Cartea IBARCA DE STUF

Eu, Sinuhe, fiul lui Senmut şi al soţiei sale, Kipa, scriu această carte. Nu pentru a slăvi zeii ţării Kemi, fiindcă de zei sunt sătul. Nu pentru a slăvi faraonii, fiindcă de faptele lor sunt sătul. Scriu doar pentru mine. Nu pentru a linguşi zeii, nu pentru a linguşi regii, nu din frică de viitor, nici din speranţă. Cum de-a lungul vieţii mele am trecut prin atât de multe încercări şi pierderi, zadarnica frică nu mă mai chinuieşte, iar de dorinţa nemuririi sunt scârbit, după cum sunt scârbit de zei şi de regi. Scriu doar pentru mine şi cred că sunt altfel decât toţi scriitorii dinaintea mea şi decât toţi cei care vor veni după mine.

Tot ceea ce s-a scris în toate timpurile s-a scris fie pentru a linguşi zeii, fie pentru a linguşi oamenii. După mine, faraonii sunt şi ei oameni. Ei sunt asemenea nouă în ură, în frică, în pasiune şi în disperare. Chiar dacă îi vei aşeza de o mie de ori între zei, ei nu se vor deosebi cu nimic de noi. Şi chiar dacă îi vei aşeza de un milion de ori între zei, tot oameni sunt, asemenea celorlalţi oameni. Ei au puterea să-şi liniştească furia şi să-şi ascundă frica, dar nu şi puterea de a se sustrage pasiunilor şi decepţiilor. Tot ceea ce s-a scris s-a scris fie din ordinul regilor, fie pentru adorarea zeilor, fie pentru a înşela oamenii să creadă în ceva care nu s-a petrecut. Sau să creadă că totul s-a întâmplat altfel decât în realitate. Sau să creadă că o parte sau alta din ceea ce s-a întâmplat este mai mare sau mai mică decât în realitate. De aceea, afirm că, încă din timpurile cele mai vechi până în zilele noastre, tot ceea ce s-a scris s-a scris fie pentru a linguşi zeii, fie pentru a linguşi oamenii.

Totul se repetă de la început, nimic nu este nou sub soare şi omul nu se va schimba, chiar dacă hainele lui se vor transforma, chiar dacă se vor modifica cuvintele limbii lui. De aceea, cred că, în veacurile viitoare, se va schimba doar sensul celor scrise până acum, fiindcă omul în sine nu se poate schimba. În jurul minciunii, oamenii roiesc ca muştele deasupra prăjiturii cu miere şi vorbele celui care povesteşte, aşezat pe gunoiul din colţul străzii, răspândesc pentru ei parfumul mirodeniilor; în schimb, adevărul îi pune pe fugă.

Eu, Sinuhe, fiul lui Senmut, sunt, totuşi, la bătrâneţe, sătul de minciună. De aceea, scriu doar pentru mine şi scriu numai despre ceea ce eu am văzut cu ochii mei sau ştiu că este adevărat. Prin aceasta mă deosebesc de toţi cei care au trăit înainte de mine şi de toţi cei care vor trăi după mine. Omul care scrie cuvintele pe hârtie – şi, cu atât mai mult, omul care-şi ciopleşte pe piatră numele şi faptele – trăieşte cu speranţa că ele, cuvintele sale, vor fi citite şi că posteritatea va slăvi faptele sale şi înţelepciunea sa. Însă în cuvintele mele nu este nimic de laudă, în faptele mele nu-i nimic demn de a fi elogiat, iar înţelepciunea mea este amară pentru inimă şi nimănui nu-i poate fi pe plac. Copiii nu vor scrie niciodată frazele mele pe tăbliţe de argilă pentru a-şi exersa scrisul. Oamenii nu-mi vor repeta vorbele pentru a se îmbogăţi cu înţelepciunea mea. Scriu fără nici o prejudecată, fiindcă am renunţat la speranţa că vreodată voi fi citit sau înţeles.

În răutatea lui, omul este mai crud şi mai puţin sensibil decât crocodilul din apă. Inima lui este mai dură decât piatra. Vanitatea lui este mai deşartă decât pulberea. Aruncă-l în apă; după ce va ieşi şi hainele i se vor fi uscat, va fi acelaşi ca înainte. Împinge-l spre tristeţe şi disperare şi, dacă el se va ridica, se va ridica acelaşi ca înainte. Eu am văzut multe schimbări în timpul vieţii mele, după care totul a fost la fel ca înainte şi oamenii nu s-au schimbat. Sunt unii care spun că ceea ce se întâmplă acum nu s-a mai întâmplat niciodată, dar spusele lor sunt doar vorbe goale.

Eu, Sinuhe, am văzut fiu care-şi omoară tatăl la colţul străzii. Am văzut săraci ridicându-se împotriva bogaţilor şi zei împotriva zeilor. Am văzut cum bărbaţii care şi-au băut vinul din cupe de aur se apleacă, atunci când ajung săraci, ca să bea cu pumnii din apa fluviului. Am văzut oameni care altădată cântăreau aurul cum cerşesc la colţul străzii şi cum nevestele lor se vând negrilor pictaţi, la preţul unei brăţări de cupru, ca să cumpere pâine pentru copii.

Dar aşa a fost şi înainte. Chiar şi în timpul regilor păstori, au fost oameni care, deşi erau obişnuiţi să se tolănească la umbră, pe pături luxoase, au ajuns să doarmă noaptea doar pe o podea de argilă. Chiar şi în cele vremuri, unora li s-a întâmplat că tocmai cei cu care au mâncat la aceeaşi masă au venit şi le-au lovit copiii şi le-au dus în sclavie pe nevestele lor, care erau îmbrăcate în straie de în regal. Tot pe atunci, oamenii care-şi construiseră mormintele pe partea de vest a munţilor au fost omorâţi şi trupurile lor au fost aruncate în apă.

Tot ceea ce s-a întâmplat mai înainte se va întâmpla şi în viitor şi ochii mei încă nu au văzut nimic nou. Aşa cum înainte omul nu s-a schimbat, nu se va schimba nici în viitor. Cei care vor veni după mine vor fi ca şi cei care au trăit înaintea mea. Deci, cum ar putea ei să-mi înţeleagă înţelepciunea? Şi de ce aş dori ca ei să-mi citească cuvintele?

Eu, Sinuhe, scriu pentru mine, fiindcă cunoaşterea îmi macină inima ca leşia şi pentru că mi-am pierdut toată bucuria de a trăi. Încep să scriu acum, după trei ani de exil pe ţărmul mării orientale, de acolo de unde corăbiile cu pânze pleacă spre ţara Punt, aproape de deşert, aproape de munţii de unde odinioară se scotea piatra pentru statuile regilor. Scriu pentru că în gura mea vinul are un gust amar. Scriu fiindcă mi-am pierdut dorinţa de a mă mai desfăta cu vreo femeie şi nici grădina sau heleşteul cu peşti nu-mi mai pot bucura ochii. În timpul nopţilor friguroase de iarnă, o fată neagră îmi încălzeşte aşternutul, dar din lucrul acesta nu mă aleg cu nici o bucurie. Am alungat din preajmă-mi muzicanţii, fiindcă sunetele instrumentelor lor îmi îmbolnăveau urechile. De aceea scriu, eu, Sinuhe, cel pentru care bogăţia, cupele de aur, smirna, abanosul şi fildeşul nu mai au nici o însemnătate.

Eu posed toate aceste bogăţii şi nimic nu mi-a fost înstrăinat. Sclavii mei continuă să se teamă de bastonul meu de trestie, iar cei care mă păzesc îşi înclină capul şi coboară mâinile la nivelul genunchilor în prezenţa mea. Dar paşii pe care am dreptul să-i fac sunt limitaţi şi valurile nu aduc nici o corabie pe acest ţărm străin. De aceea, eu, Sinuhe, nu voi mai simţi niciodată mirosul pământului negru în nopţile de primăvară.

Totuşi, cândva, numele meu a fost scris în cartea de aur, am locuit în palatul de aur şi am stat în dreapta faraonului. Cuvintele mele au cântărit mai mult decât cele mai înţelepte cuvinte ale ţării Kemi, nobilii îmi aduceau daruri şi coliere de aur îmi împodobeau gâtul. Eu am avut tot ceea ce un om îşi poate dori, dar mi-am dorit mai mult decât ceea ce un om poate obţine. Eu am fost alungat din Teba în cel de-al şaselea an de domnie a faraonului Horemheb, care m-ar lovi cu moartea ca pe un câine, dacă m-aş întoarce, care m-ar strivi între pietre ca pe o broască, dacă aş face un pas în afara locuinţei mele îngrădite. Acesta este ordinul regal al faraonului, care altădată mi-a fost prieten.

Dar la ce altceva te poţi aştepta de la un om din clasa de jos, care a pus scribii să înlocuiască numele sacre ale regilor din cartea suveranilor cu numele părinţilor săi? Eu am văzut încoronarea lui, eu am văzut când i s-a pus pe cap dubla coroană roşie şi albă. La şase ani după încoronare, el m-a exilat. Dar, după calculele scribilor lui, era în cel de-al treizeci şi doilea an al domniei. Nu este oare minciună tot ceea ce s-a scris şi tot ceea ce se scrie?

Pe cel care a trăit pentru adevăr l-am dispreţuit când încă era în viaţă din cauza slăbiciunii lui şi am fost înspăimântat de dezastrul pe care l-a semănat în ţara Kemi în numele adevărului. Răzbunarea lui postumă mă urmăreşte, deoarece, chiar dacă nu în numele zeului lui, eu însumi doresc să trăiesc acum pentru adevăr. Adevărul este un cuţit tăios, adevărul este o rană nevindecabilă, adevărul este un coroziv care macină inima. De aceea, când este tânăr şi puternic, omul se ascunde de adevăr în case de desfrâu, de aceea munca şi celelalte ocupaţii, călătoriile şi plăcerile, dorinţa de putere şi de bogăţie îl fac orb. Dar vine o zi, când adevărul îl loveşte direct, ca o suliţă, după care, gândurile şi munca nu-i mai aduc nici o bucurie, fiindcă este singur, doar el singur în mijlocul oamenilor, şi nici un zeu nu-l mai poate ajuta să scape de singurătate. Conştient că faptele mele au fost rele şi că ştiinţa mea a fost folosită greşit, eu, Sinuhe, scriu această carte cu certitudinea că nimeni nu va trage nici o învăţătură din ea, chiar dacă din întâmplare o va citi. De aceea scriu doar pentru mine.

Să-şi spele alţii păcatele în apa sfântă a lui Amon! Eu, Sinuhe, mă voi purifica povestindu-mi viaţa. Să-şi cântărească alţii greşelile inimii pe balanţa lui Osiris! Eu, Sinuhe, îmi voi cântări inima cu condeiul pe hârtia de stuf.

Însă, mai înainte de a-mi începe cartea, îmi îndemn inima să-şi plângă tristeţea; ascultă cum îndurerata-mi inimă plânge:

Cine a băut o dată din apa Nilului se întoarce la Nil. Nici o altă apă din lume nu-i va mai potoli setea.

Cine s-a născut în Teba se întoarce în Teba, fiindcă nicăieri în lume nu poţi întâlni un alt oraş ca Teba. Cine s-a născut pe o străduţă din Teba se întoarce acolo, măcinat de dor; şi-ntr-un palat de cedru va regreta căsuţa de lut; nici cele mai rafinate mirosuri de mirt şi de uleiuri fine nu-l vor putea opri să nu tânjească după mirosul peştelui fript de pe străzile Tebei.

Aş schimba cupa mea de aur cu cana de lut a săracului, dacă măcar o dată aş mai putea pune piciorul pe pământul moale al ţării Kemi. Hainele fine de în le-aş schimba cu pielea arsă de soare a sclavului, dacă măcar o dată aş mai putea asculta murmurul trestiei, unduită de vântul de primăvară. Nilul se revarsă din nou, apa lui verde acoperă pietrele oraşului, rândunelele se întorc acolo, dar eu sunt departe. De ce nu sunt o rândunică, de ce nu sunt un cocor cu aripi puternice, să pot să trec în zbor pe lângă cei care mă păzesc şi să mă întorc în ţara mea?

Mi-aş construi cuibul între coloanele policrome ale templului lui Amon, în lumina şi aurul strălucitor al obeliscurilor, în parfumul sacru al mirodeniilor, în aroma de grăsime a ofrandelor. Mi-aş construi cuibul deasupra unei căsuţe din lut de pe o străduţă săracă, unde boii trag căruţele, artizanii lipesc hârtia de stuf, negustorii îşi cheamă prin strigăte clienţii să le cumpere marfa. Aş hoinări pe străzile pietruite ale Tebei, unde scarabeii rostogolesc bulgării mici de bălegar.

Limpede a fost apa copilăriei mele, plină de iluzii mi-a fost nebunia, amar şi acru este vinul bătrâneţii şi nici pâinea cu miere pe care o mănânc nu mă poate opri să-mi uit amărăciunea. Răstoarnă-te, tâmpule, întoarce-te, vreme trecută, răsări de la apus, zeule Amon, străbate cerul spre răsărit şi dă-mi tinereţea înapoi! Nici cuvintele nu se mai pot schimba, nici cea mai mică faptă nu mai poate fi înlocuită cu alta. O, subţire condei, o, netedă hârtie de stuf, daţi-mi înapoi timpul pierdut, daţi-mi înapoi tinereţea şi nebunia!

Scriu aceste cuvinte în exil, eu, Sinuhe, cel care sunt acum mai sărac decât toţi săracii ţării Kemi. Senmut, căruia îi spuneam tată, era un medic sărac din Teba. Kipa, căreia îi spuneam mamă, era soţia lui. Ei nu aveau copii. Eu am sosit la ei pe când erau bătrâni. În simplitatea lor, ei mă numeau darul zeilor, fără a presimţi nefericirea pe care acest dar avea să le aducă. Mama mea, Kipa, mi-a dat numele Sinuhe inspirându-se dintr-o poveste, fiindcă ei îi plăceau mult poveştile şi, după părerea ei, fugind de necazuri, eu am venit la ei la fel ca acel Sinuhe din poveste care, când a auzit, din întâmplare, un secret teribil al faraonului, a trebuit să fugă şi apoi, trecând prin multe aventuri, a rătăcit numeroşi ani prin ţări străine.

Dar acest lucru era un fel simplu de a vorbi, fiindcă ea avea o imaginaţie de copil şi spera că totdeauna voi reuşi să mă feresc de pericol şi să evit eşecul. De aceea mi-a dat numele Sinuhe. Totuşi, preoţii lui Amon spuneau că în nume este ascuns destinul. Poate că numele m-a împins spre primejdie, spre aventură şi ţări străine. Poate că din cauza numelui am fost părtaş la secrete primejdioase – secretele faraonilor şi ale soţiilor lor – secrete care puteau aduce moartea. În sfârşit, numele a făcut din mine un proscris şi un exilat.

Este o copilărie să-ţi imaginezi că numele ar reprezenta vreun semn special pentru oameni, după cum o copilărie a fost şi gândul nefericitei Kipa de a mi-l da. Cred că aş fi avut aceeaşi soartă, şi dacă numele meu ar fi fost Kepru, Kafran sau Moise. Totuşi, nu se poate nega că Sinuhe nu a fost expulzat şi că Heb, fiul şoimului, nu a fost încoronat sub numele de Horemheb cu dubla coroană, ca faraon al Egiptului de Sus şi de Jos. Fiecare este liber să creadă ceea ce vrea despre destin. Şi cel care crede în destin se consolează mai uşor atunci când vin necazurile.

Eu m-am născut în timpul domniei marelui faraon Amenhotep al III-lea şi tot în acelaşi an s-a născut el, cel care a dorit să trăiască pentru adevăr şi al cărui nume nu mai poate fi rostit acum fiindcă este un nume blestemat, cu toate că, pe atunci, nimeni nu avea cum să ştie acest lucru. Când s-a născut el, la palat a fost o mare sărbătoare, faraonul a adus numeroase jertfe la marele templu al lui Amon, templu pe care el însuşi îl construise, iar mulţimea s-a veselit, fără a putea bănui nimic din ceea ce avea să urmeze mai târziu. În ciuda faptului că era marea soţie regală şi că numele ei era scris, alături de numele regelui, pe temple şi pe statui, Tiy aşteptase deja douăzeci şi doi de ani până să nască un băiat. De aceea, cel ai cărui nume nu mai poate fi menţionat a fost proclamat, cu multă ceremonie, moştenitorul regal al ţării, imediat după ce preoţii l-au circumcis.

El s-a născut primăvara, în perioada semănatului; eu, Sinuhe, sosisem deja pe lume în timpul marilor inundaţii. Dar în ce zi anume m-am născut, nu ştiu, fiindcă, după ce, probabil, că am călătorit de-a lungul Nilului într-o bărcuţă de stuf, călăfătuită cu smoală, mama mea, Kipa, m-a găsit la mal, aproape de casă, atât de mare crescuse atunci apa. În jurul capului meu ciripeau rândunele şi, cum eu eram liniştit, Kipa m-a crezut mort. Ea m-a dus în casă, a încălzit vasul cu cărbuni şi l-a pus în apropierea mea, apoi mi-a suflat în gură, până când am început uşor să scâncesc.

Când tatăl meu, Senmut, s-a întors de la bolnavii lui, cărând două raţe şi o măsură de făină, a auzit scâncete şi s-a gândit că mama mea, Kipa, va fi găsit vreun pui de pisică, aşa că s-a şi grăbit să o mustre. Dar Kipa i-a spus:

— Nu este pisică, avem un băieţel. Bucură-te, Senmut, bărbatul meu, nouă ni s-a născut un băiat.

Tata s-a supărat foc şi i-a răspuns că-i stupidă, dar după ce m-a văzut, stângăcia mea de copil mic i-a înmuiat inima. Aşa stând lucrurile, ei m-au adoptat şi au dat de înţeles vecinilor că m-a născut Kipa. Era doar vanitatea lor, chiar dacă ştiau că mulţi nu i-au crezut. Kipa a aşezat şi a fixat barca de stuf în camera mea, într-o nişă din apropierea tavanului. Apoi, tatăl meu a luat cel mai bun vas de cupru şi l-a dus la templul lui Amon, pentru a mă înscrie în cartea celor vii ca fiu al lui Sinuhe şi al Kipei. Însă circumcizia mi-a făcut-o chiar el, fiindcă era medic şi îi era frică de cuţitele preoţilor templului, care de multe ori provocau răni purulente. De aceea, nu i-a lăsat pe preoţi să mă atingă. Dar a făcut-o şi din economie, fiindcă era un medic sărac.

Toate aceste lucruri nu aveam cum să mi le amintesc; mama şi tata mi le-au povestit de atât de multe ori, cu aceleaşi cuvinte, încât le cred şi nu am nici o îndoială că ei m-ar fi putut minţi. Nici o supărare nu mi-a întunecat copilăria, fiindcă tot timpul eu am crezut că ei sunt adevăraţii mei părinţi. Adevărul mi l-au spus în adolescenţă, după ce mi-au fost tăiate buclele de copil. Şi au făcut-o, fiindcă ei se temeau de zei şi-i respectau, iar tatăl meu nu ar fi putut concepe ca eu să trăiesc toată viaţa în minciună.

Dar cine sunt eu, de unde am venit şi care vor fi fost adevăraţii mei părinţi, niciodată nu am putut afla. Presupun, totuşi, că ştiu „ceva”, despre care voi povesti într-o altă carte, cu toate că acest „ceva” este doar o presupunere a mea. Ceea ce ştiu cu certitudine este că eu nu sunt singurul care am sosit într-o bărcuţă de stuf, călăfătuită cu smoală, după o scurtă călătorie pe Nil. A nu se uita că Teba acelor timpuri, cu templele şi palatele sale, era un oraş mare şi că în jurul templelor şi palatelor erau nenumărate căsuţe de lut. În timpul marilor faraoni, Egiptul a supus multe ţări şi în acelaşi timp cu măreţia şi bogăţia, care i-au schimbat înfăţişarea, s-au schimbat şi moravurile, iar străinii veniţi în Teba ca negustori şi meseriaşi s-au apucat să le construiască temple zeilor lor. În egală măsură cu bogăţia templelor şi palatelor era sărăcia din afara zidurilor. Mulţi săraci îşi abandonau copiii abia născuţi, dar şi multe neveste bogate, ale căror bărbaţi călătoreau în alte ţări, încredinţau fluviului fructele dragostei lor ilicite. Poate că am fost abandonat de soţia vreunui marinar, care-şi va fi înşelat bărbatul cu vreun comerciant sirian. Poate că eram copilul vreunui străin, mai ales că nici nu fusesem circumcis. Când buclele de copil mi-au fost tăiate şi mama mea, Kipa, le-a pus într-o lădiţă de lemn, împreună cu primele mele sandale, am privit îndelung bărcuţa de stuf, pe care ea mi-a arătat-o atunci întâia oară. Stuful era îngălbenit, rupt şi plin de funinginea pe care o lăsa fumul degajat de vasele în care ard cărbunii; fusese legat cu sfoară, iar nodurile erau făcute aşa cum obişnuiesc să le facă păsărarii. Nimic mai mult nu au putut părinţii mei să-mi povestească. În ziua aceea, inima mea a fost rănită pentru prima dată.

Când vine bătrâneţea, gândul zboară, liber ca păsările cerului, înapoi la zilele copilăriei. Acum, la bătrâneţe, copilăria străluceşte în amintirea mea, limpede şi luminoasă, ca şi cum pe atunci toate erau mai bune şi mai frumoase decât în zilele de astăzi. Poate doar copilăria este singura perioadă în care cei bogaţi nu se deosebesc prea mult de cei săraci. Cu certitudine, nimeni nu este atât de sărac, încât în copilăria lui să nu fi fost şi o licărire de lumină şi de bucurie de care să nu-şi amintească la bătrâneţe.

Casa tatălui meu, Senmut, era nu prea departe de zidurile templului, în partea zgomotoasă şi săracă a oraşului. Aproape de casă, în locul unde Nilul este în amonte, se aflau marile cheiuri din piatră: aici corăbiile îşi descărcau marfa. La capătul străduţelor strâmte erau birturi, unde marinarii şi negustorii puteau bea bere şi vin, precum şi case de distracţie, în faţa cărora coborau din litierele lor chiar şi oameni bogaţi, ce locuiau în centrul oraşului. În vecinătatea noastră locuiau perceptori de impozite, subofiţeri, proprietari de corăbii şi câţiva preoţi de rangul al cincilea. Ei făceau parte, ca şi tata, din elita cartierului sărac al oraşului şi se distingeau de populaţia obişnuită la fel cum, în perioada inundaţiilor, partea de sus a zidurilor se distinge de suprafaţa apei. Casa noastră nu era lipită de vreo alta şi era destul de mare în comparaţie cu casele din lut ale săracilor, care formau un convoi dezolant, fără nici o despărţitură între ele. În faţa casei, noi aveam chiar câţiva paşi de grădină, unde tata plantase un sicomor. Tufe de salcâm despărţeau grădina de stradă, iar în grădină era şi un mic bazin de piatră, care era plin cu apă doar în perioada revărsării Nilului. Casa avea patru camere şi într-una dintre ele mama pregătea mâncarea. Masa o luam pe veranda care ducea spre camera în care tata consulta bolnavii. De două ori pe săptămână, venea o femeie care o ajuta pe mama la curăţenie, fiindcă mamei îi plăcea foarte mult curăţenia. O dată pe săptămână, venea şi o spălătoreasă, care ne spăla hainele la malul Nilului.

În acest cartier sărac din Teba, invadat de străini zgomotoşi, unde mi-am petrecut copilăria, tatăl meu şi vecinii noştri erau cei care încercau să păstreze principiile, tradiţiile şi obiceiurile respectabile. Cu toate că, chiar printre cei bogaţi şi printre cei nobili, moravurile cunoşteau un vizibil declin, tatăl meu şi cei din generaţia lui erau puternic ataşaţi obiceiurilor din vechiul Egipt, respectului faţă de zei, aveau relaţii dezinteresate cu cei din jurul lor şi inima lor era curată. Era ca şi cum, în contrast cu cartierul şi oamenii în mijlocul cărora trebuiau să trăiască şi să-şi facă meseria, ei ar fi urmărit, prin felul lor de a fi, să sublinieze că ei nu aparţin acelei lumi.

Dar ce rost are să povestesc despre aceste lucruri, pe care le-am înţeles mult mai târziu? Este, fără îndoială, mai plăcut să-mi amintesc despre sicomorul cu ramuri groase şi frunze răcoroase, pe care le auzeam foşnind, când mă odihneam la umbra lui, în zilele în care soarele dogorea canicular. De ce să nu-mi amintesc mai bine de cea mai grozavă jucărie pe care am avut-o, teribilul crocodil pe care-l trăgeam cu o sfoară de-a lungul străzii, izbindu-l de toate pietrele? El venea după mine, clănţănind din dinţi înfricoşător şi deschizându-şi gura, care era vopsită pe dinăuntru cu roşu. Uimiţi, toţi copiii vecinilor se adunau să-l privească. Multe dulciuri cu miere, pietre strălucitoare şi fire de cupru am primit pe atunci de la alţi copii, pentru a le da şi lor crocodilul să-l tragă de sfoară. O astfel de jucărie aveau doar copiii celor sus-puşi, dar tata o primise de la un tâmplar al faraonului, pe care-l vindecase de un abces ce-l împiedica să se aşeze.

Dimineaţa, mama mergea cu mine la piaţă. Ea nu avea multe cumpărături de făcut, aşa că, în timpul în care apa se scurge într-o clepsidră, se târguia pentru o legătură de ceapă, ca să nu mai spun că, pentru alegerea unei perechi de încălţăminte, era în stare să-şi consacre toate dimineţile unei săptămâni. Când vorbea cu vreun negustor, lăsa să se înţeleagă că este bogată şi că doreşte să cumpere doar ceea ce este mai bun. Dacă ea nu cumpăra tot ceea ce-i încântau ochii, era fiindcă dorea să mă crească în spiritul economiei. De aceea îmi şi spunea:

Nu este bogat acela care posedă aurul şi argintul: bogat este acela care ştie să se mulţumească cu puţinul pe care-l are.

Îmi spunea mie aşa, însă, în acelaşi timp, bieţii ei ochi îmbătrâniţi erau fascinaţi de multicolorele materiale din Sidon şi Biblos, atât de subţiri şi de moi ca puful. Mâinile ei arămii, înăsprite de muncă, atingeau cu sfială bijuteriile şi penele de struţ.

Toate sunt inutile, totul este doar vanitate, spunea ea pentru mine, dar mai mult ca sigur că şi pentru ea însăşi.

Numai că mintea mea de copil se răzvrătea împotriva acestei cumpătări şi tare mult aş fi vrut să am o maimuţă, care să stea cu braţele în jurul gâtului meu, sau o pasăre cu pene sclipitoare, care să strige cuvinte siriene şi egiptene. Altceva nu-mi doream, nici coliere, nici sandale aurite, nimic. Mult mai târziu, am înţeles că în cuvintele sărmanei mele mame era atâta bogăţie…

Dar cum nu era decât soţia unui medic sărac, ea se mulţumea cu visele şi poveştile. Ea mi-a povestit despre Sinuhe, despre naufragiaţii care s-au întors de la regele şerpilor cu bogăţii fabuloase, despre zei şi vrăjitori, despre măreţia vechilor faraoni. Tata bombănea adesea şi-i spunea să termine cu prostiile astea care-mi pot influenţa negativ gândirea, numai că seara, când el începea să sforăie, mama continua să-mi povestească. Fără îndoială, ea povestea, în egală măsură, atât pentru plăcerea ei, cât şi pentru a mă amuza pe mine. Îmi aduc aminte de o vară, când patul îmi ardea trupul gol, încât nici nu puteam dormi, cum, întins pe jos alături de mama, mă simţeam în siguranţă ascultându-i glasul melodios şi adormitor. Nu cred că mama mea adevărată ar fi putut să fie mai bună şi mai caldă cu mine decât simpla şi fermecătoarea Kipa, cu poveştile ei, în care orbii şi infirmii ajungeau întotdeauna să se bucure de adevărate ospeţe regeşti.

Poveştile mă încântau, numai că, în contrast cu ele, era viaţa pe stradă, cu roiurile nesfârşite de muşte, cu mirosurile şi miasmele cu care erau impregnate străzile. Totuşi, uneori, vântul aducea dinspre port aromele sănătoase ale cedrilor şi ale strugurilor, care împrospătau strada. Uneori, un pic de parfum venea de la vreo femeie nobilă care, traversând strada în litieră, încerca să îndepărteze din preajmă-i copiii obraznici, ce roiau în jurul litierei. Seara, când barca de aur a lui Amon cobora spre apus, mirosul de peşte fript în ulei se amesteca cu mirosul de pâine proaspătă, abia scoasă din vatră. Acest miros al cartierelor sărace din Teba, l-am iubit din copilărie şi nu l-aş putea uita, oriunde m-aş afla.

În timpul meselor, pe verandă, am ascultat şi primele sfaturi rostite de tatăl meu. Tata sosea acasă cu paşi obosiţi şi se oprea în grădină sau intra direct în camera lui, iar hainele lui miroseau întotdeauna a medicamente. Mama îi turna apă pe mâini, apoi toţi ne aşezam pe scăunele şi mama servea mâncarea. Adesea, pe stradă treceau grupuri zgomotoase de marinari beţi, mirosind a bere, care izbeau cu beţele în zidurile caselor şi se opreau să-şi facă nevoile lângă tufele noastre de salcâm. Om prudent, tatăl meu nu zicea nici o vorbă până când nu vedea că ei au plecat mai departe. Abia după aceea, îmi spunea:

Numai negrii mizerabili sau sirienii nespălaţi îşi fac nevoile pe stradă. Egiptenii şi le fac în interior, acolo unde este locul anume pentru acest lucru.

Sau îmi spunea:

Vinul este un dar al zeilor pentru bucuria inimii, de aceea trebuie băut cu măsură. O cupă de vin nu face rău nimănui, două cupe de vin îndeamnă limba să vorbească, dar dacă cineva începe să bea vinul cu oala, se trezeşte în şanţul de lângă drum, jefuit şi plin de vânătăi.

Odată, pe când stăteam pe terasă cu tata, parfumul unei frumoase femei, care trecea pe stradă, a ajuns până la noi şi i-am văzut trupul acoperit de veşminte transparente, obrajii, buzele şi sprâncenele puternic vopsite şi ochii umezi, care sclipeau, aşa cum niciodată până atunci nu mai văzusem la alte femei obişnuite. Pe când mă uitam fascinat la ea, tata mi-a spus pe un ton serios:

Fiul meu, nu te uita la femeia linguşitoare, care-ţi va spune „frumosul meu băiat”, şi nu te apropia de uşa casei ei, fiindcă inima îi este plină de venin şi lacomă de bogăţie, iar sânii ei ard mai rău decât focul.

Nu este de mirare că, în urma acestor sfaturi, eu aveam oroare faţă de vasele cu vin şi de femeile frumoase, care nu erau la fel cu femeile obişnuite. Dar, în acelaşi timp, eram atras de farmecul acestor pericole de care mă temeam.

Încă din copilărie, tata mi-a îngăduit să stau cu el în camera în care consulta bolnavii. El mi-a arătat instrumentele lui de lucru, cuţitele şi vasele cu leacuri şi mi-a explicat la ce foloseşte fiecare dintre ele. De multe ori, în timp ce el examina bolnavii, eu stăteam în apropierea lui şi-i dădeam apa, bandajele, unguentele, vinul. Ca toate femeile, mama nu putea suporta să vadă răni sau arsuri şi ea nu a putut niciodată să înţeleagă interesul pe care eu, în copilărie, îl aveam pentru boli. Un copil nu poate înţelege durerea şi suferinţa mai înainte de a o fi încercat el însuşi. Deschiderea unui abces era, pentru mine, o operaţie pasionantă şi povesteam cu multă mândrie altor băieţi despre tot ceea ce vedeam, pentru a le trezi respectul faţă de mine. Întotdeauna, la sosirea unui nou pacient, urmăream cu interes gesturile şi întrebările tatălui meu până la sfârşit, când el spunea: „boala este vindecabilă” sau: „te voi îngriji”. Erau şi pacienţi pe care el nu-i putea vindeca şi pe care-i trimitea la Casa Vieţii, după ce scria câteva rânduri pe o bucăţică de papirus. Pentru aceşti bolnavi incurabili, el suspina şi-şi clătina capul spunând: „Bietul om!”

Nu toţi pacienţii tatălui meu erau săraci. Uneori, de la casele de distracţie, i se aduceau bărbaţi răniţi, pe care trebuia să-i bandajeze, şi aceştia purtau haine fine de in. Mai veneau şi căpitani de la corăbiile siriene, care aveau dureri din cauza vreunui furuncul sau din cauza dinţilor. De aceea, nu am fost mirat când, odată, soţia unui mare negustor de mirodenii, plină de bijuterii, care purta la gât un colier încărcat de pietre preţioase multicolore, a venit pentru a fi consultată de tata. Ea gemea şi se văita şi reclama numeroase dureri, iar tatăl meu o asculta cu atenţie. Dar eu am fost puternic decepţionat când, la sfârşit, tata i-a dat o hârtie, pe care a scris câteva rânduri, fiindcă eu aş fi vrut ca ea să poată fi vindecată de tata. Nu încăpea îndoială că ea i-ar fi dăruit multe delicatese, dacă ar fi vindecat-o. De aceea, eu am suspinat adânc, am clătinat din cap şi am şoptit doar pentru mine: „Bietul om!”

Înspăimântată, femeia bolnavă se uita rugător la tata. Atunci, tata a copiat rândurile scrise pe un vechi papirus, folosind scrierea veche şi desenând încă ceva, apoi a rupt papirusul în bucăţele, a turnat într-o cupă vin şi ulei, a pus bucăţelele de papirus în cupă şi a aşteptat până când cerneala de pe papirus a trecut în vin, a filtrat amestecul şi l-a turnat într-un mic vas de argilă, pe care i l-a dat femeii bolnave, recomandându-i să bea din leacul acela, când are dureri de cap sau de stomac. După ce femeia a plecat, m-am uitat întrebător la tata. El s-a intimidat, a tuşit puţin, apoi mi-a spus:

— Sunt numeroase boli pe care le poate vindeca cerneala folosită pentru scrierea unei formule magice puternice.

Nu mi-a spus nimic mai mult, dar, mai târziu, l-am auzit că spune doar pentru sine:

— În orice caz, această băutură nu-i poate face rău.

Când am împlinit vârsta de şapte ani, mi-a fost dată îmbrăcămintea specifică băieţilor, acea pânză care se înfăşoară în jurul şoldurilor, iar mama m-a dus la templu, pentru a asista la un sacrificiu.

Templul lui Amon din Teba era, în acele vremuri, cel mai impunător templu din tot Egiptul. De la templul Zeiţei lunii şi grota lacului sfânt, pornea o alee, străjuită de sfincşi din piatră, cu capete de berbec, care traversa oraşul până la templu. Templul lui Amon era înconjurat de ziduri puternice din cărămidă şi forma, împreună cu construcţiile lui auxiliare, un oraş în oraş. În vârful unui stâlp înalt cât un munte, fluturau flamuri multicolore, iar statui gigantice de regi păzeau, de-o parte şi de alta, porţile de aramă ale templului.

După ce am intrat pe poartă, cei care vindeau papirusuri cu Cartea Morţilor au început să tragă de noi, şuierându-ne în urechi sau strigând cu putere preţurile. Mama m-a dus să văd atelierele de tâmplărie şi mi-a arătat sculpturile din lemn ale sclavilor şi ale servitorilor, pe care, preoţii, prin descântece şi magie, le însufleţeau pentru lumea de Dincolo, unde urma ca ei să execute toate treburile, fără ca preoţii să aibă nevoie să mişte nici un deget. Dar ce rost are să povestesc despre aceste lucruri, pe care toţi le ştiu, fiindcă au rămas neschimbate în continuare şi nici inima oamenilor nu s-a schimbat? Mama a plătit preţul cerut, pentru a putea asista la sacrificiu. Boul care urma să fie sacrificat avea între coarne o pecete de control, care confirma că animalul este sănătos şi că nu are nici un fir de păr negru. Şi am văzut preoţii cu veşminte albe cum au tăiat boul cu îndemânare, dintr-o singură lovitură, şi l-au dus la locul arderii. Preoţii sacri erau graşi, iar capetele lor, complet rase, străluceau de ulei. La sacrificiu asistau vreo două sute de persoane, dar preoţii nu erau interesaţi să le acorde prea multă atenţie. De fapt, tot timpul cât a durat ceremonialul jertfei, au discutat, indiferenţi, între ei. În ceea ce mă priveşte, eu m-am uitat la imaginile războinice de pe pereţii templului şi am admirat coloanele lui gigantice. Şi nu am înţeles deloc de ce mama era atât de emoţionată şi avea ochii plini de lacrimi, pe când ne întorceam acasă. Acasă, ea mi-a înlocuit sandalele de copil cu sandale noi, care erau incomode şi care m-au ros multă vreme, până m-am obişnuit cu ele.

Când m-am plâns de acest lucru, tata a râs binevoitor şi a spus că vremurile s-au schimbat atât de mult, încât acum un băiat dintr-o familie bună nu mai poate să umble desculţ prin oraş. El a povestit că, pe vremea bunicului lui, cei sus-puşi au ordonat să se poarte sandalele atârnate de gât şi să se umble în picioarele goale. În felul acesta, lucrurile erau mult mai simple şi mai sănătoase decât acum. El a mai spus că, în acele vremuri, unei femei îi era de ajuns să se îmbrace cu o rochie strâmtă, fără mâneci, nu ca acum, când fiecare consideră că o femeie este delicată doar dacă se îmbracă cu haine largi şi are la gât coliere multicolore. Înainte, toată lumea ar fi râs de un bărbat care ar fi purtat un şorţ vătuit sau plisat sau dacă ar fi avut la tunică mânecile largi. Cu certitudine că bunicul, dacă s-ar fi sculat din mormânt, nu ar mai fi recunoscut Teba şi cu greu ar fi înţeles limba pe care astăzi o vorbesc egiptenii, atât de multe cuvinte siriene s-au amestecat în ea, şi asta fiindcă oamenii care folosesc mai multe cuvinte străine îşi imaginează mai uşor că sunt persoane importante, a mai spus tata.

După masa de prânz, el mi-a mângâiat, timid, cu mâinile lui mari şi îndemânatice, buclele de pe tâmple şi mi-a spus cu gravitate:

Tu ai acum şapte ani, Sinuhe. Trebuie să-ţi alegi o meserie.

Vreau să fiu soldat, i-am răspuns eu repede.

Şi nu am înţeles bine motivul decepţiei lui, care i se putea citi pe faţă, mai cu seamă că, pentru mine, cel mai grozav joc pe care-l jucam pe stradă cu băieţii era jocul de-a soldaţii. Eu văzusem deja soldaţi luptându-se sau antrenându-se în faţa cazărmii. Văzusem chiar şi care de luptă, cu steguleţe care fâlfâiau, cum plecau pentru manevre în afara oraşului, în zgomotul asurzitor pe care-l făceau roţile lor. Eu eram convins că nu exista o carieră mai strălucitoare şi mai demnă de respect ca aceea de soldat. Iar faptul că soldaţii nu trebuiau să înveţe să scrie era un lucru important pentru mine, fiindcă eram speriat de ceea ce povesteau băieţii mai mari, despre cât de greu este a învăţa să scrii şi cu ce cruzime învăţătorii îi lovesc pe şcolari şi îi apucă de păr, dacă, din greşeală, sparg tăbliţa de argilă sau dacă, din cauza neîndemânării, rup în mâini condeiul de scris.

Probabil că tata nu a fost prea ambiţios în tinereţe, fiindcă, altfel, el nu ar fi rămas toată viaţa un medic sărac, ci ar fi parvenit la un rang mai înalt. Totuşi, el a fost conştiincios în munca lui şi niciodată nu a aplicat un tratament greşit bolnavilor, iar cu trecerea anilor, a acumulat multă experienţă. El ştia deja cât de sensibil şi cât de încăpăţânat eram eu, de aceea nu a spus nimic împotriva opţiunii mele.

Puţin mai târziu, el i-a cerut mamei o cană, s-a dus în camera lui de lucru, unde avea o oală cu vin ieftin, din care a turnat în cană.

Vino, Sinuhe, mi-a spus el, şi s-a îndreptat spre malul râului.

Eu l-am urmat mirat. Pe chei, el s-a oprit să privească un şlep, de pe care hamali transpiraţi, cu spatele încovoiat, descărcau baloturi uriaşe, învelite în pânză. Soarele se ducea să se culce în spatele colinelor din Oraşul Morţilor, noi eram sătui, fiindcă mâncaserăm nu de mult, dar hamalii lucrau în continuare gâfâind şi plini de transpiraţie. Supraveghetorul îi hărţuia cu lovituri de bici, iar scribul, liniştit, aşezat pe jos, însemna fiecare încărcătură.

Ai vrea să fii ca ei? m-a întrebat tata.

Întrebarea mi s-a părut stupidă, aşa că nici nu i-am răspuns, dar l-am privit mirat pe tata, fiindcă era lesne de înţeles că nimeni nu-şi putea dori să ajungă hamal.

Din zorii zilei până seara târziu, ei muncesc din greu, mi-a spus tatăl meu, Senmut. Pielea lor este tăbăcită ca pielea crocodililor, mâinile lor sunt diforme şi aspre ca labele de crocodil. Abia după ce se lasă întunericul, ei pleacă spre casele lor sărace din lut. Hrana lor nu este mai mult decât o bucată de pâine, nişte ceapă şi o înghiţitură de bere acră. Aşa este viaţa hamalilor, aşa este viaţa acelor care lucrează pământul, aşa este viaţa tuturor acelora care lucrează cu braţele. Oare tu îi invidiezi pe ei?

Am scuturat din cap şi l-am privit uluit pe tata. Eu voiam să ajung soldat, nu să car greutăţi, să sap în nămol, să car apă pentru a uda câmpul sau să fiu un păstor sărac. Tata a continuat:

Ei nu-şi pot schimba soarta niciodată. Când mor, în cel mai bun caz, trupurile lor sunt sărate şi acoperite cu nisip. Ei nici nu aşteaptă nemurirea şi viaţa fericită din ţara de Dincolo, ca toţi oamenii care-şi pot construi pentru ei înşişi un mormânt durabil şi cărora le este teamă să-şi abandoneze trupul suferinţelor, aşa că ei trebuie să îndure moartea pentru eternitate. Ei, ce spui tu, Sinuhe, despre aceste lucruri?

Mie îmi tremura bărbia, fiindcă ştiam ce urmăreşte tata, şi am privit spre Oraşul Morţilor, unde soarele, care cobora, colora templele albe ale faraonilor în roşu-sângeriu.

Apoi, tata mi-a spus cu seriozitate:

Ei nu ştiu să scrie. Numai că, atât în viaţă, cât şi în moarte, nimeni nu o duce bine, dacă nu ştie să scrie.

Tata a ridicat gânditor cana cu vin din mână şi s-a uitat în spate – ca şi cum s-ar fi temut ca nu cumva, de după colţ, Kipa l-ar fi putut spiona – a gustat apoi o gură de vin, şi-a şters gura şi m-a luat de mână pentru a mă conduce mai departe.

Tată, i-am spus eu, viaţa de soldat este grozavă. Soldaţii locuiesc la cazarmă, unde mănâncă mâncare bună, iar seara beau vin în casele de distracţie şi femeile se uită la ei binevoitoare. Şi chiar dacă nu ştiu să scrie, cei mai buni dintre ei poartă lanţuri de aur la gât. Ei se întorc din războaie cu prăzi bogate şi cu sclavi, care lucrează pentru ei. De ce n-aş putea fi şi eu soldat?

Dar tata nu mi-a răspuns nimic şi a început să meargă mai repede. Lângă un imens morman de gunoaie, unde un roi de muşte a început să se învârtească în jurul nostru, el s-a aplecat şi a aruncat o privire înăuntrul unei căsuţe joase din lut. Apoi a întrebat:

Inteb, prietenul meu, eşti acasă?

Din casă a ieşit un bătrân gârbovit, care se sprijinea într-un baston şi care era plin de tumori şi de înţepături de insecte. Braţul drept îi fusese amputat aproape de umăr, iar pânza cu care îi erau acoperite coapsele stătea ţeapănă din cauza straturilor de murdărie. Faţa lui era uscată şi brăzdată de riduri, iar dinţi nu avea deloc.

Este… el este într-adevăr Inteb? l-am întrebat în şoaptă pe tata, uitându-mă înspăimântat la bătrân.

Inteb era eroul care luptase în războiul din Siria, în timpul celui mai mare faraon, Tutmes al III-lea, care, de altfel, l-a răsplătit pentru vitejia sa. Toate povestirile despre război aminteau de vitejia lui Inteb.

Bătrânul a salutat soldăţeşte ridicându-şi braţul, iar tata i-a întins cana cu vin. Ei s-au aşezat direct pe pământ, fiindcă bătrânul nu avea nimic în faţa casei, pe care să te poţi aşeza. Inteb a dus cana la gură şi a băut cu lăcomie din vin, având grijă să nu dea pe jos nici o picătură.

Tata i s-a adresat zâmbind:

Băiatul meu, Sinuhe, vrea să devină soldat. Eu l-am adus la tine, fiindcă tu eşti singurul supravieţuitor dintre eroii marelui război şi-i poţi povesti despre minunata viaţă a soldaţilor şi despre vitejia lor.

În numele lui Seth şi Baal şi pentru toate celelalte nume de demoni, a spus bătrânul râzând strident şi şi-a mijit ochii, spre a mă vedea mai bine. Băiatul tău este nebun?

Gura lui fără dinţi, ochii lui stinşi, ciotul braţului drept, în continuă mişcare, pieptul lui atât de murdar m-au înspăimântat şi, de aceea, m-am ascuns în spatele lui tata, ţinându-l strâns de mânecă.

Băiete, băiete, a spus Inteb râzând înfundat. Dacă eu aş avea câte o gură de vin pentru fiecare necaz pe care l-am pătimit, aş putea umple lacul pe care faraonul l-a dat în dar soţiei sale. Este adevărat că eu nu l-am văzut, fiindcă eu nu mi-am permis să trec cu barca pe cealaltă parte a Nilului, dar nu mă îndoiesc că nu s-ar putea umple bine şi că încă ar mai rămâne destul vin din care să se poată îmbăta toată armata Egiptului.

Apoi, el a sorbit cu aviditate, încă o dată, din cana cu vin.

Dar, am spus eu, în timp ce bărbia îmi tremura de indignare, meseria de soldat este cea mai glorioasă dintre toate meseriile.

Iar Inteb, eroul lui Tutmes, mi-a spus:

Gloria şi onoarea nu sunt decât un rahat, din care se hrănesc muştele. Toată viaţa am povestit la toţi neghiobii care căscau gura la mine şi mă priveau ca hipnotizaţi tot felul de născociri despre război şi despre vitejie, pentru ca ei să-mi ofere ceva de băut, dar tatăl tău este un om demn de tot respectul, de aceea eu nu vreau să-l mint şi pe el. De aceea îţi spun, băiatule, că dintre toate meseriile, meseria de soldat este cea mai de pe urmă şi cea mai mizerabilă.

Faţa zbârcită se netezise puţin şi ochii lui stinşi de bătrân deveniseră ceva mai calzi din cauza vinului. Apoi, el s-a ridicat, strângându-şi cu unica lui mână gâtul, şi a strigat la mine:

Priveşte, băiatule; acest gât lipsit de vlagă a fost împodobit de cinci ori cu coliere din aur. Cu propria lui mână, faraonul mi le-a pus la gât. Cine ar fi fost în stare să numere mâinile retezate ale duşmanilor pe care le-am pus, claie peste grămadă, în faţa cortului faraonului? Cine s-a căţărat primul pe zidurile cetăţii Kadeş? Cine a luptat ca un elefant turbat în mijlocul oştilor duşmanilor Egiptului? Eu am fost, eu, Inteb, eroul. Dar astăzi, cine-mi mai mulţumeşte? Aurul meu s-a risipit în cele patru zări, sclavii cu care am venit din război au fugit sau au murit de mizerie. Braţul meu drept a rămas în ţara Mittani şi poate că, de multă vreme, aş fi ajuns cerşetor la colţ de stradă, dacă nu ar fi existat oameni cumsecade care să-mi aducă peşte uscat şi bere, ca să le povestesc copiilor lor adevărul despre războaie. Eu sunt Inteb, marele erou Inteb, dar uită-te la mine cum am ajuns, băiatule! Tinereţea mea s-a risipit în nisipul deşertului, unde am fost mereu flămând, chinuit şi obosit. Acolo, carnea mi s-a dislocat de pe trup, acolo, pielea mi s-a tăbăcit, acolo, inima mi s-a făcut mai dură decât piatra. Şi ceea ce a fost mai rău a fost că lipsa de apă din deşert mi-a uscat limba şi de aceea m-am îmbolnăvit de o sete veşnică, la fel ca fiecare soldat care se întoarce viu dintr-un război. Dar după ce mi-am pierdut braţul, viaţa mea a fost un abis al morţii. Ca să nu mai amintesc de durerile pe care le-am avut din cauza atâtor răni şi de suferinţa cumplită pe care am avut-o atunci când chirurgul mi-a introdus ciotul de braţ în ulei încins, tatăl tău ştie ce înseamnă acest lucru. Fie-ţi numele binecuvântat, Senmut, tu eşti drept şi bun, numai că vinul s-a terminat.

Bătrânul s-a proptit apoi în baston, a gâfâit puţin şi s-a aşezat pe pământ, dând înapoi, melancolic, cana de lut.

Eu am cutezat să spun în şoaptă:

Dar soldatul nu trebuie să înveţe să scrie.

Hmm, a mormăit Inteb, privindu-l fix pe tata.

Tata şi-a scos repede o brăţară de cupru de pe mână şi i l-a dat bătrânului. Acesta a strigat cu putere şi imediat a şi apărut, alergând, un băiat murdar, care a luat inelul de cupru şi cana, şi a plecat să cumpere vin.

Să nu cumperi din cel mai bun, a strigat neliniştit Inteb în urma băiatului. Chiar dacă este acru, este mai mult.

Apoi, m-a privit gânditor.

Ai dreptate, a spus el. Soldatul nu trebuie să ştie să scrie, el trebuie să ştie doar să lupte. Dacă el ar şti să scrie, ar putea ajunge conducător şi ar da ordine chiar şi celor mai viteji soldaţi. Fiindcă cel care ştie să scrie este bun să dea ordine soldaţilor şi nu i se încredinţează nimănui comanda unei sute de bărbaţi, dacă nu ştie să mâzgălească picioare de muşte pe hârtie. La ce bun sunt colierele de aur şi decoraţiile, dacă eşti sub ordinele unui scrib? Dar aşa este şi aşa va fi întotdeauna. De aceea, băiatul meu, dacă vrei să dai ordine soldaţilor şi să-i conduci, învaţă mai întâi să scrii; abia după aceea, cei care poartă coliere de aur se vor înclina în faţa ta, iar sclavii te vor purta în litieră pe câmpul de luptă.

Când băiatul cel murdar s-a întors cu o oală de vin şi cu cana plină, faţa bătrânului s-a luminat de bucurie.

Tatăl tău, Senmut, este un om bun, a spus el prietenos. El ştie să scrie. În zilele în care eram fericit şi încă în putere şi când nu îmi lipsea niciodată vinul, el m-a îngrijit, fiindcă începusem să văd numai crocodili şi hipopotami. El este un om bun, cu toate că este doar medic şi habar n-are să tragă cu arcul. Eu îi mulţumesc.

M-am uitat cu teamă la oala cu vin pe care Inteb se vede că intenţiona să o termine şi am început să-l trag neliniştit pe tata de mână, fiindcă mă temeam că, beat, Inteb ne-ar fi putut azvârli într-un colţ de stradă. Şi tatăl meu s-a uitat la oala cu vin, a oftat uşor şi apoi noi am plecat spre casă. Inteb, cu vocea lui ascuţită de bătrân, începuse să cânte un cântec sirian de război. Alături de el, în pielea goală, băiatul străzii râdea.

Eu, Sinuhe, am renunţat la gândul de a deveni soldat şi n-am protestat deloc când, a doua zi, tata şi mama m-au condus la şcoală.

Fiindcă tatăl meu nu avea posibilitatea să mă trimită la marile şcoli ale templului, unde se instruiau copiii celor bogaţi, copiii nobililor sau ai preoţilor de rang superior şi chiar şi fetele lor, am învăţat la bătrânul preot Oneh, care-şi transformase în şcoală veranda casei în care locuia. Doar două străzi despărţeau locuinţa lui Oneh de casa noastră. Elevii lui erau copii de artizani, de negustori, supraveghetori din port şi subofiţeri ambiţioşi, care doreau ca odraslele lor să ajungă scribi. În alte vremuri, Oneh fusese contabil la templul celestei zeiţe Mut. El era un învăţător bun şi-i învăţa pe copii scrisul şi noţiunile elementare care mai târziu aveau să-i ajute să înscrie corect greutatea pe mărfuri, să măsoare volumul cerealelor din magazii, să numere animalele sau să calculeze cantitatea de provizii necesară unei trupe de soldaţi. Teba, oraşul lumii, avea zeci şi sute de astfel de şcoli. Învăţătura costa ieftin, fiindcă şcolarii trebuiau să aducă bătrânului Oneh doar cele ce îi erau de trebuinţă pentru a trăi. Băiatul negustorului de cărbuni îi aducea cărbuni pentru vasele în care el ardea cărbuni ca să se încălzească iarna. De la băiatul ţesătorului avea hainele, băiatul negustorului de cereale îi trimitea făina. Tata îi îngrijea multele boli ale bătrâneţii lui şi-i dădea leacuri din plante amestecate cu vin, care-i diminuau durerile.

Aceste raporturi de dependenţă făceau din Oneh un învăţător indulgent. Un şcolar care dormea aplecat peste tăbliţa lui era pedepsit să aducă a doua zi de acasă o delicatesă pentru bătrânul Oneh. Uneori, băiatul negustorului de cereale aducea de acasă o oală cu bere şi într-o astfel de zi, îl puteam asculta cu atenţie pe bătrânul Oneh, care se entuziasma povestind miraculoase aventuri din lumea de Dincolo, poveşti despre celesta zeiţă Mut, despre Ptah, creatorul lumii, şi despre alţi zei, care îi erau familiari. Noi pufneam în râs şi bănuiam că-l puteam face să uite de lecţiile dificile de socotit şi de plictisitoarele hieroglife. Mult mai târziu, am înţeles că bătrânul Oneh era mai înţelept şi mai îngăduitor decât credeam noi. Legendele, pe care el le însufleţea cu imaginaţia lui pioasă, urmăreau un scop bine determinat. El ne-a învăţat, de asemenea, şi legile morale ale vechiului Egipt. Fără nici o îndurare, inima fiecărui om urma să fie cântărită odată şi-odată în faţa tribunalului lui Osiris. Toţi acei oameni cărora zeul cu cap de şacal le dădea în vileag, prin cântărire, faptele rele erau aruncaţi la Devoratori. Cu toate că Devoratorii semănau la înfăţişare cu crocodilii şi hipopotamii, erau mult mai înfricoşători, aşa spunea Oneh.

Oneh ne povestea şi despre înspăimântătorul şi arţăgosul vameş al apelor infernale, despre „Cel care are faţa-n spate”, fără al cărui ajutor, nici un mort nu putea trece în câmpiile fericirii. „Cel care are faţa-n spate” nu priveşte niciodată în direcţia de înaintare a bărcii, el priveşte întotdeauna în spate, asemenea vâslaşilor vii de pe Nil. Oneh ne punea să repetăm pe de rost formulele magice menite să-l înduplece pe „Cel care are faţa-n spate”. El ne punea să ne uităm cu atenţie la semnele scrise şi apoi să le scriem singuri din memorie. El ne îndrepta şi corecta indulgent greşelile făcute şi ne atrăgea atenţia asupra lor. Oneh ne dădea de înţeles că toată nefericirea unora din lumea de Dincolo se trage de la micile greşeli făcute în lumea aceasta. Dacă cel care i se adresează „Celui care are faţa-n spate” face o singură greşeală în formula magică, riscă să nu-l înduplece şi, din această cauză, este condamnat să rătăcească ca o umbră de la o eternitate la alta, pe malul râului înspăimântător sau, şi mai rău, să cadă în înfricoşătoarele valuri ale infernului.

Am frecventat câţiva ani şcoala lui Oneh, fiindcă aşa dorea tatăl meu. După părerea lui, nimeni nu trebuia să fie forţat să-şi aleagă o meserie care mai târziu să-i fie dezagreabilă. De aceea, dacă nu aş fi fost dotat, el nu ar fi vrut să mă oblige să continuu a învăţa arta scrisului. Dar dacă pentru acest lucru aş fi arătat interes şi entuziasm, tata ar fi fost foarte fericit, fiindcă obţinând o recomandare favorabilă de la Oneh, ar fi fost posibil să pot continua studiile la şcoala templului. Dar dacă nu ar fi putut fi aşa, tata ar fi fost mulţumit şi dacă aş fi putut să profesez meseria de socotitor sau de scrib auxiliar sau chiar de mic funcţionar la serviciile de aprovizionare ale armatei. Dar despre aceste socoteli ale tatălui meu, în acea vreme, eu nu ştiam încă nimic.

Cel mai interesant dintre colegii mei de la şcoala lui Oneh a fost Totmes, care era mai mare decât mine cu doi ani. El era băiatul unui comandant de care de război. Încă din copilărie, el era obişnuit să îngrijească caii şi să se lupte. Tatăl său, care avea o cravaşă de comandant împodobită cu fire de cupru, dorea ca el să ajungă un mare comandant de armată şi de aceea voia ca el să înveţe bine să scrie. Numai că, numele său, asemănător celui al ilustrului Tutmes, nu i-a influenţat destinul, aşa după cum tatăl lui ar fi dorit. Totmes nu a ales lancea şi carele de luptă. El a învăţat cu uşurinţă semnele scrierii şi, pe când alţii încă se trudeau cu ele, el folosea tăbliţa de scris pentru a desena imagini cu care de luptă şi cai care se ridicau pe picioarele din spate, sau cu soldaţi luptându-se. Odată, el a adus argilă la şcoală şi a modelat un vas pentru bere, pe care a lucrat, în relief, o poveste a lui Oneh cu o imagine foarte caraghioasă a Devoratorului, a cărui gură deschisă se pregătea să înghită un omuleţ bătrân şi chel, şi nu era greu să-l recunoşti pe Oneh, după spatele cocoşat şi după pântecele proeminent. Dar Oneh nu s-a supărat. Nimeni nu se putea supăra pe Totmes. El avea o faţă lată şi groasă ca a unui om de rând şi picioare scurte, însă ochii lui vădeau întotdeauna o expresie molipsitoare de bucurie, iar mâinile lui modelau cu îndemânare animale şi păsări de lut, care ne amuzau mult. M-am împrietenit cu el, fiindcă urma să ajungă militar şi prietenia noastră a continuat, chiar dacă el s-a dovedit a nu avea nici o atracţie pentru armată.

Tot mergând la şcoală, într-o zi, pe neaşteptate, s-a petrecut un miracol. S-a întâmplat atât de rapid, că încă şi acum, îmi amintesc despre acel moment ca despre o minune. Era o încântătoare zi răcoroasă de primăvară. Păsările ciripeau, iar berzele îşi reparau cuiburile de pe acoperişurile caselor. Apele se retrăseseră, iar pământul era verde strălucitor. În grădini începeau semănatul şi plantatul răsadurilor. Era o zi de aventuri nebune şi noi nu puteam sta locului pe veranda lui Oneh, ai cărei pereţi din cărămizi de argilă se jupuiau la orice atingere. Eu desenam distrat plictisitoarele semne ale alfabetului, cu care se gravează piatra, precum şi corespondentul lor prescurtat din scrierea obişnuită Şi fără să-mi dau seama, deodată, un cuvânt pe care Oneh ni-l spusese odată, mai de mult, şi pe care eu deja îl uitasem, a prins viaţă în faţa mea. Din imagine a apărut cuvântul, din cuvânt silaba, din silabă litera. Asociind literelor imagini, au apărut cuvinte noi, ciudate, care nu aveau nimic comun cu imaginile din care erau alcătuite. Un om simplu poate înţelege ce reprezintă o imagine, dar numai un om care ştie să scrie şi să citească poate înţelege semnificaţia a două imagini conjugate. Cred că fiecare om care a învăţat să scrie şi să citească poate înţelege ce am simţit eu atunci. Pentru mine, această descoperire a fost ca o aventură, mai palpitantă şi mai pasionantă chiar decât atunci când şterpeleşti o rodie din piaţă, mai dulce decât o curmală uscată, mai delicioasă decât apa pentru cel însetat.

După aceea, nu a mai fost nevoie să mă mai îndemne nimeni ca să învăţ. Devoram tot ceea ce puteam învăţa de la Oneh, la fel cum pământul uscat bea apa revărsată a Nilului. Am învăţat repede să scriu. Încetul cu încetul, m-am obişnuit să citesc ceea ce alţii au scris. Iar în al treilea an, am putut deja să silabisesc textele vechi şi să dictez altor colegi povestirile care trebuiau învăţate.

Tot în acea vreme, am observat că eu nu eram la fel ca şi ceilalţi băieţi. Faţa mea era îngustă, pielea mai albă, mâinile şi picioarele mele erau mai fine. Arătam mai degrabă ca un copil al vreunui nobil şi nu eram asemenea copiilor în mijlocul cărora trăiam. Dacă aş fi fost îmbrăcat altfel, sunt sigur că nu m-aş fi deosebit cu nimic de acei copii care erau purtaţi în litieră sau erau însoţiţi pe stradă de sclavi. Dar acest lucru mi-a pricinuit numai necazuri. Fiul negustorului de cereale obişnuia să-mi înconjure gâtul cu mâinile lui şi să-mi spună „fată” şi nu puteam scăpa de el decât dacă-l înţepam cu condeiul de scris. Mă simţeam foarte prost în prezenţa lui. De aceea, căutam compania lui Totmes, care avea o comportare cuviincioasă.

Odată, Totmes mi-a spus timid:

— Ai putea oare să-mi pozezi pentru un portret?

Am mers împreună acasă la mine şi, sub sicomorul din curtea noastră, el mi-a modelat din argilă portretul, care semăna cu mine, şi a scris numele meu pe el. Kipa, care a venit să ne trateze cu prăjituri, s-a speriat văzând portretul meu şi a zis că acest lucru este, cu siguranţă, o vrăjitorie. Dar tatăl meu a spus că Totmes ar putea ajunge artist regal, dacă ar reuşi să fie admis la şcoala templului. Apoi, eu, în joacă, m-am înclinat în faţa lui Totmes şi am coborât cu respect mâinile la nivelul genunchilor, ca şi cum aş fi salutat pe cineva important. Ochii lui Totmes au început să strălucească de bucurie, dar el a oftat şi a spus că, din păcate, acest lucru este imposibil, fiindcă tatăl lui a hotărât deja că locul lui este la cazarmă şi că trebuie să meargă la şcoala de subofiţeri pentru care de război, fiindcă deja ştia să scrie suficient de bine pentru un viitor şef militar. Tata a plecat, iar din bucătărie, multă vreme, s-a auzit cum Kipa mormăie ceva pentru ea însăşi. Prăjiturile erau gustoase. Totmes şi cu mine le-am mâncat cu plăcere, în acele vremuri, încă mai eram fericit.

Apoi a venit şi ziua în care tatăl meu s-a îmbrăcat cu cele mai bune haine şi şi-a pus la gât colierul larg, împodobit de Kipa. Apoi s-a dus la marele templu al lui Amon, deşi inima nu-l împingea într-acolo, fiindcă el nu-i iubea pe preoţi. Numai că în Teba, mai mult chiar, în tot Egiptul, nimic nu era posibil fără ajutorul şi intervenţia preoţilor lui Amon. Preoţii făceau dreptate şi pronunţau sentinţe. Dacă, pentru a se disculpa, un acuzat făcea apel la judecata regală, ei hotărau la templu, prin tragere la sorţi, dacă acest lucru este posibil. În mâna preoţilor erau toate formele de învăţământ superior. Preoţii prevedeau inundaţiile şi tot ei stabileau mărimea şi periodicitatea impozitelor în toată ţara. Dar la ce bun să explic aceste lucruri pe care toată lumea le cunoaşte, mai ales că de atunci până acum, nimic nu s-a schimbat?

Presupun că acest drum al umilinţei nu a fost prea uşor pentru tatăl meu. El a trăit toată viaţa ca un medic sărac, în cartierul sărac al oraşului, şi nu l-au interesat niciodată templul lui Amon sau Casa Vieţii. Dar atunci, alături de alţi părinţi săraci, el a trebuit să aştepte la coada din faţa administraţiei templului până când un preot superior i-a îngăduit să intre. Parcă îi văd şi acum pe toţi acei părinţi săraci din faţa lui, care, îmbrăcaţi cu cele mai bune haine ale lor, aşteptau în curtea templului şi, ambiţioşi, visau pentru băieţii lor viaţa pe care ei înşişi nu au reuşit să o aibă. De cele mai multe ori, ei sosesc în Teba după o lungă călătorie cu barca pe Nil şi din proviziile pe care le au cu ei trebuie să dea paznicilor şi scribilor, pentru ca plachetele de aur şi uleiurile preţioase să poată ajunge la preotul cu care ei doresc să vorbească. De obicei, preotul strâmbă din nas, din cauza mirosului lor de oameni săraci şi li se adresează cu dispreţ. Lui Amon îi trebuie fără întrerupere noi slujitori. Pe măsură ce puterea şi bogăţia lui Amon cresc, el trebuie să-şi mărească numărul de slujitori care ştiu să scrie. Cu toate acestea, fiecare părinte consideră că este fericit de un noroc divin, dacă copilul lui este admis la templu, cu toate că el, tatăl, este acela care aduce templului, prin fiul său, un dar tot atât de preţios ca şi aurul.

Tatăl meu a avut noroc, fiindcă ei nu a aşteptat acolo decât până seara, când, venindu-i rândul, a putut ajunge ia marele preot Ptahor, vechiul său coleg de studii care, cu trecerea anilor, ajunsese trepanatorul regal. Tata a îndrăznit să-i vorbească şi aşa se face că marele Ptahor, ilustrul medic al faraonului, i-a promis că va veni acasă la noi pentru a mă vedea.

Pentru ziua fixată, tatăl meu a făcut rost de o gâscă şi de un vin foarte bun. Kipa a pregătit mâncarea, mormăind tot timpul. Mirosul minunat al grăsimii de gâscă s-a răspândit repede în afara bucătăriei, aşa că pe stradă, în faţa casei noastre, murmurând şi cântând, s-au adunat toţi cerşetorii şi orbii din împrejurimi, în speranţa că vor obţine ceva şi nu au plecat de acolo decât după ce, nemaiputându-i suporta, Kipa le-a împărţit tuturor bucăţi de pâine înmuiate în grăsime. Totmes şi cu mine am măturat strada de-a lungul porţiunii care vine din centru până-n faţa casei. Tata îl invitase şi pe Totmes să vină la noi, în speranţa că, poate, Ptahor va vorbi şi cu el. Eram copii şi când tata a aprins tămâia în candelă şi a aşezat candela pe verandă, de unde mirosul se răspândea ca în templul lui Amon, noi ne-am simţit ca şi cum am fi fost sărbătoriţi. Eu am alungat toată ziua muştele din preajma vasului în care era apa parfumată şi din preajma prosopului din in, atât de alb şi de curat, pe care, de fapt, Kipa îl păstra pentru propriul ei mormânt, dar cu care, acum, încerca să-l încânte pe Ptahor, prezentându-i-l ca pe un prosop pentru şters mâinile.

Aşteptam de multă vreme. Ziua se sfârşea şi afară începea sa se răcorească. Ultimele scântei ale mirodeniilor arse pe verandă se stinseseră; gâscă continua să se rumenească melancolic în cuptor. Mie îmi era foame, iar Kipei i se alungise şi rigidizase faţa. Tata nu spunea nimic, iar când s-a făcut întuneric, nici nu a vrut să aprindă lămpile. Stăteam toţi pe scăunelele din verandă şi niciunul nu îndrăznea să privească la celălalt. Aşa am cunoscut cât de mare tristeţe şi amărăciune pot produce cei bogaţi şi puternici celor mici şi săraci.

Dar într-un sfârşit, pe stradă a apărut o torţă aprinsă. Tata a sărit imediat în picioare şi a alergat în bucătărie pentru a lua jar, cu care să aprindă amândouă lămpile. Eu am ridicat în mâini, tremurând, vasul cu apă parfumată în timp ce, de emoţie, Totmes răsufla puternic lângă mine.

Marele medic al faraonului, Ptahor, a cărui funcţie se numea „trepanator regal”, a coborât dintr-un simplu scaun portabil, pe care îl duceau doi sclavi negri. În faţa lor, un servitor gras, care, fără nici o îndoială, era beat, se legăna cu o torţă aprinsă în mână. Cu exclamaţii de bucurie şi cu urări vesele de salut, Ptahor s-a ridicat din litieră în întâmpinarea tatălui meu, care s-a înclinat în faţa lui şi a coborât mâinile în semn de respect, până la nivelul genunchilor. Ptahor şi-a pus prieteneşte mâinile pe umerii lui tata, arătându-i în felul acesta că nu trebuie să fie atât de festiv şi să exagereze cu politeţea. Apoi i-a tras un picior servitorului care purta torţa, recomandându-i să-şi revină din beţie şi să se culce sub sicomor. Negrii, după ce au azvârlit litiera în tufişul de salcâmi, s-au trântit pe pământ în aşteptarea poruncilor.

Cu o mână pe umărul lui tata, Ptahor a urcat treptele spre verandă. Cu toate protestele lui, eu i-am turnat apă parfumată pe mâini, după care i-am întins prosopul de în ca să se şteargă, numai că el m-a rugat să-mi usuc eu mâinile cu prosopul, fiindcă erau atât de ude, mi-a mulţumit cu căldură şi a spus că sunt un băiat frumos. Tata l-a condus la scaunul de onoare, cu spătarul curbat, pe care-l împrumutase de la magazinul de condimente, iar Ptahor s-a aşezat şi, la lumina lămpilor cu ulei, a început să privească împrejur cu ochii lui mici şi curioşi. Apoi, dregându-şi mai întâi glasul, şi-a cerut scuze pentru că dorea ceva de băut şi a explicat că i se uscase gâtul după atâta drum. Tata i-a turnat bucuros vin. Suspicios, Ptahor l-a mirosit şi l-a gustat mai întâi, după care, cu multă plăcere, a golit degajat cupa, dintr-o sorbitură.

Era un bărbat mic de statură, cu părul aproape complet ras, cu picioarele strâmbe, iar pieptul şi burta, care-i atârnau, se puteau vedea clar prin materialul fin al veşmântului. Colierul de la gât era încrustat cu pietre preţioase, dar era murdar, la fel ca şi hainele lui, iar el însuşi mirosea a vin, a transpiraţie şi a tot felul de unguente.

Kipa l-a servit cu cozonac aromat, cu peştişori fini înmuiaţi în ulei, cu fructe şi cu friptură de gâscă. El a mâncat din amabilitate, fiindcă era evident că abia sosise de la un ospăţ. A gustat din fiecare fel de mâncare şi, de fiecare dată, a făcut complimente care au bucurat-o mult pe Kipa. La rugămintea ei, eu am dus mâncare şi bere sclavilor negri, care au răspuns amabilităţii mele cu înjurături obscene şi m-au întrebat dacă „burtă-groasă” este deja gata de plecare. Lângă sicomor, sforăia din toate puterile servitorul lui Ptahor, dar am preferat să nu-l trezesc.

Seara devenea din ce în ce mai confuză şi chiar şi tata, pe care nu-l văzusem niciodată până atunci bând atât de mult vin, bea cot la cot cu Ptahor, aşa că, la un moment dat, nemaiputând să vadă aşa ceva, Kipa s-a dus în bucătărie, s-a aşezat pe un scaun şi, ţinându-şi capul între mâini, a început să se legene trist. După ce au terminat de băut tot vinul din oală şi tot alcoolul pe care tata îl folosea pentru prepararea medicamentelor, au trecut la berea obişnuită, cu care Ptahor s-a acomodat destul de repede, asigurându-l pe tata că el nu este prea exigent în alegerea băuturii.

Ei au vorbit mult despre vremea când au fost colegi la Casa Vieţii, şi-au amintit cu haz de profesorii lor şi tot timpul au râs şi s-au îmbrăţişat de se clătina veranda. Ptahor a povestit din experienţa lui de trepanator regal şi a afirmat că, în ierarhia specialităţilor medicale, aceasta este ultima specialitate şi că el ar prefera să lucreze în Casa Morţii decât în Casa Vieţii. Numai că acolo, în Casa Vieţii, este mai puţină muncă şi el, Ptahor, precum tatăl meu, blândul Senmut, desigur că-şi aminteşte, este, de când se ştie, un om leneş. Apoi, după ce a enumerat capul, dinţii, gâtul şi cele două urechi ale omului, a tras concluzia că sunt cel mai simplu de învăţat; tocmai de aceea el şi-a ales această specialitate.

Dar, a spus el, dacă aş fi fost un bărbat deştept, aş fi putut să-mi păstrez poziţia obişnuită de medic respectabil şi să-mi ordonez altfel viaţa, nu ca acum, când soarta mea este să ordonez moartea, atunci când rudele mă plictisesc cu bolnavi bătrâni şi incurabili. Dacă aş fi mai sărac, aş putea duce o viaţă mai cinstită şi mai liniştită, aşa, ca tine, prieten al meu, Senmut.

Nu credeţi băieţi, a spus tata – asta fiindcă şi Totmes şedea împreună cu noi şi avea în mâini chiar şi o mică cupă cu vin. Pentru mine, este o mândrie să-l numesc „prietenul meu” pe marele medic al faraonului, Ptahor, la picioarele căruia sunt cei mai eminenţi bărbaţi ai Egiptului. Cum aş putea uita minunile pe care el le-a făcut, operând pe creierul atâtor oameni nobili sau săraci, pentru a le salva viaţa şi uluind cu aceste minuni toată lumea? El a gonit spiritele rele care-i posedau pe nebuni, prin scoaterea lor afară din creier, unde se aciuaseră în excrescenţe mari cât ouăle de porumbel. De aceea, fericiţii pacienţi i-au dăruit aur, argint, coliere şi vase preţioase.

Dar şi mai mult mi-au adus daruri şi mi-au mulţumit rudele pacienţilor, a spus imediat Ptahor, cu aceeaşi intonaţie a vocii ca şi tata.

Apoi a continuat:

Dacă, din întâmplare, reuşesc să vindec unul din zece, unul din cincizeci, nu, să zicem unul din o sută, nu ştiu. Ceea ce ştiu sigur este că cei mai mulţi mor. Ai auzit vorbindu-se vreodată despre vreun faraon care să fi supravieţuit mai mult de trei zile după trepanaţie? Cu cât bolnavii incurabili sau nebunii sunt mai bogaţi sau au un titlu mai mare de nobleţe, cu atât mai repede familiile lor îi aduc la mine şi ei au de-a face cu cuţitul meu din silex. Mâna mea îi eliberează de suferinţă, mâna mea le împarte moştenirile, domeniile, vitele, aurul; mâna mea înalţă pe tron faraonii. De aceea, lor le este frică de mine şi nimeni nu mă contrazice niciodată, fiindcă eu ştiu prea multe. Dar cu cât este mai mare cunoaşterea, cu atât este mai mare şi suferinţa, de aceea eu sunt un om nefericit.

După aceea, Ptahor a început să plângă şi şi-a suflat cu putere nasul în prosopul funerar al Kipei.

Tu eşti sărac, dar onest, Senmut, i-a spus el sentimental lui tata. De aceea te iubesc. Eu sunt bogat, dar putred. Am putrezit ca o baligă de bou uitată-n drum.

Apoi, el şi-a scos colierul cu pietre preţioase de la gât şi l-a pus la gâtul tatălui meu. După care, ei au început să cânte nişte cântece, ale căror cuvinte eu nu le-am înţeles, dar Totmes, care le-a ascultat cu atenţie, mi-a spus că nici la cazarma soldaţilor nu a auzit vreodată cântece mai deşănţate. Kipa s-a dus în bucătărie şi a început să plângă în hohote, iar unul dintre sclavii negri a venit din grădină, l-a ridicat pe Ptahor în braţe şi a încercat să-l ducă la litieră, fiindcă timpul planificat pentru vizită fusese de mult depăşit. Dar Ptahor s-a opus, s-a zbătut şi a chemat servitorul, strigând că sclavul negru vrea să-l omoare. Cum tata nu mai avea putere să se ridice şi să intervină, Totmes şi cu mine l-am alungat pe sclavul negru cu lovituri de băţ. Negrul ne-a înjurat şi a ieşit blestemând din curte, cu litieră cu tot, împreună cu al doilea sclav negru.

După aceea, Ptahor şi-a turnat toată berea din oală pe cap, a cerut să i se aducă ulei pentru a-şi unge faţa, după care a vrut să facă baie în bazinul din curte. Totmes mi-a şoptit că noi ar trebui să-i ajutăm pe bătrâni să meargă la culcare. Şi uite aşa se face că tata şi trepanatorul regal s-au culcat îmbrăţişaţi în patul nupţial al Kipei, jurându-şi prietenie pentru eternitate.

Kipa plângea, îşi smulgea părul clin cap şi până la urmă şi-a pus şi cenuşă-n cap. Eu mă întrebam ce vor fi spunând vecinii, fiindcă în liniştea nopţii, cred că s-au auzit până departe gălăgia şi cântecele. Numai Totmes era liniştit şi spunea că el a văzut mult mai mari nebunii la cazarmă şi chiar şi în casa tatălui său, când soldaţii de pe carele de război povesteau aventurile lor din războaiele din Siria şi din ţara Kuş. El a declarat că seara a fost foarte reuşită, mai cu seamă că tata şi Ptahor nu au chemat muzicanţi de la crâşmă şi fete de la casa de distracţie să danseze. El a reuşit s-o liniştească şi pe Kipa şi, după ce amândoi am curăţat urmele rămase de la petrecere, ne-am dus să ne culcăm. Servitorul sforăia sub sicomor, iar Totmes, după ce s-a culcat lângă mine, şi-a pus braţul după gâtul meu şi a început să-mi vorbească despre fete, fiindcă şi el băuse vin. Dar poveştile lui nu mă amuzau, fiindcă eu încă mai eram copil, aşa c-am adormit imediat.

M-am deşteptat în zori, fiindcă am auzit zgomot de paşi în dormitor. Tatăl meu dormea încă adânc, îmbrăcat şi cu colierul lui Ptahor la gât, iar Ptahor, care se trezise deja, stătea pe podea ţinându-şi capul între mâini. El m-a întrebat cu o voce tristă:

— Unde sunt?

Eu l-am salutat cu respect, coborând mâinile la nivelul genunchilor şi i-am spus că se află în cartierul din port, în casa lui Senmut, medicul săracilor. Lucrul acesta l-a liniştit şi el mi-a cerut, pentru numele lui Amon, nişte bere. Eu i-am răspuns că nu mai este bere şi i-am amintit cum şi-a turnat toată oala cu bere pe cap, lucru care se mai putea vedea pe hainele lui. Apoi, el s-a ridicat, şi-a aranjat îmbrăcămintea, a încruntat din sprâncene şi a ieşit afară. I-am turnat apă pe mâini. El s-a spălat gemând şi m-a rugat să-i torn apă şi pe cap. Totmes, care se deşteptase, i-a adus o cană cu lapte acru şi un peşte sărat. După ce a mâncat, Ptahor părea mai mulţumit. S-a dus până la servitorul care încă mai dormea sub sicomor, şi a început să-i lovească cu băţul. Servitorul s-a deşteptat, iar când s-a ridicat în picioare, s-a putut vedea că îmbrăcămintea lui era toată plină de iarbă şi de pământ ca, de altfel, şi faţa.

Porc mizerabil, i s-a adresat Ptahor şi i-a mai tras câteva lovituri de băţ. Oare în felul acesta îţi slujeşti tu stăpânul şi porţi torţa înaintea lui? Unde îmi este litiera? Unde îmi sunt hainele curate, pentru a le îmbrăca? Piei din faţa ochilor mei, porc mizerabil şi hoţ ce eşti.

Sunt hoţul şi porcul stăpânului meu, i-a răspuns cu umilinţă servitorul. Ce îmi porunceşti, stăpâne?

Ptahor i-a dat ordine, după care servitorul a plecat să caute o litieră. Apoi, Ptahor s-a aşezat confortabil sub sicomor, sprijinindu-se de trunchiul acestuia, şi a început să recite o poezie, în care era vorba despre dimineaţă, despre nişte flori de lotus şi despre o regină, care se scălda în fluviu, apoi ne-a povestit despre nişte lucruri pe care orice băiat le ascultă cu plăcere. Se trezise şi Kipa, care, după ce a aprins focul, s-a dus în camera unde tata mai dormea încă şi, din curte, noi am putut auzi clar vorbele ei. După aceea, a apărut şi tata afară, destul de trist şi îmbrăcat cu veşminte curate.

Tu ai un băiat frumos, a spus Ptahor. El are o ţinută de prinţ, iar ochii lui sunt frumoşi ca ai unei gazele.

Cu toate că eram încă copil, am înţeles că el a vorbit în felul acesta, pentru a face să uităm comportarea lui din seara trecută.

Apoi a adăugat:

Ce cunoştinţe are fiul tău? Oare ochii spiritului îi sunt la fel de deschişi ca şi cei ai trupului?

Eu mi-am adus tăbliţa de scris şi, de asemenea, Totmes şi-a adus-o pe a lui. După ce s-a uitat distrat spre vârful sicomorului, trepanatorul regal ne-a dictat o mică poezie, pe care mi-o amintesc şi acum:

Distreazăte, tinere, cât ţine tinereţea, Cum e cenuşa-n gură, amară-i bătrâneţea;

Trupul mumifiat nu râde niciodată, În întunericul mormântului, sub piatră.

Totul a mers excelent. Am scris mai întâi, din memorie, în scrierea obişnuită. Apoi, am folosit scrierea în imagini şi la urmă am scris cuvintele: „Bătrâneţe, cenuşă, trup, mormânt”, în toate felurile în care aceste cuvinte pot fi flexate, precum şi pe silabe, cât şi pe litere. După ce am terminat, i-am arătat tăbliţa şi el nu a găsit nici o greşeală. Am simţit că tata era mândru de mine.

Dar al doilea tânăr? a întrebat Ptahor şi a întins mâna pentru a lua să privească tăbliţa lui Totmes.

Totmes, care era aşezat alături de mine, desenase ceva pe tăbliţa lui. El a ezitat mai întâi să o arate şi ochii lui râdeau. Când ne-am aplecat să privim, am văzut că el îl desenase pe Ptahor în momentul când îi punea tatălui meu colierul la gât, apoi când îşi răsturna oala de bere pe cap. În al treilea desen, se putea vedea cum tata şi Ptahor, ţinându-se unul de gâtul celuilalt, cântau. Ultimul desen era foarte nostim şi aproape că puteai înţelege despre ce cântec era vorba. Mie îmi venea să râd, dar m-am abţinut, fiindcă îmi era teamă că Ptahor se va supăra. Totmes nu fusese prea amabil cu Ptahor în imaginile desenate pe tăbliţă, fiindcă Ptahor era reprezentat ca un om micuţ şi chel, cu picioarele strâmbe şi cu pântecele mare, cum era, de fapt, şi în realitate.

Multă vreme, Ptahor nu a spus nimic, doar s-a uitat cu atenţie când la desen, când la Totmes. În sfârşit, Ptahor i s-a adresat:

Cât ceri pentru tăbliţa ta, băiete? Eu vreau să o cumpăr.

Totmes, care se înroşise puternic, i-a răspuns:

Tăbliţa nu este de vânzare. Unui prieten, eu o dau în dar.

Atunci, Ptahor a râs şi a spus:

Bine. Deci suntem prieteni şi tăbliţa este a mea.

A mai privit-o o dată cu atenţie, a râs, apoi a spart-o în bucăţi, lovind-o de o piatră. Toţi ne-am speriat, iar Totmes, cu umilinţă, şi-a cerut iertare, spunând că el nu a vrut să-l jignească.

Ptahor l-a întrebat binevoitor:

M-aş putea oare supăra pe apa care-mi reflectă imaginea? Mâinile şi ochii celui care desenează sunt mai mult decât apa. Astăzi ştiu în ce fel arătam ieri, dar n-aş vrea ca nimeni altcineva să vadă cum eram ieri. De aceea am spart tăbliţa. Dar am simţit că tu ai talent de artist.

Totmes nu mai putea de bucurie. După aceea, Ptahor s-a întors spre tatăl meu şi a rostit solemn, arătând spre mine, vechea formulă folosită de medici: „îl iau pentru a-l vindeca”; apoi, uitându-se la Totmes, a spus: „voi face tot ceea ce voi putea”.

Fiindcă Ptahor folosise acel limbaj medical, amândoi au râs fericiţi. Tata mi-a spus:

Sinuhe, fiul meu, ai vrea să fii medic, ca mine?

Ochii mi se umpluseră de lacrimi, iar gâtul îmi înţepenise, de aceea nici nu puteam vorbi, aşa că am aprobat dând din cap. Am privit împrejur. Curtea îmi era dragă, sicomorul îmi era drag, bazinul îmi era drag. Tata a spus din nou:

Sinuhe, băiatul meu, ai vrea să devii medic, un medic mai strălucit decât mine, un maestru al vieţii şi al morţii, în mâinile căruia oamenii să aibă încredere?

Nu ca el, nici ca mine, a rostit Ptahor, care îşi netezea veşmintele mototolite. Doar un medic adevărat. În faţa unui medic adevărat, faraonul nu este decât un om în pielea goală, în faţa unui medic adevărat, cel mai bogat om este asemenea celui mai sărac.

Aş vrea să ajung un medic adevărat, am spus eu un pic jenat, fiindcă, de fapt, eram încă un copil şi nu ştiam nimic despre viaţă şi nu ştiam că părinţii doresc, întotdeauna, să le transmită copiilor propriile lor vise şi decepţii.

Apoi, Ptahor, arătându-i lui Totmes brăţara sa de aur de pe mână, i-a spus:

Citeşte!

Totmes a silabisit după imaginile gravate şi, după ce a ezitat puţin, a citit zâmbind: „Vreau ca întotdeauna cupa mea să fie plină”.

Nu zâmbi, derbedeule, i-a spus Ptahor pe un ton serios. Nu-i vorba despre vin. Dacă doreşti să devii un artist bun, trebuie să pretinzi ca întotdeauna cupa ta să fie plină. În adevărata artă se manifestă însuşi creatorul şi constructorul lumii, zeul Ptah. Artistul nu-i doar o apă sau o oglindă, el este cu mult mai mult decât acestea. E drept însă că, de cele mai multe ori, arta este ca apa linguşitoare şi ca oglinda mincinoasă, totuşi, artistul se poate ridica deasupra minciunii şi linguşelii prin arta sa. Pretinde cupa ta plină, nu te mulţumi cu tot ceea ce-ţi vor spune alţii şi încrede-te mai mult în ceea ce ochii tăi văd clar.

După aceea, el a promis că, foarte curând, eu voi fi chemat la Casa Vieţii, pentru a-mi începe studiile, şi că el va încerca, dacă este posibil, ca Totmes să fie admis la şcoala de arte din templul lui Ptah. Şi a mai spus:

Băieţi, ascultaţi cu atenţie ceea ce am să vă spun acum şi încercaţi să uitaţi, imediat după aceea, că eu, trepanatorul regal, v-am vorbit despre aceste lucruri. Veţi intra acum pe mâna preoţilor, iar Sinuhe va deveni chiar preot de rang inferior, aşa cum şi eu, şi tatăl lui suntem, fiindcă nimeni nu poate practica medicina dacă nu a obţinut titlul de preot. Când veţi intra în templu, să fiţi neîncrezători ca şacalii şi vicleni ca şerpii, ca ei să nu vă piardă şi să vă orbească. Dar pe din afară, să fiţi blânzi ca porumbeii, fiindcă numai după ce un om îşi atinge scopul propus poate da la iveală propria sa natură. Aşa a fost şi aşa va fi. Să vă amintiţi de aceste sfaturi.

În timp ce noi încă mai discutam, a sosit şi servitorul lui Ptahor, cu o litieră închiriată şi cu haine de schimb pentru stăpânul său. Propria lui litieră fusese dată ca amanet la o casă de distracţie, unde cei doi sclavi negri mai dormeau încă. Ptahor i-a poruncit servitorului să recupereze litiera şi sclavii, ne-a spus la revedere, l-a asigurat pe tata de prietenia lui şi a pornit înapoi, spre cartierul lui elegant.

În felul acesta am putut intra în Casa Vieţii din marele templu al lui Amon. În ziua următoare, Ptahor, marele trepanator regal, a trimis în dar pentru Kipa un scarabeu sacru, gravat într-o piatră preţioasă, pe care să-l poarte în dreptul inimii, sub bandajele de pânză în care va fi înfăşurat trupul ei mumifiat, când va fi în mormânt. Nici că i se putea face Kipei o mai mare bucurie, aşa că ea i-a iertat totul şi nici nu i-a mai pomenit tatălui meu, Senmut, despre răul pe care-l poate aduce vinul.