Cartea a unsprezecea Merit

Oricine a privit nisipul care curge într-o clepsidră. Viaţa unui om curge la fel, dar nu poate fi măsurată cu nici o clepsidră. Pentru fiecare om există o măsură unică şi ceea ce i se întâmplă unui om nu i se poate întâmpla altui om. Din păcate, acest mare şi sublim adevăr nu poate fi înţeles în întregime decât la bătrâneţe, când timpul este deja risipit, când nimic esenţial nu mai urmează să se întâmple. Atunci când unui om i se întâmplă multe şi când inima lui este încercată de neaşteptate schimbări, o singură zi poate fi mai lungă decât un an sau doi de viaţă simplă şi monotonă.

În Oraşul Orizontului lui Aton am învăţat să observ acest adevăr, fiindcă acolo timpul trecea ca apa unui râu repede şi viaţa mi se părea un vis scurt, un cântec frumos, care se pierde într-o clipă şi acei ani, pe care i-am trăit alături ele faraonul Akhenaton în palatul de aur au trecut mai repede decât un singur an din tinereţe, deşi în acest timp au fost şi călătorii şi zile încărcate de evenimente, care mi s-au părut mai lungi decât un an.

În acea vreme nu am mai acumulat cunoştinţe noi şi nici nu mi-am mai sporit îndemânarea, ci am folosit ştiinţa şi abilitatea pe care le acumulasem în tinereţe în diferitele ţări prin care umblasem, aşa cum albinele, în zilele de iarnă, consumă mierea produsă mai înainte, când pomii fuseseră în floare.

Dar cine ştie? Poate că timpul îmi mai şlefuise inima, la fel cum, încetul cu încetul, apa erodează piatra, poate că inima mea se schimbase în acea vreme, fără ca eu să fi băgat de seamă, fiindcă în acele vremuri nu fusesem atât de singur ca altădată. Poate că eram mai liniştit ca înainte şi nici nu mă mai mândream atâta cu ştiinţa mea, ca până atunci, dar poate că modestia mea din acel moment nu era nicidecum un merit al meu şi venea doar de la faptul că, în acea vreme, Kaptah nu a locuit împreună cu mine, fiindcă el rămăsese în Teba. unde se ocupa de îngrijirea averii mele şi de propria lui cârciumă, al cărei nume era „Coada crocodilului”. El locuia în casa mea din Teba.

Trebuie să spun că oraşul lui Akhenaton trăia scufundat în el însuşi, în visele şi în viziunile faraonului. Lumea din afara oraşului nu avea nici o importanţă, ca şi cum tot ceea ce se petrecea dincolo de stelele lui Aton de la hotarele lui era la fel de depărtat ca imaginea lunii reflectată în apă, ca şi cum singura realitate era aceea care se petrecea în Oraşul Orizontului lui Aton. Mai târziu, am gândit că totul nu a fost decât o iluzie şi, cine ştie, poate că oraşul lui Akhenaton, cu toate acelea care s-au întâmplat acolo, au fost doar umbre şi frumuseţi de suprafaţă şi că adevărate au fost doar foametea, suferinţa şi moartea, cu care s-au luptat oamenii dincolo de pietrele de hotar ale frumosului oraş. Toate lucrurile dezagreabile care l-ar fi putut tulbura îi erau ascunse faraonului Akhenaton sau dacă era neapărată nevoie de decizia faraonului pentru o afacere neplăcută, aceasta era învelită în văluri delicate, îndulcită cu miere, parfumată cu plante aromate şi prezentată cu prudenţă, pentru a nu-i provoca faraonului dureri de cap. Aşa se întâmpla adesea, fiindcă oamenii erau slabi şi nimeni nu voia să-şi piardă favorurile faraonului povestindu-i prea des despre lucruri dezagreabile. Dar cred că se întâmpla aşa şi din prea multă dragoste pentru ei, fiindcă fiecare dintre cei care l-au iubit a încercat să-l scutească de suferinţe şi nelinişti atât cât a putut. Chiar şi lucruri mărunte şi eşecuri neimportante îl tulburau pe faraon mai mult decât pe oricare om obişnuit şi nu putea să doarmă şi-i reveneau crizele de epilepsie şi mulţi care îl iubeau se temeau că va muri, dacă ar cunoaşte realitatea din afara Oraşul Orizontului lui Aton.

Cum faraonul Akhenaton dorea să trăiască doar pentru adevăr, cred că el însuşi i-ar fi pedepsit aspru pe toţi aceia care, din dragoste faţă de el, i-au ascuns adevărul, numai că ochii lui erau orbi pentru lucrurile care nu-l interesau şi tot ceea ce se petrecea în afara oraşului lui era, pentru el, mai subţire decât umbra. De fapt, adevărul poate fi povestit în diferite feluri: şi un adevăr amar poate fi prezentat în culori calde, ca abia să se portă observa că este un adevăr crud.

În acea vreme, guverna în Teba preotul Ay, purtătorul sceptrului, cel care stătea la dreapta faraonului şi, de fapt, Teba rămăsese în continuare capitala celor două regate, deoarece faraonul lăsase acolo tot ceea ce, în aparatul administrativ, era, după părerea lui, dezagreabil, ca: perceptorii de impozite, comerţul şi justiţia, despre care nici nu voia să audă, şi el avea încredere în Ay, fiindcă îi era socru şi fiindcă era un om foarte ambiţios. Aşa că preotul Ay era, în realitate, suveranul celor două regate: tot ceea ce avea legătură cu viaţa oamenilor, fie ei ţărani sau orăşeni, depindea de el. După căderea lui Amon, nici o putere nu mai rivaliza în Egipt: cu puterea faraonului, care era, de fapt, puterea lui Ay. Iar Ay era mulţumit şi spera că, încetul cu încetul, cei care încă se mai agitau pentru Amon se vor linişti. De aceea, pentru ei, nimic nu era mai agreabil decât Oraşul Orizontului lui Aton, care-l ţinea pe faraon departe de Teba, şi el făcea tot ceea ce-i era în putere şi contribuia cu plăcere la construirea şi înfrumuseţarea oraşului lui Akhenaton şi trimitea fără încetare alte şi alte bogate daruri, ca oraşul să-i placă şi mai mult faraonului.

În felul acesta, într-adevăr, calmul ar fi putut să se instaleze din nou şi poate că ar fi putut fi din nou ca înainte – însă fără puterea lui Amon – numai că faraonul Akhenaton era ca un băţ la roată sau ca piatra care poate răsturna carul.

Alături de preotul Ay, în Memfis, la graniţa dintre cele două regate ale Egiptului, guverna Horemheb, şi el era răspunzător de ordinea din ţară şi de apărarea Egiptului, aşa că, la urma urmelor, în mâinile lui era puterea prin bastoanele perceptorilor de impozite şi forţa prin ciocanele tăietorilor de piatră, care îndepărtau şi distrugeau numele lui Amon de pe toate inscripţiile şi de pe toate imaginile, până şi în morminte, pentru că faraonul Akhenaton ordonase ca să fie deschis chiar şi mormântul tatălui său, pentru a fi şters numele lui Amon din toate inscripţiile de acolo. Ay nu protesta, atâta timp cât faraonul se mărginea la o activitate atât de puţin primejdioasă, dimpotrivă, el îl încuraja, ca gândurile faraonului să se concentreze doar asupra lui Aton şi faraonul să nu intervină în viaţa cotidiană a poporului.

Aşa că, după zilele de groază din Teba, Egiptul a fost, pentru un oarecare timp, ca o undă calmă, în care pacea nu era tulburată de nici o furtună. Preotul Ay a dispus ca de strângerea impozitelor să se ocupe fiecare şef de nomă şi a scăpat în felul acesta de o grijă. Iar şefii de nome au numit perceptori de impozite în fiecare sat şi în fiecare oraş, iar la rândul lor, perceptorii au lăsat această treabă în mâinile unor numeroşi ajutori şi subajutori, şi toţi s-au îmbogăţit repede, fiindcă, strângând dările, fiecare s-a îngrijit şi de partea sa cu ajutorul ciomegelor. Astfel încât, văzută din afară, situaţia era la fel ca înainte, şi cei săraci plângeau şi-şi turnau cenuşă-n cap, după ce treceau perceptorii, fiindcă la fel fusese în toate timpurile.

În Oraşul Orizontului lui Aton, naşterea celei de-a patra fiice a faraonului a fost un prilej de supărare, mai mare chiar decât pierderea Simyrei în Siria, şi regina Nefertiti a început să se teamă că fusese blestemată de vreun vrăjitor să nu nască decât fete, de aceea a pornit în călătorie spre Teba, să ceară ajutor vrăjitorilor negri frecventaţi şi apreciaţi de soacra ei. Este rar ca o femeie să nască patru fete una după alta, dar probabil că aşa era destinul lui Akhenaton, să nu aibă băieţi.

Cu trecerea timpului, veştile care veneau din Siria erau din ce în ce mai neliniştitoare şi, de fiecare dată când soseau veşti, mă duceam în arhiva regală ca să citesc noutăţile îngrijorătoare de pe tăbliţele de argilă. Citindu-le, aveam impresia că săgeţile şuierau pe lângă urechile mele, simţeam cum mirosul de fum al satelor incendiate îmi irita nările; după cuvinte respectuoase se ascundeau urletele oamenilor care mureau şi strigătele de ajutor ale copiilor schingiuiţi, fiindcă amoriţii erau sălbatici şi ei purtau războiul la ordinele ofiţerilor hitiţi, aşa că nici o garnizoană din Siria nu putea rezista atacurilor lor.

Am citit scrisorile regelui din Biblos şi ale prinţului din Ierusalim prin care ei, în numele vârstei şi credinţei lor, pe care le invocau, cereau ajutor faraonului şi-i aduceau aminte că fuseseră prietenii faraonului Akhetamon al III-lea şi, până la urmă, faraonul Akhenaton se satură să le mai asculte şi dădu ordin ca astfel de tăbliţe să fie duse direct la arhivă, fără a-i mai fi citite, aşa că doar scribii şi eu eram cei ce le mai citeam conţinutul, iar scribii nu aveau altă grijă decât să le dea un număr de ordine şi să le aşeze în arhivă, imediat după ce soseau.

Dar după ce a căzut şi Ierusalimul, ultimele oraşe din Siria fidele Egiptului, până la Jop, au încheiat alianţe cu regele Aziru.

Atunci, Horemheb a călătorit de la Memfis până la Oraşul Orizontului lui Aton, pentru a-i cere faraonului o armată cu care să organizeze rezistenţa în Siria; ca să călătorească în Siria fără o gardă impunătoare era fără sens, fiindcă şi-ar fi pierdut prestigiul de mare comandant şi nici nu ar fi reuşit să facă nimic acolo. Până atunci, Horemheb se limitase la un război secret şi trimisese aur în Siria pentru a-i încuraja pe ultimii apărători ai Egiptului. El i-a spus faraonului:

Permite-mi să înrolez un minimum de o sută de ori o sută de lăncieri şi de arcaşi şi o sută de care de luptă şi voi recuceri pentru tine toată Siria, fiindcă adevărul este că, după ce şi oraşul Jop va renunţa să reziste, Egiptul nu va mai avea nici o putere în Siria.

Faraonul Akhenaton a fost tare necăjit de căderea Ierusalimului, fiindcă el îşi pusese toată speranţa în Ierusalim, pe care îl dorea oraş al lui Aton, menit să facă pace în Siria. De aceea, el a spus:

Acest prinţ în vârstă din Ierusalim, al cărui nume nu mi-l amintesc, a fost prieten cu tatăl meu şi l-am văzut, pe când eram copil, în palatul de aur din Teba; avea o barbă mare. De aceea, ca recompensă pentru imensele Lui pierderi, îi voi chema în Egipt şi îi voi dărui aur, care să-i ajungă până la sfârşitul vieţii, deşi veniturile realizate din impozite au scăzut mult după încetarea comerţului cu Siria.

El nu mai are nevoie de aur şi nici de coliere egiptene, a spus Horemheb. Dacă iscoadele mele din Siria nu s-au înşelat, se pare că regele Aziru a poruncit ca din ţeasta lui să se confecţioneze o cupă frumoasă, şi după ce a fost aurită, această cupă a fost trimisă în dar regelui Suppiluliuma din Hattuşaş.

Faţa faraonului s-a întunecat când a auzit vorbele lui Horemheb, ochii lui au început să se înroşească, dar el a reuşit să se calmeze şi a spus liniştit:

Îmi este greu să cred aşa ceva despre regele Aziru, pe care îl credeam prieten cu mine, fiindcă mi-a mulţumit după ce a primit crucea vieţii pe care i-am trimis-o, dar, cine ştie, s-ar putea să mă fi înşelat şi inima lui să fie mai neagră decât gândesc eu că este. Dar tu, Horemheb, îmi ceri imposibilul când îmi vorbeşti despre lănci şi care de luptă, acum, când aflu că poporul murmură din cauza impozitelor prea mari şi că recoltele au fost proaste.

Horemheb a spus:

Pentru numele lui Aton al tău, dă mi doar un ordin, zece care de război şi de zece ori zece lăncieri, ca să pot pleca în Siria şi să salvez ceea ce încă se mai poate salva.

Dar faraonul Akhenaton a spus:

Tocmai din cauza lui Aton al meu, nu pot admite războiul, fiindcă el are oroare de orice curgere de sânge, de aceea prefer să renunţ la Siria. N-are decât Siria să fie liberă şi să se formeze o uniune a nomelor conduse de prinţii ei. Noi vom începe ca şi altădată comerţul cu Siria, fiindcă fără grâul Egiptului, Siria nu poate să existe.

Oare tu crezi că ei vor rămâne acolo, Akhenaton? a întrebat surprins Horemheb. Fiecare egiptean omorât, fiecare zid prăbuşit, fiecare oraş pierdut le sporeşte siguranţa şi îi incită să pornească mai departe. După Siria, vor urma minele de cupru din Sinai şi dacă Egiptul le va pierde, nu vom mai putea prelucra vârfuri pentru lăncile şi săgeţile noastre.

Eu cred că vârfurile de lemn sunt suficiente pentru apărare, a spus Akhenaton neliniştit. Ascultă, Horemheb, oare de ce îmi împungi urechile cu lăncile şi cu vârfurile tale de săgeţi? Îmi tulburi gândurile şi în capul meu au început să se amestece cuvintele imnului pe care abia l-am compus pentru Aton.

Şi după Sinai, va veni rândul Egiptului de Jos, a rostit amărât Horemheb. Aşa precum ai spus, Siria nu poate exista fără grâul Egiptului, deşi ştiu că acum importă grâu din Babilon, dar n-ai de ce să te temi de Siria, teme-te de hitiţi, fiindcă ambiţia lor nu are limită.

Auzind cele spuse de Horemheb, faraonul a început să râdă compătimitor, cum, de fapt, ar fi făcut orice egiptean cu bun-simţ,care ar fi auzit aceste cuvinte şi a spus:

Din vremuri de care nimeni nici nu-şi mai aduce aminte, nici un duşman n-a călcat pe Pământul Egiptului şi nimeni nu ar îndrăzni să o facă, fiindcă Egiptul este cea mai puternică şi mai bogată ţară din lume. Dar pentru a te linişti, fiindcă constat că tu trebuie să fi avut un coşmar, care te obsedează în continuare, am să-ţi povestesc despre poporul hitit. Toată lumea ştie că hitiţii sunt un popor sălbatic, care-şi cresc turmele de animale în munţii lor săraci, şi că alianţele noastre cu ţara Mitanni formează o fortăreaţă puternică împotriva lor. Chiar şi regelui lor, Suppiluliuma, eu i-am trimis crucea vieţii şi, la cererea lui, i-am trimis aur, pentru a pune în templul zeului lor o statuie a mea în mărime naturală. De aceea, el nu va veni niciodată să tulbure pacea Egiptului; el primeşte suficient aur, de câte ori cere, cu toate că poporul meu murmură din cauza impozitelor pe care i le percep.

Venele de la tâmplei lui Horemheb se umflaseră, fiindcă el era plin de indignare, dar era un bărbat obişnuit să-şi stăpânească emoţiile; nu a mai spus nimic şi m-a urmat când eu, în calitate de medic, am hotărât că este timpul să pun capăt întrevederii, fiindcă faraonul arăta foarte obosit.

Horemheb nu a scos nici o vorbă tot drumul, dar când am ajuns acasă la mine, şi-a lovit nervos coapsele cu cravaşa şi mi-a spus:

— Pe Seth şi şi pe toţi demonii, şi o baligă de bou este mai folositoare decât crucea vieţii lui. Dar ceea ce este mai de necrezut decât orice e că, dacă el se uită în ochii mei şi-mi mângâie prietenos umărul, eu cred în adevărul lui, lua-l-ar Seth de adevăr, chiar dacă ştiu prea bine că eu am dreptate. Pe Seth şi pe toţi demonii, el este încărcat cu o forţă magică în acest oraş vopsit şi împodobit ca târfă, ale cărui străzi miros a desfrânare. Într-adevăr, dacă toţi oamenii pământului ar putea fi aduşi în faţa lui, şi dacă ei ar vorbi fiecăruia şi l-ar mângâia pe fiecare cu degetele lui lungi şi moi, cred că lumea s-ar putea schimba, aşa cum doreşte el, numai că acest lucru este imposibil.

Ca să-l mai distrez, că prea era amărât, i-am spus că, cine ştie, poate că nu e chiar imposibil aşa ceva şi el s-a entuziasmat când ne-am pus pe dezvoltat ideea aceasta şi la sfârşit a spus:

Dacă ar fi posibil, m-aş încumeta să duc un război atât de mare, încât să supun toată lumea, ca după aceea, să aduc în faţa lui toţi bărbaţii, toate femeile şi toţi copiii din lume, cărora el să le insufle forţa sa magică, care să le transforme inimile. Adevărul este că, dacă eu mai rămân multă vreme în acest oraş, au să-mi crească ţâţe, ca la curtezane şi, cine ştie, poate că voi ajunge să alăptez şi copii de ţâţă.

Apoi, el şi-a îndemnat scribii să calculeze de cât timp ar fi nevoie în total dacă fiecare om din lume ar trece o clipă prin faţa faraonului Akhenaton, şi mi-a spus că noi am putea să trecem pe la prietenul nostru Totmes, ca să-i lăsăm pe scribi să calculeze în pace. Ideea era bună; Horemheb nu uitase de statuia pe care Totmes i-o promisese, iar eu ştiam că în beciul atelierului lui de sculptor erau multe amfore cu vinul cel mai un din Egipt. Ferestrele casei lui Totmes erau mari şi complet deschise, de aceea, în încăperi era o lumină puternică. Curtea din faţa casei lui era plină cu blocuri de piatră de diferite mărimi, ca-ntr-o carieră de piatră, iar casa, plină de sclavi şi de ucenici, care-l ajutau în munca lui; în încăperi era o pâclă densă de la culorile care se uscau şi de la pietrele care se şlefuiau. El a sosit în întâmpinarea noastră cu părul ud şi cu faţa acoperită de transpiraţie. Ochii lui erau înflăcăraţi şi ne-a spus că tocmai o ciopleşte în lemn pe regina Nefertiti şi că nu o putem deranja. Numai că regina Nefertiti, când a auzit glasurile noastre, ne-a invitat s-o vedem; pentru ea, era cel mai mare prilej de bucurie dacă bărbaţii o priveau şi-i admirau frumuseţea. Servitorii lui Totmes ne-au adus vin şi chiar şi Nefertiti a băut împreună cu noi pentru a-şi desfăta inima. Ea a ridicat frumoasele-i braţe, apoi şi le-a aşezat pe piept, l-a privit pe Horemheb cu ochii ei limpezi şi i-a spus:

Deseori m-am întrebat uimită, Horemheb, de ce oare nu-ţi iei o soţie, când atâtea femei de la curte suspină pentru tine. Fă-mi plăcerea şi povesteşte de ce nu vrei să iei o soţie dintre femeile de la curte, of, zei, ce incomod mai stau, acest Totmes este atât de plictisitor şi mă priveşte indiferent şi-mi cere să-mi sug obrajii, ca să pară mai subţiri, probabil că-n ochii lui, altfel sunt urâtă.

Horemheb a rămas uluit de întrebare şi faţa lui s-a întunecat, dar el a mai avut timp să se gândească la ce avea să-i răspundă, fiindcă Totmes a trântit furios dalta şi ciocanul pe podea şi a spus cu o voce obosită şi cu ochii în lacrimi:

Într-adevăr, această mare pisică regală are să mă-nnebunească pe mine cu vorbele şi cu ironiile ei; de la o zi la alta îmi sfâşie inima cu ghearele ei, deşi ştie bine că cine a văzut-o o dată nu se mai poate gândi la altceva decât la frumuseţea ei. Pentru numele lui Aton, lasă-mă-n pace, femeie teribilă, fiindcă este deja pentru a cincea oară de când schimb piatra ca să-ţi cioplesc chipul şi te-am cioplit în pietre de cinci culori diferite, m-apucă ameţeala când mă uit la faţa ta, la gâtul tău prelung la trupul tău, dar piatra încă nu trăieşte în mâinile mele. Este pentru prima oară când te cioplesc într-un lemn tare ca piatra şi am să-l vopsesc după aceea în culoarea unui lemn obişnuit, poate că în lemn vei trăi mai bine decât în piatră Cu pomeţii obrajilor supţi, eşti mai frumoasă şi mai plină de spirit decât oricare altă femeie din lume şi niciodată vreo femeie din toate timpurile nu a meritat mai mult ca tine să poarte coroana.

Între timp, Horemheb a avut timp să se gândească, şi-a recăpătat siguranţa şi, pe cărările deschise de Totmes, a spus:

Regească Nefertiti, oare cum aş mai putea să mă mai gândesc la o altă femeie, după ce te-am văzut pe tine? Nu le mai plânge atât pe femeile de la curte, m-am distrat destul de multe ori şi cu ele, ştiu că mâinile şi picioarele lor sunt netede ca o coajă de ou şi moi ca puful, dar capetele lor sunt goale ca bălegarul şi nu-i de mirare că trebuie să şi-l acopere cu peruci, ca să nu vadă toată lumea cât sunt de goale. Însă tu, Nefertiti, tu eşti o femeie înţeleaptă şi se vede acest lucru după ochii tăi limpezi şi inteligenţi, pe care i-ai moştenit de la tatăl tău, a cărui măiestrie de guvernare este mare, chiar dacă acum el este bătrân. Dar spune-mi, de ce nu-ţi foloseşti înţelepciunea, de ce nu i te adresezi faraonului, oprindu-l de la înec, de ce îl laşi să înoate spre apele adânci şi periculoase ale nebuniei lui, încât nici nu mai putem şti dacă stăm în cap sau în picioare şi ni se pare deja că negrul este alb?

Nefertiti a aruncat mai întâi o privire în jurul ei, apoi a spus clar, ca să auzim bine:

Bărbăţia lui este extrem de slabă şi dacă eu i-aş vorbi despre ceea ce tu mă sfătuieşti să-i vorbesc, ar dispărea cu totul curajul şi bărbăţia lui. Eu prefer să nu-i vorbesc despre problemele guvernării, chiar dacă s-ar prăbuşi tot Egiptul într-o prăpastie; pentru mine, mai important decât toate problemele Egiptului este ca eu să-i nasc un băiat. De aceea, nu vreau să-l îndepărtez de lângă mine, împuindu-i capul cu lucruri care îi sunt neplăcute. Eu nu vreau ca el să mă părăsească pentru o altă femeie. Dar, o dată cu scurgerea timpului, zâmbetul mi s-a rigidizat pe buze, tâmplele mi s-au împietrit de atâtea gânduri din nebunia lui şi fiecare mângâiere a lui începe să nu-mi mai placă, pântecele meu începe să împietrească, fiindcă eu trebuie să-mi înghit orice cuvânt ascuţit, care ar putea să-l rănească. Tu, Sinuhe, ca medic, poţi explica mai bine decât mine şi cred că tu cunoşti mai bine decât alţii destinul trist al soţiei regale. El a făcut din mine o vacă, una care rămâne grea în fiecare an, obrajii mei s-au dus, limpezimea ochilor mei s-a şters, trupul meu începe să se urâţească, cu toate că, la vârsta mea, ar trebui să mai fiu încă înfloritoare.

Noi am spus într-un singur glas că ea exagerează cu aşa-zisa influenţă pe care o are sarcina asupra trupului ei şi era adevărat ceea ce am afirmat noi, trupul ei era zvelt şi frumos ca al unei fete tinere. Apoi, ea şi-a desfăcut veşmântul ca să ne facem o părere sumară şi despre pântecele ei, care era, într-adevăr, foarte neted. Dar Totmes a căzut, aşa deodată, pe gânduri şi după aceea, a spus:

— Eu am fost atent şi am ascultat tot ceea ce ai spus tu, frumoasă Nefertiti, dar ceva tot nu am înţeles. Cum poţi afirma despre el că este slab în ceea ce priveşte bărbăţia, din moment ce tu nu ai avut o altă experienţă cu vreun alt bărbat, cu care să-l poţi compara?

De data aceasta, faţa reginei Nefertiti s-a întunecat şi ea a evitat să-l privească şi am văzut-o pentru prima dată nesigură, lucrul acesta m-a distrat şi mi-am dat seama că ea, în ciuda libertăţii cu care vorbea, îi era, de fapt, credincioasă faraonului. După ce a reflectat puţin, ea a spus:

Totmes este un bărbat indiscret, dar la ce altceva te poţi aştepta de la unul ca el, care s-a născut cu bălegar între degetele de la picioare. Totuşi, am citit şi eu versuri şi chiar dacă nu am fost aproape de un alt bărbat în afară de soţul meu faraonul, am văzut cum arată bărbaţii care lucrează la construcţia oraşului, după ce-şi dau la o parte pânza udă de transpiraţie din jurul şoldurilor, ca să se răcorească în Nil. Dar din versuri am înţeles mai mult decât din ceea ce au văzut ochii mei.

Ea a zâmbit nostalgic şi a rostit încet:

De ce nu sunt pânza de în care-ţi înfăşoară trupul?

De ce nu sunt uleiul parfumat care-ţi mângâie părul?

De ce nu sunt vinul care-ţi sărută buzele?

Adevărul este că din versuri am înţeles mai mult decât din ceea ce mi-au povestit ochii.

După aceea, ea a suspinat şi a spus:

Aşa spun versurile, numai că el îmi vorbeşte şi în pat numai despre Aton şi eu nu pot să cred că menirea pe lume a femeii este numai să rămână grea.

Oare ce fericire am eu că obrazul îmi este frumos, dacă nimeni altcineva decât vântul de primăvară nu mi l-a sărutat?

Totmes s-a apropiat de ea, vesel, ochii lui căprui străluceau şi el i-a spus:

Nefertiti, chiar dacă nu m-am născut într-un palat, m-am născut, totuşi, într-o cazarmă şi prin venele mele curge sânge de soldat, cu toate că mâinile mele însufleţesc doar pietrele. Nefertiti, este suficient ca tu să vrei şi vântul de primăvară îţi va săruta obrajii şi sângele fierbinte îţi va săruta trupul.

Nefertiti a zâmbit visătoare, dar ochii ei limpezi şi reci priveau undeva, departe. Ea a ridicat încet cupa, după aceea a răsturnat-o, şi vinul s-a pierdut în praful de pe podea. Apoi a pus cupa la locul ei, s-a ridicat, s-a îndreptat spre Totmes, i-a mângâiat părul ud, şi-a atins buzele de fruntea lui şi a suspinat uşor.

Nu era supărată din cauza conversaţiei, dimpotrivă, îi făcuse plăcere şi încă mai vibra de pe urma ei. După ce ea a plecat, i-am spus lui Totmes;

Ochii tăi strălucesc ca şi cum ai avea febră şi, pe lângă asta, transpiri continuu. Presupun că o scurtă călătorie ţi-ar prii şi te-ar mai odihni. În numele lui Aton, cred că ai fi înţelept dacă l-ai însoţi pe Horemheb la Memfis şi i-ai ciopli acolo statuia, ca să poată fi dusă apoi în oraşul lui, Hetnetsut, aşa după cum ai promis. Şi Memfis este un oraş frumos, şi acolo sunt fete frumoase şi se spune că vinul de Memfis este bun.

Horemheb s-a amestecat în vorbă şi a spus:

Dacă tot este să vorbim despre călătorii, cred că Sinuhe ar fi foarte înţelept dacă ar face o călătorie până la Teba şi s-ar uita cu atenţie în jurul lui tot drumul, fiindcă în acest oraş orb şi visător, nimeni nu m-ar putea crede dacă aş povesti despre ceea ce se petrece în Egipt şi despre ce vorbesc oamenii între ei. Te rog, Sinuhe, du-te la Teba, apoi întoarce-te şi povesteşte-i faraonului despre ceea ce ai văzut, fiindcă faraonul are încredere în vorbele tale şi îţi ascultă sfaturile, Sinuhe.

După aceea, el a scuipat pe jos, a şters cu piciorul podeaua şi a spus:

S-ar putea ca această Nefertiti să fie în pat teribil de bună, dar poate că mai bine-i numai s-o priveşti, fiindcă inteligenţa ei scăpărătoare înţeapă ca o lamă de cuţit şi gura îi este plină de viespi otrăvitoare; nu încape îndoială că, nu peste multă vreme, va începe să se distreze şi cu alţi bărbaţi, cu condiţia ca la aceştia să nu găsească nici un strop de feminitate.

Totmes s-a înfuriat de-a binelea după ce a auzit vorbele lui Horemheb, dar eu l-am liniştit şi apoi am spus:

Este adevărat că ar fi fost deja timpul să merg la Teba ca să-l întâlnesc pe Kaptah, dar patul meu de aici este plăcut, m-am obişnuit cu bucătarul care-mi pregăteşte mâncarea, picioarele mele sunt înmuiate şi nici trupului meu nu-i prea convine să se mai balanseze pe o corabie. Pe lângă toate acestea, nici nu ştiu dacă mă voi încumeta să-i povestesc faraonului despre ceea ce voi vedea, când lui îi place să i se povestească doar despre copii sănătoşi, despre femei şi despre bărbaţi care zâmbesc şi care preaslăvesc numele lui Aton. De aceea, Horemheb, nu-ţi pot promite că voi putea să-i povestesc lui despre acele lucruri care îl pot tulbura şi nelinişti. Am auzit, Horemheb, că însoţindu-te la Memfis, crocodilii se dovedesc a fi înţelepţi, fiindcă oamenii de ordine şi garda ta au grijă ca ei să nu rămână flămânzi, deşi bucuria lor nu mai este atât de mare ca în acele zile de groază din Teba.

Horemheb a sorbit dintr-o înghiţitură vinul din cupa lui, a umplut-o din nou şi a golit-o, după care a spus:

— Ai dreptate, aş dori să fiu crocodil când mă gândesc la viitorul Egiptului. Să fie aşa cum o fi să fie! Dacă nici Sinuhe nu vrea să mă ajute, nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să mă îmbăt, aşa cum fac de fiecare dată când mă gândesc la viitorul Egiptului guvernat de faraonul Akhenaton.

După ce Horemheb a plecat la Memfis, cuvintele lui au început să-mi răscolească sufletul şi am fost supărat pe mine însumi că nu-i sunt un bun prieten şi că sunt un rău sfetnic al faraonului. Dar patul meu era plăcut şi moale, dormeam bine noaptea sub baldachinul lui şi bucătarul îmi prepara păsări tăvălite în miere de albine şi nici friptura fragedă de antilopă nu lipsea de pe masa mea, iar apa se scurgea repede din clepsidră. Însă, într-una din zile, cea de-a doua fiică a faraonului, Meketaton. s-a îmbolnăvit grav, tuşea, obrajii ei de copil ardeau ca focul şi a început să slăbească atât de tare, că-i ieşeau oasele prin piele. Am încercat să-i dau leacuri fortifiante şi chiar şi aur dizolvat şi mi-am blestemat soarta, fiindcă abia se vindecase faraonul că trebuise să i se îmbolnăvească fata şi nu mai aveam o clipă de odihnă nici ziua, nici noaptea. Faraonul era neliniştit, fiindcă el îşi iubea foarte mult fiicele şi se obişnuise ca amândouă fetele mai mari, Meritaton şi Meketaton, să-l însoţească în fiecare zi în sala de recepţie a palatului de aur, ca de la balcon să arunce cu mânuţele lor decoraţii şi lanţuri de aur celor faţă de care faraonul voia să-şi arate favoarea. De fapt, faraonul Akhenaton s-a comportat ca oricare alt om şi, din cauza bolii, această fată i-a devenit cea mai dragă dintre toate cele patru fiice şi nu mai ştia ce să facă pentru ea, i-a dăruit mingi din argint şi din fildeş, i-a cumpărat un căţel foarte mic, care o însoţea peste tot ca un ghem, îi veghea somnul se culca la picioarele ei. Dar şi faraonul veghea şi slăbea de nelinişte şi se scula de multe ori pe noapte ca să asculte respiraţia bolnavă a fetei şi fiecare acces de tuse al ei îi lovea inima.

Cât de ciudată este natura umană, mă gândeam eu, dacă această fetiţă a faraonului a însemnat pentru mine mai mult decât propriile-mi bunuri din Teba, decât Kaptah, decât sărăcia, care se întindea ca o boală molipsitoare în tot Egiptul, decât toţi oamenii care, dacă nu mureau de foame în Egipt, mureau pentru Aton în Siria. Toată ştiinţa şi toată măiestria mea le-am risipit pentru ea – neglijând alţi bolnavi, nobili din Oraşul Orizontului lui Aton, care aveau dureri de stomac de la prea multă mâncare şi de la atâta îmbuibate, oboseală şi dureri de cap – fiindcă faraonul suferea. Dacă m-aş fi ocupat de durerile lor de cap, aş fi putut câştiga mult aur, dar eram sătul de aurul şi de plecăciunile lor, de aceea, fiindcă nu eram prea curtenitor cu pacienţii mei, se spunea: „Demnitatea de medic regal i s-a ridicat la cap lui Sinuhe şi, imaginându-şi că faraonul îi ascultă vorbele, uită ceea ce alţii îi spun lui”.

Când mă gândeam la Teba, la Kaptah şi la „Coada crocodilului”, inima mea era flămândă şi nici un fel de mâncare nu mi-ar fi putut potoli foamea. Observam cum părul de pe cap începea să mă părăsească şi că pe zi ce trecea craniul meu devenea mai chel sub perucă. Erau zile când uitam cu totul de îndatoririle mele şi visam cu ochii deschişi; călătoream din nou pe drumurile Babilonului şi simţeam în nări mirosul lanurilor de grâu şi mirosul argilei pe care călcasem atunci. Mă îngrăşasem mult în acea vreme, aveam un somn greu şi, după o scurtă plimbare, abia de mai puteam respira, aşa că obişnuiam să folosesc des litiera pentru a mă deplasa.

Şi inima mea era mai nepăsătoare ca altădată şi-mi spunea:

— Ţie îţi este bine acum, Sinuhe, patul tău este agreabil şi nici nu trebuie să-ţi câştigi pâinea din greu, din moment ce ai ajuns marele trepanator regal. Tu ai prieteni, care beau vin cu plăcere în compania ta, îţi respectă vorbele şi te consideră înţeleptul înţelepţilor. Ochii ţi se desfată privind frumuseţile dezvăluite de noua artă şi mulţi artişti ţi-au pictat, minunat şi plin de viaţă, chipul pe pereţi, fiindcă le-ai vindecat braţele care le tremurau de la atâta băutură. Însuşi faraonul a poruncit să ţi se construiască mormântul în acea pane a munţilor de unde răsare soarele şi pe pereţii mormântului tău vei trăi etern, binecuvântat de faraon şi de fiicele lui. De ce oare te-ai nelinişti pentru ziua de mâine, când fiecare zi va fi la fel ca ziua de astăzi? Şi chiar de nu va fi aşa, tor nu poţi să schimbi tu ceva, fiindcă eşti doar un om şi ai amestecat deja destul de mult amarul cu bucuria în cupa de fericire a lui Aton. De ce să-ţi pregăteşti necazuri ţie însuţi şi să provoci suferinţe ochilor tăi, fiindcă cel care ştie mai mult suferă mai mult; oare nu crezi că aceste vorbe sunt adevărate? Oare nu-i aşa?

În felul acesta discutam cu inima mea, dar, deodată, a început să se strecoare în mine neliniştea, erau gânduri care nu-mi dădeau pace: fiecare zi era la fel şi eu nu mai aveam nimic de aşteptat de la viitor, existenţa mea era goală. Atât de nebună este inima omului şi niciodată nu este mulţumită; face tot ceea ce poate ca să deranjeze pacea omului şi seamănă neliniştea în mintea lui, de aceea sunt scârbit de inima mea.

Dar când a venit toamna şi apele s-au umflat şi s-au revărsat, când rândunele băteau din aripi neliniştite, după ce, mai înainte, pe caniculă, se cufundaseră în nămolul de la malul Nilului, fiica faraonului s-a însănătoşit, a început să zâmbească şi nu mai simţea nici o durere în piept. Inima mea se zbătea ca rândunelele în zbor şi m-am îmbarcat pe o corabie şi am navigat în susul fluviului să văd din nou Teba, fiindcă faraonul mi-a permis să plec şi m-a rugat să opresc în fiecare sat şi să-i salut pe colonii cărora le dăruise pământurile zeului fals şi spera că noutăţile pe care i le voi povesti la întoarcere vor fi bune.

De aceea, am făcut numeroase escale şi ţăranii veneau să-mi vorbească şi pot spune că acea călătorie nu a fost câtuşi de puţin neplăcută, deoarece pe catargul corăbiei flutura flamura faraonului, patul meu era confortabil şi fiindcă apele se retrăgeau deja, nu era nici o muscă să mă deranjeze. Bucătarul meu mă însoţea şi din toate satele i se aduceau daruri, aşa că aveam întotdeauna mâncăruri proaspete. Dar ţăranii care veneau la mine erau slabi ca nişte schelete, femeile lor priveau cu teamă împrejur şi abia vorbeau, iar copiii lor erau bolnavi, plăpânzi şi cu picioarele strâmbe. Ei îmi arătau lăzile de grâu, care erau pe jumătate goale, şi grâul lor era plin de pete roşii, ca şi cum ar fi curs sânge peste el. Şi ei mi-au spus:

— Mai întâi, noi am crezut că nenorocirile astea se datoresc nepriceperii noastre, fiindcă, până acum, noi niciodată nu am mai cultivat pământul. Credeam că din cauza noastră culturile nu cresc şi vitele noastre mor, dar acum noi ştim că pământul pe care ni l-a dăruit faraonul este blestemat. Fiindcă noaptea, paşi nevăzuţi calcă în picioare culturile noastre, mâini nevăzute rup crengile pomilor fructiferi pe care noi i-am plantat, vitele mor fără nici un motiv, canalele de irigaţie sunt distruse, nu se ştie de cine, iar în fântâni găsim şobolani morţi, încât nici apă nu mai avem de unde bea. Deja mulţi dintre noi şi-au abandonat pământul şi s-au întors în oraş, încă şi mai săraci ca înainte, blestemând numele faraonului şi al zeului lui. Dar noi, cei care am mai rămas, am avut încredere până acum în crucea lui fermecată şi în mesajele pe care ni le-a trimis şi le punem în pari pe câmp, pentru a scăpa de lăcuste. Dar se pare că magia lui Amon este mai puternică decât cea a faraonului şi nu se întâmplă nimic bun când îl implorăm pe zeul faraonului să ne ajute. Credinţa noastră se clatină şi nu va mai dura mult şi vom abandona şi noi aceste pământuri blestemate, unde altceva mai bun decât moartea nu ne aşteaptă; deja, multe femei şi mulţi copii au murit.

Am mers să văd şcolile şi, când au văzut pe veşmintele mele crucea vieţii a lui Aton, mulţi învăţători şi-au ascuns beţele şi au făcut semnul lui Aton şi copiii s-au aşezat cu picioarele încrucişate, aliniaţi în rânduri şi abia se stăpâneau să nu se scobească în nas când se uitau la mine. Toţi învăţătorii mi-au spus cam aşa:

Este o nebunie dacă cineva ar putea crede că fiecare copil ar putea învăţa să scrie şi să citească, dar n-avem ce face, fiindcă noi îl iubim pe faraon, el este tatăl nostru, el este mama noastră şi îl respectăm ca fiu ai zeului lui. Totuşi, noi suntem bărbaţi instruiţi şi este o ofensă pentru demnitatea noastră că trebuie să stăm aici pe câmp şi să ştergem mucii acestor copii jegoşi şi să desenăm urât literele pe nisip, fiindcă nu avem nici tăbliţe, nici condeie, iar aceste litere noi, cu care trebuie să ne obişnuim, nu reflectă ştiinţa şi cunoştinţele pe care le-am acumulat cu atâta efort şi cheltuială. Munca noastră nu este răsplătită, fiindcă părinţii plătesc doar o parte din ceea ce ni se cuvine, berea lor este acră şi subţire, uleiul lor este rânced. Totuşi, încercăm în continuare să-i învăţăm pe copii, tocmai pentru a-i arăta faraonului că este imposibil ca toţi copiii să poată învăţa să scrie şi să citească şi că doar cei mai buni sunt capabili de aşa ceva. Şi, după părerea noastră, este o nebunie să înveţi fetele să scrie; aşa ceva, niciodată nu s-a mai întâmplat şi teamă ne este că scribii faraonului vor fi interpretat greşit cuvintele faraonului sau au greşit când au scris, o dovadă în plus că această scriere nouă este imperfectă şi proastă.

Eu am controlat cunoştinţele lor şi nu m-au mulţumit deloc; aveau feţele îmbuibate, ochii lor evitau să te privească direct, de fapt, aceşti învăţători erau scribi decăzuţi, pe care nimeni nu voia să-i mai angajeze. Instrucţia lor era insuficientă, ei acceptaseră crucea lui Aton doar pentru a-şi asigura pâinea, iar dacă printre ei era vreo excepţie, acest lucru nu avea nici o însemnătate, fiindcă numai o muscă nu transformă iarna în vară. Atât colonii cât şi bătrânii satelor înjurau cu amărăciune numele lui Aton şi spuneau:

Sinuhe, stăpânul nostru, spune faraonului să ne ia din spinare şi mizeria asta de şcoală, că aşa nu se mai poate trăi. Băieţii ne vin acasă cu vânătăi pe spate de la loviturile de băţ şi cu buclele de pe frunte smulse şi aceşti înspăimântători învăţători sunt veşnic nesătui precum crocodilii şi pentru ei nimic nu este destul de bun. Îşi bat joc de pâinea şi de berea noastră şi smulg de la noi tot, până la ultimul bănuţ de cupru şi pieile de bou, ca să-şi cumpere vin, iar când noi suntem pe câmp, se duc în casele noastre şi se distrează cu femeile noastre spunând că, cică aşa este dorinţa lui Aton, fiindcă nu este nici o diferenţă între un bărbat şi altul şi între o femeie şi alta.

Numai că faraonul îmi poruncise doar să-i salut în numele lui, nu şi să le rezolv necazurile lor. Totuşi, am spus:

Nu poate faraonul să le facă pe toate pentru voi, şi, în parte, este şi vina voastră dacă Aton nu vă binecuvântează câmpurile. Sunteţi lacomi şi nu vă place ca şi copiii voştri să meargă la şcoală fiindcă preferaţi să puneţi copiii să sape canalele de irigaţii în timp ce voi trândăviţi la soare. Eu nu sunt în măsură să judec pe nimeni, dar nu încape îndoială că femeile voastre sunt şi ele însele în măsură să hotărască cu cine vor să se distreze. De aceea, când mă uit la voi, sunt amărât pentru faraon, fiindcă el v-a încredinţat o mare misiune, a avut încredere în voi şi a sperat că o mare schimbare se va petrece în lume. Dar voi aţi distrus cele mai roditoare pământuri ale Egiptului şi aţi vândut vitele, selecţionate cu atâta oboseală de preoţi în cursul multor ani.

Dar ei au protestat şi au spus:

— Adevărul este că noi nu am dorit să ne schimbăm viaţa, fiindcă chiar dacă eram săraci în oraşe, în orice caz, eram fericiţi şi în fiecare zi vedeam ceva nou, dar aici, în afară de colibe din argilă, de şanţuri şi de vaci mugind, nu este nimic de văzut. Au avut dreptate cei care ne-au atras atenţia şi ne-au spus: „Fereşte-te de orice schimbare, fiindcă, pentru omul sărac, orice schimbare nu poate fi decât în şi mai rău şi, dacă ceva se schimbă în bine în lume, fii sigur că, în aceeaşi măsură, pentru cel sărac, grăunţele se împuţinează şi uleiul din oală coboară”.

Inima mea îmi spunea că ei aveau, probabil, dreptate, de aceea, nu am vrut să-i contrazic şi mi-am văzut mai departe de călătoria mea. Dar eram mâhnit pentru faraon şi eram consternat că toate bunele lui intenţii se transformau în nenorocire, că cei vrednici şi harnici ajungeau puturoşi din cauza darurilor lui: doar cei mai mizerabili se strângeau în jurul lui Aton, ca muştele în jurul unui hoit. Dar mi-am adus aminte de gândurile care îmi trecuseră prin cap, atunci când călătorisem în josul fluviului, când Oraşul Orizontului lui Aton încă nici nu exista. Pe atunci gândeam: „Eu nu am nimic de pierdut, atunci de ce nu l-aş urma pe Aton? Oare am avut dreptate când am criticat lenea, lăcomia şi răutatea altora, când eu însumi, neavând nimic de pierdut, l-am urmat pe Aton? Ceea ce făcusem în anii petrecuţi în Oraşul Orizontului lui Aton nu fusese altceva decât să trăiesc ca un animal, care-i pus la îngrăşat şi căruia îi luceşte pielea, în palatul de aur al faraonului.

Este un adevăr că numai într-o lună, când eram medic al săracilor în Teba, făcusem mult mai mult bine oamenilor ca în toţi acei ani pierduţi în auritul şi plictisitorul Oraş al Orizontului lui Aton.

O teamă a început să mi se strecoare în inimă, m-am gândit că faraonul dorea să vină o vreme în care toţi oamenii să fie la fel; dar atunci, înţelesul întregii vieţi a oamenilor este altfel şi valorile sunt altele decât cele ştiute de toată lumea. Poporul, care lucrează cu braţele, este mai important, toţi ceilalţi sunt doar coaja aurită a acestei mulţimi. Cine ştie, poate că faraonul şi toată suita lui din palatul de aur, oamenii bogaţi, nobilii, care trăiesc în trândăvie, ca şi mine, de altfel, în ultimii ani, nu suntem decât nişte paraziţi care trăim pe spinarea mulţimii, aşa cum trăiesc puricii în blana câinilor. Poate că puricele care trăieşte în blana câinelui crede că el este cel mai important şi că menirea câinelui este să-l întreţină. Poate că însuşi faraonul şi Atonul lui nu sunt decât purici, care trăiesc în blana unui câine, şi-i aduc câinelui numai duşmani şi nu încape îndoială că orice câine ar putea trăi mai fericit fără purici, în felul acesta m-am deşteptat ca după un somn lung, am simţit că sunt sătul de oraşul Orizontului lui Aton şi, uitându-mă în jurul meu, nimic nu mi-a mai fost pe plac. Dar poate că era aşa fiindcă magia lui Amon avea putere în tot Egiptul şi blestemul lui mă făcea să văd totul pe dos. Oricum, singurul loc din Egipt unde Amon nu avea nici o putere era Oraşul Orizontului lui Aton.

Nu există pentru om o poartă după care să găsească adevărul. Fiindcă şi eu sunt om, gândesc şi eu la fel ca şi ceilalţi oameni şi, în faţa necunoscutului, mă retrag în carapacea mea, la fel ca o broască ţestoasă. Am văzut, am auzit, multe lucruri nu le-am înţeles, dar tot ceea ce am văzut şi am auzit mi-au răvăşit mintea.

Într-o zi, au apărut la orizont şi cei trei munţi care străjuiesc Teba de-o eternitate şi, după aceea, în faţa ochilor mei s-au ridicat acoperişurile şi zidurile templelor, dar obeliscurile nu mai străluceau în lumina soarelui, fiindcă aurul lor se exfoliase cu timpul şi nimeni nu se mai îngrijea să le reaurească. Totuşi, când le-am revăzut, mi s-a umplut inima de bucurie şi am vărsat vin din cupa mea în Nil, aşa cum obişnuiesc să facă marinarii când se întorc acasă după un drum lung. De fapt, marinarii toarnă bere în Nil, nu vin, fiindcă nu-şi permit ei să cumpere vin din puţinul cupru pe care îl au sau, dacă-l cumpără, n-ar arunca un strop de vin în apă. Am revăzut marele chei din piatră al Tebei şi-n nările mele am simţit mirosurile amestecate ale portului, de grâu putred, de apă clocită, de mirodenii şi de smoală, după care tânjisem când eram departe de Teba.

Dar când am revăzut fosta casă a turnătorului de aramă din cartierul sărac din port, mi s-a părut foarte mică şi joasă, iar străduţa tare murdară, urât mirositoare şi plină de muşte. Nici sicomorul din curte nu mi-a mai bucurat ochii, deşi îl plantasem eu însumi şi crescuse destui de înalt de când plecasem din Teba. Bogăţia şi luxul din Oraşul Orizontului lui Aton mă corupseseră atât de mult încât mi-a fost silă de mine însumi şi m-am întristat, fiindcă nu mă bucuram din toată inima că am ajuns acasă.

Kaptah nu era acasă. Muti mi-a ieşit în întâmpinare. Când m-a văzut, a spus amărâtă:

— Binecuvântată fie ziua aceasta, în care stăpânul meu s-a întors acasă, dar nici nu este curat în casă, iar aşternuturile sunt înmuiate în leşie pentru spălat. Acum ţi-ai găsit şi tu să vii acasă? Dar la ce bucurii mă mai pot eu aştepta de la viaţă? Nici nu mă mir că ai apărut aşa, deodată, este în firea tuturor bărbaţilor să-ţi strice buna dispoziţie, de la un bărbat nu te poţi aştepta la ceva bun.

Am liniştit-o şi i-am spus că voi înnopta pe corabia mea şi am întrebat-o despre Kaptah, dar ea s-a adresat uşii, boscheţilor din grădină şi gropii cu jar din bucătărie şi le-a spus cât de contrariată este că am sosit acasă şi că pe ea o aşteaptă atât de multă muncă, câtă nu s-ar cădea să facă la bătrâneţe.

Am lăsat-o în pace şi am poruncit cărăuşilor litierei să mă ducă la „Coada crocodilului” şi Merit, care a ieşit în uşă, nu m-a recunoscut din cauza veşmintelor mele atât de bogate, de aceea m-a întrebat:

Oare ţi-ai rezervat un loc pentru seara aceasta? Dacă nu, nu poţi intra!

Se îngrăşase puţin, pomeţii parcă nu mai erau ieşiţi în afară, dar ochii îi erau la fel de vioi ca înainte, în ciuda unor mici riduri care apăruseră în jurul lor. Inima mea s-a aprins din nou, i-am atins şoldurile şi i-am spus:

Eu înţeleg că tu nu-ţi mai aminteşti de mine, după atâţia bărbaţi trişti şi singuri pe care îi vei fi încălzit în aşternutul tău, totuşi, credeam că voi găsi un scaun pe care să mă aşez în casa ta şi o cupă de vin rece, chiar dacă la aşternutul tău nu mă mai încumet să gândesc.

Ea a scos un strigăt de uimire şi a spus:

Sinuhe, oare chiar tu eşti?

Şi a adăugat:

Binecuvântată fie această zi, în care stăpânul meu a sosit acasă!

Şi-a pus frumoasele ei mâini pe umerii mei, s-a uitat cu respect la mine şi mi-a spus:

Sinuhe, Sinuhe, ce-ai făcui din tine? Dacă altădată erai ca un leu solitar, acum eşti ca un căţeluş durduliu şi mai ai şi zgardă şi alte tinichele atârnate de gât.

După aceea, ea mi-a scos peruca, mi-a mângâiat cu prietenie capul pleşuv şi mi-a spus:

Aşază-te, Sinuhe. Îţi voi aduce imediat un vin care să te mai răcorească, fiindcă observ că ai transpirat şi că respiraţia ta este greoaie după atâta drum.

I-am spus:

Să nu cumva să-mi aduci coadă de crocodil, fiindcă, cu siguranţă, stomacul meu nu mai poate suporta aşa ceva şi, pe deasupra, mă va durea şi capul.

Ea mi-a mângâiat obrazul şi mi-a spus:

Oare deja sunt atât de grasă şi de urâtă, încât primul lucru pe care mi-l spui se referă la burta ta, după atâţia ani de când nu ne-am mai văzut? Altădată, când erai cu mine, nu te temeai de dureri de cap şi trebuia eu să te opresc ca să nu mai bei atâta coadă de crocodil.

M-am simţit umilit, ea avea dreptate şi adevărul îi umileşte pe mulţi oameni. De aceea, i-am spus:

O, Merit, prietena mea, sunt deja bătrân şi nu mai sunt bun de nimic.

Dar ea a protestat:

Tu îţi imaginezi că eşti bătrân, ochii tăi nu prea par a fi atât de bătrâni, după cum mă priveşti, şi nu pot spune că nu-mi face plăcere să mă priveşti aşa.

I-am spus:

Merit, în numele prieteniei noastre, adu-mi iute o coadă ele crocodil, fiindcă altfel îmi este teamă că voi face nebunii cu tine şi nu-i de demnitatea trepanatorului regal să facă nebunii, mai ales la Teba, într-o cârciumă din port.

Ea mi-a adus băutura, mi-a pus în mână scoica pe care se sprijinea cupa. Am băut, dar obişnuit cu vinuri, am simţit cum îmi ia foc gâtul; însă arsura a fost plăcută şi cealaltă mână se odihnea pe şoldul lui Merit, i-am spus:

Merit, tu mi-ai spus odată că minciuna este mai plăcută decât adevărul, când omul este singur şi când florile primăverii lui s-au veştejit. De aceea îţi spun că inima mea încă este tânără şi că mă simt mai tânăr de când te-am revăzut şi că anii de când nu ne-am mai văzut au fost lungi şi că nu a fost zi, în aceşti ani, în care să nu murmur numele tău, ca vântul să-l poarte spre tine, şi cu fiecare rândunică care zbura spre Teba, ţi-am trimis salutări şi deşteptându-mă, în fiecare dimineaţă, am avut numele tău pe buze.

Ea s-a uitat cu drag la mine, ochii ei erau atât de frumoşi, dar, chiar dacă mă priveau veseli, în profunzimea lor era multă tristeţe. M-a mângâiat şi mi-a spus:

Vorbele tale sunt tare frumoase, Sinuhe, prietenul meu. Oare de ce să nu-ţi spun şi eu că inima mea te-a regretat mult şi că mâinile mele le-au căutat pe ale tale noaptea, când mă odihneam singură pe covorul meu, şi că, de fiecare dată când bărbaţii ameţiţi de coada de crocodil îmi dădeau târcoale şi-mi spuneau tot felul de vorbe, mă gândeam la tine şi mă întristam. Dar, fără îndoială, în palatul de aur al faraonului sunt multe femei frumoase şi, ca medic al curţii, probabil că îţi vei ti pierdut destulă vreme ca să le îngrijeşti.

Era adevărat, m-am distrat cu multe curtezane care au venit să-mi ceară sfatul pentru afecţiuni mai mult sau mai puţin grave, pielea lor era netedă şi pufoasă ca învelişul fructelor proaspete şi în nopţile răcoroase era mai plăcut în doi decât de unul singur, dar acele iubiri trecătoare nu au avut nici o importanţă, de aceea nu am amintit nimic despre ele în aceste cărţi. I-am spus:

Merit, dacă este adevărat că nu întotdeauna am dormit singur, tot atât de adevărat este că tu eşti singura femeie cu care sunt prieten.

Coada crocodilului începuse deja să mă înfierbânte şi-mi simţeam trupul la fel de tânăr ca şi inima, era un foc plăcut în mine şi i-am spus:

? Bănuiesc: că în timpul de când nu ne-am văzut, mulţi bărbaţi vor fi împărţit aşternutul cu tine, dar acum, tu va trebui să-i avertizezi să te lase în pace atâta vreme cât voi fi eu în Teba, fiindcă dacă mă vor înfuria, nu le va fi bine. Eu pot fi şi agresiv, iar în războiul pe care Horemheb l-a purtat cu khabirii, soldaţii lui m-au numit „Fiul măgarului sălbatic” din cauza furiei mele sălbatice cu care m-am repezit spre duşmani.

Ea a ridicat, braţele, prefăcându-se că este înspăimântată şi mi-a spus:

Uite, de acest aspect sălbatic al firii tale mi-a fost teamă întotdeauna şi Kaptah mi-a povestit despre multe întâmplări primejdioase şi despre conflictele în care ai intrat în ţările prin care aţi peregrinat, din cauza firii tale războinice, şi despre faptul că, numai mulţumită sângelui lui rece şi credinţei pe care ţi-o poartă, a reuşit să te salveze de fiecare dată. Dar mai trebuie să-ţi amintesc, printre altele, că tatăl meu păstrează întotdeauna sub scaun un ciomag, fiindcă el nu tolerează nici un fel de scandal în această casă.

Am înţeles că trebuie să fi strecurat el, Kaptah, multe minciuni în poveştile lui şi că o fi făcut-o pe grozavul când îi va fi povestit lui Merit despre hoinăreala noastră prin lume, dar auzindu-i numele, mi s-au umplut ochii de lacrimi, am fost emoţionat şi am strigat cu putere:

Unde este Kaptah, fostul meu sclav şi slujitor? Vreau să-l strâng la piept! O, zei, cât de dor mi-a fost de el, deşi nu este de demnitatea mea, fiindcă el a fost sclav.

Merit a încercat să mă liniştească şi mi-a şoptit:

— Îmi dau seama că încă nu te-ai obişnuit cu coada de crocodil şi observ că tatăl meu se uită mânios înspre noi şi-şi pipăie ciomagul de sub scaun, fiindcă tu deja faci gălăgie aici. Dar nu-l vei putea vedea mai înainte de căderea nopţii pe Kaptah, fiindcă el îşi petrece toate zilele acolo unde se hotărăşte preţul cerealelor şi prin diferite vinării, unde se încheie marile afaceri din Egipt: de altfel, cred că vei fi foarte surprins când îl vei întâlni, fiindcă el a uitat de mult că pe vremuri ţi-a fost sclav şi că purta sandalele tale atârnate de-un băţ pe umerii lui. Poate că ar fi mai bine dacă am ieşi să ne răcorim şi să ne plimbăm prin Teba, să vezi şi tu cum mai arată oraşul de când ai plecat şi, în sfârşit, să fim şi noi singuri.

Ea şi-a schimbat veşmintele, şi-a împrospătat faţa cu uleiuri, şi-a împodobit gâtul cu aur şi argint. Doar mâinile şi picioarele o deosebeau de femeile nobile, dar adevărul este că greu ai fi găsit o femeie din aristocraţia Egiptului, care să aibă o privire atât de limpede şi neipocrită şi o gură atât de frumoasă Am poruncit sclavilor mei să ne poarte cu litiera de-a lungul aleii sfincşilor cu cap de berbec; nu mai arăta Teba ca înainte, rondurile de flori fuseseră călcate în picioare, crengile copacilor atârnau jalnic, fiindcă fuseseră rupte cu sălbăticie, şi în toate părţile unde casele fuseseră distruse în incendiu, se construiau alte case. Dar eram unul lângă altul în litieră şi-i simţeam aroma şi mirosul uleiurilor de pe trup, era mirosul Tebei, mai proaspăt şi mai ameţitor decât cele mai scumpe parfumuri din Oraşul Orizontului lui Aton. O ţineam de mână şi nici un gând rău nu-mi mai umbrea fericirea; simţeam, într-adevăr, că m-am întors acasă.

Am ajuns lângă marele Templu şi doar păsări mari şi negre zburau şi croncăneau pe deasupra Templului, încă nu se întorseseră în munţii lor, continuau să trăiască în Teba şi în templul părăsit nimeni nu le deranja, fiindcă era pământul blestemat şi oamenilor le era teamă să se apropie de Templul lui Amon. Am coborât din litieră şi am intrat în prima curte pustie a Templului, nu se vedeau oameni decât în faţa Casei Vieţii şi Casei Morţii, în altă parte, oamenii nici nu s-ar fi încumetat să păşească. Merit mi-a spus că multă lume evită să meargă chiar şi la Casa Vieţii, de aceea, mulţi medici au părăsit Casa Vieţii şi-şi practică meseria în oraş, disputându-şi pacienţii şi fiind într-un permanent conflict cu confraţii lor. Ne-am plimbat prin parcul Templului, pe aleile lui crescuseră buruieni, copacii roditori aveau crengile rupte, fructele lor fuseseră furate încă necoapte şi în lacul sacru fuseseră masacraţi toţi peştii cu lovituri de lance, iar dacă, din când în când, vedeai vreun om în acel parc pe care faraonul îl dăruise mulţimii şi în special copiilor, era un om zdrenţăros, care se uita cu teamă în jurul lui său ca un animal care pândeşte ceva.

Ne-am plimbat prin Templul pustiu şi am simţit cum mă apasă umbrele vechilor zei; chiar dacă imaginile şi puterea lor dispăruseră, ei continuau să domine prin teamă inimile oamenilor. În marele Templu, iarba reuşise să crească printre dalele de piatră şi nimeni nu ne-a împiedicat să ne apropiem de locul unde era odinioară cel mai sacru dintre toţi zeii sacri: textele de pe pereţi erau profanate, numele zeilor fuseseră distruse cu ciocanele. Merit mi-a spus:

— Este un loc periculos aici şi inima mea a îngheţat de spaimă; poate că tu crezi că această cruce a lui Aton, pe care o porţi la gât, te protejează, dar eu nu m-aş încrede atât în puterea ei, mai bine dă-o jos de la gât mai înainte de a se abate asupra noastră o ploaie de pietre sau ca vreun nebun să se repeadă să-ţi înfigă un pumnal în pântece. Ura este încă destul de multă în Teba.

Avea dreptate: când am intrat în Templul deşert, oamenii care au văzut crucea vieţii de la gâtul meu au scuipat cu dispreţ.

Am fost uimit când am văzut un preot al lui Amon, cu capul ras şi cu veşmintele albe, care se plimba cu obrăznicie în mulţime, în ciuda interdicţiilor faraonului Akhenaton. Faţa lui strălucea de la uleiul sacru, veşmintele lui erau din cel mai fin în regal şi oamenii se înclinau respectuos în faţa lui şi se dădeau la o parte. Fiindcă era mai prudent aşa, am ascuns crucea lui Aton sub veşminte, căci nu avea nici un rost să provoc vreun scandal. Nu voiam nici să-i rănesc în sentimentele lor pe oamenii simpli: în ciuda faptului că împărtăşeam aceeaşi opinie cu faraonul în ceea ce priveşte vechii zei, mă deosebeam de el, fiindcă eu credeam că fiecare om este liber să se închine oricărui zeu vrea, printre altele, nici nu voiam să o supăr pe Merit.

După aceea, ne-am apropiat de un zid să ascultăm povestea pe care un povestitor o spunea aşezat pe un covor, cu o oală goală în faţă. Oamenii erau adunaţi în jurul lui, săracii stăteau trântiţi pe pământ, fiindcă lor nu le păsa că-şi vor murdări pânza care le înfăşură coapsele. Era o poveste pe care nu o mai auzisem niciodată până atunci. Era povestea unui faraon fals care, spunea povestitorul, trăise cu multe sute de ani mai înainte. El fusese rodul pântecelui unei vrăjitoare negre, pe care Seth însuşi o fertilizase. Acea vrăjitoare reuşise prin vrăji să fie îndrăgită de faraonul adevărat al acelor timpuri, şi când faraonul adevărat a murit, falsul faraon, care se supunea poruncilor lui Seth, şi-a propus să ducă la ruină Egiptul şi să-şi distrugă propriul popor, ca egiptenii să ajungă sclavi la negri şi la sălbatici, de aceea a răsturnat statuia lui Ra. Mâniat, Ra a blestemat Egiptul şi pământul nu a mai rodit, oamenii au murit înecaţi în timpul revărsării Nilului, lăcustele au devorat recoltele, lacurile s-au schimbat în mări de sânge, broaştele au sărit din ape şi s-au amestecat în aluatul din care se pregătea pâinea. Dar, zilele faraonului fals erau numărate, fiindcă forţa lui Ra este mai mare decât aceea a lui Seth, chiar dacă faraonul încercase să ascundă adevăratul nume al lui Seth, atribuindu-i un alt nume. De aceea, falsul faraon a avut parte de o moarte îngrozitoare şi chiar şi vrăjitoarea care îl născuse a murit în chinuri cumplite. Apoi Ra i-a pedepsit pe toţi cei care îl părăsiseră, în schimb, celor care au crezut în el, în ciuda cumplitei pedepse care-i ameninţa din cauza faraonului fals, le-a restituit casele şi lucrurile şi pământurile lor.

Era o poveste foarte lungă şi atrăgătoare şi oamenii au ascultat-o cu gurile căscate, dar nu şi-au putut disimula nerăbdarea de a se ajunge la sfârşitul fericit, de aceea, loveau nerăbdători pământul cu picioarele şi-şi ridicau braţele supăraţi pe faraonul fals, dar, când povestea s-a apropiat de sfârşit, când faraonul fals şi-a primit pedeapsa şi a fost aruncat la Devoratori în valurile înspăimântătoare ale apelor infernale, când numele lui a fost blestemat şi când credincioşii lui Ra au fost răsplătiţi pentru toate suferinţele lor şi li s-au dat înapoi casele, pământurile şi vitele, atunci, oamenii care ascultau au început să ţopăie şi să urle de bucurie şi au umplut oala de lut a povestitorului cu aramă, unii au pus acolo chiar şi argint.

Am fost uimit de acea poveste şi i-am spus lui Merit:

Într-adevăr, este o poveste nouă, pe care n-am mai auzit-o niciodată, chiar dacă, atunci când eram copil, credeam că ştiu toate poveştile fiindcă mamei mele, Kipa, îi plăceau foarte mult poveştile; ei îi era milă de viaţa grea a povestitorilor şi nu o dată tatăl meu, Senmut, a trebuit să-i ameninţe cu băţul, fiindcă ea le dădea adesea de mâncare în bucătăria noastră, într-adevăr, aceasta este o poveste nouă şi periculoasă, deoarece presupun că se referă la faraonul Akhenaton şi la zeul lui, deşi nu li s-au rostit numele. Această poveste ar trebui să fie interzisă.

Merit a zâmbit şi mi-a spus:

Oare cine ar putea să interzică o poveste? Această poveste este deja spusă zilnic în cele două regate pe lângă porţi şi pe lângă ziduri, chiar şi în satele cele mai mici este cunoscută deja şi oamenilor le place foarte mult această poveste, iar dacă gardienii îndrăznesc să-i gonească cu ciomegele pe povestitori, ei spun că este o poveste foarte veche, de câteva sute de ani, şi pot să dovedească acest lucru, fiindcă preoţii au găsit-o consemnată pe papirusuri foarte vechi. De aceea, gardienii nu le pot face nimic povestitorilor, dar am auzit că Horemheb, care este un bărbat plin de cruzime, nu a ţinut seama de nici o dovadă şi de nici un papirus vechi şi a spânzurat pe zidurile Memfisului câţiva povestitori, după care a poruncit ca trupurile lor să fie aruncate la crocodilii din Nil – bineînţeles, nu din cauza acestei poveşti, ci pentru alte motive, care nu erau prea greu de găsit.

Merit m-a luat de mână, a zâmbit şi mi-a spus:

— Circulă din gură în gură prin Teba numeroase profeţii, şi acolo unde vei vedea doi oameni care vorbesc în şoaptă, poţi fi sigur că ei discută despre preziceri funeste şi, după cum ştii, grâul nu încetează să se tot scumpească, oamenii suferă de foame şi impozitele îi sufocă atât pe cei săraci, cât şi pe cei bogaţi, dar profeţiile spun că încă nu este atât de rău, de aceea tremur doar dacă mă gândesc la răul cel mare care se va abate peste Egipt, îţi voi povesti o oarecare profeţie, despre care s-a vorbit mult la „Coada crocodilului”. A povestit-o un spălător de ziduri, care a auzit-o de la un vânzător din piaţa de zarzavaturi, care, la rândul lui, a auzit-o de la un prieten. Acel prieten al vânzătorului din piaţa de zarzavaturi este un om demn de încredere şi el însuşi a cunoscut-o pe acea bogată văduvă a negustorului de papirus, care i-a povestit cu gura ei ceea ce i s-a întâmplat. Şi uite ce i s-a întâmplat:

Într-una din zilele sacre de dinainte de revărsarea Nilului, acea văduvă, încărcată cu tot felul de ofrande pe care voia să le ducă la mormântul soţului ei din Oraşul Morţilor, s-a urcat într-o corabie ca să traverseze Nilul. În faţa ei stătea o femeie care, deşi arăta ca o femeie obişnuită, era, totuşi, o sfântă, dar nici un călător încă nu bănuia acest lucru, fiindcă veşmintele ei erau murdare şi zdrenţuite şi nici măcar părul nu îi era uns cu ulei. Dar acea femeie sfântă i-a spus văduvei:

Probabil că bărbatului tău mort îi plăceau mult prăjiturile cu alune, de vreme ce-i duci atât de multe.

Văduva a fost foarte uimită, fiindcă prăjiturile erau la fundul coşului, iar coşul era închis cu un capac, aşa că acea femeie sfântă nu ar fi avut cum să le vadă.

Dar femeia sfântă a continuat:

Mă mir, întrucât până acum nu am mai văzut pe nimeni să ducă unui mort prăjituri cu alune.

Şi ea a mai spus:

Uite, în această oala ai pregătit arpacaş fiert în lapte, în coşul de alături este o raţă friptă şi-n amforă bere pregătită după cum obişnuiesc sirienii.

Ea a spus despre toate bucatele care erau în coşurile închise şi despre toate băuturile din oalele cu care oamenii de pe corabie se duceau la mormintele celor apropiaţi din Oraşul Morţilor. Şi după aceea, ea a mai spus şi numele morţilor la care ei urmau să meargă. Toată lumea a fost uimită şi abia atunci a înţeles că ea este o femeie sfântă. Şi ea a mai spus:

Poporul Egiptului trece acum printr-o mare încercare din cauza blestemului despre care toţi ştiţi. Din cauza acestui blestem, vor veni zile în care nici cu aur nu vei putea cumpăra pâine, dar întăriţi-vă credinţa, pentru că zeii Egiptului nu îi vor abandona decât pe aceia care aduc jertfe şi slujesc falsului zeu şi un semn este acesta că vrăjitoarea, toată lumea ştie despre cine este vorba, va muri de o moarte cumplită, mai înainte ca grăunţele să se coacă pe câmp.

Acestea au fost cuvintele pe care le-a rostit ea şi lumea a fost cutremurată de vorbele ei şi s-a temut de gardieni, numai că, atunci când corabia a ajuns în Oraşul Morţilor, sfânta femeie s-a risipit ca un fum şi nimeni nu a mai văzut-o după aceea.

M-a indignat acea poveste şi i-am spus lui Merit:

Oare tu crezi în această prostie? Oare-l poţi crede pe nu ştiu care spălător de pereţi, care a auzit povestea de la un vânzător de zarzavaturi şi aşa mai departe? Oare tu nu simţi că povestea a fost scornită de preoţii lui Amon, ca să aibă proştii la ce să se gândească? Înţeleg deja că ei sunt aceia care incită mulţimea, de aceea oamenii sunt atât de neliniştiţi.

Merit mi-a spus:

Nu ştiu ce să mai cred, dar dacă ai trăi şi tu în Teba o lună sau un an, vei ajunge să crezi în astfel de poveşti, fiindcă în Teba s-au întâmplat destule miracole şi cine le-a făcut este tocmai acel zeu, al cărui nume nu mai poate fi rostit. Dar să ştii că, dacă vrăjitoarea moare mai înainte de a se coace grâul pe câmp, încep şi eu să cred în ceea ce se tot povesteşte. Poate n-ai auzit că deja ea este bolnavă?

Oare ce înţelege lumea prin vrăjitoare? am întrebat-o iritat.

Ea m-a privit mândră cu ochii ei trişti şi mi-a spus:

Ştii prea bine; şi din povestea pe care am ascultat-o împreună, ai auzit cu urechile tale că, de pe urma negrilor, Egiptul nu are la ce altceva să se aştepte decât la mizerie.

Mi-am retras mâna din mâna ei şi inima mea s-a revoltat împotriva vorbelor ei; coada crocodilului deja îmi lovea capul, aveam o durere surdă în cap şi-mi era şi mai rău din cauza prostiei şi încăpăţânării ei.

Când am ajuns înapoi la „Coada crocodilului”, eram supăraţi unul pe altul şi nu mai aveam ce să ne spunem. Am înţeles că erau adevărate vorbele pe care, odată, faraonul Akhenaton le rostise: „Aton îl va despărţi pe copil de mamă şi pe bărbat de femeia lui şi mulţi nu se vor înţelege între ei, până când regatul lui Aton nu va cuprinde întreg pământul”. Dar eu, oricum ar fi fost să fie, nu aveam de gând să mă despart de Merit din cauza lui Aton, de aceea, mi-am ascuns propriile convingeri şi am glumit şi am fost de acord cu tot ceea ce a spus Merit, până la căderea nopţii, când s-a întors Kaptah.

Cred că nimeni nu ar fi putut să fie într-o proastă dispoziţie dacă l-ar fi văzut pe Kaptah. Când a intrat, s-a zguduit cârciuma din temelii şi nu mi-a venit să-mi cred ochilor că este el. Era gras ca o scroafă înainte de a făta şi, ca să poată încăpea pe uşă, s-a întors pe-o latură. Obrajii îi erau rotunzi ca luna şi străluceau de uleiuri preţioase, pe cap purta o elegantă perucă albastră şi ochiul lui chior era acoperit de o placă de aur. Nu mai era înveşmântat în haine siriene, ca altădată, purta veşminte egiptene dintr-o ţesătură fină de in, gâtul, braţele şi gleznele îi erau încărcate de coliere grele din aur, care zdrăngăneau la fiecare mişcare pe care o făcea.

Când m-a văzut, a scos un chiot de bucurie, şi-a ridicat braţele surprins şi apoi s-a înclinat în faţa mea cu mâinilelia nivelul genunchilor, deşi îi era atât de greu să o facă din cauza burţii. Şi el mi-a spus:

Fie binecuvântată această zi în care stăpânul meu a ajuns acasă!

Era copleşit de emoţie şi a început să plângă, a căzut în genunchi şi mi-a îmbrăţişat picioarele, a suspinat şi după voce l-am recunoscut pe Kaptah cel de altădată, care mi se părea că se ascunde undeva, sub pânza fină din în regal, sub brăţările de aur, uleiurile preţioase şi peruca albastră. L-am ajutat să se ridice, l-am îmbrăţişat şi i-am mirosit umerii şi obrajii. Am avut impresia că îmbrăţişez un taur gras şi că miros o pâine caldă, atât de puternic fusese mirosul de cereale pe acolo pe unde umblase toată ziua. Şi el mi-a mirosit cu respect umerii şi mi i-a udat cu lacrimile lui de bucurie, a râs şi a strigat:

Pentru mine, astăzi este cea mai fericită zi, de aceea îi voi cinsti cu câte o coadă de crocodil pe toţi cei care se află acum în această onorabilă cârciumă. Dar atrag atenţia tuturor celor care vor şi o a doua coadă de crocodil, că trebuie să şi-o plătească singuri.

După aceea, el m-a condus într-o cămăruţă din spate şi m-a aşezat pe covoare moi şi a invitai-o pe Merit să stea lângă mine şi a poruncit sclavilor şi servitorilor să ne servească cu ce era mai bun în casă. Vinurile erau din cele mai renumite podgorii ale faraonului, iar friptura de gâscă ţi se topea în gură, era cea mai bună din tot Egiptul gâscă friptă din Teba, fiindcă gâştele erau îngrăşate cu peşte putrezit, de la care carnea devenea fragedă şi nemaipomenit de gustoasă.

După ce am mâncat şi am băut, el mi-a spus:

O, slăvite Sinuhe, domnul şi stăpânul meu! Cred că ai citit atent toate papirusurile pe care ţi le-am trimis în toţi aceşti ani în Oraşul Orizontului lui Aton, întocmite cu conştiinciozitate de către scribii şi socotitorii mei. Sper că-mi vei permite să trec în contul tău această masă regească şi paguba pe care mi-am făcut-o eu însumi într-un moment de prea mare entuziasm, pe care nu pot să mi-l iert, când am oferit tuturor clienţilor acestei cinstite cârciumi să bea pe gratis coadă de crocodil, atât de tare mi-am pierdut mintea de bucurie că te-am revăzut. Oricum, paguba va fi neînsemnată în comparaţie cu ceea ce ai câştigat datorită isteţimii mele atunci când i-am învârtit pe degete pe acei dezgustători perceptori de impozite ai faraonului.

I-am răspuns:

Vorbele tale sunt ca nişte bolboroseli ale negrilor din ţări depărtate, nu-mi bat eu capul să le înţeleg, n-ai decât să faci cum crezi tu că este mai bine, doar ştii că eu am mai multă încredere decât în oricine altul din lumea asta. Am citit, bineînţeles, toate hârtiile, pline de tot felul de socoteli, pe care mi le-ai trimis, dar trebuie să-ţi mărturisesc că nu am înţeles nimic din ele, fiindcă acolo sunt prea multe cifre, cam tot atâtea cifre cât de multe erau pe hârtiile scribilor lui Horemheb, când el le-a ordonat să socotească de câtă vreme ar fi nevoie, dacă toţi oamenii din lume ar fi aduşi în faţa faraonului Akhenaton şi el ar vorbi cu fiecare în parte despre zeul Aton şi despre adevăr. Dar socoteala pe care ei au început-o nu se poate termina niciodată, fiindcă în fiecare ţară din lume se nasc fără încetare alţi copii, care probabil că vor ajunge să îmbătrânească mai înainte de a putea fi aduşi în faţa faraonului şi aşa că niciodată faraonul nu va putea să vorbească cu toţi oamenii din lume, chiar dacă ar vorbi fără întrerupere, de dimineaţă până seara şi de seara până dimineaţa. Cred că la fel stau lucrurile cu hârtiile pe care mi le-ai trimis. La început, am încercat eu să le desluşesc, dar, până la urmă, m-am lăsat păgubaş, iar acum, numai dacă le văd, începe să mă doară capul.

Kaptah a râs fericit şi burdihanul lui se scutura ca un sac plin cu pene când râdea, a râs şi Merit, care, după ce băuse vin, se întinsese lângă mine, sprijinindu-şi cu o mână gâtul, să-i pot admira pieptul strâns în pânza de in.

Apoi Kaptah mi-a spus:

O, înţeleptule Sinuhe, stăpânul meu, mă bucur atât de mult că te revăd şi mă bucur şi mai mult că ai rămas la fel de naiv, atât de departe de realitate, şi că nu te pricepi la afaceri mai mult decât se pricepe un porc la perle; se înţelege că eu nu vreau să te compar cu un porc, dimpotrivă, mulţumesc tuturor zeilor Egiptului, fără să-i mai numesc, fiindcă ar fi o pierdere inutilă de timp, că mi te-au dat în dar, deoarece tot atât de bine ar fi putut să te dăruiască de stăpân unui hoţ sau unui tâlhar, care ar fi făcut din tine un om sărac, în timp ce eu am făcut din tine unul dintre oamenii cei mai bogaţi ai Egiptului.

I-am adus aminte că nu are nici un rost să mulţumească vreunui zeu al Egiptului, ci doar mie, pentru că eu am fost atât de înţelept, încât am putut deosebi piatra preţioasă, care se ascundea printre alte pietre obişnuite, în ziua în care l-am cumpărat de la piaţa de sclavi pe un preţ de nimic, fiindcă era chior. Mi-am adus aminte cu emoţie de acea zi şi i-am mai spus:

Într-adevăr, niciodată nu voi putea uita acea zi când te-am văzut prima oară, eu eram atât de tânăr, iar tu erai legat cu lanţuri la glezne de stâlpul sclavilor şi spuneai în gura mare tot felul de grosolănii despre femeile care treceau şi cereai bere de la bărbaţi, dar fără nici o ezitare, eu am făcut cel mai înţelept lucru din viaţa mea când te-am cumpărat, chiar dacă la început mă îndoisem de asta. Totuşi, eu nu aveam pe atunci aşa de mult argint ca să-mi cumpăr un sclav mai bun, fiindcă abia atunci îmi începeam meseria de medic, dar vorbele pe care mi le-ai spus au fost pe placul meu.

Kaptah s-a întristat, fruntea i s-a umplut de riduri şi mi-a spus indignat:

Oare are vreun rost să ne aducem aminte de întâmplări atât de vechi şi de incomode, care nu se mai potrivesc cu demnitatea mea de acum?

După aceea, ca să schimbe vorba, el a început să-l laude pe scarabeul nostru, şi a adăugat:

Să spun drept, cea mai înţeleaptă faptă pe care tu ai făcut-o a fost atunci când mi-ai dat scarabeul în grijă, nu încape îndoială că scarabeul este acela care a făcut din tine un om bogat, mai bogat decât vei fi visat tu vreodată, şi chiar dacă perceptorii de impozite ai faraonului au roit în jurul meu ca nişte muşte turbate, eu le-am venit de hac, fiindcă am plătit doi scribi sirieni care i-au zăpăcit cu socotelile lor atât de încurcate, aşa că perceptorii de impozite au preferat să se lase mai bine păgubaşi decât să înnebunească. Nici Seth, cu toată oastea lui de demoni, nu s-ar încumeta să descurce socotelile pe care doi sirieni le aranjează cu abilitate, dar, fiindcă tot veni vorba despre Seth, mi-am adus aminte de vechiul nostru prieten Horemheb, căruia i-am împrumutat aur, după cum cred că ştii. Dar mai bine să nu vorbesc despre acel aur, că-ncepe să mi se răvăşească din nou mintea de indignare, vreau ca gândurile să-mi fie uşoare acum ca păsările cerului, fiindcă mă bucur că te văd, stăpânul meu. Poate că gândurile-mi zburdă atât de libere din cauza vinului, bea-l, stăpâne, bea cât încape în burtă, un astfel de vin, roşu ca sângele şi gros ca uleiul, nu vei găsi nici în pivniţele faraonului, nu-ţi fie teamă că te voi înşela eu mai mult decât se cuvine când o fi să mi-l plăteşti. O, aş fi vrut să-ţi povestesc despre bogăţiile tale, dar îmi este teamă că mare lucru nu vei înţelege, aşa că mă limitez să-ţi spun doar că, datorită mie şi scarabeului, în acest moment tu eşti mai bogat decât mulţi dintre cei mai bogaţi oameni ai Egiptului şi tu ai adevărate bogăţii, fiindcă nu este bogat cel care posedă doar aur, bogat este acela care are case, depozite, corăbii şi debarcadere, pământuri, livezi de fructe, cirezi de vite şi sclavi. Tu ai toate aceste bogăţii, despre care probabil nici nu ştii, pentru că eu a trebuit să le înscriu pe diferite nume ale slujitorilor şi scribilor noştri, ca să nu te jupoaie prea mult perceptorii de impozite, fiindcă cei bogaţi, conform noilor legi, trebuie să plătească mai mult decât cei săraci şi dacă celor săraci li se reţine a cincea parte din măsura lor de cereale, cei bogaţi trebuie să le plătească acelor blestemaţi de perceptori a treia parte, chiar şi jumătate, ce mai încolo şi-ncoace, aceşti împuţiţi de perceptori sunt ca nişte păsări de pradă. Niciodată un faraon nu a făcut o lege atât de nedreaptă. Aceste impozite şi pierderea Siriei au sărăcit Egiptul, dar ceea ce este ciudat este că, totuşi, cei bogaţi se îmbogăţesc şi mai mult, iar cei săraci sărăcesc în continuare şi nu are ce face faraonul, fiindcă, fără îndoială, este meritul zeilor că se întâmplă aşa. Bucură-te, Sinuhe, tu eşti, într-adevăr, foarte bogat şi, dacă te interesează care este secretul bogăţiei tale, află că bogăţia ta se trage de la grâu.

Şi, în acest timp cât a vorbit, Kaptah a băut vin cu înverşunare şi vinul i s-a scurs şi pe veşminte, dar a spus că nu-i pasă lui de veşminte, fiindcă, de fiecare dată când se pătează cu vin, le dăruieşte scribilor oficiali sau celor care mediază preţul grâului şi câştigă astfel mai mult decât a plătit atunci când le-a cumpărat. S-a lăudat cu afacerile lui şi a mai spus:

Este nemaipomenit acest scarabeu al nostru, stăpâne, fiindcă, chiar din prima zi când ne-am întors din acea lungă călătorie prin lume, m-a condus direct la cârciuma unde se adună negustorii de grâu şi beau până nu mai pot, după care încheie marile afaceri. Aşa am ajuns eu să cumpăr grâu pentru tine şi încă din primul an câştigul nostru a fost mare, deoarece câmpurile lui Am, iertare, voiam să spun marile câmpuri, erau în paragină, nearate şi neînsămânţate, după cum ştii. Dar grâul este minunat, îl poţi cumpăra şi vinde când vrei, chiar şi înainte de inundaţii, când încă nici nu a fost semănat, deoarece preţul lui creşte de la un an la altul, parcă ar fi o magie, fiindcă cel care cumpără grâu nu pierde niciodată nimic. De aceea, începând de acum, nici nu mai vreau să vând grâu, am să-l cumpăr şi-am să-l burduşesc în hambare şi-am să-l vând doar atunci când o măsură de grâu se va schimba pe aur şi, fără îndoială, se va ajunge şi la asta, iar vechii negustori nu-şi vor crede ochilor şi-şi vor sfâşia veşmintele de pe ei şi-şi vor plânge necazul când vor înţelege cât de proşti au fost de-au vândut tot grâul lor, de pe urma căruia, dacă l-ar fi păstrat, ar fi putut obţine averi imense.

Kaptah mi-a aruncat o privire mulţumită şi a mai sorbit din cupa lui de vin, ne-a turnat vin şi mie şi lui Merit şi a spus pe un ton serios:

Totuşi, omul nu trebuie să-şi rişte tot aurul pentru o singură faţă a unui zar, de aceea, am socotit că este mai înţelept să asigur câştigul tău cu mai multe feţe ale zarului, dragul meu stăpân. Momentul este cel mai potrivit şi poate că eu ar trebui să binecuvântez numele faraonului, fiindcă numai din cauza ciudatelor lui legi şi cu ajutorul blestemaţilor de perceptori, toţi aceia care erau peste măsură de bogaţi s-au ruinat – dar şi marea lor, nemărginit de marea lor prostie i-a ajutat să-şi piardă bogăţiile de au ajuns să-şi vândă şi casa, după ce au plătit datoriile la perceptori, ca să aibă o bucată de pâine, iar cei care făceau comerţ cu Siria şi cântăreau aurul cu lopata, mândrindu-se cu veşmintele lor bogate şi cu bijuteriile strălucitoare, au ajuns săraci lipiţi pământului, după ce şi-au vândut corăbiile, casele şi averea la preţuri de nimic; aşa că tu eşti acum proprietarul atâtor case în Teba, încât nici nu le poţi număra de multe ce sunt, dar, deşi sunt ale tale, nu toate sunt pe numele tău, fiindcă n-am fost eu atât de prost să le fac jocul perceptorilor de impozite, după cum ţi-am mai spus. Şi să ştii, cu toate că eşti atât de bogat, eu nu te-am furat mai mult decât obişnuiam înainte, fiindcă nu avea nici un rost, din moment ce-mi păstrez jumătate din câştigul pe care-l ai de pe urma afacerilor mele înţelepte; este drept că-mi reproşez mie însumi, din când în când, că sunt atât de sensibil şi de conştiincios şi nu fur mai mult de la tine, dar, mulţumesc zeilor, nu am nevastă, nu am nici copii, care să-mi reproşeze fără încetare că nu fur mai mult. Eu ştiu că nici un alt om nu poate fi înşelat mai uşor decât poţi fi tu înşelat, dar dacă nu te fur mai mult, este fiindcă-mi eşti drag, binecuvântat fii, o, Sinuhe, stăpânul meu!

Merit stătea tolănită pe covoarele moi, se uita la mine şi o pufnea râsul când vedea expresia confuză a feţei mele, eram atât de copleşit de vorbele lui Kaptah, încât nici nu puteam să urmăresc cu atenţie tot ceea ce spunea. Dar Kaptah a început din nou să-mi explice:

— Tu trebuie să înţelegi, stăpânul meu, că dacă eu îţi vorbesc despre câştigurile şi despre bogăţia ta, mă refer la ceea ce ai efectiv, după ce toate dările şi impozitele au fost deja plătite. Se înţelege că am scăzut şi darurile pe care a trebuit să le fac perceptorilor de impozite ca ei să închidă ochii la socotelile încurcate pe care le-au întocmit scribii mei sirieni, ca să nu mai spun cât vin le-am dat, că ăştia-s bărbaţi zdraveni ca nişte tauri şi vinul li se scurge-n gâtleje ca-ntr-o groapă fără fund. Sunt cele mai bune vremuri pentru perceptorii de impozite, niciodată nu a fost atât de bine pentru ei ca acum şi tare aş mai vrea să fiu şi eu perceptor de impozite dacă n-aş fi Kaptah, tatăl grâului şi prietenul săracilor. Este o măsură de siguranţă că sunt prieten cu săracii, fiindcă ei îmi binecuvântează numele când – din când în când – le dau grâu, cine ştie, poate că se întorc vremurile şi nu este bine să fii duşman cu nimeni. Dar este drept că se lasă cu nişte pierderi aceste crize de bunătate ale mele, dar nu trebuie niciodată uitat că, în perioada de nelinişte, de obicei, ard casele bogătaşilor, casele nobililor şi magaziile de cereale. La drept vorbind, ei îmi sunt recunoscători când le dau o măsură de grâu, îmi binecuvântează numele şi-şi apasă degetul, dacă vreau, pe nu are importanţă ce hârtie; mai neliniştiţi sunt atunci când îşi lasă amprentele pe hârtiile faraonului, fiindcă ei nu ştiu să citească şi hoţii de distribuitori, dacă le dau o măsură de grâu, scriu pe hârtie că le-au dat cinci.

După ce a terminat de vorbit, Kaptah şi-a încrucişat braţele pe piept şi a rămas încremenit, aşteptând să-l laud. Dar vorbele lui mi-au dat de gândit şi l-am întrebat:

Deci noi avem mult grâu în depozite?

Kaptah s-a simţit umilit, fiindcă după ce-şi bătuse gura atâta ca să-mi prezinte cât mai clar în ce constă averea mea, întrebarea era fără rost, el aştepta câteva vorbe în care să-i laud iscusinţa, de aceea nici nu mi-a răspuns.

I-am spus:

Dacă este aşa, tu va trebui să-l împărţi colonilor care cultivă pământurile blestemate, ca să-l semene, fiindcă ei nu au grâu bun pentru semănat, grâul lor este pătat cu sânge. Apele s-au retras deja, este vremea aratului şi semănatului, aşa că va trebui să te grăbeşti.

Kaptah s-a uitat cu milă la mine, a scuturat din cap şi a spus:

Dragul meu stăpân, nu-ţi sfărâma preţiosul tău cap cu astfel de treburi la care nu te pricepi, lasă-mă pe mine să mă ocup de toate. Încearcă, te rog, să urmăreşti cu atenţie ceea ce-ţi voi spune: la început, noi, negustorii de grâu, am câştigat bine împrumutându-le grâu colonilor, fiindcă ei trebuiau să restituie, pentru o măsură de grâu împrumutată, două măsuri de grâu şi chiar şi ceva mai mult şi, dacă nu puteau să plătească, îşi tăiau vitele şi-şi plăteau datoria cu piei de vită. Dar preţul grâului a crescut, această afacere este proastă şi-i mai avantajos dacă în această primăvară vor rămâne câmpurile necultivate, fiindcă preţul grâului va creşte şi mai mult. De aceea, nu putem fi chiar atât de nebuni încât să mai împrumutăm grâu colonilor pentru ca ei să aibă ce semăna, şi dacă, să zicem, eu aş face-o, mi-aş atrage ura din partea tuturor negustorilor de grâu.

I-am spus energic:

Execută-mi ordinul, Kaptah, grâul este al meu şi eu nu vreau să mă gândesc la nici un profit, eu i-am văzut pe coloni şi ei sunt atât de slabi încât li se văd oasele prin piele ca sclavilor din mine şi le-am văzut şi pe femeile lor cărora le atârnă ţâţele ca nişte burdufuri uscate şi i-am văzut şi pe copiii lor, care dau târcoale, ca nişte animale flămânde, cu picioarele lor descărnate, cu ochii trişti şi pleoapele devorate de muşte. De aceea, vreau să distribui tot grâul pe care-l am pentru ca ei să-l semene. O fac în numele lui Aton, dar şi pentru faraonul Akhenaton, pe care-l iubesc. Dar nu le dărui grâul fiindcă am văzut deja că, din prea multă dragoste şi din prea multe daruri, nu se pot naşte decât lenea, lipsa de voinţă, indiferenţa şi lăcomia. Ei au primit până acum în dar pământuri şi vite şi n-au fost în stare să tragă foloase de pe urma lor. N-ai decât să recurgi la ciomag, Kaptah, dacă este nevoie, fiindcă grâul trebuie semănat şi recoltat, altfel nu se poate, este o ruşine că oamenii Egiptului mor de foame. Dar nu vei cere nimic în plus de la ei, le vei împrumuta măsura pentru măsură.

Când a auzit porunca mea, Kaptah a început să urle şi să-şi rupă veşmintele de pe el, că şi-aşa erau murdare de la vin, şi mi-a spus:

Măsură pentru măsură, stăpâne? Este o nebunie, oare nu-ţi dai seama că nici n-aş mai avea de unde să fur nimic, din moment ce tu nu câştigi nimic? De altfel, după ce că eşti lipsit de orice simţ practic, vorbele pe care le rosteşti sunt şi periculoase, fiindcă dacă voi proceda aşa, mi-i voi face duşmani nu numai pe negustorii de cereale, dar chiar şi pe preoţii lui Amon, uite că-i pot urla numele fără să-mi fie teamă, fiindcă de aici nimeni nu ne aude. Parcă n-ai trăi pe acest pământ, stăpâne, şi n-ai şti că puterea lor este mai înspăimântătoare acum decât oricând şi că ei vor face vrăji şi ne vor blestema casele, corăbiile, depozitele şi morile şi chiar şi această cârciumă va fi blestemată de ei, ba nu, fiindc-am fost isteţ şi-am înscris-o pe numele lui Merit şi mă bucur, totuşi, că multe dintre bogăţiile tale sunt înregistrate sub alte nume şi că vor scăpa de blestemele preoţilor lui Amon, fiindcă toate de pe lumea asta le ştiu preoţii lui Amon de la perceptorii de impozite, arză-i-ar focul, pe unde trec ei, lasă curat precum capul unui bărbat chel. Dar, fiindcă tot veni vorba de chelie, eu nu vreau să te supăr, stăpâne, dar după ce ţi-ai scos peruca, pentru că te-ai înfierbântat de la vin, am observat că a început să te părăsească părul, aşa că, dacă vrei, îţi voi da o alifie vrăjită, ca să-ţi crească părul mai des chiar decât l-ai avut înainte; nu-ţi fie teamă că-ţi cer ceva pentru ea, ţi-o dau în dar; eu am aşa ceva de vânzare şi mulţi dintre cei care au cumpărat-o au spus că face minuni, numai un singur bărbat a fost puţin nemulţumit, fiindcă, după ce s-a uns cu alifia aceasta, i-a crescut părul lânos şi creţ ca al negrilor, şi a fost nevoit să se radă complet pe cap, dar el a fost atât de beat când am fost la judecător, aşa că nu i-am plătit pentru mărturia lui tot atât de mult cât altora, care au declarat că i-a ajutat mult această alifie.

A recurs la această strategie vicleanul de Kaptah, împuindu-mi capul cu tot felul de prostii, ca să câştige timp şi să mă determine să renunţ la hotărârea mea, dar când a văzut că nu reuşeşte nimic, a început să blesteme şi a folosit în înjurături complicate nume de zei, pe care le învăţase în călătoria noastră prin lume, iar la urmă mi-a spus:

Oare te va fi muşcat vreun câine turbat sau te-a înţepat vreun scorpion, stăpâne? Să spun drept, la început am crezut că vrei să faci o glumă, oricum, ar fi fost o glumă proastă. Hotărârea ta ne va ruina, dar, cine ştie, poate că scarabeul ne va ajuta şi de data aceasta Dar, îţi spun sincer, mie nu-mi mai face nici o plăcere să privesc oameni slăbănogi, de aceea, mă fac că nu-i văd când îi întâlnesc în cale şi te-aş sfătui şi pe tine, stăpâne, să închizi ochii; dacă nu-i văd, nu ştiu, iar ca să-mi liniştesc cugetul, dăruiesc, din când în când, grâu săracilor. Dar ce mă indispune cel mai mult din cele spuse de tine este că mă îndemni să fac un drum care nu-mi place defel, fiindcă pe-acolo pământul alunecă şi s-ar putea să-mi rup vreun picior sau să cad în vreun canal de irigaţie şi să ştii că numai tu vei fi vinovat de moartea mea. Uită-te la mine, eu sunt deja bătrân şi prefer patul meu confortabil şi mâncarea pe care mi-o pregăteşte Muti, o, dac-ai şti ce fripturi aromate este ea în stare să facă, decât să-mi dau sufletul din mine alergând prin coclauri.

Dar nu mi-a fost milă de el şi i-am spus:

Adevărul este că tu minţi acum mai straşnic decât înainte, Kaptah, şi pot spune că, în aceşti ani de când nu ne-am mai văzut, nu ai îmbătrânit deloc, dimpotrivă, parcă ai întinerit, mâinile nu-ţi mai tremură şi nici ochii nu-ţi sunt roşii, chiar dacă ai băut, slavă zeilor, destul vin acum. Şi dacă te îndemn să faci acest drum greu, o fac pentru că-mi eşti drag şi, ca medic, îţi spun că te-ai îngrăşat peste măsură; de la atâta grăsime îţi oboseşte inima, iar respiraţia ta nu este normală. Eu sper că după o astfel de călătorie tu vei mai slăbi puţin; de altfel, mi-ar fi şi ruşine să merg alături de tine pe stradă, aşa gras cum eşti. Adu-ţi aminte ce vesel erai pe vremuri, când străbăteam împreună drumurile prăfuite ale Babilonului, cât de fericit erai când călătoreai pe spinarea unui măgar prin munţii din Liban, ca să nu mai spun că şi mai vesel ai fost când ai coborât de pe măgar la Kadeş. Adevărul este că, dacă aş fi mai tânăr, iertare, dacă nu aş avea de îndeplinit nişte ordine ale faraonului aici, te-aş însoţi, pentru a-mi bucura inima De altfel, vei vedea cât de bine te vei simţi când oamenii îţi vor binecuvânta numele.

Kaptah a fost enervat tot timpul cât am vorbit şi a încruntat sprâncenele supărat când i-am amintit despre măgar, iar după aceea, s-a apucat să socotească pe degete ceva foarte complicat. După ce a terminat, a spus:

Ca să iasă treaba ca lumea, eu ar trebui să-i iau cu mine pe toţi servitorii şi să mai plătesc şi alţii ca să pot să distribui grâul. Trebuie să iau şi scribi şi tot ceea ce este necesar pentru măsurat, fiindcă acei slujitori ai lui Aton sunt cam necinstiţi şi dacă nu le tăbăcesc bine spinările, ajung să termin de distribuit grâul, care trebuie semănat, la vremea culesului. Din fericire, avem corăbiile noastre, aşa că nu trebuie să-mi rup picioarele pe drum; trebuie să-mi iau şi un bucătar bun, fiindcă burdihanul meu este deja leneş şi nu se mai împacă decât cu mâncărurile cele mai fine. Trebuie să-mi iau şi sclavi, care să mă poarte în litieră, fiindcă, uită-te la mine, stăpâne, şi spune şi tu dacă bătrânele mele picioare umflate mai sunt în stare să susţină acest burdihan. Dar, nimic de spus, au fost şi câteva vorbe înţelepte în discursul tău, fiindcă am observat că fetele de la bordel au început să râdă de mine şi, să-ţi spun drept, de la o vreme nu mă mai pot şi eu distra cu o femeie, fiindcă-mi pierd respiraţia şi-i mare păcat, eu am destul de mult aur şi m-aş putea distra cu cele mai frumoase fete din Teba dac-aş vrea; dar chiar dacă n-ar fi burdihanul acesta ca să mă încurce, tot nu mi-aş risipi eu aurul pe cele mai scumpe, este inutil să-mi bat gura ca să-ţi explic de ce, fiindcă tot nu eşti în stare să înţelegi, după părerea mea, n-are importanţă ce călăreşti, şi o simplă sclavă se pricepe la fel de bine ca şi o tânără unsă cu toate uleiurile scumpe din lume şi cu inele de aur în nas, să facă fericit un bărbat. Dar nu ar fi trebuit să-ţi vorbesc ţie despre femei, fiindcă nu te pricepi tu nici la femei, nici la alte bucurii ale vieţii, se vede după figura ta, parcă-i mai acră decât înainte. Totuşi, doresc din tot sufletul ca scarabeul nostru să aranjeze în aşa fel încât hotărârea ta nebunească să ne aducă şi vreun folos, că după binecuvântarea colonilor nu prea mă omor; de altfel, nici după blesteme, şi în legătură cu toată această nebunie, va trebui să-mi schimb toate socotelile, dar nu are nici un rost să-ţi povestesc cum, fiindcă nu eşti tu în stare să înţelegi nimic. În orice caz, îţi doresc să te trimită şi pe tine cineva într-o călătorie atât de grea, ca să simţi şi tu pe pielea ta ce simt că-mi faci tu mie, fiindcă nici tu nu eşti chiar atât de slab acum.

Acea urare a lui s-a împlinit destul de repede şi am să povestesc despre acest lucru puţin mai târziu. Nu ne-am mai certat şi Kaptah nu a mai avut de făcut nici o obiecţie, am stat împreună până târziu şi am băut vin şi Merit a băut împreună cu noi şi şi-a dezvelit sânii ei arămii ca să-i sărut. Kaptah a povestit despre călătoria noastră pe drumurile Babilonului şi dacă el, într-adevăr, va fi făcut toate acele isprăvi despre care a povestit, înseamnă că eu chiar am fost orb şi surd de nu le-am remarcat din cauza Mineei. Nu am putut-o uita pe Minea, chiar dacă am dormit în acea noapte alături de Merit şi mi-a fost bine cu ea; inima mea era fierbinte şi nu mi-am mai simţit singurătatea. Dar nu i-am spus „sora mea”, am iubit-o ca un prieten şi ea mi s-a dăruit din prietenie, numai o femeie cu un suflet bun poate să se dăruiască aşa unui bărbat. Eram gata să sparg o amforă cu ea, dar ea nu a vrut, pentru că, a spus ea, se născuse într-o cârciumă, iar eu eram prea nobil şi prea bogat pentru o femeie ca ea. Dar cred că mai presus de aceste motive era dorinţa de a-şi păstra libertatea şi de a fi în continuare prietenă cu mine.

A doua zi, a trebuit să merg la palatul de aur, pentru a o saluta din partea faraonului pe regina-mamă, cea pe care toată Teba o numea vrăjitoarea neagră. Nimeni nu trebuia să întrebe la cine se referă, dacă auzea pe cineva vorbind despre vrăjitoarea neagră. Eu cred că, în ciuda înţelepciunii şi abilităţii, ea însăşi era vinovată că toţi o numeau aşa, fiindcă era o femeie bătrână, crudă şi vicleană şi marea ei putere, pe care încă o mai avea, înăbuşise tot ceea ce fusese odinioară bun în ea.

Dar, în timp ce mă îmbrăcam pe corabie cu veşminte din în regal şi mă împodobeam cu toate însemnele demnităţii mele, a sosit bucătăreasa mea din fosta casă a turnătorului de cupru şi mi-a spus supărată:

Fie binecuvântată ziua în care stăpânul meu a sosit acasă! Oare nu puteai să treci pe-acasă, decât să hoinăreşti toată noaptea prin casele de distracţie? Am întors toată lumea pe dos cu sosirea ta în Teba, am făcut curat în toată casa şi am pregătit mâncăruri gustoase, cum nici regii nu mănâncă, toată noaptea am vegheat ca să se coacă pâinea şi prăjiturile şi i-am îndemnat cu băţul pe puturoşii ăia de sclavi ai tăi să se mişte şi să muncească mai repede, că mă dor şi braţele şi-am obosit să-i tot lovesc. Eu sunt bătrână şi obosită şi nu am avut niciodată încredere în bărbaţi, iar purtarea ta de aseară şi din această dimineaţă nu face decât să-mi întărească convingerile. Grăbeşte-te şi vino să mănânci şi cheam-o şi pe destrăbălată aia a ta, fără de care n-ai fi putut să stai şi tu o zi acasă.

A vorbit aşa, fiindcă aşa-i era felul, dar eu ştiam că ea o preţuieşte şi o admiră pe Merit, mă obişnuisem cu felul în care vorbea de când munceam ca medic în cartierul săracilor, aşa că urechile mele se desfătau cu vorbele ei şi simţeam că sunt acasă. Am urmat-o şi am trimis un mesager la „Coada crocodilului”, ca s-o cheme pe Merit şi, mergând cu paşi târşâiţi pe lângă litiera mea, Muti bodogănea şi-mi spunea:

Credeam că deja te-ai mai liniştit şi că duci şi tu o viaţă mai ordonată, dacă tot trăieşti la curtea regală, dar nu se observă că ai fi învăţat ceva nou acolo, eşti la fel de obraznic ca şi înainte, deşi ieri, când te-am văzut, am avut impresia că eşti mai liniştit. M-am bucurat când am văzut că te-ai îngrăşat, fiindcă atunci când se îngraşă, un bărbat începe să se liniştească şi să nu dai vina pe mine dac-ai să slăbeşti în Teba din cauza temperamentului tău excesiv, toţi bărbaţii sunt la fel, o, zei, tot răul vine de la acel neînsemnat obiect, pe care-l ascund bărbaţii sub pânza care le înfăşoară şoldurile, nici nu-i de mirare că-l ascund, fiindcă ar fi şi mai mult scandal în lume, dacă l-ar purta pe din afară.

A vorbit în felul acesta şi a bombănit fără încetare şi nu ştiu de ce mi-am adus aminte de mama mea, Kipa, şi am simţit un gol în suflet, fiindcă niciodată nu aveam să o mai revăd şi mi-a venit să plâng, de aceea m-am răstit la ea, deoarece nu voiam să plâng. I-am spus:

Taci odată femeie, vorbele tale mă enervează şi sunt ca un bâzâit de muscă în urechile mele!

Ea a încetat şi a fost foarte mulţumită că a reuşit să mă enerveze şi că m-am răstit la ea, era felul ei de a fi şi de a gândi aşa, fiindcă ea iubea regulile lăsate de zei şi voia să fie, din când în când, suduită de stăpânul ei.

Casa era decorată de sărbătoare cu ghirlande de flori pe verandă, curtea era proaspăt măturată şi chiar şi porţiunea de stradă din faţa curţii, iar în curtea vecinilor era o pisică moartă, probabil că fusese aruncată în grabă, când se măturase strada. Pe stradă m-au întâmpinat copii, care fuseseră plătiţi ca să-mi spună: „Binecuvântată fie ziua când stăpânul nostru a ajuns acasă”. De fapt, Muti făcuse toată această paradă cu un scop ascuns, fiindcă pe ea o deranja foarte mult că eu nu aveam copii, deşi nici nu-şi putea imagina că ar putea fi servitoarea unui bărbat care ar avea o soţie, era ceva de neînţeles în toate dorinţele ei ciudate. Le-am dat copiilor nişte bănuţi de cupru, Muti le-a dat prăjituri şi ei au plecat foarte fericiţi. După aceea a sosit şi Merit şi ea era deosebit de frumos îmbrăcată şi avea flori împletite în păr, părul ei era parfumat şi strălucea uşor şi Muti a suspinat când ne-a turnat apă pe mâini. Mâncarea a fost delicioasă şi am mâncat cu poftă, fiindcă era mâncare din Teba; în Oraşul Orizontului lui Aton îi şi uitasem gustul, dar cred că nu greşesc când afirm că nicăieri în lume nu poţi găsi mâncare mai gustoasă decât în Teba. Cine ştie, poate că pofta de mâncare mi-o stârnise Merit. Mă simţeam întinerit de când o regăsisem, dar poate că numai inima îmi era mai tânără, nu şi trupul.

Însă, tot timpul cât ne-a servit cu mâncare, Muti a vorbit şi ea s-a plâns că mâncarea nu i-a reuşit aşa după cum a vrut:

— Cred că mă vei blestema, stăpâne, fiindcă această pasăre este prea friptă şi s-ar putea să nu-ţi placă nici sosul. Ceea ce ai gustat acum, Merit, sunt rinichi, frăgeziţi cu seminţe primăvăratice de palmier, care, de obicei, îmi reuşesc atât de bine, totuşi, acum cred că au stat prea mult la fiert. Nici nu ştii tu, stăpâne, de câte ori am avut plăcerea să vorbesc cu această frumoasă şi respectabilă femeie şi de câte ori i-am spus să se ferească de tine şi i-am explicat cât de necoaptă şi de schimbătoare îţi este mintea, cât de naiv şi de nebun eşti, dar ea n-a vrut să mă creadă şi nu pot să înţeleg ce-o fi găsit atât de bun la tine, mai ales că acum ai şi chelie. Dar femeile tinere sunt la fel de nebune ca şi bărbaţii şi sunt fascinate de acel neînsemnat obiect pe care bărbaţii, nu, uite că nu mai vreau să vorbesc acum despre asta, dar voi ştiţi bine ce-am vrut să spun şi cred că Merit a înţeles şi ea, că doar nu-i chiar atât de tinerică. Totuşi, nu-i chiar atât de rău pentru o femeie să se distreze din când în când cu-n bărbat, aşa cred, dar este important să nu se încreadă în vorbele lui mincinoase. Uite, peştişorii aceştia mici i-am conservat în ulei de măsline, aşa cum fac oamenii din Creta, dar mă îndoiesc că ştiu cretanii să-i prepare mai bine, deşi, de data aceasta, cred că s-au cam râncezit.

I-am mulţumit călduros lui Muti şi i-am lăudat mâncarea până când, de emoţie, i s-a încreţit fruntea şi a început să se smiorcăie şi i-a mulţumit şi Merit. Nici nu ştiu, va fi fost acea masa pe care ne-a pregătit-o Muti în fosta casă a turnătorului de aramă atât de grozavă de mi-a rămas mie în minte? Cred că atunci, într-adevăr, am fost fericit şi mă întreb, acum, când scriu aceste rânduri: „Oare de ce nu şi-a oprit clepsidra picătura de apă să nu mai curgă, ca acea clipă să nu se mai sfârşească niciodată?”

Dar, în timp ce noi ne desfătam la masă cu bucatele minunate pregătite de Muti, oameni din cartierul sărac s-au strâns în curte şi în faţa casei mele, îmbrăcaţi în straiele lor de sărbătoare şi strălucind de ulei pe faţă, veniseră ca să mă salute şi să-mi povestească despre bolile şi despre suferinţele lor. Ei mi-au spus:

Noi te-am regretat mult, Sinuhe, şi abia când nu ai mai fost printre noi, te-am apreciat la adevărata ta valoare şi ne-am dat seama cât de mult ne-ai ajutat şi cât de mult am pierdut când tu ai plecat.

Ei mi-au adus daruri, erau modeste darurile lor, fiindcă ei erau şi mai săraci decât înainte, din cauza zeului faraonului Akhenaton. Unul mi-a dăruit arpacaş, altul o pasăre, altul curmale uscate, iar cei care nu au avut nimic, câte o floare şi când am văzut numai câte flori s-au adunat, am înţeles de ce pe drumul berbecilor nu mai erau atât de multe flori ca altădată. Printre ei era şi bătrânul scrib, care-şi ţinea capul aplecat din cauza tumorii care-i acoperea gâtul, şi m-am mirat că încă mai este în viaţă. Era şi sclavul căruia îi vindecasem degetele zdrobite şi el mi-a arătat mândru degetele lui şi a fost tare emoţionat că mă vede, el era cel care-mi adusese arpacaş, fiindcă încă mai lucra la moară şi putea să fure de acolo. Era şi o femeie căreia îi îngrijisem copilul şi copilul era deja un băieţel care crescuse frumos şi puternic, avea un ochi învineţit şi s-a lăudat că-i poate bate pe toţi băieţii din cartier şi chiar şi pe băieţii mai mari ai vecinilor. Mai era şi o fată de la bordel, căreia îi îngrijisem pe vremuri ochii şi care, după aceea, mi le trimisese pe toate prietenele ei ca să le operez diferiţi negi care le urâţeau trupul. Era prosperă, fiindcă făcuse economii şi-şi cumpărase un chioşc din scânduri în piaţă, unde vindea parfumuri şi le furniza negustorilor adrese ale fetelor fără prea multe prejudecăţi din cartier. Ei mi-au dat darurile şi mi-au spus:

Nu ne dispreţui pentru darurile noastre, Sinuhe, chiar dacă acuma tu eşti medic regal şi locuieşti în palatul de aur al faraonului, fiindcă ne bucurăm din toată inima că te vedem, dar te rugăm să nu ne vorbeşti despre Aton.

Nu le-am spus nimic despre Aton şi am vorbit cu fiecare în parte, i-am întrebat despre suferinţele lor şi am scris pe hârtie fiecăruia denumirea leacului care îl poate ajuta.

Merit şi-a scos superbele veşminte de pe ea, ca să nu se murdărească, şi m-a ajutat să spăl arsuri, să curăţ răni infectate şi a amestecat soluţiile anestezice în vin pentru cei cărora le-am extras dinţii bolnavi. De fiecare dată când mă uitam la ea, mi se umplea inima de bucurie, era atât de frumoasă şi trupul ei era puternic şi zvelt, nu avea de ce să-i fie ruşine de trupul ei gol, fiindcă era frumos, mă gândeam eu, dar cred că bolnavii pe care îi îngrijeam nu erau prea interesaţi de frumosul trup al lui Merit, fiindcă fiecare era preocupat de propria suferinţă.

Timpul trecea ca altădată, i-am consultat pe cei bolnavi, i-am întrebat ce-i doare şi m-am bucurat că prin priceperea mea şi prin măiestria la care ajunsesem, i-am putut ajuta, m-am bucurat când o vedeam pe Merit lângă mine, prietena mea dragă, de multe ori am respirat adânc şi mi-am spus în gând: „Opreşte-ţi curgerea, clepsidră, opreşte-te, picătură de apă, aş vrea ca aceasta clipă frumoasă să nu se mai sfârşească!”

Aşa se face că am uitat de palatul de aur, unde sosirea mea îi fusese deja anunţată reginei-mamă. Dar cred că nu mi-am amintit de asta, fiindcă în acel moment, eram fericit şi am vrut să uit totul. Într-un sfârşit, când umbrele prelungi din curte au început să se piardă, Merit mi-a turnat apă pe mâini şi m-a ajutat să mă spăl, apoi ne-am îmbrăcat cu veşminte curate. Dar când am vrut să-i mângâi obrajii şi să-i sărut buzele, ea m-a îndepărtat uşor şi mi-a spus:

— Aleargă spre vrăjitoarea ta, Sinuhe, du-te repede ca să te poţi întoarce mai înainte de căderea nopţii, covorul pe care ne vom odihni te aşteaptă cu nerăbdare. Nu înţeleg de ce, fiindcă acum trupul tău nu mai este atât de viguros ca altădată şi nici n-aş putea spune că îmbrăţişarea ta este prea măiestrită, totuşi, tu eşti altfel decât alţi bărbaţi şi poate, de aceea, te aştept cu nerăbdare.

Ea mi-a împodobit gâtul cu însemnele rangului meu, mi-a pus pe cap peruca de medic şi mi-a mângâiat buzele, tare nu m-aş mai fi dus la palat, dacă nu mi-ar fi fost teamă de mânia reginei-mamă.

I-am îndemnat pe sclavii care m-au purtat în litieră să alerge, promiţându-le lovituri de beţe şi argint, la alegere, i-am îndemnat la fel şi pe vâslaşii care m-au trecut de cealaltă parte a Nilului atât de repede, încât am avut impresia că apa clocoteşte în jurul bărcii: aşa am ajuns la palatul de aur în momentul când soarele se ascundea după munţii din vest şi stelele începeau să strălucească.

Dar mai înainte de a povesti despre conversaţia pe care am avut-o cu regina-mamă, trebuie să amintesc că ea nu a fost în toţi acei ani decât de două ori în Oraşul Orizontului lui Aton ca să-şi vadă fiul şi că, de fiecare dată când a fost acolo, i-a vorbit despre nebunia lui, pe care nu i-o putea înţelege. Acest lucru l-a răscolit mult pe faraonul Akhenaton, care-şi iubea mama şi era orb în ceea ce priveşte mama lui, aşa cum, de obicei, toţi fiii sunt orbi când este vorba despre părinţii lor. Abia după ce se căsătoresc, soţia le deschide ochii să vadă adevăruri pe care ei nu le pot vedea. Dar Nefertiti nu i-a deschis ochii faraonului, din cauza tatălui ei, care era iubitul reginei Tiy.

Toată lumea ştia că, în acea vreme, preotul Ay şi regina Tiy trăiau împreună şi ei nici nu încercau să ascundă bucuria iubirii lor, fiecare urmărea paşii celuilalt prin palatul de aur şi poate că niciodată până atunci nu se mai întâmplase aşa ceva, dar nici nu ai de unde ştii dacă se va mai fi întâmplat, fiindcă pe textele din morminte nu se înscriu astfel de poveşti de dragoste, care cad în uitare o dată cu moartea celor care le-au trăit.

Dar despre naşterea faraonului Akhenaton nu doresc să spun mai mult, cred în originea lui divină, fiindcă dacă prin venele lui nu ar fi curs sângele faraonic al tatălui lui, el, într-adevăr, ar fi fost un faraon fals, aşa cum pretindeau preoţii lui Amon, şi nici nu vreau să mă gândesc la acest lucru lipsii de sens, deoarece toate cele ce s-au petrecut ar fi şi mai de neînţeles. Eu nu-i cred pe preoţii lui Amon, cred în ceea ce-mi spun inima şi raţiunea mea.

În orice caz, regina Tiy m-a primit într-un salon personal, care era plin de colivii cu păsări care ciripeau şi-şi fâlfâiau aripile tăiate. Ea nu şi-a uitat niciodată ocupaţia din tinereţe, şi-i plăcea să prindă ea însăşi păsări în grădina palatului, fie cu plase, fie ungând ramurile copacilor cu clei. Când m-am prezentat în faţa ei, împletea un covoraş din stuf vopsit. M-a întâmpinat cu bunăvoinţă şi nu mi-a reproşat întârzierea. Mi-a spus:

— Oare nebunia fiului meu, faraonul, a fost vindecată sau deja a sosit momentul ca totuşi să fie trepanat? Se face prea mult zgomot în jurul lui Aton al lui şi mulţimea este neliniştită de când zeul fals a fost răsturnat, deşi Aton nu mai are acum cu cine-şi disputa puterea.

I-am vorbit despre sănătatea faraonului, despre micuţele prinţese, despre gazelele şi câinii cu care se jucau, despre petrecerile de pe corabia care plutea pe lacul sacru în Oraşul Orizontului lui Aton, până când regina s-a liniştit şi mi-a permis să mă aşez la picioarele ei şi a poruncit să ni se aducă bere. Nu din zgârcenie mi-a oferit bere, dar, la fel ca oamenii simpli, ea prefera berea vinului; berea era puternică şi dulce şi ea se obişnuise să bea câteva ulcioare de bere pe zi, de aceea, trupul ei se împlinise peste măsură, faţa i se buhăise şi, deşi nu fusese niciodată neagră, faţa ei semăna cu cele ale femeilor negre. Cine ar mai fi putut spune că acea femeie bătrână şi obeză cucerise pe vremuri prin frumuseţea ei deosebită iubirea marelui faraon? De aceea, mulţimea spunea că ea obţinuse dragostea faraonului prin farmecele făcute de vrăjitorii negri, fiindcă este ceva extraordinar când un faraon se îndrăgosteşte atât de nebuneşte încât să o ridice la rangul de mare soţie regală pe fata unui păsărar, oricât ar fi ea de frumoasă.

După ce a băut bere, ea a început să-mi povestească cu încredere, deschis – şi nu-i nimic de mirare în asta, fiindcă eu eram medic şi femeile care au o mai mare încredere în medici decât în cei din familia lor spun unui medic ceea ce nu ar îndrăzni să spună nici unui alt bărbat şi, în această privinţă, regina nu se deosebea cu nimic de celelalte femei. Dar am observat că şi oamenii care îşi presimt moartea prin apropiere încep să se confeseze unor străini, în care au o încredere mai mare decât faţă de cei apropiaţi; eu cred că este un semn al morţii, chiar dacă cel care se confesează nu este conştient de acest lucru. Totuşi, la vorbele ei, am simţit cum mi se strecoară o durere rece în inimă şi am început să mă tem de prea marea încredere pe care ea mi-o arăta, aşa că am schimbat vorba şi am întrebat-o despre sănătatea ei şi dacă nu are dureri de burtă sau alte neplăceri de la bere, dar era o prostie să-i sugerez să bea mai puţin, fiindcă ea tot ar fi băut, nu găsea nimic rău în bere şi nici visele nu-i erau tulburate de crocodili sau hipopotami. Berea îi dădea curaj să-mi vorbească liber şi ea mi-a spus:

Sinuhe, dintr-un capriciu, fiul meu ţi-a dat numele „El, cel care este singur”, dar nu prea ai tu aerul unui om solitar şi mă îndoiesc că în palatul de aur al faraonului au mai rămas multe femei cu care să nu te fi distrat, deoarece eu le cunosc bine pe femeile din Oraşul Orizontului Lui Aton. Dar ceea ce mă enervează la tine este că ai aparenţa unui om foarte liniştit, cel mai liniştit dintre bărbaţii pe care îi cunosc. Calmul tău mă irită şi te-aş înţepa o dată cu andrelele numai ca să te văd şi eu cum ţopăi şi zbieri. Eu nu pot înţelege cum de ai dobândit această seninătate, dar poate că, într-adevăr, tu eşti un om cu o inimă bună, deşi nu înţeleg ce câştigi dacă eşti bun, fiindcă doar oamenii proşti, care nu mai au alte calităţi, sunt buni, aşa am observat. În orice caz, mă simt minunat, prezenţa ta mă linişteşte şi vreau să-ţi spun că acest Aton, pe care în nebunia mea l-am scos la lumină, mă nelinişteşte mult şi niciodată nu am bănuit că lucrurile vor merge atât de departe; l-am inventat pe Aton spre a-l răsturna pe Amon, pentru ca puterea mea şi a fiului meu să fie mai mare, de fapt, bărbatul meu l-a inventat, sper că nu eşti chiar atât de inocent încât să nu ştii că Ay este bărbatul meu, chiar dacă nu am spart împreună cu el o amforă. Deci am vrut să spun că acest blestemat de Ay, care acum nu mai face nici un ban, fiindcă nu mai are mai multă forţă decât o ţâţă de vacă, este cel care l-a adus pe Aton de la Heliopolis şi i l-a vârât în cap fiului meu atât de bine, încât nu i-l mai poate scoate nimeni de acolo. Eu nu pricep ce găseşte fiul meu la Aton, el visează cu ochii deschişi încă de când era copil. Sunt convinsă că el este nebun şi poate că deja a venit vremea să i se facă trepanaţie. Nu înţeleg, de asemenea, care-i motivul că soţia lui, această frumoasă fiică a lui Ay, naşte, una după alta, doar fete, cu toate că vrăjitorii mei au făcut tot ceea ce au putut ca s-o ajute. Şi nu mai înţeleg de ce mulţimea îi urăşte atât de mult pe vrăjitorii mei, care sunt nişte oameni minunaţi, chiar dacă sunt negri, chiar dacă au ace din fildeş în nas şi în buze, chiar dacă au capetele alungite şi trăsăturile lor nu seamănă cu cele ale egiptenilor. Sunt nevoită să-i ţin ascunşi în beciurile palatului, altminteri mulţimea i-ar omorî, atât de mult îi urăşte. Dar dacă ei n-ar fi, oare cine mi-ar mai îngriji picioarele când mă dor, oare cine mi-ar mai prepara licori care mă ajută să mă simt ca o femeie tânără atunci când vreau şi eu să mă bucur de viaţă şi să fiu fericită, dar dacă tu crezi că mă mai aleg cu vreo plăcere din partea lui Ay, te înşeli, mă şi întreb de ce ţin eu atât de mult la el, poate că mai bine-ar fi fost să-l fi lăsat să se prăbuşească. Ar fi fost mai bine pentru mine, asta voiam să spun. Singurii cu care mă mai simt bine sunt negrii mei.

Şi marea regină-mamă a pufnit în râs ca spălătoresele din port când beau bere şi se simt bine. Şi după ce a râs cu poftă, a început să vorbească din nou:

Aceşti vrăjitori negri sunt medici pricepuţi, Sinuhe, chiar dacă mulţimea îi ştie doar de vrăjitori şi cred că şi tu, care eşti cel mai renumit medic al Egiptului, ai avea ce învăţa de la ei, dacă ţi-ai lăsa la o parte prejudecăţile şi ai accepta că sunt şi ei oameni, chiar dacă au o altă culoare şi un alt miros decât egiptenii şi dacă ei ar consimţi să te iniţieze în arta lor, lucru de care nu prea sunt sigură. Culoarea lor neagră este caldă, mirosul lor nu are nimic dezgustător, dimpotrivă, aş putea spune că este plăcut ca un amestec excitant de arome exotice, iar după ce te-ai obişnuit cu acest miros, nu mai poţi trăi fără el. Dar, dacă îi păstrez în apropierea mea, nu o fac pentru a încerca plăceri noi, aşa cum obişnuiesc să facă femeile plictisite de la curte când se distrează cu bărbaţii negri sau aşa cum unii, sătui de toate gusturile de pe lume, încearcă să mănânce carne putrezită şi afirmă că este cea mai bună carne din toate. Dar, uite, vreau şi eu să fiu sinceră şi ţie, Sinuhe, cred că îţi pot povesti, fiindcă eşti medic şi poate că nu vei împrăştia vorbele la alţii, pentru că tu eşti obişnuit ca oamenii să ţi se confeseze. Uneori m-am distrat cu ei, în fond, ceva fericire trebuie să aibă şi o femeie bătrână, nu-i aşa? Dar nu din acest motiv îi iubesc eu pe negri, sângele meu este încă tânăr şi roşu şi negrii sunt pentru mine un mare mister şi datorită lor mă apropii de izvoarele calde ale vieţii, de pământ, de soare şi de animale. Da, ei mă fac să mă simt mai aproape de pământ, dar nu te-aş sfătui să mai povesteşti şi altora despre aceste lucruri pe care le-ai auzit de la mine; dacă vei povesti, nu-mi vei face mie nici un râu, fiindcă în ceea ce priveşte reputaţia mea, eu nu mai am de-acum ce pierde, oricât de multe vorbe s-ar mai spune despre mine. Totuşi, cred că nu vei spune nimic nimănui, fiindcă tu eşti un om bun, aşa cum eu niciodată nu am fost.

După aceea, ea s-a întunecat brusc şi nici nu a mai băut bere, s-a apucat din nou să împletească stuful colorat şi eu m-am uitat la degetele ei în continuă mişcare, fiindcă nu îndrăzneam să o privesc în ochi. Cum ea nu spunea nimic, nici eu nu am spus nimic ca să o asigur de discreţia mea însă, după un timp, ea a continuat:

— Cu bunătatea nu câştigi nimic, singurul lucru important din lume este puterea. Dar cei care dobândesc din naştere puterea nu ştiu să o preţuiască. Cei care o pot preţui sunt doar aceia care o câştigă datorită calităţilor lor. Adevărul este că eu înţeleg de ce sunt atrasă de putere. Tot ceea ce eu am făptuit a fost numai pentru a avea puterea şi pentru a o transmite fiului meu şi fiilor lui, pentru ca sângele meu să trăiască peste vremuri pe tronul faraonilor. Pentru a ajunge la acest ţel, eu nu m-am dat la o parte de la nimic. Poate că faptele mele nu vor fi fost agreate de zei, dar, drept să spun, nu mă neliniştesc în ceea ce priveşte zeii, fiindcă faraonii sunt superiori zeilor şi, la urma urmelor, nu există fapte bune şi fapte rele, bine este ceea ce-ţi reuşeşte, râu este eşecul sau descoperirea unei intenţii care nu este pe placul altora. Cu toate astea, uneori, inima îmi tremură de frică şi tot ce este în mine tremură; sunt femeie, am şi eu slăbiciunile mele, sunt superstiţioasă şi este bine că negrii mă ajută cu vrăjile lor. Ceea ce mă înspăimântă cel mai mult este când văd că Nefertiti naşte numai fete: până acum a făcut-o de patru ori şi, de fiecare dată, am simţit ceva asemănător ca atunci când, cu multă trudă, arunci un bolovan din drumul tău şi el apare cu încăpăţânare în faţa ta din nou. Povestea asta cu Nefertiti este ca un blestem care ţopăie în jurul meu.

Ea a murmurat câteva vorbe magice printre buzele ei groase, şi-a mişcat neliniştită picioarele ei late pe pardoseală, dar degetele ei împleteau neobosite stuful multicolor şi tot uitându-mă la degetele mâinilor ei întunecate, m-a scuturat un frison şi mi-am simţit inima îngheţată. Ea înnoda stuful aşa cum obişnuiesc s-o facă păsărarii din Ţara de Jos şi eu cunoşteam bine acele noduri. Le cercetasem de atâtea ori în casa tatălui meu la barca agăţată deasupra patului. Când m-am gândit la acea bărcuţă de stuf, adusă pe Nil de vântul de la apus până în apropierea casei tatălui meu în noaptea în care mă născusem, mi-am simţit limba înţepenită şi trupul rece. Atunci s-a născut în mintea mea acel gând care avea să mă urmărească multă vreme după aceea, pe care îl refuzam când priveam degetele reginei-mamă şi-mi spuneam că oricine poate face astfel de noduri când împleteşte o barcă. De aceea, în copilărie, mă uitam adesea la acele noduri necunoscute în Teba, fără a şti cât de mult acea barcă avea să se lege de destinul meu.

Dar marea mamă regală nu a observat neliniştea mea, ea era în continuare preocupată de amintirile şi de gândurile ei şi mi-a spus:

— Poate că tu mă găseşti o femeie rea şi dezgustătoare, Sinuhe, fiindcă-ţi vorbesc atât de deschis. Nu mă condamna prea mult pentru faptele mele, încearcă să mă înţelegi. Nu este atât de uşor pentru o fată a unui păsărar sărac care ajunge în haremul faraonului, unde toată lumea o dispreţuieşte din cauza culorii mai întunecate a pielii ei şi din cauza picioarelor late şi o împunge cu mii de ace, unde singura ei salvare este capriciul faraonului de a o fi ales pentru trupul ei frumos şi pentru tinereţea ei. Deci, tu nu ai de ce să fii surprins că eu nu am ezitat când m-am hotărât să profit de norocul de a fi preferată în acel moment de faraon şi de aceea l-am familiarizat noapte după noapte cu obiceiurile ciudate ale negrilor, până când el a ajuns să nu mai poată trăi fără mângâierile mele, aşa am ajuns să guvernez prin el Egiptul. Am destrămat toate intrigile din palatul de aur, am evitat toate cursele şi urzelile otrăvite, toate ţesăturile încâlcite le-am rupt şi nu am ezitat să mă răzbun când a fost nevoie. I-am făcut pe toţi din jurul meu să-şi ţină gura şi să tremure de frică şi am guvernat în palatul de aur după bunul meu plac, fiindcă am dorit ca nici o altă femeie să nu-i dăruiască un băiat faraonului mai înainte de mine. De aceea, nici o femeie din palat nu a născut băieţi, iar dacă a născut fete, căsătoria acelor fete a fost hotărâtă, încă din ziua naşterii, şi anume cu diferiţi nobili de la curtea palatului. Am avut o voinţă puternică, dar multă vreme, nu m-am încumetat să nasc eu însămi un copil, fiindcă puterea mea asupra faraonului era ascunsă în trupul meu frumos. Totuşi, el a început să îmbătrânească şi mângâierile mele l-au vlăguit, aşa că, înspăimântată, i-am născut o fată. Ea este Baketaton şi nu am căsătorit-o, ca să am o săgeată în tolba mea, numai că omul înţelept are nevoie de mai multe săgeţi pentru a se şti în siguranţă. Timpul a trecut şi am trăit într-o continuă spaimă că nu-i voi putea niciodată naşte un băiat, n-aveam de unde să ştiu atunci că acest atât de dorit băiat nu-mi va aduce o prea mare fericire, de aceea, toate speranţele mele sunt în fiul lui, care încă nici nu s-a născut. A fost mare puterea mea şi de aceea, în tot acel timp, femeile din harem nu au născut decât fete. Oare tu, ca medic, nu crezi că iscusinţa şi vrăjile mele au fost uimitoare?

Tremuram de emoţie când i-am spus, uitându-mă drept în ochii ei:

Vrăjile tale, mare regină-mamă, sunt, în principiu, simple, şi nu toată lumea le preţuieşte, fiindcă le împleteşti cu degetele tale în stuful colorat şi oricine le-ar putea recunoaşte.

Ea a dat drumul stufului din mână ca şi cum ar fi ars-o, şi-a rotit cu teamă ochii ei înroşiţi de la bere şi mi-a spus:

Oare tu însuţi eşti un vrăjitor, Sinuhe, de-mi vorbeşti astfel sau poate că mulţimea a scornit poveşti pe care încă nu le ştiu?

I-am spus:

Timpul care curge nu ascunde nimic mulţimii, chiar dacă nimeni nu i-a povestit nimic. Poate că nimeni nu te-a văzut, dar nu uita că noaptea are ochii ei şi vântul nopţii poate murmura multor urechi; chiar dacă limbile oamenilor sunt legate, nimeni nu poate împiedica vântul să murmure. Dar acest covor, pe care îl împleteşti acum, este, într-adevăr, foarte frumos, parcă ar fi un covor magic şi eu ţi-aş fi recunoscător dacă mi l-ai dărui, poate că l-aş preţui mai mult decât alţii.

Vorbele mele au mai liniştit-o, ea a reînceput să împletească stuful şi a băut bere. Apoi, s-a uitat cu răutate la mine şi mi-a spus:

Poate că îţi voi dărui acest covor când îl voi termina de lucrat, este un covor preţios, fiindcă l-am împletit cu mâinile mele, este un covor regal. Dar oare ce-mi vei da tu în schimb?

Am râs şi i-am spus indiferent:

Iţi dau limba mea, mare regină. Totuşi, sper că-mi vei îngădui s-o port în gură până când voi muri. Nu aş avea nimic de câştigat dacă limba mea ar vorbi împotriva ta. De aceea, îţi dăruiesc tăcerea mea.

Ea a murmurat ceva şi a spus privindu-mă pătrunzător:

Oare cum ai putea să-mi dăruieşti ceva care deja îmi aparţine? Nimeni nu m-ar putea împiedica să dau ordin ca să ţi se smulgă limba din gură, chiar şi mâinile aş putea ordona să ţi se taie ca să nu poţi scrie ceea ce nu poţi povesti. Te-aş putea trimite şi-n beciurile palatului, ca să-i saluţi pe iubiţii mei vrăjitori negri. De acolo, s-ar putea să nu te mai întorci niciodată, ei nu au nimic împotriva sacrificiilor umane.

I-am spus:

Cred că ai băut prea multă bere, mare regină. Nu mai bea în seara aceasta, altfel vei vedea hipopotami în somn. Tăcerea mea îţi aparţine şi sper să-mi dăruieşti acest covor, după ce îl vei fi terminat de împletit.

M-am ridicat să plec, ea nu m-a reţinut, a pufnit în râs ca o bătrână beată şi mi-a spus:

— Grozav m-am mai distrat, Sinuhe!

Am plecat din palat şi m-am întors în oraş. Merit a împărţit aşternutul cu mine, dar nu eram fericit pe de-a-ntregul, mă gândeam la bărcuţa de stuf care atârnase atâţia ani deasupra patului părinţilor mei, la degetele cu pielea întunecată care împleteau covoare din stuf, la vântul unei nopţi care poate că a împins spre Teba o barcă de stuf împletită în palatul de aur.

Unde este mai multă ştiinţă şi înţelepciune, acolo este şi mai multă suferinţă. Poate că de aceea nu eram fericit. Nici tânăr nu mai eram.

Motivul principal al călătoriei mele în Teba era să vizitez Casa Vieţii, fiindcă trecuseră deja mulţi ani de când nu mai fusesem pe acolo, cu toate că funcţia mea de trepanator regal includea şi acest lucru. Mai mult, îmi era teamă să nu-mi fi pierdut îndemânarea, deoarece, în toţi acei ani cât locuisem în Oraşul Orizontului lui Aton, nu mai executasem nici o trepanaţie. M-am dus, deci, la Casa Vieţii şi am ţinut câteva cursuri elevilor care se specializau în vindecarea bolilor craniene. Casa Vieţii nu mai era cea de odinioară, însemnătatea ei scăzuse mult, fiindcă oamenii, chiar şi cei săraci, nu mai voiau să meargă acolo, iar cei mai buni medici o părăsiseră şi-şi practicau meseria în oraş. Bănuisem că ştiinţa medicală se eliberase de prejudecăţi şi se dezvoltase de când elevii nu mai erau obligaţi să treacă prin examenul pentru dobândirea primului grad de preot al lui Amon şi că nimeni nu-i mai împiedica acum să pună întrebări coordonatorilor lor. Dar mă înşelasem mult, tinerii din noua generaţie erau tare nepăsători şi nu-i împingea nimic interior ca să se întrebe: „De ce?”. Singurul lor scop era să termine cât mai repede cu învăţatul, să aibă numele înscris în Cartea Vieţii, ca să-şi poată profesa meseria şi să câştige mult argint şi aur.

Bolnavii erau atât de puţini, încât a trebuit să aştept o săptămână până să am ocazia să fac trei trepanaţii, aşa cum îmi propusesem, pentru a-mi verifica îndemânarea. În urma acestor trei trepanaţii, reputaţia mea a crescut mult şi atât medicii, cât şi elevii m-au felicitat şi au lăudat abilitatea şi siguranţa mâinilor mele. Totuşi, eu am avut impresia că mâinile mele nu mai erau atât de sigure ca în tinereţe, că ochii mei nu mai vedeau atât de clar şi, în general, nu mai puteam atât de uşor ca altădată să-mi dau seama care este boala pacientului, fără a pune o mulţime de întrebări şi a face multe investigaţii. De aceea, în fiecare zi am adus bolnavi acasă, pe care i-am îngrijit fără să le cer nici o răsplată, ca să-mi recapăt îndemânarea de altădată.

Oricum, la Casa Vieţii am trepanat trei bolnavi. Pe unul l-am trepanat din milă, fiindcă era un bolnav incurabil, care avea nişte suferinţe cumplite. Dar celelalte două cazuri au fost interesate şi au cerut să-mi pun la încercare toată măiestria.

Unul dintre aceşti doi bolnavi era un bărbat care, cu doi ani înainte, căzuse cu capul în jos de pe acoperişul unei case, pe când se zbenguia şi făcea nebunii cu nevasta unui alt bărbat. De fapt, căzuse în momentul când, văzându-l pe soţul înşelat, încercase să fugă. El nu avusese răni evidente, însă, după un oarecare timp, se îmbolnăvise de boala sacră şi avea, una după alta, crize de epilepsie, iar mai dese erau când consuma vin. În timpul crizelor nu avea viziuni ciudate, dar urla, lovea cu picioarele, îşi muşca limba, după care devenea moale ca o cârpă. Îi era foarte teamă, aştepta încordat reapariţia crizelor şi dorea să fie trepanat. De aceea, după ce m-am sfătuit cu medicii din Casa Vieţii, am fost de acord să-l operez. Pentru trepanaţie, am recurs la ajutorul unui om hemostatic, ceea ce nu era în obiceiul meu. Acest om care putea opri curgerea sângelui era încă şi mai prost şi mai adormit decât acel bărbat care a murit în palatul faraonului, despre care am povestit într-o altă carte, şi tot timpul cât a durat operaţia a trebuit să ţip la el şi să-l zgudui ca să nu adoarmă şi să-şi împlinească datoria. Cu toate acestea, din când în când, tot a mai curs sânge. În orice caz, am constatat că pe creierul bolnavului erau multe cheaguri de sânge, deja înnegrite. Mi-a trebuit mult timp ca să le curăţ şi nu am curăţat totul, fiindcă mi-a fost teamă să nu ating în profunzime masa cerebrală. După trepanaţie, el nu a mai avut nici o criză, dar, ca de obicei, el a murit, la trei zile de la operaţie. Această trepanaţie a fost considerată extrem de reuşită, am fost felicitat pentru măiestria mea şi elevii şi-au notat conştiincios tot ceea ce au văzut.

Celălalt caz a fost foarte simplu, pacientul era un băiat tânăr, pe care străjerii l-au găsit pe stradă în stare de inconştienţă, muribund, jefuit şi cu craniul fracturat. Eu mă găseam în Casa Vieţii când ei l-au adus şi m-am hotărât să-l trepanez imediat, fiindcă pentru familia lui el era deja mort şi nici un medic din Casa Vieţii nu voia să se ocupe de el. I-am degajat cu grijă aşchiile de os, am curăţat locul şi i l-am astupat cu o plăcuţă de argint. El s-a vindecat şi când am plecat din Teba, două săptămâni după trepanaţie, el încă mai era în viaţă, dar îşi mişca cu greutate braţele şi tălpile picioarelor lui nu reacţionau la atingere de ceva. Dar eu cred că, în timp, el se va fi vindecat complet. Această trepanaţie nu a fost atât de senzaţională, fiindcă fiecare considera că este natural să fie aşa, cei prezenţi au lăudat îndemânarea şi rapiditatea mâinilor mele, doar atât.

Toată lumea a fost excesiv de respectuoasă faţă de mine în Casa Vieţii din cauza rangului meu, dar nimeni nu mi-a vorbit deschis, iar medicii bătrâni m-au evitat, fiindcă eu veneam din Oraşul Orizontului lui Aton şi probabil că ei erau încă foarte mult legaţi sufleteşte de Amon. Eu nu am vorbit nimănui despre Aton, am discutat în exclusivitate despre probleme medicale cu cine era dispus să discute cu mine. Dar eram nemulţumit, fiindcă ei nu erau sinceri şi cu vorbele lor încercau să mă linguşească Şi un câine încearcă să fie agreat de stăpân, mi-am zis eu, totuşi, eu nu mă simţeam stăpânul lor. În sfârşit, după cea de-a treia trepanaţie, un chirurg foarte îndemânatic şi inteligent a venit şi mi-a spus:

Sinuhe regal, probabil că ai văzut, Casa Vieţii este mai goală decât înainte, cu toate că Teba este plină de bolnavi; da, sunt mai mulţi bolnavi acum decât în alte vremuri. Ai călătorit în multe ţări, Sinuhe, probabil că ai văzut multe alte moduri de vindecare a bolilor, însă acum, în secret, se practică în Teba vindecări miraculoase, pentru care nu sunt folosite nici cuţitul, nici focul, nici leacurile, nici pansamentele. Mie mi s-a spus să-ţi vorbesc despre aceste vindecări şi să te întreb dacă vrei să vezi cu ochii tăi aşa ceva. Dar tu trebuie să promiţi că nu vei sufla nici o vorbă nimănui despre ceea ce ai văzut. De asemenea, tu va trebui să te laşi legat la ochi, când vei fi condus spre locul tămăduirilor miraculoase.

Vorbele lui nu prea mi-au fost pe plac, fiindcă mă temeam de complicaţiile cu faraonul din cauza acestui subiect. Totuşi, curiozitatea mea era mare şi i-am spus:

Într-adevăr, am auzit că în Teba se întâmplă multe miracole. Bărbaţii spun poveşti şi femeile au vedenii, dar despre vindecări miraculoase încă nu am auzit. Ca medic, mă îndoiesc mult de vindecări pentru care nu se foloseşte nici focul, nici cuţitul, nici leacurile, nici pansamentele. De aceea, nu vreau să mă amestec în vreo şarlatanie, în care numele meu să fie folosit pentru ceva care nu s-a petrecut.

El a insistat şi mi-a spus:

Noi credem că tu nu ai prejudecăţi, Sinuhe regal, după ce ai călătorit prin atâtea ţări, de unde ai învăţat o mulţime de lucruri, care nici nu sunt cunoscute în Egipt. Se poate opri sângele fără a fi nevoie de pense şi de cauterizare. De ce nu s-ar putea vindeca fără cuţit şi foc? Numele tău nu va fi amestecat în aceste lucruri, ţi-o promitem, noi dorim doar ca tu să vezi totul, pentru a cunoaşte că în aceste vindecări nu este nici o înşelătorie. Tu eşti solitar, Sinuhe, tu poţi fi un martor imparţial, de aceea avem nevoie de tine.

Vorbele lui m-au liniştit şi mi-au sporit curiozitatea. Am acceptat propunerea lui şi, când s-a lăsat întunericul, el a venit acasă la mine şi m-a însoţit în litiera lui. În litieră, m-a legat la ochi cu o pânză şi m-a condus de braţ într-o casă, am trecut prin multe coridoare, am tot urcat sau am coborât scări, până când, plictisit, i-am spus că m-am săturat deja de gluma aceea. El m-a liniştit şi a dat jos pânza de pe ochii mei şi am intrat într-o sală cu pereţii din piatră, unde ardeau foarte multe lămpi. Pe pardoseala încăperii erau întinşi pe brancarde trei bolnavi şi de noi s-a apropiat un preot, cu capul complet ras şi strălucind de la uleiul sacru al lui Amon. El mi s-a adresat pe nume şi m-a rugat să examinez bolnavii, pentru a constata că nu este vorba despre vreo înşelătorie. Avea o voce puternică şi caldă, iar ochii îi sclipeau de înţelepciune. L-am urmat cu plăcere şi am examinat bolnavii, asistat de chirurgul de la Casa Vieţii.

Am constatat că cei trei erau, într-adevăr, bolnavi şi nu se puteau ridica singuri. Printre ei era o femeie tânără, care avea mâinile şi picioarele descărnate şi uscate, ea nu simţea nimic şi, pe faţa ei înspăimântată, doar ochii îi erau vii. Al doilea bolnav era un băiat, al cărui corp era acoperit cu o eczemă îngrozitoare cu crustă umedă. Al treilea era un bărbat cu picioarele paralizate; nu era nici o prefăcătorie, I-am împuns cu acul şi el nu a simţit nimic. După ce i-am examinat, i-am spus preotului:

I-am examinat pe aceşti trei bolnavi cu toată priceperea mea şi, dacă aş fi medicul lor, nu aş avea de făcut decât să-i trimit la Casa Vieţii. Dar dacă, probabil, femeia şi bărbatul bătrân nu ar putea fi vindecaţi nici la Casa Vieţii, suferinţele acestui băiat ar putea fi diminuate cu băi zilnice de sulf.

Preotul a zâmbit şi m-a invitat să mă aşez pe un scaun, alături de alţi medici care se aflau în fundul sălii, şi să aştept cu răbdare. Apoi a chemat sclavii, care i-au cărat pe bolnavi şi i-au aşezat pe un altar şi au aprins mirodenii cu un miros ameţitor. De pe coridor s-a auzit o melodie şi apoi, un grup de preoţi a intrat în sală cântând imnurile sacre ale lui Amon. Ei s-au grupat în jurul bolnavilor, s-au rugat, apoi au început să danseze şi să strige. Au dansat şi l-au invocat pe Amon până când transpiraţia a început să curgă şiroaie pe frunţile lor, apoi şi-au scos mantiile şi au început să agite în mâini nişte clopoţei care clincăneau şi să-şi împungă piepturile cu pietre ascuţite, până când a început să curgă sângele. Eu mai văzusem o ceremonie asemănătoare în Siria şi de aceea nu am fost mişcat prea mult de dezlănţuirea sălbatică a preoţilor lui Amon. Dar ei au început să strige şi mai tare şi să lovească cu pumnii în zidurile sălii, până când unul dintre pereţii de piatră s-a deschis şi, în lumina lămpilor, şi-a făcut apariţia sacra statuie a lui Amon, înfricoşătoare şi impunătoare. În acea clipă, preoţii au tăcut şi tăcerea care s-a lăsat părea înspăimântătoare după zgomotul de până atunci. Faţa lui Amon strălucea într-o lumină cerească în semiobscuritatea din jur şi cel mai înalt dintre preoţi s-a apropiat de bolnavi, i-a strigat pe fiecare pe nume şi a poruncit:

Ridicaţi-vă şi mergeţi! Marele Amon v-a binecuvântat fiindcă credeţi în el.

Apoi, am văzut cu ochii mei cum bolnavii, cu mişcări nesigure, s-au ridicat uitându-se fix la statuia lui Amon. Tremurând din tot trupul, ei s-au aşezat în genunchi, s-au ridicat în picioare, şi-au pipăit uimiţi trupul, au plâns şi s-au rugat binecuvântându-l pe Amon. Apoi zidul s-a închis, preoţii au plecat, sclavii au scos vasele cu mirodenii din sală şi au aprins alte lămpi, ca noi să-i putem examina pe bolnavii tămăduiţi.

I-am examinat cu atenţie. Tânăra femeie îşi putea mişca mâinile şi picioarele şi ea a făcut câţiva paşi pentru a o vedea mai bine, bătrânul putea să meargă, dar ceea ce era mai de neimaginat, băiatul era curăţat de eczema lui cumplită, pielea lui era netedă şi curată. Toate aceste minuni s-au petrecut în foarte puţin timp şi niciodată nu aş fi crezut că aşa ceva este posibil, dacă nu aş fi văzut cu ochii mei.

Preotul care ne întâmpinase s-a apropiat de mine şi m-a întrebat cu un surâs victorios:

Ce spui acum, Sinuhe regal?

L-am privit în ochi şi i-am spus:

Eu pot înţelege că bătrânul şi femeia ar fi putut fi victimele unui vrăjitor, care prin magie, le va fi legat voinţa şi că vrăjitori mai puternici i-au putut dezlega pentru a-şi regăsi forţele, dar o eczemă nu cred că se poate vindeca prin magie, ci doar, uneori, printr-un tratament îndelungat. Recunosc că, până acum, aşa ceva nu am mai văzut.

Ochii lui ardeau de pasiune când m-a întrebat:

Recunoşti oare, Sinuhe, că Amon este regele tuturor zeilor?

Eu i-am răspuns:

Nu mă încumet să rostesc cu voce tare numele acestui zeu fals, fiindcă faraonul o interzice şi pentru că eu sunt un slujitor al faraonului.

Vorbele mele l-au iritat, dar cum el era preot de rang superior, ştia prin voinţă să-şi stăpânească sentimentele. De aceea, dominându-şi enervarea, mi-a spus zâmbind:

Numele meu este Hrihor şi tu mă poţi denunţa, dacă vrei, gărzilor, eu nu mă tem nici de gărzile falsului faraon, nici de cravaşele lor, nici de minele de cupru. Eu îi vindec pe bolnavii care, în numele lui Amon, îmi cer ajutorul. Dar nu are nici un rost să ne contrazicem, mai bine să discutăm ca oamenii învăţaţi. Permite-mi să te invit în cămăruţa mea, pentru a bea împreună o cupă de vin, vei fi fiind obosit după atâta vreme de când tot stai pe un scaun incomod.

El m-a condus printr-un coridor lung cu pereţii din piatră într-o încăpere şi, după aerul greu din coridor, am înţeles că suntem sub pământ, în cavernele lui Amon, despre care circulau atâtea legende, dar pe care nici un profan nu le-a văzut. După ce Hrihor şi-a luat rămas-bun de la medicii din Casa Vieţii, am intrat în încăperea în care locuia el, unde nu lipsea nimic din confortul care să bucure inima unui om. Deasupra patului era un baldachin, cuferele şi sipetele erau din fildeş şi din abanos, covoarele erau moi şi în toată camera se simţea mirosul plăcut de parfumuri şi esenţe preţioase. Foarte amabil, el mi-a turnat apă parfumată pe mâini şi m-a servit cu prăjituri cu miere, cu fructe şi cu un vin vechi, gros, din podgoriile lui Amon, care era parfumat cu mirt. Am băut împreună şi el mi-a spus:

Sinuhe, noi te cunoaştem, te-am urmărit pas cu pas, ştim că tu îl iubeşti mult pe falsul faraon şi că zeul lui fals nu-ţi este chiar atât de indiferent pe cât de mult am dori noi. Totuşi, te asigur că în zeul lui nu este nimic mai mult decât în Amon, fiindcă persecutarea şi ura cu care a fost lovit Amon l-au făcut pe Amon şi mai puternic decât înainte. Dar eu nu vreau să abordez chestiuni teologice în discuţia noastră, eu vreau să mă adresez ţie ca unui om care, fără a pretinde daruri, a vindecat oameni săraci, şi ca unui egiptean adevărat, care iubeşte mai mult pământul negru decât alte pământuri. De aceea, îmi permit să-ţi spun: Faraonul Akhenaton este un blestem pentru săracul popor al Egiptului şi o nenorocire pentru Egipt, el trebuie răsturnat mai înainte ca răul să crească atât de mult încât să nu mai poată fi vindecat în nici un fel.

Am băut vin şi i-am spus:

Zeii îmi sunt indiferenţi şi eu sunt deja sătul de zei, dar zeul faraonului Akhenaton este altfel decât toţi ceilalţi zei, niciodată nu a mai existat un astfel de zeu, care să nu aibă şi el o imagine şi în faţa căruia oamenii să fie la fel, fie ei sclavi, săraci sau străini. De aceea, cred că vârsta acestei lumi se apropie de sfârşit şi că o altă eră începe. Inimaginabilul se va putea întâmpla şi se va putea întâmpla şi ceea ce este contrar raţiunii umane, fiindcă niciodată până acum nu a fost o asemenea ocazie de reînnoire.

Hrihor a făcut un gest de împotrivire cu mâna, a zâmbit şi a spus:

Eu observ, Sinuhe, că tu visezi cu ochii deschişi şi sunt surprins, fiindcă te credeam un bărbat cu multă raţiune. În ceea ce mă priveşte, sper ca toate să fie aşa cum au fost înainte, sper ca săracii să-şi aibă măsura lor plină şi ca legile să fie respectate. Doresc ca fiecare om să fie în siguranţă şi să-şi practice meseria în linişte, să-şi păstreze poziţia hotărâtă de zei şi n-are decât să creadă fiecare în ceea ce doreşte să creadă. Doresc să se conserve tot ceea ce perpetuează viaţa, diferenţa între sclav şi omul liber, între slujitor şi stăpân. Vreau ca puterea şi onoarea Egiptului să fie intacte, vreau ca ai noştri copii să se nască într-o ţară în care pentru fiecare există locul lui şi o obligaţie dinainte fixată până la sfârşitul vieţii în aşa fel încât nici o nelinişte să nu roadă inima nimănui. Aceste lucruri le doresc eu, de aceea faraonul Akhenaton trebuie să dispară.

El mi-a mângâiat braţul, s-a înclinat în faţa mea şi a spus:

Tu, Sinuhe, eşti un bărbat bun, liniştit şi conciliant, tu nu doreşti nimănui răul. Dar trăim într-o epocă în care fiecare om trebuie să se angajeze într-o tabără sau alta, nimeni nu poate sta la o parte. Cei care nu sunt cu noi sunt împotriva noastră şi vor avea de suferit, nu eşti tu atât de naiv încât să crezi că faraonul îşi va mai păstra multă vreme puterea. Pentru mine, este acelaşi lucru dacă tu crezi în vreun zeu sau nu crezi în niciunul, Amon va rămâne acelaşi cu sau fără credinţa ta în el. Dar în puterea ta, Sinuhe, este să izbăveşti Egiptul de blestemul care-l apasă. Este în puterea ta să fie suprimate foamea, mizeria şi neliniştea de pe pământul negru. Este în puterea ta restaurarea măreţiei de altădată a Egiptului.

Vorbele lui m-au neliniştit. Mi-am umplut gura cu vin şi am simţit în nări parfumul răscolitor de mirt. Am încercat să râd şi i-am spus:

Te va fi muşcat vreun câine turbat sau te va fi înţepat vreun scorpion, eu nu am nici o putere. Până şi în ceea ce priveşte vindecarea bolnavilor, puterea ta este mai mare.

El s-a ridicat în picioare şi a spus:

Îţi voi arăta ceva!

A luat o lampă şi m-a condus pe coridor, apoi a deschis o uşă ferecată cu multe zăvoare şi lacăte şi a luminat încăperea, care strălucea de abundenţa aurului, argintului şi pietrelor preţioase dintr-un imens vas plat. El mi-a spus:

Nu-ţi fie teamă, nu voi încerca niciodată să te cumpăr pe tine cu aur, nu sunt eu chiar atât de prost, dar nu este rău dacă vezi cu ochii tăi că Amon este mai bogat decât faraonul. Nu, eu nu voi încerca să te tentez pe tine cu aurul lui Amon, vreau doar să-ţi arăt ceva.

El a deschis o uşă grea din aramă şi a luminat cu lampa o cămăruţă, unde, pe un pat din piatră, se odihnea o statuie din ceară, care purta pe cap coroanele celor două regate ale Egiptului. Pieptul şi umerii statuii erau străpunşi cu ace ascuţite de os. Instinctiv, am ridicat braţele şi am recitat formulele împotriva magiei pe care le învăţasem de mult, în timpul iniţierii mele ca preot al lui Amon, şi pe care nu le rostisem niciodată de atunci. Hrihor s-a uitat la mine şi a zâmbit. Lampa nu tremura în mâna lui.

Acum sper că mă crezi, a spus el, timpul faraonului se apropie de sfârşit, fiindcă noi, în numele lui Amon, i-am supus prin magie imaginea şi i-am perforat capul şi inima cu ace sacre. Magia, totuşi, acţionează încet şi vor mai veni încă destule nenorociri, fiindcă, într-o oarecare măsură, zeul lui îl protejează. De aceea, eu vreau să mai discut ceva cu tine, acum după ce ai văzut aceasta.

Apoi, el a închis cu grijă toate uşile şi zăvoarele. Ne-am întors în camera lui, mi-a umplut din nou cupa cu vin, dar cupa îmi tremura în mâini şi vinul mi se prelingea pe bărbie, fiindcă văzusem cu ochii mei o vrăjitorie cumplită, cea mai puternică dintre toate, în faţa căreia orice om este neputincios. Era atât de înspăimântătoare această magie, încât nici preoţii lui Amon nu aveau curajul să o numească pe nume, nici în şoaptă: se putea citi despre ea doar din textele vechi şi mulţi erau de părere că o astfel de magie nu ar mai fi putut fi practicată, fiindcă de la construirea piramidelor trecuseră deja două mii de ani şi lumea nu mai era atât de tânără şi plină de magie şi de vrăji ca în acele timpuri. Hrihor mi-a spus:

Tu vezi că puterea lui Amon se întinde până la Oraşul Orizontului lui Aton şi nu mă întreba cum de am procurat şuviţe din părul şi bucăţi din unghiile faraonului, pe care le-am pus la locul lor pe imaginea din ceară; un lucru, totuşi, trebuie să-l ştii: nu le-am procurat plătindu-le cu aur, ci le-am primit în numele lui Amon.

El m-a privit cu atenţie, şi-a cântărit bine vorbele şi mi-a spus:

Forţa lui Amon creşte de la o zi la alta, ai văzut cu ochii tăi vindecări de bolnavi, făcute în numele lui Amon. De la o zi la alta, blestemul lui Amon apasă peste Egipt. Cu cât mai mult va trăi faraonul cu atât mai multe suferinţe vor mai fi pentru poporul Egiptului, fiindcă magia acţionează încet. În orice caz, falsul faraon suferă de dureri de cap care-i diminuează forţa. Oare ce vei spune tu, Sinuhe, dacă ţi-aş da un leac,care să-l vindece de dureri de cap pe faraon pentru totdeauna?

Oamenii sunt oricând predispuşi la durere, am spus eu. Numai un om mort nu va mai încerca durerea.

M-a privit cu ochii lui arzători şi voinţa lui m-a paralizat; nu am mai putut ridica braţul în semn de împotrivire când a spus:

— Poate că este aşa cum spui, dar acest leac nu lasă nici o urmă şi nimeni nu te va putea învinui şi nici chiar îmbălsămătorii nu vor observa ceva neobişnuit în intestinele lui. Tu va trebui să i-l dai, atâta tot, leacul îl va adormi şi el nu va mai avea niciodată vreo durere sau suferinţă.

El şi-a ridicat cu reţinere mâna şi mi-a spus:

Eu nu-ţi voi oferi aur, dar dacă o vei face, numele tău va fi binecuvântat pentru eternitate, trupul tău nu se va descompune niciodată şi tu vei trăi etern. Mâini invizibile te vor proteja în toate zilele vieţii tale şi nu va exista dorinţă care să nu ţi se împlinească. Îţi promit toate acestea, fiindcă eu am puterea să îndeplinesc ceea ce promit.

Şi-a ridicat ambele braţe şi m-a privit cu ochii lui scânteietori şi nu i-am putut evita privirea. Eram înlănţuit în puterea lui, nu mai puteam să fac nici o mişcare, nici să-mi mişc braţele, nici să mă ridic în picioare. El mi-a spus:

Dacă ţi-aş porunci: „Ridică-te!”, te-ai ridica; dacă ţi-aş porunci „Ridică-ţi braţele!”, le-ai ridica. Dar eu nu-ţi pot porunci să-l adori pe Amon dacă tu nu o vrei şi nu te pot constrânge să îndeplineşti fapte care sunt contrare voinţei inimii tale. Puterea mea asupra ta este limitată. De aceea, te rog, Sinuhe, în numele Egiptului, să iei acest leac pe care ţi-l dau, şi te asigur că, dacă îl va folosi, faraonului îi va fi mai bine.

El şi-a coborât braţele şi eu am putut iarăşi să mă mişc, am dus cupa cu vin la gură şi buzele mele nu mai tremurau. Parfumul vinului mi-a umplut gura şi nările. I-am spus:

— Hrihor, eu nu-ţi promit nimic, totuşi, dă-mi leacul. Dă-mi-l! Dacă el acţionează mai cu milă, este mai de dorit decât siropul de mac; poate că va veni o zi când faraonul însuşi nu va mai dori să se deştepte din somn.

El mi-a dat o sticluţă pestriţă, în care era licoarea pomenită, şi mi-a spus:

Viitorul Egiptului este în mâinile tale, Sinuhe. Nu se cuvine să ridici mâna împotriva faraonului, numai că mizeria şi neliniştea poporului egiptean sunt prea mari şi nu este imposibil să vină vremea când vreunul dintre oameni îşi va aminti că şi faraonul este un muritor şi că şi prin vinele lui curge sânge care poate fi împroşcat, dacă este străpunsă pielea cu lancea sau cu cuţitul. Dar astfel de lucruri nu trebuie să se întâmple, fiindcă, dacă se întâmplă, puterea viitorilor faraoni va fi fragilă. Soarta Egiptului este acum în mâinile tale, Sinuhe!

Am pus sticluţa la cingătoare şi i-am spus ironic:

Soarta Egiptului s-ar putea să fi fost deja hotărâtă de mult de nişte degete negre, care împleteau stuful în ziua în care m-am născut, dar sunt lucruri pe care nici tu nu ai de unde să le ştii, Hrihor, chiar dacă crezi că tu cunoşti totul. În orice caz, licoarea somnului veşnic este la mine, dar nu trebuie să uiţi că eu nu ţi-am promis nimic.

El a zâmbit, a ridicat mâna în semn de rămas-bun şi mi-a spus conform obiceiurilor:

Răsplata ta va fi mare!

După aceea, el m-a condus de-a lungul coridoarelor subterane, fără să se mai păzească de mine, fiindcă ochii lui puteau citi în inima oamenilor şi el ştia că eu nu-l voi denunţa niciodată. Aşa am văzut cu ochii mei că sub marele Templu se află cavernele lui Amon, dar în ce fel se poate pătrunde acolo, nu voi povesti, fiindcă, chiar dacă îl cunosc, acest secret nu-mi aparţine.

Câteva zile mai târziu, în palatul de aur a murit marea regină-mamă, Tiy. Ea a murit din cauza unei vipere, care a muşcat-o pe când îşi făcea obişnuita plimbare prin grădina palatului şi cerceta capcanele pentru prins păsări. Medicul ei personal nu a putut fi găsit imediat, aşa se întâmplă, de obicei, când este nevoie urgentă de un medic anume. De aceea, eu am fost dus în mare grabă din casa mea din Teba la palat, dar acolo altceva nu am avut de făcut decât să constat că ea a murit. Medicul ei nu a putut fi învinuit de moartea reginei-mamă, fiindcă muşcătura viperei este întotdeauna mortală, dacă în timpul primelor o sută de pulsaţii nu este deschis locul muşcăturii şi împiedicată circulaţia otrăvii prin vene.

A trebuit să mai rămân în palat ca să mă ocup de transportarea trupului neînsufleţit al reginei Tiy, care urma să fie îmbălsămat în Casa Morţii. Aşa se face că l-am întâlnit pe preotul Ay, care era întunecat la faţă; după ce a atins cu degetele buzele umflate ale reginei moarte, mi-a spus:

Era deja timpul ca ea să moară, fiindcă din Tiy, cea de altădată, nu mai rămăsese decât o plictisitoare femeie bătrână, care umbla cu intrigi împotriva mea. Toate faptele rele pe care le-a făcut în timpul vieţii au condamnat-o la o aşa moarte şi cred că lumea va răsufla uşurată că ea a murit.

Nu cred că preotul Ay ar fi omorât-o, fiindcă lui îi era frică de ea şi nu s-ar fi încumetat să o facă. Crimele comune şi secretele tenebroase îi unesc pe oameni mai puternic decât dragostea şi ştiu că, în ciuda cinismului pe care îl afişa în faţa reginei moarte, Ay îi regreta moartea deoarece se obişnuise cu ea, aşa cum era.

Când vestea morţii reginei Tiy s-a răspândit în Teba, lumea s-a îmbrăcat în straie de sărbătoare şi s-a strâns fericită pe stradă şi în pieţe. Tot felul de profeţii au trecut atunci din gură în gură şi un număr mare de prezicătoare, aşa-numite sacre, au făcut prevestiri şi mai funeste. Mulţimea s-a adunat lângă zidurile palatului şi pentru a o linişti şi pentru a fi apreciat de ea, Ay i-a alungat în lovituri de bici pe vrăjitorii negri ai reginei Tiy, care trăiau în subteranele palatului. Erau cinci şi printre ei era şi o femeie urâtă şi grasă ca un hipopotam; străjerii palatului i-au gonit pe vrăjitori cu lovituri de bici şi de cravaşă afară din palat, prin poarta cu papirus, şi mulţimea s-a năpustit asupra lor cu furie şi i-a rupt în bucăţi. Nici o vrăjitorie nu i-a putut proteja de furia mulţimii. Iar Ay a distrus toate obiectele lor magice din grotă, leacurile şi arborele sacru al strămoşilor lor; mi-a părut rău, fiindcă aş fi vrut să cercetez filtrele şi amuletele cu care făceau farmece.

În palat, nimeni nu era trist pentru moartea marii regine-mamă şi pentru sfârşitul tragic al vrăjitorilor ei. Totuşi, prinţesa Baketaton a venit lângă patul pe care era întins trupul neînsufleţit al mamei sale, a mângâiat, cu frumoasele ei mâini, mâinile zbârcite şi negre ale reginei şi a spus:

Rău a făcut bărbatul tău, mamă, că i-a aruncat pe vrăjitorii tăi să-i sfâşie mulţimea.

Ea mi s-a adresat:

Acei vrăjitori nu erau deloc nişte oameni răi şi, de fapt, lor nici nu le plăcea să trăiască aici, în palat. Ei voiau să se întoarcă în pădurile lor, de unde au venit, şi tânjeau după colibele lor de paie; spuneau că este singurul loc din lume unde se simt şi ei în libertate. Nu ar fi trebuit să fie ei pedepsiţi doar fiindcă au fost slujitorii mamei mele şi s-au supus poruncilor ei.

Deci, în acele împrejurări am întâlnit-o pe prinţesa Baketaton, ea s-a uitat la mine şi mi-a vorbit. Am fost foarte uimit că mi se adresează şi mi-a plăcut felul ei mândru de a fi şi am fost încântat de frumuseţea ei. Ea m-a întrebat despre Horemheb şi s-a prefăcut că nu ştie că sunt prietenul lui. Mi-a spus:

Horemheb provine dintr-o familie de oameni simpli, de aceea, vorbele pe care le rosteşte el sunt grosolane şi necizelate, dar dacă s-ar căsători cu o femeie de la curtea Egiptului, fiii lui ar ajunge nobili. Ai putea să-mi spui. Sinuhe, oare de ce încă nu s-a căsătorit Horemheb?

I-am răspuns:

Tu nu eşti prima care mă întreabă, regală Baketaton, şi din cauza frumuseţii tale răscolitoare, îţi voi povesti ceva – şi până acum nu m-am încumetat să spun această poveste nimănui. Când a sosit la palat, Horemheb, care era pe atunci un băiat foarte tânăr, s-a uitat, din greşeală, la zeiţa lunii. De atunci, inima lui nu a mai vibrat pentru o altă femeie, şi nici dorinţa de a sparge o amforă cu o altă femeie nu i s-a aprins. Dar oare cum te împaci tu cu destinul tău? Nici un arbore nu înfloreşte fără încetare, fiecare arbore trebuie să rodească cel puţin o dată şi nu-ţi pot ascunde că, în calitate de medic, aş fi bucuros să văd odată şi-odată roditor pântecele tău.

Ea şi-a ridicat orgolioasă capul şi a spus:

Tu ştii prea bine, Sinuhe, că sângele care curge prin trupul meu este prea sacru chiar şi pentru a-l amesteca cu sângele celui mai nobil dintre nobilii Egiptului. Cel mai bine ar fi fost dacă fratele meu m-ar fi dorit de soţie, după cum sunt bunele obiceiuri; sunt sigură că i-aş fi născut un băiat. Printre altele, dacă eu aş avea puterea, aş porunci să i se scoată ochii acestui Horemheb, care a îndrăznit să privească şi să râvnească la ceea ce aparţine doar zeilor. Trebuie să-ţi spun, Sinuhe, că numai când mă gândesc la bărbaţi, mi se face silă, dorinţele lor sunt grosolane şi dezonorante pentru o femeie, trupul lor este prea puternic pentru o femeie fragilă. De aceea, cred că se exagerează mult când se vorbeşte atâta despre plăcerea pe care un bărbat o poate oferi unei femei.

Ochii ei au devenit mai strălucitori şi respiraţia i s-a accelerat când a rostit aceste vorbe şi am înţeles că i-a făcut mare plăcere să le rostească; în ciuda sângelui ei sacru şi afirmaţiilor făcute, în spatele acestor vorbe era camuflată dorinţa. Chiar şi o fiică de faraon este, în primul rând, o femeie. Eu am incitat-o mai mult şi i-am spus:

Eu l-am văzut pe prietenul meu Horemheb când şi-a strâns cu brăţări de cupru braţele. Muşchii braţelor lui sunt puternici, picioarele lui sunt zvelte, pieptul lui sună ca o tobă când se loveşte în el cu pumnii atunci când devine furios. Femeile de la curte aleargă după el ca nişte pisici în călduri când îl văd şi îl doresc pătimaş.

Prinţesa Baketaton m-a privit cu ură, buzele ei vopsite în portocaliu au tremurat şi ochii au împrumutat o expresie de indignare când mi-a spus:

Sinuhe, vorbele tale îmi displac şi nu înţeleg de ce îmi povesteşti mie despre acest Horemheb al tău. Toate calităţile pe care tu i le atribui nu au nici o importanţă, pentru mine, el va rămâne pentru totdeauna doar un om de rând şi nici numele lui nu-mi place. Oare de ce-mi vorbeşti despre el în faţa mamei mele moarte?

Nu am vrut să-i amintesc că ea însăşi a deschis discuţia despre Horemheb. Şi i-am spus cu o uimitoare ipocrizie:

O, Baketaton, rămâi ca un arbore în floare, niciodată trupul tău să nu ţi se veştejească, frumoasă Baketaton! Dar oare nu există în acest palat nimeni care să fi rămas credincios mamei tale şi să-i deplângă moartea? Nu se cade să nu plângă nimeni şi să nu-şi smulgă părul de jale, atunci când vor veni cărăuşii să-i transporte trupul spre Casa Morţii, unde va fi pregătită pentru eternitate. Dacă aş putea, aş plânge eu însumi, dar lacrimile mele au secat de mult, fiindcă eu sunt medic şi am văzut destulă moarte. Viaţa este o zi caldă, prinţesă, poate că moartea nu este altceva decât o noapte rece. Viaţa este o mlaştină cu apa tulbure, poate că moartea este o unduire profundă şi clară.

Ea mi-a spus:

Nu-mi mai vorbi despre moarte, Sinuhe, viaţa încă mai are un gust plăcut pentru mine. Dar, într-adevăr, este revoltător că nimeni nu plânge lângă trupul neînsufleţit al mamei mele. Eu nu pot plânge, fiindcă nu este demn de mine să plâng şi dacă aş plânge, culorile de pe pleoape s-ar dizolva în lacrimi şi s-ar amesteca cu celelalte culori ale obrajilor mei. Dar am să trimit o femeie de la curte care să plângă împreună cu tine, Sinuhe.

Mi-am continuat jocul de-a ipocrizia şi i-am spus:

Divină Baketaton, frumuseţea ta m-a fermecat şi vorbele tale, lunecoase ca uleiul, au răscolit focul inimii mele. De aceea, mai bine ar fi dacă ai trimite să bocească aici o femeie bătrână şi urâtă, ca nu cumva, aprins cum sunt, să păcătuiesc, ar fi o profanare pentru o casă atât de îndoliată.

Ea a scuturat mustrătoare din cap şi mi-a spus:

Sinuhe, Sinuhe, oare nu-ţi este ruşine de prostiile pe care le spui? Chiar dacă nu-ţi este teamă de zei, fiindcă aşa se vorbeşte despre tine aici prin palat, ar trebui să ai un pic de respect în faţa morţii.

Nu a fost ea deloc supărată de vorbele mele, cărei femei nu-i place să i se spună că este frumoasă? După aceea, ea a plecat ca să găsească o curtezană dispusă să jelească moartea reginei-mame.

Existase o oarecare intenţie când am vorbit atât de necuviincios în faţa trupului reginei moarte şi am aşteptat cu nerăbdare sosirea curtezanei care urma să jelească moartea aceleia pe care nimeni nu o regreta. Într-un sfârşit, ea a sosit şi era mai bătrână şi mai urâtă decât m-aş fi încumetat să gândesc. De fapt, în haremul regal trăiau încă toate soţiile lui Amenhotep al III-lea şi cele ale lui Akhenaton, doicile copiilor şi doamnele de companie. Numele curtezanei era Mehunefer şi nu era nevoie să fii prea învăţat pentru a-ţi da seama imediat că cele mai mari plăceri ale vieţii ei erau bărbaţii şi băutura. Şi-a făcut cu conştiinciozitate datoria şi timp de o oră a plâns, a suspinat şi şi-a smuls părul din cap. Am cerut să ni se aducă vin şi am îndemnat-o să bea, asigurând-o că vinul este de mare ajutor la o aşa de nemaipomenită tristeţe care se abătuse peste Egipt. Şi în timp ce ea bea vin şi suspina, am început să-i spun câteva vorbe despre frumuseţea ei veştejită, care s-o încânte. Şi, după aceea, făcând pe prostul, am întrebat-o:

Oare este adevărat că marea regină-mamă a fost singura femeie care i-a dăruit faraonului Amenhotep al III-lea un fiu?

Dar Mehunefer a aruncat o privire îngrozită spre regina moartă şi mi-a făcut semn să tac, ca şi cum regina moartă ar fi putut să ne audă. De aceea am reînceput să-i vorbesc despre frumuseţea ei nemaipomenită, i-am lăudat părul, veşmintele şi bijuteriile. I-am spus că până atunci eu nu am mai văzut o femeie cu ochi atât de frumoşi, cu gura atât de frumoasă şi ea a uitat de lacrimi şi m-a privit tulburată şi cu recunoştinţă. Orice femeie crede în vorbele care-i laudă frumuseţea, chiar dacă ştie că sunt mincinoase şi, cu cât este mai urâtă şi mai bătrână, cu atât mai mult crede, fiindcă vrea să creadă. Aşa că ne-am împrietenit şi, după ce au venit cărăuşii de la Casa Morţii şi au luat cadavrul reginei Tiy, ea m-a invitat în camera ei din haremul regal şi s-a sclifosit în toate felurile în faţa mea ca să mă cucerească şi am băut împreună vin până ce vinul i-a făcut limba mai slobodă. Ea mi-a mângâiat faţa, mi-a spus că sunt un bărbat tare frumos şi mi-a povestit tot felul de istorii scandaloase din palat, ca să mă încurajeze să mă distrez cu ea. M-a lăsat să înţeleg că marea regină-mamă, pe când trăia, se destrăbălase deseori cu bătrânii vrăjitori negri şi mi-a mai spus:

Ea, marea regină-mamă, a fost o femeie teribilă şi tuturor le era frică când se aflau în apropierea ei, că-şi ţineau şi respiraţia; însă, în ceea ce priveşte gusturile ei, nu am putut-o înţelege, când există atâţia bărbaţi tineri şi frumoşi în Egipt, care au o piele arămie şi moale şi un miros atât de plăcut.

Mehunefer începuse să-mi adulmece şi să-mi sărute urechile şi umerii, dar am dat-o la o parte şi am întrebat-o:

Nu-i aşa că regina se pricepea bine la împletind stufului? Nu-i aşa că-i plăcea să împletească bărcuţe, pe care le lăsa noaptea să plutească pe Nil?

Cuvintele mele au înspăimântat-o şi ea m-a întrebat în şoaptă:

De unde ştii tu aceste lucruri?

Dar vinul a ajutat-o să-şi risipească teama şi suspiciunile şi, ca să se grozăvească în faţa mea, mi-a spus:

Oricum, eu ştiu mult mai multe decât tine. În orice caz, trei nou-născuţi din harem au călătorit pe Nil, la fel cum sunt abandonaţi copiii oamenilor săraci, fiindcă mai înainte de a-l fi cunoscut pe Ay, această vrăjitoare bătrână încă se mai temea de zei şi nu ar fi omorât cu mâna ei pe nimeni. Abia după ce s-a înhăitat cu Ay s-a obişnuit cu otrăvurile, sărmana Gilu-Hepa, prinţesa din Mitanni, cât a mai plâns şi a strigat după băiatul ei, ea a vrut să plece din palat pentru a-l căuta, până la urmă a murit de inimă rea.

O, frumoasă Mehunefer, am spus eu şi i-am mângâiat mâinile şi stratul gros de farduri de pe faţă. Tu profiţi de tinereţea şi de naivitatea mea şi-mi povesteşti ca unui copil istorii care nu sunt adevărate. Toată lumea ştie că prinţesa Gilu-Hepa nu a născut băieţi. Eu nu vreau să te contrazic, dar oare când se va fi întâmplat acest lucru?

Ea mi-a răspuns cu o voce iritată:

Nu eşti tu nici aşa de tânăr, nici aşa de naiv precum spui, medicule Sinuhe! Dimpotrivă, mâinile îţi sunt dibace şi periculoase, ochii vicleni şi limba ta nu prea se-mpiedică-n vorbe când minte. Dar, în ciuda ipocriziei tale, vorbele îţi sunt dulci ca mierea şi urechile mele de femeie bătrână nu se mai satură să le asculte. De aceea, îţi voi povesti tot ceea ce ştiu despre prinţesa din Mitanni, care ar fi putut ajunge mare soţie regală a marelui faraon, şi ţine seama că aceste vorbe m-ar fi putut costa viaţa, dacă regina Tiy nu ar fi murit. Uite ce-i, Sinuhe, prinţesa Gilu-Hepa nu era decât o fetiţă care se juca cu păpuşile în haremul regal, când a sosit în Teba din ţara ei depărtată. Era o fetiţă, care a crescut în haremul regal, la fel ca şi micuţa prinţesă care a fost soţia lui Akhenaton şi care, de asemenea, a murit. Faraonul Akhenaton nici nu a apucat să se bucure de îmbrăţişarea ei şi o iubea ca pe o fiică, se juca cu ea şi-i dăruia tot felul de jucării din aur. Dar să ne întoarcem la Gilu-Hepa. Ea a crescut şi când a împlinit paisprezece ani era tare frumoasă, trupul ei era fin şi neted, ochii ei negri erau strălucitori, pielea ei era albă ca a femeilor din Mitanni. Atunci şi-a împlinit faţă de ea faraonul Amenhotep al III-lea datoria de soţ, cum de altfel, o făcea şi faţă de toate celelalte soţii ale lui, în ciuda intrigilor ţesute de Tiy, fiindcă rădăcinile arborelui lui nu erau uscate. Aşa că grăuntele a început să încolţească în pântecele prinţesei Gilu-Hepa, dar, la foarte puţină vreme după ea, şi în pântecele reginei Tiy, grăuntele de orz începuse să germineze şi Tiy era fericită, fiindcă până atunci, ea îi dăruise faraonului doar o fată, această arogantă şi insuportabilă Baketamon, adică Baketaton, iartă-mi greşeala, sunt o femeie bătrână şi a început să mi se împleticească limba.

Ea şi-a mai întărit limba cu vin, ca să nu i se mai împleticească, şi a continuat:

— Toţi oamenii bine informaţi ştiu că sămânţa care germina în pântecele reginei Tiy venea din Heliopolis, dar cred că nu are nici un rost să insist asupra acestui aspect. În orice caz, regina era foarte enervată din cauza prinţesei Gilu-Hepa şi a încercat prin toate mijloacele să distrugă rodul pântecelui prinţesei cu ajutorul vrăjitorilor ei negri, aşa după cum făcuse şi cu multe alte femei ale faraonului. Mai înainte de Gilu-Hepa ea trimisese deja pe Nil doi dintre fiii faraonului cu alte femei, dar acelea nu erau dintre soţiile lui importante; ele s-au speriat atunci când regina le-a trimis daruri, şi totuşi, s-au resemnat când, în locul băieţilor pe care i-au născut, au găsit fete. Dar prinţesa din Mitanni era un adevărat pericol, fiindcă era dintr-o familie regală şi era înconjurată de prieteni, care o protejau şi sperau ca ea să ajungă marea soţie regală în locul reginei Tiy, dacă ar fi născut pentru faraon un băiat. Totuşi, puterea reginei Tiy era atât de mare şi pasiunea ei atât de violentă de când pântecele ei începuse să crească, încât nimeni nu i s-ar fi putut împotrivi şi preotul Ay, cu care se întorsese din Heliopolis, o ajuta. De aceea, atunci când prinţesei Gilu-Hepa i-a venit timpul să nască, prietenii prinţesei au fost izgoniţi din palat şi, sub pretextul că-i vor uşura chinurile, în jurul ei au fost doar vrăjitorii negri, care i-au schimbat băiatul pe care ea îl născuse cu o fată; ea nu a crezut, dar la ce i-a ajutat? Eu, Mehunefer, ştiu sigur că ea a născut un băiat, care a fost trimis pe Nil, într-o barcă de stuf, împletită de însăşi regina Tiy.

Am râs de ea şi am întrebat-o:

Oare cum vei fi putut tu să ştii, frumoasă Mehunefer?

Ea s-a supărat că o suspectez de minciună şi vinul pe care-l sorbea i s-a prelins pe bărbie. Şi mi-a spus enervată:

Pe toţi zeii, chiar eu, cu mâinile mele, am tăiat stuful fiindcă regina nu vroia să intre în apă şi nu se putea apleca din cauza sarcinii.

Vorbele ei, rostite cu atâta sânge rece, m-au îngrozit, m-am ridicat şi am răsturnat vin pe covor, apoi l-am şters cu piciorul, pentru a-mi arăta oroarea. Dar Mehunefer m-a apucat de braţ, m-a forţat să mă aşez din nou lângă ea şi mi-a spus:

Niciodată, până acum, nu am avut curaj să povestesc cuiva despre această întâmplare şi, poate că greşesc, fiindcă am început să-ţi povestesc, dar în tine este ceva misterios, care mă atrage, Sinuhe, şi inima mea nu are nici un secret pentru tine. De aceea mă destăinui ţie. Eu am fost aceea care am tăiat atunci stuful şi regina Tiy l-a împletit, ea nu avea încredere în servitorii ei, dar asupra mea ea avea o putere specială prin magie; ea ştia despre toate nebuniile pe care eu le făcusem în tinereţe, pentru care fusesem alungată în lovituri de bici din palatul de aur, dar cu cine mi-am făcut eu de cap pe atunci, nu te aştepta să-ţi povestesc. În orice caz, eram legată de ea şi am fost împreună cu ea în noaptea când ea a încredinţat Nilului pruncul prinţesei din Mitanni. Regina Tiy a fost grozav de fericită atunci şi a rostit tot felul de blesteme. Mie mi-a fost milă de soarta bietului copil, dar am încercat să-mi liniştesc inima spunându-mi că, poate, vreun suflet bun îl va găsi, deşi era mai probabil să moară ars de dogoarea soarelui, înghiţit de crocodili sau sfâşiat de păsările cerului. Dar prinţesa din Mitanni a refuzat să recunoască în fetiţa moartă, pe care vrăjitorii au pus-o alături de ea, rodul pântecelui ei, fiindcă culoarea pielii copilului era diferită de culoarea pielii ei şi forma capului era altfel. Pielea femeilor din Mitanni este netedă ca o coajă de fruct, părul lor este deschis la culoare, iar capetele lor sunt mici şi graţioase. Ea a început să plângă, să-şi smulgă părul din cap şi i-a acuzat pe regina Tiy şi pe vrăjitorii negri că i-au furat copilul, dar Tiy i-a dat licori calmante şi a spus că ea şi-a pierdut mintea de supărare fiindcă a născut un copil mort. Bineînţeles, faraonul a crezut-o pe Tiy. După puţină vreme, prinţesa a început să se veştejească de suferinţă şi a murit, dar mai înainte de a muri, a încercat de multe ori să fugă din palatul de aur ca să-şi caute fiul şi toată lumea a crezut că suferinţa îi întunecase mintea.

M-am uitat la mâinile mele atât de albe în contrast cu mâinile fumurii de maimuţă ale lui Mehunefer. Eram emoţionat, îmi era teamă şi am întrebat-o în şoaptă:

Frumoasă Mehunefer, oare nu-ţi aminteşti când se vor fi întâmplat cele despre care mi-ai povestit?

Ea mi-a mângâiat gâtul cu degetele ei uscate şi mi-a spus maimuţărindu-se:

O, drăguţul meu băiat, oare de ce ne-om pierde noi vremea cu poveştile astea vechi? Am putea să ne petrecem timpul mai cu folos. Dar nu pot refuza să-ţi satisfac curiozitatea. Toate acestea s-au întâmplat în cel de-al douăzeci şi doilea an de domnie a marelui faraon, toamna, când apele revărsate au fost cele mai înalte. Ca să nu fii uimit cum de-mi amintesc atât de bine, îţi spun că în acelaşi an, puţin mai târziu, când steaua câinelui se urcă în înaltul cerului şi începe semănatul, s-a născut faraonul Akhenaton. De aceea îmi amintesc.

Vorbele ei m-au umplut de groază şi m-am împotrivit îmbrăţişărilor ei pătimaşe şi n-am simţit nimic când ea mi-a sărutat obrajii cu buzele ei umede de vin şi tot roşul cărămiziu cu care era vopsită s-a luat pe faţa mea. Mă sufoca strângându-mă cu braţele, se împingea în mine şi-mi spunea „taurul meu iubit” şi „porumbelul meu drăgăstos”. O respingeam distrat şi gândurile se adunau şi se risipeau ca valurile mării în capul meu, totul în mine se împotrivea acelei cumplite poveşti pe care ea mi-o spusese, fiindcă, dacă ar fi fost adevărat, prin vinele mele curgea sângele marelui faraon şi, dacă eu eram fratele faraonului Akhenaton, ar fi trebuit să ajung faraon înaintea lui, dacă urzelile perfide ale reginei nu ar fi reuşit. M-am gândit la viaţa mea de până atunci şi mi s-a părut că înţeleg de ce am fost atât de singur şi m-am simţit întotdeauna străin pe acest pământ, fiindcă sângele regal este singur printre oamenii obişnuiţi. De asemenea, am crezut că înţeleg de ce în ţara Mitanni m-am simţit atât de ciudat şi de ce am intuit umbra morţii care plutea peste acea ţară frumoasă şi civilizată.

Dar fâţâielile lui Mehunefer m-au adus la realitate şi abia m-am stăpânit să suport fără să o jignesc mângâierile acelei babe. Ca să scap de ea, i-am turnat şi mai mult vin, dar, cu toate că era atât de ameţită, încât uitase şi de confesiunile pe care mi le făcuse, s-a aruncat peste mine, dominatoare şi, neavând încotro, ca să scap de ea, i-am turnat în vin câteva picături din licoarea de mac pe care o aveam întotdeauna cu mine şi ea a adormit. Aşa am reuşit să scap de ea.

Când am ieşit din harem, era deja noapte şi în palatul de aur servitorii şi străjerii mă arătau cu degetul şi pufneau în râs când se uitau la mine şi nu ştiam ce să cred, am bănuit că din cauza veşmintelor mototolite şi a picioarelor, care tremurau.

Merit mă aştepta acasă la mine, neliniştită şi tulburată, şi voia să afle noutăţile în legătură cu moartea reginei-mamă, dar când m-a văzut, şi-a acoperit gura cu mâinile, şi Muti şi-a acoperit gura cu mâinile şi amândouă s-au uitat una la alta şi la mine atât de ciudat şi au pufnit în râs de nu am mai ştiut ce să cred. Într-un sfârşit, Muti i-a spus lui Merit cu o voce ursuză:

Oare nu ţi-am spus eu de o mie de ori până acum că toţi bărbaţii sunt la fel şi că nu trebuie să te-ncrezi în niciunul?

Eram obosit şi aş fi vrut să fiu singur cu gândurile mele. De aceea, le-am spus supărat:

A fost o zi istovitoare şi prea puţin îmi pasă de chicotelile voastre.

Merit s-a uitat cu duritate la mine, faţa i s-a crispat de furie şi, vârându-mi sub nas o oglindă de argint, mi-a spus:

Priveşte-te, Sinuhe! Eu nu ţi-am interzis niciodată să te distrezi şi cu alte femei, dar nu era nevoie ca eu să o ştiu şi nu era nevoie să mi se frângă inima de supărare şi nici nu poţi pretinde că erai singur şi trist când ai plecat astăzi de acasă.

M-am uitat în oglindă şi am fost îngrozit, obrajii îmi erau plini de toate culorile feţei lui Mehunefer şi urme roşii de pe buzele ei erau atât pe obraji, cât şi pe gât şi pe frunte. Ca să-şi ascundă ridurile şi urâţenia, ea îşi vopsise faţa cu un strat gros de farduri, care se desprinseseră ca o frescă veche de pe un perete şi abia atunci mi-am adus aminte că, de fiecare dată după ce a sorbit din vin, ea şi-a reînnoit roşul buzelor. Toată faţa mea era ca a unui om bolnav de vărsat de vânt. Mi-am spălat repede faţa în timp ce Merit, neîndurătoare, îmi tot punea înaintea ochilor oglinda. După ce mi-am spălat faţa şi cu ulei, i-am spus cu părere de rău în glas:

Te înşeli în presupunerile tale, Merit, dragostea mea, am să-ţi explic totul.

Ea m-a privit cu răceală şi mi-a spus:

Nu am nevoie de nici o explicaţie, Sinuhe, eu nu vreau să-ţi murdăreşti gura şi cu minciuni inutile; într-o astfel de situaţie, după ce am văzut cu ochii mei cum arăţi, este imposibil să mă înşel. Tu ai presupus, probabil, că nu te aştept şi că deja m-am culcat, de nu ţi-ai curăţat urmele lăsate pe faţă de curtezanele de la palat. Sau poate că voiai să te mândreşti în faţa mea şi să-mi arăţi că femeile din palatul de aur tremură de dorinţă în faţa ta ca nişte trestii în vânt, numai când te văd? Sau poate că eşti beat ca un porc, poate că ţi-ai băut şi minţile de nu mai eşti în stare să fii decent.

Am încercat să o liniştesc, dar nu a fost chip. Muti a izbucnit în plâns şi, acoperindu-şi faţa, a plecat în bucătărie după ce a rostit vorbe de ocară pentru toţi bărbaţii din lume. Într-adevăr, am avut mai mult de lucru încercând s-o liniştesc pe Merit decât atunci când m-am descotorosit de Mehunefer, încât, până la urmă, am blestemat toate femeile şi am spus:

Merit, tu mă cunoşti mai bine decât oricare alt om, de aceea, ai putea avea un pic de încredere în mine. Crede-mă, dacă doreşti, îţi voi putea explica totul, dar în toată povestea aceasta este şi un secret, care nu este al meu, ci al palatului de aur, şi poate că este mai bine să nu-l cunoşti.

Dar limba ei era mai ascuţită decât un ac de viespe şi ea mi-a spus ironic:

Credeam că te cunosc, Sinuhe, dar abia acum bag de seamă că în inima ta sunt prăpăstii pe care nu le bănuiam. Dar, fără îndoială, faci foarte bine că ai atâta grijă să nu fie cumva dezonorată nu ştiu care târfă de la palat, nu-ţi fie teamă, nu mă omor eu după secretele tale. Pleacă de lângă mine, mulţumesc tuturor zeilor că am fost atât de deşteaptă şi nu am vrut să sparg un vas de argilă cu tine, deşi am fost tentată să o fac, fiindcă am crezut sincer în vorbele tale. O, Sinuhe, ce neroadă am fost când ţi-am crezut vorbele mincinoase pe care le vei fi murmurat şi în seara asta altor urechi, aş fi preferat să fiu moartă decât să ajung să trăiesc şi această clipă.

Am vrut să o mângâi ca să o liniştesc, dar ea s-a ferit şi mi-a spus:

Să nu te atingi de mine, Sinuhe, eşti deja obosit de la tăvăleala de pe covoarele moi ale palatului de aur. Nu mă îndoiesc că acolo sunt covoare mai moi decât ale mele şi că acolo sunt destule femei mai tinere şi mai frumoase decât mine.

A vorbit în felul acesta până când am simţit că inima îmi este plină de răni usturătoare şi de arsuri şi am crezut că voi înnebuni. Apoi m-a lăsat în pace şi a plecat şi nu mi-a permis să o însoţesc până la „Coada crocodilului”.

Plecarea ei poate că m-ar fi făcut şi mai mult să sufăr dacă gândurile mele nu ar fi fost atât de răvăşite, ca apa mării pe timp de furtună, şi dacă nu aş fi vrut să fiu singur pentru a le ordona. De aceea am lăsat-o să plece şi cred că a a fost surprinsă că nu am insistat să rămână cu mine.

În acea noapte am vegheat întins pe covorul meu şi prin cap, gândurile îmi erau reci şi depărtate şi, pe măsură ce efectul vinului se risipea, simţeam cum se strecoară frigul în tot trupul, fiindcă nu aveam pe nimeni alături care să mă încălzească. Ascultam murmurul apei care se scurgea încet din clepsidră, nu se mai termina niciodată, timpul se rostogolea peste mine şi mă simţeam departe de mine însumi. I-am spus inimii mele:

Eu, Sinuhe, sunt acum acel om, pe care numai faptele mele l-au construit, restul nu mai are nici o importanţă. Eu, Sinuhe, i-am împins pe părinţii mei adoptivi spre moarte din cauza cruzimii unei femei. Eu, Sinuhe, păstrez încă o panglică de argint, care a fost împletită în părul Mineei. Eu, Sinuhe, l-am văzut pe zeul mort al Cretei şi am văzut-o pe femeia iubită devorată de crabi. Ce importanţă mai are ce fel de sânge curge prin trupul meu, dacă toate încercările prin care am trecut trebuiau să mi se întâmple, fiindcă erau deja scrise în stele încă înainte de a mă fi născut? De aceea, liniştea de care m-am bucurat în Oraşul Orizontului lui Aton nu a fost decât un miraj amăgitor, de care nu era nevoie decât pentru ca inima mea să se trezească acum ca să-mi amintească că eu voi fi întotdeauna un solitar.

Dar, o dată cu zorii aurii, pe care soarele i-a adus în spatele munţilor de la răsărit, s-au risipit şi toate umbrele cenuşii ale nopţii. Ciudată mai este inima oamenilor! Am râs singur de nebunia mea şi mi-am spus că, dacă eu am fost trimis pe Nil într-o barcă împletită din stuf şi dacă barca era împletită aşa cum numai păsărarii împletesc stuful, tot nu este o dovadă sigură că sunt acelaşi cu cel care a fost trimis în aceeaşi noapte de către regina Tiy şi chiar dacă pielea mea este mai albă decât a egiptenilor, tot nu este destul pentru a fi sigur. Nu, este clar ca lumina zilei, nu am nici o probă pentru susţinerea ipotezei mele.

M-am mai gândit că-l văzusem pe faraonul Amenhotep al III-lea pe patul lui de moarte şi că inima mea nu a fost mişcată de moartea lui: un bărbat bătrân şi bolnav, aşa mi-l amintesc; am fost mândru şi m-am lăudat în Casa Vieţii că îl asistasem pe Ptahor la trepanaţia faraonului şi inima mea nu a vibrat în nici un fel când craniul faraonului a fost operat. Dacă mi-ar fi fost tată, prin sămânţa lui care a fertilizat trupul prinţesei din Mitanni, inima mea ar fi trebuit să simtă acest lucru când l-am văzut prima oară, în noaptea morţii lui. Nimic din mine nu a fost atras de el, l-am privit ca pe oricare alt bărbat în agonie, deposedat de toată puterea şi de toate bogăţiile lui. M-am mai gândit că, dacă, într-adevăr, regina Tiy m-ar fi pus în noaptea în care m-am născut în acea barcă de stuf şi m-ar fi azvârlit în apă dorindu-mi moartea, ar fi trebuit ca inima mea să fie indignată în prezenţa ei, dar întotdeauna eu nu am privit-o decât cu curiozitate, fiindcă nu era la fel cu alţi oameni pe care i-am întâlnit, însă inima mea nu a avut niciodată nimic împotriva ei.

Astfel gândeam şi gândurile mi-au deschis ochii şi am analizat cu conştiinciozitate toate aspectele, fiindcă voiam să mă conving pe mine însumi că totul nu a fost decât un vis pe care trebuie să-l gonesc împreună cu tot delirul lui, care ar fi putut să-mi răvăşească mintea.

M-am spălat şi m-am îmbrăcat. Muti mi-a adus bere şi peşte sărat, ochii îi erau roşii din cauza plânsului şi i-am simţit dispreţul, fiindcă şi eu eram la fel ca şi ceilalţi bărbaţi, nu se îndoise ea nici o clipă de asta.

M-am lăsat purtat în litieră până la Casa Vieţii şi am examinat acolo bolnavii, dar nu am găsit niciunul pe care să-l pot trepana. Am ieşit din Casa Vieţii prin Templul gol şi am auzit croncănitul corbilor graşi, care stăteau unul lângă altul pe marginea ferestrelor din apropierea acoperişului, în faţa mea a zburat o rândunică şi am urmărit-o, aşa am ajuns în templul lui Aton, unde preoţii cântau imnuri întru slava zeului şi-i ofereau ca ofrande mirodenii, fructe şi grâu. Templul nu era gol, era destul de multă lume acolo, care asculta imnurile închinate lui Aton şi-şi ridica mâinile pentru a-l saluta pe zeu şi, după ce au cântat, preoţii au vorbit mulţimii despre adevăr. Nu însemna prea mare lucru faptul că templul lui Aton era aproape plin, fiindcă Teba era un oraş foarte mare şi, din curiozitate, în diferitele locuri se strângeau mulţi oameni.

M-am uitat la imaginile de pe pereţii templului. Din înaltul celor zece coloane de piatră, faraonul Akhenaton mă contempla cu privirea răscolită de pasiune. Imaginile cioplite în piatră erau în conformitate cu noile moduri de exprimare găsite de artiştii acelei vremi în care vechii zei fuseseră abandonaţi. Era şi imaginea lui Amenhotep al III-lea, bătrân şi bolnav, aşezat pe tronul lui de aur, cu capul uşor înclinat din cauza greutăţii coroanelor, cu regina Tiy alături de el. Am găsit şi familia regală, m-am oprit şi am privit îndelung basorelieful unde prinţesa Gilu-Hepa, prinţesa din Mitanni, aducea jertfe zeilor Egiptului, dar inscripţia iniţială fusese distrusă şi noile inscripţii afirmau că prinţesa aduce jertfe lui Aton, deşi acest zeu încă nu era slăvit în Teba în timpul vieţii ei.

Acel relief fusese sculptat în stilul vechi şi prinţesa era o femeie tânără şi frumoasă, pe cap avea o coroană regală, mâinile şi picioarele ei erau fragile şi frumoase, figura ei era distinsă şi graţioasă. M-am uitat mult la imaginea ei, o rândunică s-a tot rotit în jurul capului meu şi a ciripit vesel şi-n mintea mea obosită de atâtea gânduri pe care le frământasem toată noaptea s-a strecurat ceva ciudat, sufletul meu a fost încercat de o emoţie teribilă, mi-am înclinat capul şi am deplâns soarta acelei prinţese solitare, venită în Egipt din ţinuturi depărtate. Nu, nu aveam nici o asemănare cu ea, capul meu era deja pleşuv, trupul gras, după viaţa trândavă din Oraşul Orizontului lui Aton, ochii mei erau obosiţi, nu puteam fi eu fiul ei, cu toate acestea, o emoţie puternică mă făcea să vărs lacrimi când mă gândeam la singurătatea ei din palatul de aur. Acea rândunică a zburat tot timpul în jurul meu. Mi-am adus aminte de frumoasele case din ţara Mitanni şi despre locuitorii melancolici ai acelei ţări, mi-am amintit de călătoria de pe drumurile prăfuite ale Babilonului şi am înţeles că tinereţea mea a fost încontinuu atrasă de inaccesibil până m-am împotmolit în mâlul şi în apa stătătoare a Oraşului Orizontului lui Aton.

Aşa a trecut toată ziua şi a venit apoi seara şi m-am întors în port şi m-am dus la „Coada crocodilului” să mănânc ceva şi să mă împac cu Merit. Dar Merit s-a uitat cu răceală la mine şi m-a servit cu mâncare ca pe oricare client. După ce am mâncat, m-a întrebat:

Ţi-ai revăzut iubita?

I-am răspuns ironic că nu am avut timp pentru femei în acea zi, fiindcă tot timpul mi l-am petrecut în Casa Vieţii şi în templul lui Aton. Şi ca să-i risipesc îndoiala, i-am povestit despre toţi bolnavii pe care îi examinasem şi despre reliefurile de pe pereţii templului lui Aton, pe care le privisem cu multă atenţie, dar ea mi-a urmărit vorbele cu un surâs batjocoritor. Şi mi-a spus:

Mi-a trecut şi mie prin minte că nu te vei fi aventurat şi astăzi, aşa gras şi chel cum eşti, după alte femei, că ţi-o fi fost de-ajuns distracţia în noaptea trecută. Dar iubita ta a venit aici să întrebe de tine şi eu am trimis-o să te caute în Casa Vieţii.

M-am ridicat enervat şi scaunul pe care stătusem s-a răsturnat. Am ţipat la ea:

— Ce vrei să spui, femeie nebună?

Merit şi-a netezit părul cu mâinile, a zâmbit cu înţeles şi a spus:

Nu glumesc, într-adevăr, iubita ta a venit să te caute aici, era înveşmântată ca o mireasă, avea bijuterii strălucitoare, era boită ca o maimuţă şi împrăştia în jurul ei, de aici până la malul Nilului, un miros de uleiuri şi de arome scumpe. Ea ţi-a transmis salutări şi a lăsat o scrisoare pentru tine, dar te rog să-i spui să nu mai treacă pe aici, fiindcă aceasta-i o cârciumă respectabilă şi ea prea avea aerul unei stăpâne de bordel.

Merit mi-a întins scrisoarea, care era sigilată, şi când i-am rupt sigiliul, mi-au tremurat mâinile. Dar când am citit-o, am simţit cum mi se ridică tot sângele în cap de indignare şi a început să mă înţepe şi inima, fiindcă Mehunefer îmi scria:

Mehunefer, păstrătoarea acelor din palatul de aur, sora inimii lui, îl salută pe medicul regal Sinuhe!

Micului meu taur, porumbelul meu drăgăstos, Sinuhe! Când m-am deşteptat, mă durea capul şi eram singură pe covoarele mele şi durerea inimii mele a fost mai puternică decât durerea de cap când am văzut că tu nu eşti lângă mine, iubitul meu, aş fi vrut să simt aromele trupului tău. De ce nu sunt pânza care-ţi înfăşoară şoldurile, de ce nu sunt uleiul care-ţi îmbălsămează părul, de ce nu sunt vinul de pe buzele tale? Am poruncit să fiu purtată în litieră şi te-am căutat în toată Teba, din casă în casă, şi nu m-am lăsat până când nu am aflat unde locuieşti, fiindcă îmi simt trupul plin de muşuroaie de furnici când mă gândesc la tine şi ochii tăi sunt cei mai frumoşi ochi pe care i-am văzut eu vreodată. Nu trebuie să te jenezi să vii la mine, ştiu că eşti timid, dar deja nu mai are nici un rost timiditatea ta, fiindcă în palatul de aur toată lumea ştie despre dragostea noastră, aşa că servitorii se vor preface că nu ştiu nimic. Vino la mine imediat ce vei primi această scrisoare, zbori cu aripi de pasăre spre mine, inima mea are nevoie de tine! Dar, dacă nu vei veni, voi zbura eu spre tine mai repede decât o pasăre. Sora inimii tale, Mehunefer, te salută!

Am mai citit de câteva ori acea îngrozitoare epistolă fără să îndrăznesc să o privesc pe Merit, până când ea mi-a smuls-o din mâini, a rupt lemnul pe care era prinsă, a mototolit-o, a călcat-o în picioare şi mi-a spus:

Aş fi putut să te înţeleg, Sinuhe, dacă ar fi fost vorba despre o femeie tânără şi frumoasă, dar ea este o femeie bătrână, plină de încreţituri şi de riduri, urâtă ca un sac, chiar dacă faţa ei este zugrăvită precum frescele din morminte. Eu nu mai ştiu ce să cred, Sinuhe, despre gusturile tale, în sfârşit, poate că strălucirea palatului de aur te-a orbit într-aşa hal, încât vezi lucrurile pe dos. De pe urma purtării tale vei ajunge de râsul întregii Tebe şi, din păcate, lumea va râde şi de mine din cauza ta.

Mi-am rupt veşmintele de pe mine, mi-am zgâriat pieptul cu unghiile, am urlat şi am spus:

Merit, am făcut o mare nebunie, dar am avut un motiv de am făcut-o, însă nu bănuiam că pedeapsa va fi atât de cumplită. Nu mai există altă scăpare decât fuga din Teba, trebuie să trimit după vâslaşi şi să poruncesc să mi se pregătească imediat corabia, altfel, femeia aceasta îngrozitoare va veni să se culce cu forţa cu mine şi eu simt că nu mă pot apăra în faţa ei. Uite, scrie aici că va zbura mai repede decât o pasăre spre mine şi eu cred că ar fi în stare să o facă.

Când a văzut teama şi panica de care eram bântuit, Merit şi-a dat seama că nu putuse fi vorba de nimic între mine şi Mehunefer: a început să râdă şi a râs din tot sufletul, că aproape nu mai putea să se oprească. Apoi mi-a spus:

Eu sper că după această poveste vei fi şi tu mai prudent cu femeile, Sinuhe. Noi, femeile, suntem ca nişte vase fragile şi cunosc eu însămi cum poţi suci tu capul unei femei cu vorbele tale, dragul meu Sinuhe.

Îşi bătea joc de mine cu cruzime şi, prefăcându-se umilă, mi-a mai spus:

Bănuiesc că această drăgălaşă femeie îţi oferă nişte plăceri de două ori mai mari decât cele pe care ţi le pot oferi eu, este normal să fie aşa, fiindcă este de două ori mai bătrână decât mine şi a avut vreme să-şi perfecţioneze măiestria în ale iubitului: cum niciodată eu nu voi putea concura cu ea, mă vei părăsi, sper, fără nici un regret.

Supărarea mea era prea mare pentru a mă certa şi cu ea, aşa că am rugat-o să vină cu mine în fosta casă a turnătorului de aramă, unde i-am povestit totul. I-am povestit despre cum m-au găsit părinţii mei adoptivi după ce m-am născut şi i-am povestit tot ceea ce aflasem de la Mehunefer cât şi despre faptul că, în ciuda unor relative coincidenţe, nu cred că naşterea mea are ceva comun cu povestea prinţesei din Mitanni. Ascultându-mi vorbele, Merit s-a liniştit şi nu a mai râs de mine. Mi-a mângâiat umărul şi mi-a spus:

Abia acum înţeleg eu mai bine de ce singurătatea ta m-a atras şi m-a chemat spre tine încă din prima clipă când te-am văzut şi de ce m-am înmuiat când m-am uitat la tine. Şi eu am un oarecare secret şi zilele trecute am fost de multe ori tentată să ţi-l spun, dar acum, mulţumesc zeilor că nu ţi l-am spus, fiindcă astfel de secrete sunt greu de suportat şi periculoase, de aceea, poate că este mai bine să nu-l împărtăşesc nimănui. Sunt mulţumită că ai avut încredere în mine şi că mi-ai povestit ce-ţi stă pe inimă. Dar, aşa după cum ai spus, este mai bine să nu-ţi distrugi inima cu lucruri despre care nu ştii sigur dacă sunt adevărate şi să uiţi toate acestea, ca şi cum ar fi fost un vis. În ceea ce mă priveşte, eu voi uita totul, nu-ţi face nici o grijă.

Am fost curios despre ce secret al ei este vorba, dar ea nu a vrut să-mi spună nimic, mi-a atins buzele cu buzele ei, m-a îmbrăţişat, a plâns şi mi-a spus:

Într-adevăr, dacă tu rămâi în Teba, nu vei putea să te debarasezi de această femeie, care în fiecare zi te va hărţui peste tot cu patima ei, până când viaţa va deveni de nesuportat, cunosc eu acest fel de femeie şi ştiu că perseverenţa unei femei nu are limite. Este şi vina ta, fiindcă pentru a smulge acel secret de la ea, ai amăgit-o cu vorbe care au făcut-o să se încreadă în tine şi care i-au răscolit dorinţele. De aceea, tu trebuie să te întorci în Oraşul Orizontului lui Aton, ai făcut deja destule trepanaţii aici şi cred că nimic nu te mai reţine în Teba. Dar, înainte de a pleca, tu va trebui să-i scrii ei şi s-o rogi să te lase în pace, altfel ea te va urmări în tot Egiptul ca să spargă un vas cu tine şi, cum nu te văd eu în stare să-i rezişti, nu ţi-aş dori să ai parte de aşa o soartă.

Sfaturile ei au fost bune şi am pus-o pe Muti să-mi pregătească lucrurile pentru drum şi să le învelească în covoare şi am trimis un sclav să-i caute pe vâslaşii mei prin cârciumi sau prin casele de distracţie din port şi, între timp, i-am scris lui Mehunefer următoarea epistolă, în care am vrut să fiu foarte respectuos faţă de ea şi să nu o jignesc:

Trepanatorul regal Sinuhe o salută pe Mehunefer, păstrătoarea acelor regale din palatul de aur al Tebei!

Prietena mea, regret foarte mult că înflăcărarea mea ţi-a lăsat o imagine falsă a inimii mele, eu nu te voi mai putea revedea vreodată, fiindcă, revăzându-te, aş fi tentat să păcătuiesc cu tine şi nu vreau, fiindcă inima mea este deja legată de altcineva. De aceea, plec din Teba şi nu te voi mai revedea niciodată, dar sper că-ţi vei aminti de mine ca de un prieten, fiindcă îţi trimit împreună cu această scrisoare un burduf cu o băutură deosebită, al cărei nume este „coadă de crocodil”, ca să-ţi îneci în această băutură amarul, deşi nu prea ai de ce, fiindcă eu nu sunt decât un bărbat gras, bătrân şi plictisitor, care nu prea mai are cu ce să distreze o femeie atât de atrăgătoare ca tine. Mă bucur că în acest fel ne putem amândoi feri de păcat şi cred că niciodată nu te voi mai întâlni. Aşa doreşte prietenul tău credincios, Sinuhe, medicul regal.

Merit a citit scrisoarea, a clătinat din cap şi a spus că tonul este mult prea curtenitor. După părerea ei, ar fi trebuit să-i scriu direct că, pentru mine, ea, Mehunefer, este o babă urâtă, numai în felul acesta aş fi putut fi sigur că nu mă va mai căuta Dar eu nu aş fi putut scrie asemenea cuvinte unei femei şi, după ce ne-am certat puţin, a fost de acord să sigilez scrisoarea şi să o expediez, deşi nu era câtuşi de puţin mulţumită. Am trimis un sclav să ducă scrisoarea împreună cu un burduf plin cu „coadă de crocodil” la palatul de aur, spre a-mi asigura liniştea în acea seară. Am crezut că am scăpat de Mehunefer şi am răsuflat uşurat, dar nu tot ceea ce crede un om corespunde cu ceea ce urmează să i se întâmple.

Fusesem atât de absorbit de teamă, încât şi uitasem de Merit, dar odată trimis mesajul, în timp ce Muti îmi pregătea lucrurile pentru plecare, m-am uitat la Merit şi am simţit cum mi se strecoară în inimă melancolia şi mi-a părut rău că plec, când aş fi mai putut rămâne un oarecare timp în Teba. Merit se uita visătoare la mine şi, deodată, m-a întrebat:

Tu iubeşti copiii, Sinuhe?

Întrebarea m-a luat prin surprindere şi nu am ştiut ce să-i răspund, dar ea s-a uitat în ochii mei, a surâs trist şi mi-a spus:

O, nu te teme, Sinuhe. Nu am de gând să-ţi dăruiesc vreun copil. Dar eu am o prietenă al cărui băiat are patru ani şi ea mi-a povestit că băieţelului ei i-ar plăcea mai mult să călătorească pe Nil, să privească câmpiile verzi, valurile Nilului, păsările de apă, turmele de vite care pasc decât străzile pietruite ale Tebei, pline de pisici şi de câini.

I-am spus cu teamă:

Sper că nu vrei să-l iau cu mine pe băieţelul prietenei tale, să nu mai am o clipă de linişte tot drumul şi să stau cu sufletul la gură de teamă ca nu cumva să cadă în apă sau să nu fie înhăţat de vreun crocodil.

Merit m-a privit surâzătoare, dar o tristeţe pe care eu atunci nu am înţeles-o i-a întunecat faţa şi ea mi-a spus:

Eu nu vreau să te deranjez cu nimic, dar o călătorie pe Nil ar fi binevenită pentru acest băieţel. Eu l-am ţinut în braţe când el a fost circumcis, de aceea eu am anumite îndatoriri faţă de el, înţelegi? Bineînţeles că eu l-aş însoţi pe corabie pentru a-l putea supraveghea, dar nu vreau să fac ceva împotriva dorinţei tale, de aceea, este mai bine să uităm ceea ce ţi-am spus.

Când am auzit aceste vorbe, am strigat de fericire, mi-am lovit palmele deasupra capului şi i-am spus:

În acest caz, tu n-ai decât să-i iei cu tine şi pe toţi copiii templului, într-adevăr, aceasta este o zi de mare fericire pentru mine şi sunt prost că nu mi-a trecut prin minte, dar tu poţi veni cu mine în Oraşul Orizontului lui Aton. Şi nici reputaţia ta nu ar avea de suferit, fiindcă tu eşti cu un copil.

Chiar aşa, Sinuhe, a spus ea cu un surâs iritat, ca şi cum nu am înţeles nimic din ceea ce a spus. Chiar aşa, nu va trebui să mă tem pentru reputaţia mea, fiindcă copilul va fi cu mine şi tu vei fi protectorul nostru. Tu însuţi ai spus-o. O, zei, cum pot fi oare bărbaţii atât de stupizi? Oricum, eu te iert, fiindcă observ că de la drăgălaşa aceea de femeie ţi s-a cam zdruncinat mintea.

Am plecat în grabă, pentru că îmi era teamă de Mehunefer. Am plecat în zori, încă înainte de răsăritul soarelui. Merit ţinea în braţe copilul înfofolit, care încă mai dormea, şi mama lui nu ne condusese la corabie, eu aş fi vrut să văd ce fel de femeie putea fi aceea care avusese curajul să dea copilului numele unui zeu, Thot, rar se încumetau oamenii să dea copiilor nume de zei. Dar băieţelul dormea la pieptul lui Merit fără să fie preocupat de greutatea numelui lui. S-a trezit abia când munţii eterni care străjuiau Teba dispăruseră de la orizont şi soarele aurit se scălda în Nil. Era un copil foarte frumos, cu pielea arămie, cu părul cârlionţat şi negru, nu i-a fost deloc teamă de mine când s-a trezit, a venit şi s-a aşezat pe genunchii mei; era atât de liniştit şi m-a privit gânditor cu ochii lui mari, negri, ca şi cum ar fi meditat asupra tuturor problemelor lumii. M-am ataşat repede de el şi i-am împletit bărcuţe din stuf şi i-am dat voie să se joace cu instrumentele mele de medic şi să miroasă diferite leacuri pe care le aveam cu mine. Îi plăceau mirosurile extractelor din plante.

Nu m-a deranjat cu nimic micuţul Thot, nici nu a căzut în apă, nici nu mi-a rupt condeiele, călătoria a fost luminoasă şi fericită, fiindcă eram împreună cu Merit şi în fiecare noapte mă culcam lângă ea şi ascultam respiraţia caldă a băieţelului, care dormea alături de noi. A fost o călătorie fericită şi până în ultima zi a vieţii mele îmi voi aduce aminte de acele zile şi nopţi, de unduirea stufului de la mal, de cirezile de vite care se adăpau din apa Nilului.

Au fost clipe când inima mea era plină de fericire, ca un fruct care se pârguise în căldura soarelui, şi-i spuneam lui Merit:

Merit, dragostea mea, hai să spargem un vas şi să trăim împreună, poate că şi tu ai putea să-mi dăruieşti un băiat cu pielea arămie, la fel de frumos ca acest micuţ Thot, care este atât de blând şi de liniştit. Crede-mă, niciodată nu mi-am dorit mai mult ca acum să am un băiat, este drept, tinereţea a zburat pe lângă mine, sângele meu nu mai este agitat ca atunci, dar îmi doresc mult să am un băiat.

Dar ea îmi acoperea gura cu mâinile, se depărta de mine şi-mi spunea în şoaptă:

Sinuhe, nu vorbi fără rost, tu ştii că eu am crescut într-o cârciumă şi poate că nici nu pot avea copil. Este bine să-ţi urmezi destinul scris în inima ta, să rămâi singur, să-ţi aranjezi viaţa numai aşa cum inima ta te îndeamnă, să nu fii legat de nici o femeie, de nici un copil, eu aşa am citit în ochii tăi în prima zi când ne-am întâlnit. Nu, Sinuhe, nu-mi mai vorbi în felul acesta, vorbele tale mă înmoaie şi-mi vine să plâng şi nu vreau să plâng acum, când sunt atât de fericită. Alţii îşi construiesc ei înşişi destinul şi-l împletesc cu mii de sfori, ca să nu fie singuri, dar destinul tău este în inima ta şi este mai important în lumea aceasta decât al meu. Eu îl iubesc mult pe acest băieţel şi noi mai avem încă multe zile fierbinţi pe care să le trăim împreună pe această corabie. Să ne imaginăm că deja demult am spart un vas amândoi, că tu eşti bărbatul meu, că eu sunt femeia ta şi că Thot este băieţelul nostru. Îl vom învăţa să-ţi spună tată şi mie mamă, este încă mic şi va uita repede după aceea şi nu va fi nimic rău în asta. Vom împrumuta de la zei puţin din viaţa care nu ne este destinată. Nici o tristeţe, nici o nesiguranţă să nu ne mai umbrească fericirea acestor zile!

Am alungat din mintea mea toate gândurile rele, am închis ochii la mizeria Egiptului şi nu i-am mai văzut pe oamenii flămânzi din satele de pe malul Nilului, micuţul Thot îmi cuprindea gâtul cu mânuţele lui şi-mi spunea tată şi trupul lui delicat îl simţeam fermecător în braţele mele.

În fiecare noapte simţeam atingerea părului lui Merit şi răsuflarea ei, dormea cu mâinile în mâinile mele, era prietena mea şi nu am avut în acea vreme nici un vis urât. Au trecut prea repede pe lângă noi acele zile, nici nu le pot povesti pentru că nu-mi ajung cuvintele să scriu cât au fost de frumoase. Când scriu aceste rânduri, am un nod în gât, care mă împiedică să respir, şi în ochi, semnele pe care le aştern pe papirus încep să se încurce.

Omul nu ar trebui să fie fericit niciodată, nimic nu este mai trecător decât fericirea, nimic nu este mai dureros decât fericirea pierdută.

În felul acesta m-am întors în Oraşul Orizontului lui Aton, nu mai eram acelaşi ca atunci când plecasem din el şi am privit oraşul cu alţi ochi decât înainte, iar casele zvelte şi culorile lor sclipitoare în aurul soarelui mi s-au părut fragile, ca un miraj trecător. Nu trăia adevărul în Oraşul Orizontului lui Aton, adevărul era în afara lui şi adevărate erau suferinţa, mizeria şi crima, care însoţeau foametea cumplită ce începuse atunci în Egipt. Merit şi Thot s-au întors în Teba şi au luat cu ei şi inima mea. Priveam totul cu ochii îngheţaţi, fără să mă mai împiedic în vălurile înşelătoare care acopereau realitatea şi tot ceea ce vedeam era rău.

Dar nu au trecut multe zile de când mă întorsesem în Oraşul Orizontului lui Aton şi faraonul Akhenaton a trebuit să vadă adevărul de pe balconul palatului de aur, fiindcă Horemheb, supărat din cauza indiferenţei faraonului faţă de pericolul care plutea deasupra Egiptului, a trimis de la Memfis un grup de egipteni, care reuşiseră să fugă din Siria, ca să-i povestească faraonului despre toate suferinţele lor, despre mizeria în care se aflau nici nu era nevoie de povestit, fiindcă se putea vedea pe ei: eu cred că Horemheb i-a îndemnat să exagereze puţin, dar, oricum, oamenii aceia trecuseră prin mari suferinţe.

Sosirea lor în Oraşul Orizontului lui Aton i-a impresionat mult pe locuitori şi nobilii, speriaţi, s-au închis în palatele şi în casele lor şi nici nu au vrut să-i vadă, iar străjerii au zăvorât în faţa lor porţile palatului de aur. Darei au urlat din toate puterile şi au aruncat cu pietre în porţile şi în zidurile palatului de aur, până când faraonul a fost nevoit să-i asculte şi să-i lase să intre în grădina palatului.

Şi ei i-au spus:

Ascultă ţipetele de durere ale poporului, prin gurile noastre torturate, faraonule Akhenaton! Puterea Egiptului este ca o umbră care tremură şi se tânguieşte în faţa unui mormânt, şi în loviturile berbecilor de asalt care dărâmă zidurile cetăţilor siriene şi în oroarea incendiilor, sângele celor care au avut încredere în tine şi şi-au pus toate speranţele în ajutorul tău se risipeşte acum în toată Siria.

Ei şi-au ridicat cioturile de braţe spre terasa faraonului şi au spus:

Priveşte braţele noastre, faraonule Akhenaton! Unde ne sunt mâinile?

De terasă s-au apropiat şi cei care aveau ochii scoşi şi bătrânii cu limbile smulse din gură, care au slobozit din gât mugete îngrozitoare.

Oameni aceia nenorociţi au mai spus:

Nu te întrebăm unde sunt femeile şi fetele noastre, soarta lor este şi mai groaznică decât moartea în mâinile soldaţilor lui Aziru şi ale hitiţilor. Ei ne-au scos ochii şi ne-au tăiat mâinile fiindcă noi am avut încredere în tine, faraonule Akhenaton!

Dar faraonul şi-a acoperit faţa cu mâinile, trupul lui slăbit a început să-i tremure şi el le-a vorbit despre Aton.

Dar ei au râs de el, l-au blestemat şi au spus:

Noi ştim că tu ai trimis crucea vieţii duşmanilor noştri. Ei au atârnat-o la gâtul cailor, iar în Ierusalim au tăiat picioarele preoţilor tăi şi le-au poruncit apoi să danseze în cinstea zeului tău.

Atunci faraonul a scos un ţipăt puternic şi a fost lovit de boala lui sacră, a căzut şi a început să se zvârcolească spasmodic pe terasă, apoi şi-a pierdut cunoştinţa. Când au văzut acest lucru, gărzile palatului s-au înfuriat şi i-au împins afară din grădina palatului pe refugiaţii din Siria, ei s-au opus, sângele lor a curs pe pietrele grădinii, au fost toţi omorâţi şi trupurile lor au fost azvârlite în Nil. Nefertiti, împreună cu Meritaton, Meketaton, cea care era bolnavă, şi chiar şi cu micuţa Anksenaton au urmărit această sângeroasă confruntare de pe terasa palatului de aur şi nu au mai putut-o uita niciodată, fiindcă pentru prima oară au văzut cu ochii lor urmările războiului, mizeria şi moartea.

I-am pus faraonului comprese reci pe frunte şi i-am dat calmante. Criza lui fusese neaşteptat de puternică şi mi-a fost teamă că el va muri. El a dormit, iar când s-a trezit, avea o faţă descompusă, ochii roşii şi îl durea puternic capul. El mi-a spus:

Sinuhe, prietenul meu, aceste orori trebuie oprite. Horemheb mi-a povestit că tu îl cunoşti bine pe Aziru. Du-te la el şi cumpără pentru mine pacea Cumpără pacea pentru Egipt cu nu are importanţă ce preţ, chiar de-o fi ca, după aceea, Egiptul să ajungă o ţară săracă.

Am protestat şi i-am spus indignat:

Faraonule Akhenaton, trimite aurul lui Horemheb şi el va cumpăra mai repede decât mine pacea cu lănci şi cu care de luptă, fără ca onoarea Egiptului să aibă de suferit!

El şi-a prins capul între mâini şi a spus:

În numele lui Aton, Sinuhe, oare tu nu înţelegi că din ură doar ură se naşte şi că răzbunarea duce la răzbunare, că sângele vărsat cheamă alt sânge, până ne vom îneca în sânge? Oare la ce foloseşte victimelor răzbunarea prin suferinţele altora? Ceea ce spui tu despre onoarea Egiptului nu este decât o prejudecată. Eu îţi poruncesc: mergi la Aziru şi cumpără pacea pe care o doresc!

Am protestat împotriva acestei porunci ciudate şi i-am spus:

Faraonule Akhenaton, ei îmi vor scoate ochii şi-mi vor smulge limba din gură mai înainte de a apuca să ajung la Aziru ca să-i vorbesc şi nici prietenia lui nu-mi este de prea mare folos, fiindcă va fi uitat el de mult, Aziru, că i-am fost prieten; eu sunt deja un om obosit şi nici nu sunt obişnuit cu greutăţile războiului, pentru că eu detest războiul. Picioarele mele s-au dezobişnuit să mai meargă atât de repede ca în tinereţe şi nici vorbele nu-mi sunt atât de calculate ca ale tinerilor care au fost instruiţi ca să reprezinte interesele Egiptului în alte ţări. De aceea, trimite pe un altul, mai tânăr, care să-ţi cumpere pacea!

Dar el a rostit cu încăpăţânare:

Supune-te poruncii mele! Faraonul a vorbit!

Îi văzusem pe refugiaţii din curtea palatului, orbi, fără limbă, cu braţele retezate. Nu voiam cu nici un preţ să plec în Siria. M-am dus acasă la mine şi m-am gândit să mă întind în pat şi să mă prefac că sunt bolnav, până ce faraonului i se va fi risipit din cap acea idee tâmpită. Dar, când am ajuns acasă, servitorul meu mi-a ieşit în întâmpinare şi mi-a spus cu o voce îngrozită:

Bine că ai venit, Sinuhe, stăpânul meu, fiindcă chiar acum a sosit din Teba o femeie, al cărei nume este Mehunefer, şi ea spune că-ţi este prietenă. Ea te aşteaptă în casă şi este îmbrăcată ca o mireasă şi toată casa este deja îmbâcsită de parfumul ei.

M-am întors alergând în palatul de aur şi i-am spus faraonului:

Fie precum ai poruncit! Mă voi duce în Siria, dar sângele meu peste capul tău va cădea! Voi pleca imediat, de aceea, ordonă scribilor să redacteze tăbliţele necesare, în care să se menţioneze rangul şi puterea mea, fiindcă pentru Aziru, tăbliţele de argilă sunt la mare cinste.

În timp ce scribii s-au ocupat de redactarea tăbliţelor de argilă, mi-am găsit scăparea în atelierul lui Totmes, prietenul meu, care era foarte agitat. Tocmai terminase statuia lui Horemheb, o lucrase din gresie brună, după modelul pe care-l făcuse în ghips, atunci când Horemheb fusese în Oraşul Orizontului lui Aton, aşa cum am povestit mai înainte. Sculptura era în conformitate cu noul stil, era o reprezentare deosebit de vie şi de corectă a lui Horemheb, dar, după părerea mea, Totmes exagerase mult în ceea ce priveşte musculatura şi lăţimea pieptului lui Horemheb. Statuia părea că reprezintă un luptător, nu un comandant regal şi guvernator. Dar noua artă avea tendinţa să exagereze tot ceea ce ochiul artistului vedea esenţial în obiectul reprezentat şi, de obicei, artistul vedea, după părerea mea, ceea ce era mai urât. Oricum, deviza artei noi era adevărul. Era în contradicţie cu arta tradiţională a Egiptului, care ascundea urâtul din om şi reprezenta doar ceea ce era mai frumos şi îndulcea toate defectele. Noua artă nu disimula urâtul pentru a se apropia de realitate, totuşi, eu nu sunt convins că prin exagerarea urâtului se respectă vreun adevăr, dar am avut întotdeauna încredere în Totmes şi în măiestria lui şi nu am vrut să-l contrazic, fiindcă îmi era prieten. El a şters statuia cu o cârpă înmuiată în apă, pentru a-mi arăta cât de frumoasă era piatra de gresie folosită, cât de apropiată de culoarea reală a pielii lui Horemheb şi mi-a spus:

— Eu cred că te voi însoţi până la Hetnetsut, unde trebuie să duc această statuie pentru a fi pusă în templu, într-un loc demn de rangul lui Horemheb şi, de asemenea, pentru reputaţia mea de sculptor. Voi călători împreună cu tine, Sinuhe, şi poate că vântul de pe Nil va risipi din capul meu aburii de vin din Oraşul Orizontului lui Aton, fiindcă mâinile mele au început să tremure când ţin în ele dalta şi ciocanul şi inima mea este măcinată de febră.

Scribii mi-au adus tăbliţele de argilă şi aurul pentru drum şi, după ce a primit binecuvântarea faraonului, statuia a fost dusă pe corabia acestuia şi am plecat imediat. I-am poruncit slujitorului meu să-i transmită lui Mehunefer că am plecat în Siria şi că am murit acolo. M-am gândit că poate această afirmaţie nu era chiar o minciună, din moment ce era foarte probabil să fiu omorât cu cruzime în acel drum. Am mai poruncit ca ea să fie condusă la corabie, cu care să se întoarcă în Teba, fie cu respect, fie cu forţa, după cum va fi cazul. Fiindcă, le-am spus eu, dacă, contrar tuturor aşteptărilor, zeii mă vor proteja şi mă voi întoarce teafăr şi o voi găsi pe Mehunefer în casa mea, voi porunci să le fie tăiate urechile şi nasurile tuturor sclavilor şi servitorilor mei şi să fie trimişi la muncă pe viaţă în mină. Servitorul meu m-a privit drept în ochi şi a înţeles că nu glumesc. I-a fost frică şi mi-a promis că va executa porunca aşa cum este mai bine.

După aceea, ceva mai uşurat, am urcat împreună cu Totmes pe corabia faraonului şi m-am gândit că, dacă tot voi muri, fie de mâna oamenilor lui Aziru, fie de mâna hitiţilor, nu are nici un rost să mă zgârcesc la vin. Totmes a spus că până atunci nu a mai auzit vorbe mai înţelepte din gura mea şi că nici un om care pleacă la război nu se apucă să facă economie la vin şi el ştia bine acest lucru, fiindcă se născuse într-o cazarmă.

Dar, ca să povestesc despre călătoria spre Siria şi despre toate întâmplările prin care am trecut după ce am ajuns acolo, trebuie să încep o nouă carte.