debeni.

Apoi, invitaţii s-au ridicat şi au început să meargă de la o masă la alta ca să-şi salute cunoştinţele şi să mai bârfească puţin. Atunci, de mine s-a apropiat un bărbat scund, cu faţa lată, îmbrăcat în veşminte din în regal, care avea la gât şi pe braţe podoabe de aur. Numai după ochii lui căprui, în continuă mişcare, l-am recunoscut pe Totmes, am scos un strigăt de bucurie când l-am văzut şi m-am ridicat să-l îmbrăţişez. I-am povestit că l-am căutat la „Ulciorul sirian”, dar mi-a spus:

— Nu mai corespunde demnităţii mele frecventarea unei crâşme neînsemnate, de fapt, nici nu mai am timp ca să beau la toţi nobilii care-mi sunt prieteni şi la toţi protectorii artelor care mă invită în casele lor. El, transfiguratul, m-a numit sculptorul regal, după cum poţi citi, dacă te interesează, pe lanţul de la gâtul meu. Eu sunt acela care am desenat discul lui Aton, cu numeroasele braţe, care oferă crucea vieţii celor care vor să o primească.

Totmes, prietenul meu, am spus eu, oare tu eşti acela care ai sculptat Atonul faraonului pe coloanele templului? Până acum aşa ceva nu am mai văzut.

El a evitat un răspuns direct. A spus:

— Faraonul are mulţi sculptori, noi lucrăm împreună şi singura lege a noastră este ochiul nostru. Îl iubim pe faraon, de aceea vrem să exprimăm în sculpturile noastre adevărul fiinţei lui. Oare este adevărat, Sinuhe, bunul meu prieten, că ne aflăm astăzi în palatul de aur şi că bem vinul din cupe de aur? Pe vremuri, în timpul zeilor falşi, eram hărţuit şi mă ascundeam şi beam doar bere acră. Uite, întotdeauna am aspirat la libertatea de exprimare, la libertatea artei din Creta şi acum a venit o vreme, când aici, în Egipt, îmi găsesc propria libertate. Tu vei mai avea de ce să fii uimit, fiindcă piatra trăieşte deja în mâinile noastre, chiar dacă mai sunt încă multe lucruri de învăţat.

I-am spus:

Pe veşmintele tale este crucea vieţii.

El a zâmbit şi a spus:

Şi ce-i cu asta? Este însemnul eliberării din regatul zeului blestemat şi trecerii la lumea luminii şi a adevărului.

Am zâmbit şi eu şi i-am spus:

Ce altceva ar putea să însemne pentru tine, cel care ai trăit atâta vreme desenând pisici speriate de şoareci pentru copiii celor bogaţi?

El a râs, amintindu-şi de zilele în care era atât de sărac, a ridicat cupa, s-a uitat la ea admirativ şi a spus:

Despre treburile zeilor mă abţin să vorbesc; mie îmi este de ajuns această viaţă frumoasă, îmi plac toate culorile şi toate formele ei uimitoare, viaţa este în mâna mea ca o amforă cu vin, care nu se mai goleşte niciodată, viaţa este imaginea pe care o vede ochiul meu, nu mă voi sătura niciodată să privesc viaţa. Nu, Sinuhe, despre treburile zeilor nu vreau să discut cu tine, faptele zeilor se schimbă şi se transformă în fiecare zi şi, pe măsură ce le priveşti, ceea ce era ieri corect astăzi este greşit, adevărul unui zeu destramă vălul din faţa celuilalt şi este destul acest lucru pentru ca să nu te mai uimească nimic. E păcat, Sinuhe, să vorbim despre Aton la masa aceasta, mai avem atâtea de vorbit, dacă vrem să-l înţelegem. Mai bine, să ne înveselim inimile cu vin, fiindcă Aton este zeul bucuriei şi ne face favoarea de a împărţi cu noi cupele de aur şi funcţiile înalte. Să-l lăsăm pe faraon ca să se îngrijească în continuare de treburile zeilor, fiindcă este domeniul în care se pricepe mai bine decât alţii, chiar dacă, adeseori, de pe urma zeilor se alege cu dureri de cap, aşa cum am eu după ce amestec vinurile.

Am fost foarte bucuros că l-am reîntâlnit pe Totmes. Şi Horemheb a fost încântat când i-am făcut cunoştinţă cu el; deşi demnitatea lui îi împiedica să-şi afişeze bucuria, Totmes, după ce l-a privit cu atenţie, a spus că ar vrea să sculpteze după el o statuie pentru templul lui Aton – fiindcă el eliberase Teba de zeul blestemat şi fiindcă figura lui impunătoare era sculpturală – dacă faraonul ar fi fost de acord să-i dea aurul şi piatra, necesare pentru săvârşirea acestui lucru. Horemheb a fost foarte încântat, fiindcă nimeni până atunci nu-i cioplise figura în piatră, dar a spus:

Cred că îmi vei face un mare serviciu, dacă vei sculpta figura mea pentru eternitate, dar, bănuiesc că va veni vremea când numele meu va fi slăvit şi pentru propriile mele fapte. Pentru nimic în lume nu aş vrea ca statuia mea să fie în acelaşi staul cu statuia unui faraon căruia îi este teamă de sânge şi aduce jertfe pe altarul lui Aton, fiindcă soldaţii, privind-o, nu vor mai înţelege nimic şi se vor îndoi asupra personalităţii mele. De aceea, aş dori ca statuia mea să fie ridicată în templul lui Horus din oraşul Hetnetsut, în care m-am născut, fiindcă atunci când am fost copil, am fost umilit de mulţi şi mulţi au râs de sabia şi de aspiraţiile mele războinice; este rândul meu ca să-i umilesc.

Dar, deodată, el s-a ridicat şi s-a înclinat cu mâinile la nivelul genunchilor, după aceea, Totmes şi cu mine ne-am înclinat cu respect, fiindcă spre noi se îndrepta regina Nefertiti. Apoi, ea ni s-a adresat, ţinându-şi mâinile încrucişate la piept. Degetele ei nu erau împodobite cu nici un inel şi nu purta brăţări de aur, fiindcă voia să pună în evidenţă frumuseţea deosebită a mâinilor şi degetelor sale. Ea mi s-a adresat:

Grăuntele germinează din nou în trupul meu şi sunt neliniştită, fiindcă faraonul doreşte un fiu care să-i poată urma la tronul Egiptului, ca nici un alt descendent de sânge faraonic să nu mai râvnească la coroanele Egiptului, fiindcă zeul fals pândeşte din umbră, n-avem de ce să ascundem acest adevăr, pe care toată lumea îl ştie. Despre, tine, Sinuhe, care eşti atât de înţelept şi ai strâns ştiinţă din toate ţările lumii, se spune că ai făcut adevărate minuni ca medic. Spune-mi, oare voi naşte un băiat?

M-am uitat la ea cu ochiul medicului, încercând să fac abstracţie de frumuseţea ei, dar acest lucru era imposibil, fiindcă frumuseţea ei se strecura ca o chemare, ca un fluid miraculos în ochii celui care o privea. I-am spus:

Nefertiti, mare soţie regală, nu-ţi dori un fiu, fiindcă şoldurile tale sunt prea subţiri şi naşterea unui fiu ţi-ar putea pune viaţa în pericol!

Ea m-a privit cu ochi duri şi mi-a spus indignată:

Tu nu ar trebui să-mi vorbeşti despre lucruri pe care eu însămi le ştiu, fiindcă deja, cei mai iscusiţi medici din Casa Vieţii m-au trecut prin chinurile morţii şi au modificat capetele fiicelor mele, făcându-le prelungi, ca ele să se poată naşte vii. Şi probabil că nu s-ar fi încumetat să o facă ei înşişi, dacă mama regală nu ar fi adus din ţara Kuş vrăjitori ce locuiau în case de paie şi erau pricepuţi la astfel de lucruri. De aceea, nu te îngrijora din cauza vieţii mele sau a copilului care urmează să se nască, spune-mi numai dacă pot face ceva ca să nasc un băiat.

După ce i-am ascultat vorbele, am înţeles bine că faraonul Akhenaton era lipsit de prejudecăţi şi mi s-a întărit convingerea că strămoşii marii regine-mamă trebuie să fi avut sângele negru, altfel, de unde ar fi putut ea şti despre existenţa unor practici atât de necunoscute, al căror secret, de obicei, se păstrează cu străşnicie? Ca medic şi ca egiptean, eu nu agream astfel de procedee. Totuşi, chibzuind bine asupra vorbelor, i-am spus:

Doar Aton poate hotărî sexul copilului de la sânul mamei, nu stă în puterea nici unui om un astfel de lucru. Este drept că în multe ţări am auzit poveşti în care oamenii simpli credeau şi am văzut că femeile care doreau să nască băieţi purtau anumite talismane, dar, de multe ori, aceste talismane nu le ajutau, fiindcă şansele sunt egale pentru a naşte un băiat sau o fată. Totuşi, fiindcă deja tu ai născut două fete, este de aşteptat ca a treia oară să naşti un băiat, dar nu aş putea afirma că sigur aşa va fi. Eu sunt cinstit şi nu încerc să-ţi înşel speranţa cu vrăji şi farmece, în care eu însumi nu cred. Ele nu pot influenţa cu nimic ceea ce zeii au hotărât deja, cu oricât de mult aur ar fi răsplătite.

Vorbele mele nu i-au fost pe plac şi ea nu mi-a mai zâmbit când s-a uitat la mine cu ochii ei limpezi şi reci, doar a spus:

Soţul meu, faraonul Akhenaton, s-a născut din soare, fiindcă marea regină mamă s-a rugat la Heliopolis; naşterea lui este un secret al zeilor. Oare tu te îndoieşti de acest lucru?

Ceva din răceala ei îmi zgândărea vanitatea, de-am îndrăznit să-i vorbesc aşa cum i-am vorbit, poate că şi vinul mi-a dat curajul să o fac şi m-am uitat, în timp ce-i vorbeam, spre preotul Ay.

Pentru medicul din mine, am spus eu, nu există secret zeiesc, de altfel, nu te-aş sfătui să călătoreşti la Heliopolis, fiindcă tu ai tot ce-ţi trebuie la palat şi nu trebuie să uiţi că principiul vieţii faraonului este adevărul. Dacă ai fi fost stearpă an după an, nimic de spus, fiindcă regatul ar fi fost ameninţat să rămână fără urmaşi de sânge faraonic. Atât faraonul, cât şi tu, frumoasă Nefertiti, nu aveţi de ce vă plânge, fiindcă nu sunteţi sterpi, de aceea, nu trebuie să-ţi cufunzi inima în deznădejde, în continuare, este posibil să-ţi realizezi dorinţa.

Ea şi-a ridicat mâinile de la piept, a respirat profund şi s-a uitat la mine ca şi cum ar fi vrut să mă omoare. Dar ea ştia bine să-şi controleze mânia, aşa că mi-a spus pe un ton liniştit:

Nu am înţeles nimic din cele ce mi le-ai spus, probabil înţelepciunea ta este prea mare pentru a fi accesibilă unei femei ca mine. Ar fi, de altfel, inutil, dacă aş înţelege totul, îmi ajunge răspunsul tău cinstit şi îţi mulţumesc pentru el.

Atunci a intervenit Totmes în discuţie, a privit-o curajos drept în ochi şi i-a spus:

Nefertiti, frumoasa frumoaselor, să naşti numai fete, care să-ţi moştenească frumuseţea! Lumea va fi atunci mai bogată. Micuţa Meritaton este deja ca o bijuterie, este esenţa frumuseţii şi toate femeile de la curte încearcă să copieze forma perfectă a capului ei, prin tot felul de coafuri speciale. Eu aş vrea, dacă-mi dai voie, să-ţi fac un portret, care să păstreze frumuseţea ta pentru eternitate.

Avea ceva magic Nefertiti, în frumuseţea ei era ceva care te ameţea. Mi-a părut rău de vorbele absurde pe care i le-am adresat. Ca să-mi repar greşeala, i-am dat câteva sfaturi în privinţa alimentelor care o pot fortifica I-am recomandat să mestece grăunţe de grâu în perioada în care se coc. M-am gândit că, dacă tot au putere aceste grăunţe să sporească potenţa unui bărbat, poate că mai au şi alte puteri. I-am mai spus:

Se vorbeşte mult despre secretul zeilor, deşi nimeni nu-i spune pe nume. În fond, marele secret al zeilor este cum de rodeşte sămânţa bărbatului în pântecele femeii, toţi ar dori să cunoască acest secret pe care nimeni nu îl poate explica.

Ea a zâmbit, a gustat puţin vin din cupa mea şi a spus:

Eu sunt, într-adevăr, o femeie proastă şi, ca toate femeile, cred şi eu în farmece. Este bine că m-ai făcut să mă îndoiesc de puterea farmecelor. De fapt, vreau să nasc un copil sănătos, fie băiat, fie fată, după cum va voi Aton.

Pe marginea cupei mele din aur a rămas o urmă de la buzele ei vopsite în roşu cărămiziu. Am fost atent să nu se piardă urma lăsată de buzele ei şi, mai târziu, un ghicitor, care socoteşte după urme firul întâmplărilor viitoare, mi-a spus că copilul care urmează să se nască va fi o fată, care va face din băiatul cu care se va căsători faraon peste regatul Egiptului.

În aceeaşi seară, i-am arătat cupa lui Merit. Aveam două motive pentru care să fiu mândru în legătură cu această cupă, faptul că atât faraonul cât şi regina Nefertiti băuseră din ea. Eu nu râvneam la regina Nefertiti, fiindcă ea era o femeie inaccesibilă unui bărbat de rând, în plus, ochii ei, deşi erau limpezi, aveau o duritate care nu-mi plăcea. Dar Merit s-a uitat cu dispreţ la cupa de aur şi nici nu mi-a permis să o sărut. Şi mi-a spus că m-am îmbătat în palatul de aur.

A doua zi dimineaţa, am mers împreună cu Merit să privesc cortegiul de sărbătoare al faraonului. Merit era îmbrăcată în veşminte asemănătoare celor care se purtau la curtea faraonului şi, chiar dacă se născuse într-o cârciumă, nu aveam de ce să-mi fie ruşine cu ea; am stat să privim procesiunea de pe aleea sfincşilor cu cap de berbec, în locurile rezervate pentru favoriţii faraonului.

Nesocotite sunt gândurile omului; adevărul faraonului mă făcuse orb şi nu presimţeam răul care urma să se întâmple, deşi, după zilele fierbinţi, Teba sângera încă, fumul caselor arse încă se mai simţea şi dinspre Nil se răspândea miasma putredă a cadavrelor.

Aleea sfincşilor cu cap de berbec era împodobită de sărbătoare, oamenii se înghesuiau de ambele părţi ale ei ca să-l vadă pe faraon şi băieţii din Teba erau căţăraţi în pomii care străjuiau nesfârşita alee. Din loc în loc erau imense coşuri cu flori, pe care Pepitaton le pregătise, pentru ca lumea să le presare în faţa scaunului regal în care era purtat faraonul. Eram bine dispus, aş putea spune că eram chiar vesel şi mă gândeam că viitorul va aduce pentru Egipt libertate şi lumină; mă gândeam că în palat fusesem învestit cu cea mai importantă funcţie de la curte, aceea de trepanator regal, că băusem vin dintr-o cupă de aur. Alături de mine era o femeie frumoasă, care îmi era prietenă şi care mă ţinea de braţ, împrejurul nostru erau doar oameni bucuroşi, cu zâmbetul pe buze; faţa mulţimii flămânde din Teba nu se vedea. Era o tăcere impresionantă, era atâta linişte, că nu se auzea decât croncănitul corbilor care zburau din înaltul Templului prin oraş; corbii şi păsările de pradă părăsiseră piscurile munţilor atunci când începuse măcelul în Teba şi nu mai voiau să se întoarcă.

Poate că a fost o greşeală că litiera regală era escortată de negri pictaţi, fiindcă, după ce i-a văzut pe negri, mulţimea a fost iritată. În fond, nu era spectator care să nu fi suferit vreo pierdere în urma tulburărilor abia încheiate. Mulţi îşi pierduseră casele în incendii, lacrimile multor femei încă nu se zvântaseră, rănile multor bărbaţi încă nu se închiseseră şi mulţimii nu-i prea ardea să zâmbească. În orice caz, faraonul Akhenaton, legănat în litiera sa, şi-a făcut apariţia deasupra capetelor mulţimii. El purta ambele coroane, cea în formă de crin şi cea în formă de papirus, braţele îi erau încrucişate pe piept, în mâini ţinea cravaşa regală şi sceptrul regal. Era imobil, ca o statuie de zeu, aşa cum obişnuiau în toate timpurile să se arate faraonii în faţa mulţimii. Tăcerea era înspăimântătoare, ca şi cum acest spectacol ar fi tăiat respiraţia oamenilor. La un moment dat, soldaţii, aşezaţi de-a lungul drumului, au rupt tăcerea şi, ridicându-şi lăncile, au început să-l aclame pe faraon. După aceea nobilii şi bogătaşii le-au urmat exemplul, i-au aclamat pe faraon şi au aruncat flori în faţa litierei. Dar, pe lângă tăcerea impresionantă a mulţimii, aceste aclamaţii erau slabe şi triste, ca bâzâitul unei muşte prăpădite, deşteptată într-o noapte de iarna, aşa că toţi îşi aruncau unul altuia priviri consternate.

Apoi, conform obiceiului, faraonul a învârtit cravaşa şi sceptrul pentru a saluta mulţimea. Mulţimea s-a frământat şi a murmurat deodată. Atunci, ca zgomotul valurilor care lovesc stâncile pe timp de furtună, s-a auzit strigătul ei. Toată mulţimea urla jalnic: „Amon, Amon, dă-ni-l înapoi pe Amon, regele tuturor zeilor!” Mulţimea se agita şi ţipetele ei deveneau mai puternice; atunci vulturii şi păsările de pradă, care, probabil, îşi aminteau de masacrul din zilele anterioare, au început să zboare din toate părţile deasupra litierei regale şi oamenii au strigat: „Pleacă, faraon fals, pleacă!”

Purtătorii litierei regale, speriaţi, s-au oprit, dar ofiţerii din gardă au urlat la ei să continue drumul; după aceea, mulţimea a reuşit să rupă cordonul de soldaţi şi a umplut aleea sfincşilor. În faţa litierei, oamenii s-au aşezat pe jos şi au împiedicat-o să înainteze. Nimeni nu a mai putut urmări ce s-a întâmplat mai departe; soldaţii au început să lovească oamenii din faţa litierei, pentru a deschide drum şi, până la urmă, au recurs la lănci şi la pumnale, fiindcă mulţimea înfuriată arunca cu pietre şi cu beţe în soldaţi; pe aleea sfincşilor a început, apoi, să curgă sângele şi s-a auzit un ţipăt de agonie, mai puternic decât tot vacarmul acela de nedescris. Dar în faraon nimeni nu s-a încumetat să arunce vreo piatră, fiindcă mulţimea se temea să înfrunte zeii şi toată lumea ştia că faraonul se născuse din soare, ca toţi faraonii. Persoana lui era sacră şi nici un om nu ar fi îndrăznit să ridice braţul împotriva lui nici în vis, chiar dacă-l detesta. Cred că nici preoţii nu s-ar fi încumetat să ridice mâna împotriva faraonului, aşa ceva niciodată nu se întâmplase. De aceea, faraonul a putut să urmărească liniştit tot ceea ce se petrecea în jurul lui. Şi, renunţând la poziţia lui imobilă, faraonul s-a ridicat în picioare şi le-a ordonat soldaţilor să nu mai lovească mulţimea, dar nimeni nu l-a auzit în zgomotul de nedescris care era.

Mulţimea lovea cu pietre în soldaţi, la rândul lor, soldaţii se apărau şi-şi masacrau adversarii. Strigătul mulţimii se auzea continuu: „Amon, Amon, dă-ni-l înapoi pe Amon!” şi mulţimea mai striga: „Pleacă din Teba, faraonule fals, pleacă din Teba!”. După aceea, mulţimea a pătruns în locul unde eram şi eu, loc rezervat nobililor şi bogătaşilor, şi toţi au început să fugă, iar femeile şi-au abandonat florile şi flacoanele parfumate.

Atunci, Horemheb a ordonat trâmbiţaşilor să sune, carele de luptă au apărut din curţile şi de pe străduţele unde fuseseră ascunse până atunci pentru a nu irita mulţimea. Carele au înaintat încet, ordonat. Horemheb poruncise să fie scoase secerile de pe care, dar cu toate astea, tot a fost strivită o mulţime de oameni. Apoi, carele de luptă au înconjurat litiera în care era faraonul şi au permis înaintarea procesiunii, protecţia familiei regale şi a cortegiului. Dar mulţimea nu s-a dispersat decât după ce a văzut că barca regală traversează Nilul. După aceea, a urlat de bucurie, dar acel urlet a fost mai înspăimântător decât urletul de ură, iar nelegiuiţii care se amestecaseră în mulţime, profitând de dezordine, au pătruns în casele bogate ca să le jefuiască şi iarăşi au trebuit să intervină soldaţii pentru a restabili ordinea. Oamenii au plecat la casele lor, a venit din nou seara şi corbii au început să-şi dispute cadavrele de pe aleea sfincşilor cu cap de berbec.

Aşa că, întâia oară, faraonul Akhenaton a putut vedea atunci cu ochii lui furia mulţimii şi sângele curgând pentru zeul lui şi niciodată nu a mai putut uita acel spectacol de ură, care a otrăvit dragostea lui pentru oameni şi a rupt ceva din inima lui mare. Dar patima lui pentru Aton a devenit şi mai puternică şi el a poruncit ca toţi cei care vor mai rosti numele lui Amon sau îi vor păstra numele înscris pe vase şi lucruri să fie trimişi la minele de cupru. Oamenii refuzau să se denunţe unii pe alţii, de aceea, denunţuri nu au venit decât de la tâlhari şi de la sclavi; nimeni nu mai putea fi în siguranţă şi mulţi oameni cinstiţi şi respectabili au fost trimişi în mină pentru crima de a fi rostit numele lui Amon, iar denunţătorii au intrat în posesia averii lor în numele lui Aton.

Am povestit cu anticipaţie toate aceste lucruri, pentru a-mi explica mie însumi cum de a fost posibil să se întâmple ceea ce s-a întâmplat.

Chiar în acea noapte, am fost chemat urgent la palatul de aur, fiindcă faraonul a avut o criză puternică de epilepsie şi medicii se temeau că va muri; ei voiau să împartă responsabilitatea morţii lui cu mine, dacă tot le vorbise faraonul atât de favorabil despre mine. El era inconştient de câteva ore, mâinile şi picioarele îi erau reci şi nu i-am simţit pulsul. Dar el şi-a recăpătat cunoştinţa, din gura lui a început să curgă sânge, fiindcă în timpul delirului îşi muşcase cu putere limba. Când şi-a revenit, el a ordonat ca toţi medicii de la Casa Vieţii să plece şi nu m-a reţinut decât pe mine lângă el. După ce ei au plecat, mi-a spus:

Anunţă corăbierii şi pe toţi aceia care-mi sunt prieteni şi care vor să mă urmeze, fiindcă vreau să plec din Teba; viziunea mea mă va conduce pe un pământ care nu aparţine nici unui zeu şi nici unui om. Acest pământ îl voi închina lui Aton, voi construi acolo un oraş, care va fi oraşul lui Aton, şi niciodată nu mă voi mai întoarce în Teba.

Şi el a mai spus:

Oamenii din Teba sunt înveninaţi. De atâta ură, nu a avut parte niciunul dintre strămoşii mei, nici chiar de la popoarele duşmane. Voi părăsi Teba, o voi lăsa să-şi rumege tenebrele.

Era în plin extaz şi a vrut să fie imediat purtat până la corabie, cu toate că era bolnav; nici nu a vrut să audă sfaturile pe care i le-am dat.

Dar Horemheb mi-a spus:

Lasă că este mai bine aşa, poporul Tebei va avea ceea ce a dorit, faraonul Akhenaton va face ceea ce doreşte şi fiecare va fi mulţumit, aşa că se va restabili liniştea în Egipt.

Akhenaton avea o expresie rătăcită, ochii lui priveau în gol şi mi-am spus că, poate, hotărârea lui era bună, fiindcă schimbând locul, văzând alţi oameni în jurul lui, care să nu-l urască, se va vindeca. L-am însoţit pe faraon în călătoria din josul Nilului şi el a fost atât de nerăbdător, că nici nu a vrut să mai aştepte familia regală şi a plecat înaintea tuturor, escortat de corăbiile de război ale lui Horemheb.

Corabia uşoară a faraonului, cu pânzele desfăşurate, a început să plutească pe Nil şi Teba a dispărut în urma noastră cu templele şi obeliscurile ei cu vârfuri aurite, au dispărut şi cei trei munţi care străjuiesc de-o eternitate Teba. Dar Teba a fost cu noi şi ne-a urmărit tot drumul, fiindcă fluviul forfotea de crocodili înspăimântători, care loveau apa cu cozile lor mari, şi am văzut de o sută de ori o sută de cadavre umflate de apă şi nu era nici un stufăriş lângă mal unde să nu vezi vreun cadavru eşuat, din cauză că veşmântul sau părul i se încurcase în stuf. Pentru zeul lui Akhenaton muriseră atâţia oameni, dar el, faraonul, nu a văzut cadavrele, fiindcă s-a odihnit în cabina corăbiei regale, pe covoarele moi, în timp ce slujitorii îi ungeau trupul cu uleiuri parfumate şi ardeau mirodenii împrejurul lui, ca el să nu simtă mirosul pestilenţial al cadavrelor.

După zece zile de călătorie, Nilul a fost din nou curat şi faraonul, întremat, s-a putut urca pe punte să privească peisajul. Pământul era galben, fiindcă era vară, ţăranii strângeau recolta şi seara mânau vitele la Nil ca să le adape, păstorii cântau din fluiere, iar când au aflat că faraonul călătoreşte pe Nil în corabia regală, oamenii din satele de la mal au apărut cu ramuri de palmier să-l salute pe faraon. Mai mult decât de pe pe urma oricărui leac pe care i l-am dat eu, uitându-se la oamenii bucuroşi, care agitau ramurile de palmier şi-i slăveau numele, faraonul s-a simţit sănătos ca niciodată şi a poruncit să fie ancorată corabia, a coborât pe mal şi le-a vorbit oamenilor, le-a atins mâinile şi a binecuvântat cu mâinile lui copiii şi femeile, care, probabil, nu l-au mai uitat niciodată. Chiar şi oile, timide, se apropiau de el şi-i miroseau veşmintele şi el râdea fericit. Nu se apăra de soare, fiindcă discul solar era zeul lui. Chiar dacă era un zeu ucigaş în zilele toride de vară, totuşi, era zeul lui şi el îşi expunea faţa la soare şi pielea lui era aprinsă, avea febră, spiritul lui era răscolit de pasiune, ochii îi erau în flăcări.

Când venea noaptea, faraonul veghea la proră şi privea stelele. Într-o astfel de noapte, mi-a spus:

— Voi împărţi toate domeniile zeului fals celor care nu au altă avere decât pielea de pe ei şi care-şi câştigă pâinea cu munca braţelor lor, ca ei să fie fericiţi şi să slăvească numele lui Aton. Le voi dărui lor toate pământurile, inima mea va fi fericită când voi vedea copii sănătoşi, femei care râd şi bărbaţi care muncesc în numele lui Aton, fără să urască pe nimeni, fără să se teamă de nimic.

El a mai spus:

— Inima omului este plină de tenebre şi nu aş fi crezut niciodată că aşa este, dacă nu aş fi văzut cu ochii mei. Fiindcă lumina din sufletul meu este curată, eu nu înţeleg tenebrele. Când lumina străluceşte în inima mea, eu uit că există întuneric în alte inimi. Dar este un adevăr că mulţi oameni nu-l pot înţelege pe Aton, cu toate că îl văd, cu toate că simt dragostea lui, fiindcă ei au trăit într-un veşnic întuneric, ochii lor nu înţeleg lumina şi ei se tem că lumina îi va orbi. De aceea, îi voi lăsa în pace şi nu-i voi mai deranja, dacă ei nu mă vor deranja şi nu-mi vor dispreţui zeul; mă voi înconjura numai cu aceia care mă iubesc, voi trăi împreună cu ei şi nu mă voi mai îndepărta de ei niciodată, fiindcă nu mai vreau să încerc acele înspăimântătoare dureri de cap pe care le-am încercat, care-mi schingiuiesc spiritul şi care sunt o nelegiuire pentru Aton.

Contemplând stelele, mi-a spus:

Urăsc noaptea, nu iubesc tenebrele, mi-e teamă de noapte şi nu-mi plac stelele, fiindcă atunci când strălucesc pe cer, şacalii ies din ascunzişurile lor şi leii rag; atât şacalii cât şi leii sunt însetaţi de sânge. Pentru mine, Teba este o noapte, de aceea, am părăsit-o, scârbit de toţi bătrânii ei şi de toţi zeii ei falşi. Speranţa mea este în tineri şi în copii, fiindcă ei vor aduce primăvara lumii, după ce vor înţelege doctrina lui Aton, ei se vor purifica de rău şi, apoi, toată lumea se va purifica de rău. Vreau să schimb învăţătura din şcoli, să înlocuiesc textele vechi de lectură cu texte noi. Doresc să se simplifice scrierea, fiindcă nu e nevoie de imagini pentru a înţelege ceea ce este scris, vreau să se folosească scrierea simplă, care se poate învăţa mai repede, ca să nu mai existe diferenţă între scribi şi oamenii din popor. Oamenii din popor vor învăţa scrisul, vreau ca în oricare sat din Egipt, cât de mic va fi el să fie, să existe un om care să ştie să citească mesajele pe care eu le voi trimite, fiindcă le voi scrie despre toate lucrurile pe care oamenii vor dori să le cunoască.

Cuvintele lui mă îngrozeau, fiindcă eu cunoşteam deja noua scriere, care era uşor de învăţat şi de citit, dar această scriere nu era sacră şi nici nu era atât de frumoasă şi de bogată ca scrierea veche, de aceea, toţi scribii adevăraţi o dispreţuiau. I-am spus:

Scrierea populară este urâtă şi grosolană şi nici nu este sacră. Oare ce se va alege din Egipt dacă fiecare om va şti să scrie? Aşa ceva nu a mai fost niciodată. Dacă toţi oamenii vor şti să scrie, nimeni nu va mai vrea să muncească, pământul va rămâne fără lucrători şi poporul nu va trage nici un profit de pe urma faptului că va şti să scrie şi să citească, dimpotrivă, va muri de foame.

Nu ar fi trebuit să-i vorbesc aşa, fiindcă el s-a întristat deodată, deşi fusese atât de entuziast puţin mai înainte, şi a exclamat:

Atât de aproape de mine sunt tenebrele. Tenebrele cresc lângă mine, Sinuhe. Chiar şi tu te îndoieşti de bunele mele intenţii? Oare şi tu eşti un obstacol în drumul meu? Dar, cu toate tenebrele de care sunt înconjurat, află că adevărul arde în mine ca focul şi ochii mei văd dincolo de toate obstacolele. Aşa cum alţi ochi văd doar când privesc printr-o apă limpede, eu văd lumea care va fi. În acea lume nu va mai fi nici ură, nici teamă, oamenii vor împărţi pâinea între ei ca fraţii, nu vor mai fi nici bogaţi, nici săraci, toată lumea va fi la fel şi fiecare va şti să scrie şi să citească ceea ce eu voi scrie. Nimeni nu va mai spune altui om „sirian murdar” sau „negru mizerabil”, fiecare om va fi fratele fiecărui om şi nici războaie nu vor mai fi. Iată ce văd ochii mei, iată ce inima mea simte, este o forţă ciudată în ea, o bucurie, îmi este teamă că inima mea să nu plesnească de preaplinul din ea.

Nu mă mai îndoiam că el este nebun, i-am recomandat să se întindă şi să se odihnească puţin şi l-am rugat să bea o licoare calmantă. Dar cuvintele lui se răsuceau ca un pumnal în inima mea şi eram gata-gata să-i împărtăşesc doctrina. Am văzut oameni aparţinând multor altor popoare, ştiam că, dacă făceai abstracţie de veşminte, obiceiuri şi zei, oamenii erau la fel, oriunde vor fi locuit ei, am văzut multe oraşe şi, la urma urmelor, toate oraşele se asemănau, între ele. Ca medic, puteam să afirm, fără nici o ezitare, că nu era nici o deosebire între un egiptean bogat şi un egiptean sărac, între un egiptean şi un sirian; de altfel, datoria unui medic este să aline suferinţa oricui. De aceea, i-am spus inimii mele: „Nebunia lui este mare şi se datorează, fără îndoială, bolii lui sacre, dar, în acelaşi timp, nebunia lui este plăcută şi contagioasă, chiar dacă mintea mea cugeta că o astfel de lume pe care el vrea să o construiască nu poate exista decât, probabil, în ţara de Dincolo”.

Dar inima mea a strigat că adevărul lui este mai mare decât toate adevărurile lumii care s-au rostit până atunci şi inima mea a spus că, în numele acestui adevăr, îl voi urma pe el, chiar dacă ştiu că sângele şi moartea îi vor însoţi paşii şi că, dacă va trăi destul de mult, ar putea transforma Egiptul într-o ruină.

În întunericul nopţii, m-am uitat la bolta înstelată şi mi-am spus: „Eu, Sinuhe, sunt un străin în lumea aceasta şi nici nu ştiu cine m-a născut. Prin voia mea am ajuns medicul săracilor din Teba, aurul şi argintul nu mă atrag şi cu toate că prefer o gâscă friptă pâinii goale şi vinul apei, nimic nu-mi este atât de necesar încât sa nu pot renunţa la el. Atunci, dacă tot nu sunt legat de nimic, de ce nu l-aş susţine în slăbiciunea lui pe faraon? de ce n-aş fi alături de el? de ce nu l-aş încuraja, dar fără să-l mai tulbur cu îndoielile mele? Fiindcă el este faraon, are puterea în mâinile lui, fiindcă nu există în lume ţară mai bogată şi mai fertilă decât Egiptul, poate că Egiptul ar putea supravieţui acestei încercări. Şi, dacă ar fi posibil să se realizeze în Egipt ceea ce voieşte el, va începe o altă epocă a lumii, toţi oamenii vor fi fraţi, nu va mai exista un om mai bogat sau mai sărac decât altul. Niciodată încă nu i s-a oferit omului aşa o ocazie de a-şi realiza aspiraţiile; norocul este că el s-a născut faraon şi nu cred că o asemenea ocazie se va mai repeta vreodată, aşa că adevărul ar putea ieşi învingător”.

Aşa am început să visez eu cu ochii deschişi în corabia regală, care se legăna pe valurile Nilului; vântul nopţii purta mirosul de grâu pârguit şi vânturat. Era rece noaptea, îmi erau reci mâinile şi picioarele. Mi-am schimbat gândurile şi am spus descurajat inimii mele: „Ce bine ar fi fost dacă s-ar fi aflat şi Kaptah aici, mi-ar fi prins bine să ascult vorbele lui. Chiar dacă eu sunt un medic renumit şi pot vindeca multe boli, tot nu pot face nimic, lumea este atât de bolnavă şi trăieşte în atâta mizerie, încât nici cel mai înţelept medic, mai înţelept decât toţi medicii lumii, nu ar putea-o vindeca de răul care o macină; chiar de-ar şti să vindece toate bolile, medicina nu are nici o putere. La fel, el, faraonul, care poate vindeca sufletul omenesc, el nu poate fi pretutindeni şi nu i-ar ajunge o viaţă pentru a forma pe alţii, care să vindece umanitatea. Sunt oameni care au inima atât de împietrită, încât adevărul este indiferent pentru ei”.

Bineînţeles, Kaptah mi-ar fi spus: „Chiar dacă va veni o vreme când nu vor mai fi nici săraci, nici bogaţi, întotdeauna vor exista oameni înţelepţi şi oameni proşti, oameni vicleni şi oameni naivi. Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi întotdeauna. Cel puternic pune piciorul pe grumazul celui slab, cel viclean profită de cel naiv şi-l face să muncească pentru el, fiindcă omul este un animal mincinos şi chiar şi atunci când este bun, nu este în întregime bun. Nu este posibil ca un om să devină aşa, deodată, bun, după ce s-a sculat din somn. Tu ai văzut deja unde s-a ajuns din cauza bunătăţii faraonului. Cei care-l ridică cel mai mult în slăvi sunt, fără îndoială, crocodilii din Nil şi corbii, care au mâncat pe săturate în numele lui Aton”.

Faraonul mi-a vorbit şi eu i-am vorbit inimii mele, dar inima mea era slabă şi neputincioasă.

În cea de-a cincisprezecea zi am ajuns pe pământul care nu aparţinea nici unui zeu şi nici unui om. Colinele se vedeau departe, în zare, albastre şi aurii, pământul nu era cultivat, erau doar câţiva păstori în acel loc, care locuiau în nişte colibe din stuf la malul Nilului. Acolo, faraonul a coborât din corabie şi a binecuvântat pământul în numele lui Aton, acolo urma să fie construit Oraşul Orizontului lui Aton, noua capitală a Egiptului.

Una după alta, soseau în fiecare zi corăbii şi bărci. După câteva zile, toţi constructorii şi arhitecţii cei mai buni din Teba şi din tot Egiptul îl urmăreau pe faraon, care le explica unde doreşte să fie străzile, unde doreşte să fie construit palatul de aur şi templul lui Aton şi, pe măsură ce soseau oamenii de la curte, unde urmau să fie construite palatele lor. Imediat, au început lucrările pentru construcţia cheiului, unde urmau să acosteze corăbiile, dar mai întâi au fost alungaţi păstorii şi colibele lor au fost distruse. Pentru constructori, faraonul a ales un loc în afara oraşului şi, mai înainte a de începe construcţia propriu-zisă a oraşului, ei au trebuit să-şi construiască propriile case din lut, cinci străzi de la nord la sud şi cinci străzi de la răsărit la apus, fiecare casă cu aceeaşi înălţime, fiecare casă cu câte două camere; după aceea, în fiecare casă vatra a fost în acelaşi loc, în fiecare casă covoarele pe care se dormea erau amplasate la fel şi oalele de bucătărie la fel, fiindcă faraonul a dorit ca toţi constructorii să fie egali între ei şi să locuiască în pace în oraşul lor slăvind numele lui Aton.

Dar slăveau ei oare numele lui Aton? Dimpotrivă, amărâţi, îl blestemau pe Aton şi-l blestemau şi pe faraon, pe care nu-l puteau înţelege, fiindcă îi adusese din oraşul lor în acel deşert, fără străzi şi fără cârciumi, plin doar de nisip şi de stuf. Niciuna dintre femeile constructorilor nu era mulţumită, fiindcă fiecare dintre ele ar fi vrut să aprindă focul pentru pregătirea mâncării în faţa casei, după cum erau obişnuite, dar faraonul interzisese acest lucru. Ele mutau fără încetare, mormăind, covoarele şi vasele de bucătărie dintr-un loc în altul, fiindcă, oricât de sărac ar fi cineva, încearcă să se înşele singur şi să-şi aranjeze lucrurile altfel decât vecinul său, nimeni nu poate să suporte uniformitatea. Cele care aveau mulţi copii le pizmuiau pe cele care nu aveau, fiindcă se bucurau de un spaţiu de locuit mai mare. Celor obişnuiţi cu podeaua din pământ bătătorit, pardoseala din argilă li se părea nesănătoasă şi murdară, iar cei care erau obişnuiţi cu argila spuneau că argila din Oraşul Orizontului lui Aton nu era argilă adevărată, ci argilă blestemată, fiindcă crăpa la spălare.

Ei ar fi vrut să planteze legume în faţa caselor lor, pe stradă, cum erau obişnuiţi, şi nu erau mulţumiţi de terenurile dăruite de faraon în afara oraşului, spuneau că acolo nu este suficientă apă şi se văitau că nu pot să care bălegarul până acolo, ca să îngraşe pământul. Ei îşi întindeau rufele ca să se usuce pe frânghii care traversau strada şi-şi ţineau caprele în casă, deşi faraonul le interzisese, din motive de curăţenie şi pentru a-i proteja pe copii.

Eu încă nu am mai văzut oraş cu oameni atât de nemulţumiţi şi arţăgoşi ca oraşul constructorilor, atâta timp cât a durat ridicarea noii capitale. Până la urmă, s-au adaptat şi s-au resemnat, au încetat să-l mai blesteme pe faraon şi nu s-au mai gândit la fostele lor case, după care suspinaseră atât, în care, de fapt, nici nu doriseră să se mai întoarcă vreodată. Totuşi, au ţinut în continuare caprele în casă, fiindcă faraonul n-avea cum să-i împiedice să o facă.

Apoi au venit inundaţiile şi iarna, dar faraonul nu s-a mai întors în Teba; se încăpăţânase să locuiască în continuare pe corabia regală şi de acolo guverna ţara. Fiecare piatră pusă, fiecare coloană ridicată îl bucurau şi adesea, văzând cum se ridicau frumoasele case din lemn de-a lungul străzilor, râdea răutăcios, fiindcă-i aminteau de Teba, şi gândindu-se la Teba, simţea cum otrava i se strecura în suflet. El a folosit tot aurul pe care a putut să-l ia de la preoţii lui Amon pentru construirea Oraşului Orizontului lui Aton, iar pământurile zeului blestemat au fost împărţite săracilor care voiau să se ocupe de cultivarea lui. Fiecare corabie care naviga în susul fluviului era oprită în Oraşul Orizontului lui Aton şi toată încărcătura îi era cumpărată, aşa că faraonul şi-a făcut duşmani peste duşmani în Teba, iar preţul lemnului şi pietrei a crescut foarte mult în acea vreme şi un om putea câştiga o avere dacă cumpăra la prima mână bârne de lemn din Oraşul Orizontului lui Aton. Pe lângă constructorii de la început, încetul cu încetul, au mai venit mulţi alţii, care locuiau în bordeie de trestie la malul apei şi confecţionau cărămizi din argilă. Ei au construit străzile şi canalele de irigaţie, ei au săpat lacul sacru al lui Aton în parcul faraonului. Dună ce au trecut inundaţiile, pe Nil au fost aduşi cu corăbiile arbuşti şi arbori care au fost plantaţi în oraş, au fost aduşi chiar şi pomi fructiferi, aşa că faraonul, în următoarea vară, a putut culege cu mâna lui primele curmale, smochine şi rodii care s-au copt în oraşul lui Aton.

Ca medic, eu am avut foarte mult de lucru, fiindcă în timp ce faraonul se vindecase, se simţea bine şi se bucura de oraşul care se ridica în deşert, li se întâmplau multe accidente oamenilor care drenau pământul şi constructorilor. Iar înainte de a fi terminat de construit cheiul, crocodilii au atacat mulţi oameni care trebuiau să intre în apă şi să lucreze. Nimic nu este mai îngrozitor ca strigătul disperat ai unui om pe jumătate prins în gura unui crocodil, care-l trage pentru a-l devora în ascunzişul său. Faraonul, ocupat doar de adevărul lui, nu vedea aceste lucruri, însă proprietarii de corăbii au plătit vânători de crocodili aduşi din Egiptul de Jos, care trebuiau să cureţe fluviul de aceste animale îngrozitoare. Mulţi susţineau că crocodilii ar fi venit în urma corăbiei, care l-a dus pe faraon de la Teba în Oraşul Orizontului lui Aton, eu nu pot să spun că nu va fi fost aşa, fiindcă ştiu că crocodilii, deşi sunt nişte animale teribil de rele, sunt inteligenţi. Totuşi, este greu de crezut că crocodilii vor fi făcut o legătură între corabia faraonului şi cadavrele care pluteau pe Nil, în ciuda inteligenţei lor.

Dar, până la urmă, inteligenţa nu i-a ajutat la nimic, fiindcă, după ce au fost vânaţi cu înverşunare de oamenii din Egiptul de Jos, plătiţi cu cupru de corăbieri au abandonat Oraşul Orizontului lui Aton, ceea ce, de fapt, este o dovadă în plus că sunt nişte animale inteligente. Iar după aceea, reşedinţa lor a fost mai în josul Nilului, aproape de Memfis, acolo unde Horemheb îşi instalase cartierul general de război.

Trebuie să povestesc că, după ce apele s-au retras în matca lor, în Oraşul Orizontului lui Aton au sosit Horemheb şi nobilii de la curte. Horemheb a venit doar pentru a-l convinge pe faraonul Akhenaton să renunţe la hotărârea lui de dizolvare a armatei Egiptului. Faraonul îi ordonase să-i concedize pe negri şi pe şardani şi să-i trimită acasă la ei, dar Horemheb, sub diverse pretexte, a amânat să execute acest ordin, fiindcă el se aştepta ca revolta să izbucnească în Siria şi nu se înşela când prevedea acest lucru şi, dacă ar fi fost aşa, acolo ar fi trimis, mai degrabă, trupe. După tulburările din Teba, negrii şi şardanii nu mai erau agreaţi în tot Egiptul şi orice egiptean scuipa cu dispreţ când vedea un negru sau un şardan.

Dar faraonul Akhenaton nu voia să renunţe la hotărârea lui şi Horemheb şi-a pierdut timpul în zadar. Conversaţia lor se desfăşura în fiecare zi la fel. Horemheb spunea:

— În Siria domneşte o mare nelinişte şi garnizoanele de acolo sunt slabe. Nu cred că mă înşel când afirm că Aziru aţâţă ura sirienilor împotriva Egiptului şi, fără îndoială, până la momentul potrivit, ei nu se vor revolta pe faţă.

Iar faraonul Akhenaton spunea:

Ai văzut mozaicul de pe pardoseala palatului meu, executat în stilul cretan, cu raţe care-şi iau zborul din stuf? Nu-mi mai tot vorbi despre revolte posibile în Siria, eu nu cred că aşa ceva este posibil, fiindcă i-am trimis fiecărui rege crucea vieţii. Şi, în mod deosebit, Aziru este prietenul meu. Ca dovadă a prieteniei lui, după ce a primit crucea vieţii, pe care i-am oferit-o, el a construit în ţara amoriţilor un templu în cinstea lui Aton. Mai bine, vino să-ţi arăt coloanele lui Aton din faţa palatului meu, mi-a fost la început teamă că nu vor fi arătoase, dar arată bine, chiar dacă sunt construite din cărămizi. Mă îngrozesc numai la gândul că sclavii şi-ar putea risca viaţa muncind la carierele de piatră pentru Aton, de aceea am preferat cărămida. Dar, revin la Aziru, fiindcă observ că eşti nervos când îţi vorbesc despre coloanele lui Aton, tu nu ai de ce să te îndoieşti de cinstea lui, fiindcă eu am primit de la el numeroase tăbliţe de argilă şi el se arată foarte interesat de Aton şi, dacă tu doreşti, pot să-ţi arăt acele epistografe pentru a te convinge, arhivarii le-au pus în ordine.

Horemheb spunea:

Dacă insişti, pot să împrăştii apa din trupul meu pe aceste tăbliţe, ele sunt la fel de meschine şi de mincinoase ca şi el. Dar, dacă tu eşti atât de hotărât să dizolvi armata Egiptului, permite-mi cel puţin să întăresc posturile de la frontieră, fiindcă deja triburi din sud pătrund cu cirezile lor pe păşunile Egiptului, iar în ţara Kuş au mutat pietrele de hotar şi au incendiat satele aliaţilor noştri negri şi, nu-i de mirare, fiindcă în satele acelea, casele sunt construite din stuf.

Akhenaton răspundea:

Nu cred că ei au intenţii rele, este sărăcia aceea care-i împinge la astfel de fapte. Aliaţii noştri ar trebui să împartă cu triburile din sud păşunile, am să le trimit şi lor crucea vieţii. Nici nu cred, de altfel, că ei dau foc intenţionat satelor, singur ai spus că aceste case de stuf iau foc uşor şi nu trebuie, pentru câteva incendii, acuzaţi toţi oamenii triburilor din sud. Dar, dacă tu vrei, n-ai decât să întăreşti graniţele cu Siria şi cu ţara Kuş, fiindcă misiunea ta este să asiguri securitatea Egiptului şi eu sunt de acord ca soldaţii să păzească graniţele, însă eu nu vreau nicidecum, o armată regulată în Egipt.

Horemheb spunea:

În orice caz, Akhenaton, prietenul meu nebun, ai putea să-mi permiţi să reorganizez tot sistemul de gardă din ţară, fiindcă soldaţii eliberaţi din armată jefuiesc case, lovesc cu ciomegele oameni care li se împotrivesc şi fură de la ţărani până şi pielea de pe ei, aşa încât, ţăranii nici nu au cum să-şi mai plătească impozitele.

Atunci, faraonul Akhenaton îi spunea pe un ton povăţuitor:

Vezi, Horemheb, acestea sunt consecinţele faptului că nu te-ai supus ordinelor mele. Dacă tu le-ai fi vorbii soldaţilor mai multe despre Aton, ei nu ar fi ajuns să jefuiască, fiindcă ar fi cunoscut ce înseamnă binele şi adevărul; acum, în inima lor, încă mai sălăşluieşte întunericul, loviturile pe care tu ai dat ordin să li se tragă, încă le ard spinările şi ei nu ştiu ce fac. Ai observat că şi cea de-a doua fiică a mea a învăţat să meargă? Uite, Meritaton se plimbă ţinând-o de mână pe cea mică; ele au şi o gazelă cu care se joacă şi le însoţeşte la plimbare. În rest, nu am nimic împotrivă, dacă pe soldaţii reformaţi din armată îi vei plăti să păzească graniţele Egiptului, de jur-împrejur, dar nu vreau ca ei să fie într-o armată instruită pentru război, fiindcă neîncrederea generează neîncredere şi noi trebuie să le arătăm ţărilor vecine că Egiptul nu doreşte război, orice ar fi să se întâmple.

Oare nu ar fi mai înţelept să vindem carele de luptă lui Aziru sau hitiţilor, fiindcă ei ar plăti bine, atât pentru care cât şi pentru cai? întreba ironic Horemheb. Înţeleg că tu nu vrei să întreţii o armată, care să consolideze puterea Egiptului, tu preferi ca toate bogăţiile Egiptului să fie înghiţite de mlaştini şi de cărămizi.

În felul acesta ei discutau în fiecare zi. Până la urmă, cu toată încăpăţânarea lui, Horemheb nu prea s-a ales cu nimic din ceea ce voia. Totuşi, faraonul l-a numit pe Horemheb comandant al trupelor de frontieră şi al gardienilor din tot Egiptul, numai că gardienii nu trebuiau să aibă decât lănci cu vârfuri din lemn, acesta era ordinul faraonului, cât despre numărul lor, Horemheb era liber să hotărască.

Aşa că, Horemheb a convocat toţi şefii de gardă din toate zonele Egiptului la Memfis, fiindcă Memfisul era în mijlocul Egiptului, la frontiera dintre Ţara de Jos şi Ţara de Sus. Tocmai când urma să se îmbarce pe corabia lui de război, pentru a pleca în Memfis, au sosit mesagerii cu epistografe alarmante din Siria, aşa că, speranţa s-a aprins în inima lui Horemheb. Aceste mesaje spuneau că regele Aziru, informat despre tulburările din Teba, hotărâse că este cel mai potrivit moment pentru a lua cu asalt oraşele din apropierea frontierei. Megidonul, care era cheia de la poarta Siriei, se răzvrătise, trupele lui Aziru asediau cetatea, de aceea, garnizoana egipteană din Megidon cerea ajutor faraonului.

Dar faraonul i a spus lui Horemheb:

Eu cred că Aziru nu are nici o vină, el este un bărbat pătimaş, care se înfierbântă repede, dar el este corect; mai degrabă cred că reprezentanţii mei din Megidon îl vor fi jignit în vreun fel, de aceea a atacat el cetatea. Dar, ca treburile să meargă mai bine, ceva tot pot face, îmi pare rău că nu m-am gândit mai înainte la acest lucru. Uite, fiindcă un oraş al lui Aton se construieşte aici, în ţara pământului negru, ca să protejeze Egiptul, trebuie să construiesc şi în Siria un oraş al lui Aton, chiar şi în ţara Kuş. Aceste oraşe ale lui Aton pe care le voi ridica vor fi oraşele de unde vor fi guvernate Siria şi ţara Kuş. Megidonul este la răscrucea drumurilor caravaniere, cred că Megidonul ar fi putut fi cel mai bun loc. Din păcate, acum sunt tulburări în Megidon, aşa că nu-i tocmai timpul potrivit pentru a construi acolo oraşul lui Aton. Dar tu mi-ai vorbit mai demult despre Ierusalim, unde tu ai înălţat un templu lui Aton, în timpul războiului cu khabirii, război pentru care nu te voi putea ierta niciodată. Este drept că nu este aşa de bine aşezat ca Megidonul, dar acolo va fi oraşul lui Aton şi capitala Siriei, chiar dacă acum Ierusalim nu este decât un sat mizerabil.

După ce a ascultat aceste vorbe ale faraonului, Horemheb şi-a rupt cravaşa de aur în bucăţi, le-a aruncat la picioarele faraonului, apoi, fără să mai rostească nici un cuvânt, a plecat şi s-a îmbarcat pe corabia de război cu care trebuia să ajungă în Memfis ca să reorganizeze gărzile.

În perioada când Horemheb a fost în Oraşul Orizontului lui Aton, am avut timp să-i povestesc în tihnă, seara, despre tot ceea ce am văzut şi ceea ce mi s-a întâmplat în Babilon, în ţara Mitanni, ţara Hatti şi în Creta. El a ascultat cu atenţie aprobându-mă, din când în când, ca şi cum lucrurile despre care îi povesteam îi erau deja cunoscute şi a admirat pumnalul pe care mi-l dăruise comandantul hitit al portului. De multe ori, el m-a întrerupt ca să-mi pună nişte întrebări prosteşti ca, de exemplu: „Soldaţii din Babilon îşi încep marşul cu piciorul stâng, ca egiptenii, sau cu piciorul drept, ca hitiţii?”; sau m-a întrebat: „Oare caii de rezervă ai hitiţilor aleargă înhămaţi alături de ceilalţi cai care trag carele de luptă ori sunt în spatele carelor?” Una dintre cele mai ciudate întrebări ale lui Horemheb mi s-a părut întrebarea: „Câte spiţe au roţile de la carele de război hitite? Oare sunt întărite cu metal?”

Nu mă îndoiesc că el punea nişte întrebări atât de copilăreşti, fiindcă era soldat. Am observat de multe ori că soldaţii se interesează în detaliu de lucruri lipsite de importanţă, la fel ca şi copiii care se amuză să numere câte picioare au miriapodele. Cel mai ciudat este că el şi-a însemnat pe papirus tot ceea ce eu i-am povestit despre roţi, despre poduri şi despre râuri, şi-a însemnat chiar şi numele oamenilor despre care i-am povestit şi, dacă am văzut că este atât de interesat de asemenea detalii, l-am sfătuit să i se adreseze lui Kaptah, fiindcă şi Kaptah este tot atât de copilăros ca şi el şi-şi aduce aminte tot felul de detalii fără importanţă. În schimb, Horemheb nu a fost câtuşi de puţin interesat despre ceea ce i-am povestit în legătură cu citirea ficatului de berbec şi nici nu şi-a notat nimic; într-o oarecare măsură am fost enervat de indiferenţa lui, fiindcă eu am făcut un efort deosebit ca să-mi amintesc despre toate cele o mie de porţi, poduri, canale şi caverne ale ficatului.

În orice caz, Horemheb a plecat furios din Oraşul Orizontului lui Aton şi faraonul s-a bucurat din tot sufletul de plecarea lui fiindcă nesfârşitele discuţii pe care le avusese cu Horemheb îl enervau şi, numai când îl vedea pe Horemheb, îi apucau durerile de cap. Imediat după ce Horemheb a plecat, faraonul mi s-a adresat visător:

Nu este exclus ca însuşi Aton să dorească ca Egiptul să piardă Siria şi, dacă este aşa, oare cine sunt eu să mă opun dorinţei lui Aton? Va fi mai bine pentru Egipt, fiindcă bogăţiile Siriei au ros din inima curată a Egiptului. Din Siria au venit în Egipt luxul, fastul, viciile, desfrâul şi toate obiceiurile urâte. Dacă pierdem Siria, Egiptul va reveni la o viaţă simplă şi curată şi va trăi pentru adevăr, ceea ce nu poate fi decât de dorit pentru Egipt. În Egipt trebuie să înceapă noua viaţă, apoi să se răspândească în toată lumea credinţa în Aton.

Inima mea s-a răzvrătit împotriva vorbelor lui şi i-am spus:

Pe fiul şefului garnizoanei din Simyra îl cheamă Ramses, el este un băiat vioi, cu nişte ochi căprui şi mari şi-i place să se joace cu pietre colorate. Eu l-am îngrijit când a fost bolnav de vărsat de vânt. Iar în Megidon locuieşte o egipteancă, care a venit să mă caute în Simyra, din cauza reputaţiei mele de mare medic. Burta ei era foarte umflată, eu am operat-o şi a avut norocul sa trăiască. Avea o piele moale ca lâna şi, ca toate femeile din Egipt, deşi era bolnavă şi avea febră, păşea elegant.

Eu nu înţeleg de ce-mi povesteşti despre lucruri care nu au legătură cu nimic, Sinuhe. Oare nu te simţi bine? a întrebat Akhenaton, care desena distrat imaginea unui templu pe care-l vedea în spiritul lui; el îi deranja continuu pe arhitecţi cu desenele şi cu explicaţiile lui, cu toate că nu se pricepea deloc la arhitectură.

I-am răspuns:

Mă gândeam la soarta egiptenilor din Siria şi l-am avut pentru o clipă în faţa ochilor pe micuţul Ramses, cu gura sfărâmată şi cu fruntea năclăită de sânge. Şi am văzut-o şi pe acea femeie din Megidon, goală, însângerată, în curtea cetăţii şi pe soldaţii amoriţi cum îi profanează trupul. Desigur, gândurile mele sunt neînsemnate în comparaţie cu gândurile tale şi un suveran nu are timp să mediteze asupra sorţii unui oarecare Ramses sau unei oarecare femei delicate, chiar dacă ei sunt egipteni.

Atunci, faraonul a început să-şi frământe mâinile, să ameninţe văzduhul cu pumnii strânşi, ochii i s-au tulburat şi el a urlat la mine:

Sinuhe, oare tu nu înţelegi că, dacă eu trebuie să hotărăsc asupra morţii şi vieţii altora, prefer să moară sute de egipteni decât să moară mii de sirieni? Dacă voi începe un război în Siria pentru a-i salva pe egiptenii care locuiesc acolo, în război vor muri mai mulţi egipteni şi sirieni decât egiptenii care vor fi salvaţi. Află că şi un sirian este un om ca oricare egiptean, şi în trupul lui bate o inimă, şi el are o femeie, şi el are copii. Dacă eu voi răspunde răului cu rău, ceea ce va urma nu va putea fi decât rău. Dar, dacă răspund răului cu bine, răul care urmează va fi mai mic. Eu nu vreau să aleg moartea, dacă tot am de ales între moarte şi viaţă. De aceea, îmi închid urechile la vorbele tale. Nu-mi mai vorbi despre Siria, dacă vrei să trăiesc, dacă mă iubeşti, fiindcă numai gândul la Siria îmi tulbură mintea, îmi sfâşie inima şi-mi doresc moartea. Crede-mă, un singur om nu poate suporta multă vreme durerea întregii lumi. Lasă-mă-n pace în numele lui Aton şi al adevărului meu.

Şi-a aplecat capul într-o parte, ochii lui erau roşii de durere, buzele lui mari tremurau. De aceea, l-am lăsat în pace, dar în urechile mele auzeam răcnetele amoriţilor, care împingeau cu berbecii de asalt în zidurile Megidonului, urletele femeilor violate de soldaţii amoriţi în corturile lor de lână. I-am poruncit inimii mele să mă lase în pace şi nu am mai auzit plânsul Megidonului, fiindcă îl iubeam pe faraon, chiar dacă era nebun sau, poate, tocmai din cauza nebuniei lui, fiindcă nebunia lui era mai frumoasă decât înţelepciunea altor oameni.

Trebuie să mai povestesc despre oamenii de la curte, care l-au urmat pe faraon în Oraşul Orizontului lui Aton, fiindcă ei trăiseră dintotdeauna în palatul de aur al faraonului din Teba şi singurul scop al vieţii lor era ca să trăiască în apropierea faraonului, să zâmbească atunci când faraonul zâmbea şi să-şi încrunte sprâncenele când el şi le încrunta. Aşa făcuseră şi taţii lor mai înainte de ei şi de la taţii lor moşteniseră funcţiile regale şi demnităţile lor, altceva nu ştiau decât să-şi compare demnităţile între ei. Printre ei, exista un demnitar care purta sandalele regale, dar care niciodată nu se încălţase el însuşi singur, un paharnic regal, care nu văzuse niciodată cum se strivesc strugurii, un brutar regal, care nu văzuse niciodată cum se face pâinea, un purtător al cutiilor cu unguente, un circumcizor regal şi mulţi alţi demnitari. Eu însumi eram trepanatorul regal, dar nimeni nu aştepta de la mine să-l trepanez pe faraon, totuşi, eu mă deosebeam de ei prin faptul că eram capabil să execut o trepanaţie şi, cine ştie, poate chiar fără ca, după aceea, faraonul să moară.

Toţi aceşti demnitari au ajuns veseli în Oraşul Orizontului lui Aton, în corăbii împodobite cu flori, ca-ntr-o călătorie de plăcere, înconjuraţi de curtezane şi de un impresionant număr de ulcioare cu vin. Noaptea se odihneau în corturi, ziua sub acoperişul foişoarelor de pe malul Nilului, mâncau, beau şi se bucurau de viaţă; apele se retrăseseră după inundaţii, era primăvară şi aerul de la ţară era proaspăt ca vinul nou, păsările ciripeau în copaci şi porumbeii gângureau. Ei aveau o mulţime de sclavi şi de servitori, aşa că locul în care îşi instalaseră corturile era ca un mic oraş. Nu erau în stare nici să se spele singuri pe mâini sau să-şi protejeze faţa cu uleiuri şi, fără sclavii lor, ar fi fost neajutoraţi ca şi copiii de ţâţă care încă nu au învăţat să meargă.

Cu toate acestea, ei îl urmăreau cu atenţie pe faraon, care le arăta locurile unde vor fi construite străzi şi case, iar servitorii lor îi urmau pas cu pas, protejând capetele lor preţioase împotriva insolaţiei. Ei se interesau activ de construcţia caselor lor, fiindcă, uneori, însuşi faraonul punea cu mâna lui o cărămidă la locul ei. De aceea, ridicau şi ei cărămizi şi râdeau unii de alţii, deoarece mâinile lor, obişnuite să atingă numai lucruri netede şi moi, se jupuiau doar la atingerea unei cărămizi, iar pe doamnele de la curte le-a apucat chiar pofta de frământat argila, îngenuncheate pe pământ ca sclavele. Dacă erau tinere şi frumoase, profitau de această aşa-zisă muncă ca să se expună înfăşurate doar cu o fâşie de pânză în jurul coapselor, spre a le fi admirat trupul, ca femeile simple care măcinau grâul. Dar, în timp ce ele frământau argila, sclavele le apărau de soare, ţinând umbreluţe deasupra capetelor lor; când se plictiseau, ele abandonau pământul, lăsând o dezordine de nedescris în urma lor. Lucrătorii constructori înjurau de necaz şi dădeau jos toate cărămizile pe care demnitarii le aşezaseră greşit cu mâinile lor. În faţă, nu le înjurau niciodată pe curtezanele tinere, dimpotrivă, se uitau la ele cu plăcere şi le trăgeau, câteodată, uşor, o palmă, cu mâinile lor asprite de muncă, şi ele ţipau surprinse şi pasionate. Dar când vreo curtezană bătrână şi urâtă se încumeta să se apropie de ei încurajându-i la lucru sau le atingea cu admiraţie muşchii robuşti şi le mângâia obrajii în numele lui Aton, se puneau pe înjurat şi lăsau, din neatenţie, ziceau ei, să cadă pe picioarele ei vreo cărămidă. Demnitarii curţii erau foarte mândri de aşa-zisa muncă a lor şi fiecare se lăuda cu numărul de cărămizi pe care le ridicase şi îi arăta faraonului jupuiturile de pe mâinile lui, pentru a-i intra în graţii. Dar, după puţină vreme, ei s-au plictisit de jocul acesta şi s-au apucat de grădinărit şi de săpat gropi în argilă precum copiii. Grădinarii îi invocau pe toţi zeii să-i apere de curteni şi-şi blestemau soarta, fiindcă curtenii mutau dintr-un loc în altul puieţii abia plantaţi şi arbuştii şi le stricau şanţurile făcute pentru scurgerea apei. Grădinarii îi numeau pe curteni „Copiii lui Seth”, fiindcă în fiecare zi ei descopereau un alt loc, care, după părerea lor, era potrivit pentru un bazin cu peşti, şi se apucau de săpat. Nu trebuie să se înţeleagă că intenţiile demnitarilor erau rele; ei nu înţelegeau că-i deranjează pe lucrători, dimpotrivă, credeau că le sunt de un real folos şi seara, obosiţi de-atâta praf şi soare, sorbeau cu nesaţ vinul şi se mândreau cu munca lor.

Dar, până la urmă, s-au săturat de toate aceste jocuri şi nu mai obişnuiau să le practice, aşa că-şi petreceau toată ziua în corturile răcoroase, numai că, din cauza puricilor de nisip, care luaseră cu asalt locurile lor de odihnă, nu mai aveau linişte toată noaptea şi nu puteau dormi, iar dimineaţa veneau la mine să le dau balsamuri împotriva pişcăturilor de purici. Dar, după o vreme, scârbiţi şi sătui de Oraşul Orizontului lui Aton, mulţi au plecat înapoi la domeniile lor sau au călătorit pe ascuns în Teba, ca să se distreze, dar cei mai fideli faraonului au rămas; stăteau la umbra corturilor, beau vin rece şi jucau zaruri omorându-şi timpul, câştigau sau pierdeau aur, haine şi podoabe, după cum le era norocul, şi se consolau astfel pentru monotonia vieţii.

Din zi în zi, pereţii caselor creşteau şi, numai după câteva luni, totul a fost gata. Oraşul Orizontului lui Aton crescuse din deşert cu grădinile lui minunate, ca-ntr-o poveste. Cât a costat construirea acestui oraş, nu m-am încumetat să socotesc. Ceea ce ştiu este că tot aurul lui Amon nu a fost de ajuns. Atunci când s-au desfăcut ferecăturile uşilor depozitelor din temple, depozitele erau deja golite, fiindcă preoţii lui Amon, presimţind furtuna, împărţiseră deja aurul între cei care rămăseseră fideli lui Amon.

Trebuie să povestesc că familia regală se împărţise în două, deoarece marea mamă regală a refuzat să-şi urmeze fiul în deşert. Teba era oraşul ei şi palatul de aur care clipea în albastru şi aur roşiatic, în mijlocul grădinilor şi zidurilor lui, pe malul Nilului, fusese construit de Amenhotep pentru ea, fiindcă Amenhotep o iubise mult, chiar dacă marea mamă regală Tiy nu fusese decât fata unui păsărar sărac din Egiptul de Jos. De aceea, ea nu a vrut să renunţe la Teba; prinţesa Baketaton a rămas cu mama sa, iar purtătorul sceptrului, care stătuse la dreapta faraonului, a rămas în Teba să guverneze şi să împartă dreptatea de pe scaunul regal, în faţa unui sul de piele pe care era scrisă legea, aşa că, pentru oamenii din Teba, nimic nu se schimbase, atâta doar că faraonul dispăruse, dar nimeni din Teba nu-i ducea dorul.

Chiar şi regina Nefertiti întârziase în Teba, fiindcă pentru nimic în lume nu ar fi fost de acord să nască în altă parte decât în Teba, unde erau medicul ei şi vrăjitorii negri. Ea a născut în Teba o a treia fată care a primit numele Ankhsenaton. Mai târziu, Ankhsenaton a ajuns regină. Pentru a-i uşura naşterea, la fel cum procedaseră şi la celelalte două naşteri anterioare, vrăjitorii negri, foarte pricepuţi la astfel de treburi, i-au dat o formă prelungă craniului copilului, iar după ce prinţesa a crescut, toate femeile de la curte, care copiau ţinuta familiei regale, s-au coafat şi şi-au fardat faţa în aşa fel, încât capetele lor să pară prelungi şi înguste. Cele trei prinţese aveau întotdeauna capetele rase, fiindcă se mândreau cu frumuseţea capetelor lor. Artiştii le admirau, sculptau şi pictau portretele lor, fără să se îndoiască că aşa ceva nu s-ar fi putut întâmpla fără ajutorul vrăjitorilor negri.

După naşterea acestei fiice, Nefertiti a sosit în Oraşul Orizontului lui Aton şi s-a instalat în palatul care abia fusese terminat. Ea a lăsat în Teba haremul faraonului, fiindcă era iritată deja după ce şi a treia oară născuse tot fată şi nu voia ca faraonul să-şi irosească bărbăţia cu alte femei. Akhenaton nu a avut nimic de obiectat, pentru că el era sătul de obligaţia de a trece prin harem şi nici nu-şi dorea o altă femeie şi cred că oricine vedea frumuseţea reginei Nefertiti, care după a treia naştere părea mai tânără şi mai înfloritoare decât oricând, îl putea înţelege. Dacă era atât de frumoasă din cauză că-i pria Oraşul Orizontului lui Aton sau din cauza farmecelor făcute de vrăjitorii negri, nu ştiu.

Astfel, într-un singur an, se ridicase din deşert Oraşul Orizontului lui Aton şi vârfurile semeţe ale palmierilor se legănau de-a lungul drumurilor şi rodiile se coceau roşii în grădini şi lotuşii îşi deschideau florile sângerii în heleşteie. Tot oraşul era ca o mare grădină plină de flori, casele erau graţioase ca nişte pavilioane de plăcere şi coloanele lor din lemn de palmier şi din trestie erau zvelte şi acoperite cu picturi multicolore. Grădinile ajungeau până în case, fiindcă pe pereţi erau pictaţi palmieri şi stuf, care se înclinau în bătaia vântului, podelele erau, de asemenea, pictate şi printre stuf se vedea cum înoată peşti de toate culorile, raţele păreau că-şi iau zborul direct de pe podele. În acest oraş nu lipsea nimic din ceea ce poate bucura inima omului, gazele îmblânzite se plimbau prin parcuri, pe străzi treceau căleşti uşoare, trase de cai împodobiţi cu pene de struţ şi de savoarea îmbătătoare a mirodeniilor din toată lumea erau pline toate bucătăriile caselor.

Aşa era Oraşul Orizontului lui Aton şi când a venit din nou toamna, când rândunelele au ieşit din nămol şi au început să zboare în stoluri neliniştite deasupra fluviului umflat, faraonul Akhenaton a anunţat la ceremonia de sacralizare că oraşul a fost construit în cinstea zeului Aton şi-i aparţine lui Aton. Au fost ridicate patru stele, în fiecare direcţie, câte una. Stelele marcau limitele oraşului şi pe fiecare stelă era scris că Aton binecuvântează cu razele lui pe faraon şi pe familia faraonului, iar pe una dintre stele textul era mai lung: acolo scria că faraonul nu va părăsi niciodată acest pământ făgăduit lui Aton. Pentru această ceremonie de sacralizare, constructorii făcuseră drumuri pietruite în toate cele patru zări şi faraonul, în caleaşca lui de aur, însoţit de familia regală în căleşti şi litiere, de toţi nobilii şi de toate curtezanele, care aruncau generos flori în toate părţile, au străbătut drumurile pietruite, iar din flaute şi din instrumentele cu coarde au fost cântate imnurile pentru Aton.

Şi, fiindcă faraonul Akhenaton nu voia să părăsească oraşul lui Aton nici după moarte, a trimis oameni care să construiască în munţii din est, pe terenul promis lui Aton, mormintele eterne. Lucrările au durat atât de mult, încât ei nu s-au mai întors niciodată la casele lor. Dar constructorii mormintelor nu au dus niciodată dorul oraşelor de unde veneau, s-au resemnat şi chiar au fost mulţumiţi că trăiau în Oraşul Morţilor în umbra faraonului, fiindcă nu le lipsea grâul, uleiul din oalele lor nu se termina niciodată şi femeile lor năşteau copii sănătoşi.

Dar, mai înainte de a se hotărî să construiască mormântul său şi cel al nobililor – şi nu trebuie uitat că Akhenaton a dăruit câte un mormânt fiecărui nobil care a vrut să locuiască cu el în Oraşul Orizontului lui Aton şi care credea în Aton – faraonul a dat ordin să se construiască în afara oraşului o Casă a Morţii, în care trupurile celor decedaţi să fie conservate pentru eternitate. De aceea, el i-a chemat din Teba pe cei mai burii spălători de cadavre şi pe cei mai buni îmbălsămători, fără să se neliniştească din pricina credinţei lor. Spălătorii şi îmbălsămătorii de cadavre, la drept vorbind, nu cred în nimic din cauza meseriei lor, doar măiestria lor are importanţă. Aceştia au călătorit cu o corabie neagră şi mai înainte ca ei să ajungă, a ajuns, dus de vânt, mirosul lor îngrozitor. Toţi oamenii din oraş s-au retras în casele lor cu capetele plecate, au ars tămâie şi au citit rugăciuni lui Aton. Dar mulţi l-au invocat pe Amon şi au făcut semnul lui sacru, fiindcă mirosul spălătorilor de cadavre le aducea aminte de Amon. Spălătorii şi îmbălsămătorii de cadavre au coborât de pe corabie cu tot echipamentul lor funebru şi ochii lor, obişnuiţi cu tenebrele, nu se puteau adapta la lumina atât de puternică a soarelui, de aceea, tot drumul şi-au blestemat zilele, fiindcă acea călătorie nu le-a fost deloc pe plac. După aceea, ei s-au dus la noua Casă a Morţii şi nu au mai ieşit de acolo, ca să nu-şi piardă mirosul cu care veniseră din Teba. Cum preoţii lui Aton aveau oroare de această Casă a Morţii, faraonul m-a desemnat pe mine cu supravegherea ei.

Aşa l-am reîntâlnit pe bătrânul Ramose, cel care se ocupa cu extragerea, spălarea şi conservarea creierului din trupurile morţilor. L-am strigat pe nume şi, după ce m-a privit îndelung, m-a recunoscut şi a fost foarte uimit să mă revadă. Şi, când am regăsit în el încrederea de altădată, am vrut să-mi sting neliniştea şi să ştiu dacă a reuşit răzbunarea mea împotriva acelei femei, care-mi făcuse atât de mult rău în Teba. De aceea, l-am întrebat:

Ramose, prietenul meu, îţi aminteşti oare de o femeie frumoasă, care a fost îmbălsămată în Casa Morţii după tulburările din Teba, al cărei nume, dacă îmi amintesc bine, era Nefernefernefer?

Cu grumazul lui încovoiat, el s-a uitat la mine clipind speriat clin ochii lui de broască ţestoasă şi mi-a spus:

Într-adevăr, Sinuhe, tu eşti primul nobil care îl numeşte pe un spălător de cadavre prieten. Inima mea este mişcată de respectul pe care mi-l arăţi şi ceea ce doreşti să ştii este, probabil, foarte important pentru tine, din moment ce mă numeşti „prietenul meu”. Să nu-mi spui că tu ai fost acel bărbat, care ne-a adus-o într-o noapte întunecată pe acea femeie acoperită cu o pânză neagră, fiindcă dacă tu ai fost acel bărbat, nici un spălător de cadavre nu ţi-ar putea fi prieten, dimpotrivă, dacă ei ar afla că tu eşti acela, care ai adus-o, ţi-ar împunge trupul cu cuţite înmuiate în otravă, ca moartea ta să fie îngrozitoare.

Cuvintele lui m-au cutremurat şi i-am spus:

N-avea decât să încerce s-o reînsufleţească oricine ar fi avut chef, nu încape nici o îndoială că ea îşi merita soarta, dar vorbele tale mă răscolesc şi n-aş vrea să cred că ea s-a deşteptat din moarte.

Ramose a spus:

Adevărul este că acea îngrozitoare femeie a întors pe dos toată Casa Morţii, fiindcă o femeie ca ea nu moare niciodată şi dacă totuşi moare, trupul ei ar trebui să fie ars, ca spiritul ei să nu aibă unde să se mai întoarcă. După ce au cunoscut-o toţi spălătorii de cadavre, numele a fost Setnefer, frumuseţea demonului.

Presimţiri cumplite îmi săgetau mintea şi l-am întrebat:

De ce vorbeşti despre ea ca şi cum ar mai fi încă acolo, în Casa Morţii? Chiar dacă ar fi fost îmbălsămată şi de şapte ori şaptezeci de zile, tot a trecut mai mult timp de atunci.

Ramose a agitat cu ură instrumentele lui de extracţie a creierului şi cred că m-ar fi omorât de furios ce era, dacă nu ar fi avut în faţă ulciorul cu cei mai bun vin din pivniţele faraonului, pe care i-l dăruisem. A cercetat nervos cu degetele sigiliul plin de praf ai ulciorului şi mi-a spus:

Noi nu ţi-am făcut nici un rău, Sinuhe, şi eu te-am iubit ca un tată şi aş fi vrut să lucrezi alături de mine în Casa Morţii, fiindcă-mi erai drag, de aceea te-am învăţat tot ceea ce eu ştiu. Noi am îmbălsămat trupurile părinţilor tăi cu cele mai bune uleiuri şi balsamuri, cum numai trupurile nobililor se îmbălsămează. Oare de ce ne-ai făcut răul şi ne-ai adus-o vie în Casa Morţii pe acea femeie îngrozitoare? Află că, mai înainte ca să apară ea, viaţa noastră era simplă şi liniştită, ne veseleam inima cu bere, ne bucuram când furam cate-o bijuterie de la vreun mort, fără să ne pese de poziţia socială pe care o avusese în viaţă sau dacă era bărbat ori femeie; mai câştigam câte ceva şi pe viscerele pe care le vindeam vrăjitorilor. Dar acea târfă a transformat Casa Morţii într-o grotă a infernului şi toţi bărbaţii au început să se bată între ei cu cuţitele pentru ea ca nişte câini turbaţi. Toate bogăţiile noastre, tot aurul şi argintul strâns şi ascuns de-a lungul anilor în Casa Morţii, totul s-a dus pe fundul ei. Pentru ea, nici cuprul nu era de dispreţuit, ea ne-a furat până şi veşmintele de pe noi, iar dacă vreunul era bătrân, ca mine, şi n-avea nici un chef s-o călărească, punea pe un altul, care deja-şi risipise toată averea, să-l jefuiască, ca să se mai poată distra o dată cu ea. Nici nu a fost nevoie de mai mult de trei ori treizeci de zile ca ea să ne cureţe de toată averea şi să ne lase în pielea goală. Şi când a băgat de seamă că nu mai are ce să câştige de la noi, şi-a bătut joc de noi şi ne-a umilit, şi doi spălători de cadavre, care se înfierbântaseră prea tare şi simţeau că nu mai pot trăi fără îmbrăţişările ei, s-au spânzurat, fiindcă ca nu mai voia să-i bage în seamă. După aceea, ea a plecat cu toate bogăţiile noastre, a fost imposibil de a o împiedica să le ia cu ea, fiindcă, dacă unul încerca să-şi recupereze aurul, se găsea întotdeauna altul care să-l împiedice, în speranţa că ea îi va zâmbi sau îl va mângâia. Ea ne-a risipit liniştea şi ne-a furat totul, cam trei sute de debeni în aur, fără să mai pun la socoteală argintul, cuprul, benzile de în şi uleiurile, tot ceea ce furasem în cursul anilor de la morţi. Însă ea a promis că, după un an, va reveni să ne salute şi să vadă ce economii am mai făcut între timp. De aceea, în Casa Morţii din Teba se fură acum mult mai mult decât înainte şi acum, spălătorii de cadavre s-au obişnuit să fure şi unii de la alţii, nu mai este nimeni mulţumit cu ceea ce poate să fure de la morţi, s-a dus complet liniştea noastră. Înţelegi de ce i s-a dat numele Sethnefer? Chiar dacă ea este frumoasă, de la Seth vine frumuseţea ei.

Aşa am aflat cât de prostească mi-a fost răzbunarea. Nefernefernefer plecase din Casa Morţii nepedepsită, mai bogată ca înainte şi mulţumită, fiindcă spălătorii de cadavre o iubiseră cu patimă. Singurul inconvenient trebuie să fi fost că o oarecare vreme nu-şi putuse profesa meseria din cauza mirosului care-i intrase în piele şi nu putea fi pe placul clienţilor ei bogaţi. Dar, desigur, avea şi ea nevoie de un pic de odihnă, după ce se tăvălise cu toţi spălătorii de cadavre. Până la urmă, mi-a părut rău şi inima mea a fost rănită încă o dată, fără ca ei să i se fi întâmplat nici un rău. Este o dovadă în plus că răzbunarea nu-ţi poate aduce nici o fericire, că bucuria răzbunării este de scurtă durată, se întoarce împotriva celui care a pregătit-o şi-i arde inima ca focul.

După ce am povestit despre toate acestea, trebuie să încep o nouă carte, în care să povestesc despre ceea ce s-a întâmplat în timpul în care faraonul Akhenaton a trăit în Oraşul Orizontului lui Aton şi despre evenimentele din Siria. Trebuie să mai povestesc despre Horemheb, despre Kaptah şi despre prietenul meu Totmes şi nu trebuie să uit să povestesc despre Merit. De aceea, trebuie să încep o altă carte.