Cartea a doua. CASA VIEŢII.

În acele vremuri, preoţii lui Amon din Teba aveau putere legală pentru toate formele de învăţământ superior şi nu se putea studia nimic fără certificatul lor de recomandare. După cum toată lumea ştie, Casa Vieţii şi Casa Morţii se găseau, încă din timpuri despre care nimeni nu-şi mai aminteşte, în interiorul zidurilor Templului; şi tot acolo era înalta şcoală de teologie, destinată formării preoţilor de grad superior. Cu puţină îngăduinţă, se putea admite că matematica şi astrologia puteau fi coordonate de preoţi, dar când preoţii au intrat şi în posesia şcolilor de comerţ şi de drept, oamenii cultivaţi au început să aibă îndoieli, dacă nu cumva preoţii se amestecă şi în problemele faraonului. Este adevărat că preoţii nu dădeau direct ordine acestor şcoli, dar cum Amon dispunea de a cincea parte din pământurile Egiptului şi din pieţele de comerţ, influenţa preoţilor era considerabilă în toate domeniile. Fiecare elev aspira să se ocupe de comerţ sau să obţină un loc în administraţie, de aceea susţinea cu înţelepciune examenul pentru recunoaşterea gradului inferior de preot şi devenea un servitor supus ai lui Amon.

Cea mai mare şcoală era, bineînţeles, cea de drept, fiindcă absolvenţii ei puteau ocupa toate funcţiile pentru direcţia impozitelor, în administraţie sau armată. Mica echipă de matematicieni şi de astrologi distraţi trăia în propria ei lume şi-i dispreţuia profund pe parveniţii care frecventau cursurile de contabilitate şi de topografie. În interiorul zidurilor Templului, în acelaşi loc, erau Casa Vieţii şi Casa Morţii. Şi una, şi alta îşi trăiau independent propria viaţă, iar cei care studiau acolo erau priviţi de ceilalţi cu un fel de teamă amestecată cu respect.

Înainte de a intra în Casa Vieţii, a trebuit să susţin examenul pentru preot de grad inferior în cadrul înaltei şcoli de teologie. În vederea acestui examen a trebuit să urmez timp de trei ani cursurile, dar tot în această vreme, l-am însoţit pe tata la bolnavii pe care el îi îngrijea, pentru a putea profita de experienţa lui. Locuiam acasă, viaţa se desfăşura ca şi înainte, atât doar că trebuia să asist la cursuri în fiecare zi. Tinerii care aveau protectori puteau trece în câteva săptămâni examenul pentru obţinerea gradului inferior de preot. Examenul consta din lectură, scriere, calcul şi reproducerea din memorie a textelor sacre şi a povestirilor despre sacra triadă şi despre sacra nonadă, în fruntea cărora era întotdeauna, se înţelege, regele tuturor zeilor, bunul şi înţeleptul Amon. Toată această învăţare pe dinafară a textelor sacre urmărea să înăbuşe dorinţa elevilor de a analiza singuri textele şi să le inspire o încredere oarbă în importanţa textelor memorizate. Numai după ce se supuneau orbeşte puterii lui Amon, tinerii puteau obţine primul grad de preot. Nu ştiu nimic despre felul în care era continuat studiul teologic pentru obţinerea gradelor trei, patru şi cinci, fiindcă preoţii de grad superior păstrau cu străşnicie secretele ceremoniilor lor sacre, dar ştiu că preoţii de-al doilea grad reuşeau, prin magie, să transforme un băţ într-un şarpe, în faţa unei mulţimi de gură-cască. Ei îşi exersau măiestria în afara zidurilor Templului şi tălmăceau oamenilor vedeniile şi visele, iar pentru ca acest lucru să-l poată face cum trebuie, se purificau prin post şi veghe. Eu cred că despre toată această învăţătură şi despre scopul ei final nimeni nu ştie nimic, în afara preoţilor care au depăşit acest grad. Preoţii de gradul al doilea mai trăncăneau câteodată, dar nu am auzit vreodată ca un preot de grad superior să fi dezvăluit profanilor vreun secret, pe care, în afară de ei, doar zeii îl cunoşteau. Când am făcut cunoştinţă cu Templul, sufletul meu de copii a fost impresionat de extraordinara lui măreţie şi bogăţie. Chiar şi afluenţa continuă de oameni din faţa şi din sălile Templului, de dimineaţă până seara, era pentru mine o curiozitate. Oameni de toate naţiile, de toate limbile şi de toate culorile veneau să-l slăvească pe Amon, se rugau în templu pentru reuşita, prosperitatea şi norocul lor şi îi aduceau lui Amon daruri, pentru a-i câştiga protecţia, pentru a-şi asigura sănătatea şi slujba, ba chiar şi pentru ca Amon să fie de partea lor în conflictele şi intrigile cotidiene. Ochii mei obosiseră să tot privească bogăţiile, vasele scumpe, statuetele din fildeş şi cutiile din abanos care îi erau aduse în dar lui Amon. Nasul meu era sătul de parfumul mirodeniilor şi al răşinilor preţioase. Urechile mele nu mai puteau suporta mulţimea de limbi străine şi de rugăciuni spuse pe de rost, pe care lumea nici nu le înţelegea. Măreţia lui Amon mă sufoca, iar noaptea visam urât şi gemeam în somn.

Aspiranţii la gradul întâi de preot erau împărţiţi în grupe, după studiile pe care urmau să le facă mai târziu. Noi, cei care urma să studiem în Casa Vieţii, formam o grupă aparte, dar printre colegi nu mi-am găsit nici un prieten. Am dat curs sfatului înţelept al lui Ptahor şi m-am închis în mine, m-am supus cu umilinţă oricărui ordin şi m-am făcut că nu aud nimic atunci când alţii vorbeau în bătaie de joc despre zei. Printre noi erau băieţi ai căror părinţi, mari medici, erau plătiţi cu aur pentru consultaţia şi tratamentul bolnavilor. Erau şi fii de medici simpli de la ţară, adesea mai în vârstă decât noi ceilalţi, deja adulţi, arşi de soare, care încercau să-şi ascundă cu timiditate stângăcia şi care învăţau totul, pe de rost, cu mare zel şi conştiinciozitate. Erau şi fii de oameni simpli, care aveau o sete naturală de a cunoaşte şi care, prin învăţătură, încercau să se depărteze de meseria şi de condiţia socială a părinţilor. Aceştia din urmă erau trataţi cu severitate şi cu mai multă exigenţă; preoţii îi priveau cu suspiciune, fiindcă îi considerau oameni nemulţumiţi de destinul lor, hotărât de zei.

Prudenţa mea s-a dovedit utilă, fiindcă, destul de repede, am constatat că printre noi sunt şi turnători, subordonaţi preoţilor. Un cuvânt imprudent, o îndoială exprimată, o glumă între colegi ajungeau imediat să fie cunoscute de preoţi, iar cel vinovat era chemat pentru a fi interogat şi pedepsit. Unii dintre băieţi au fost bătuţi cu băţul drept pedeapsă, iar alţii nu numai că au fost expulzaţi din Templu şi din Casa Vieţii de la Teba, dar li s-a interzis pentru totdeauna accesul la orice formă de învăţământ în tot Egiptul. Dacă erau energici, aceştia îşi puteau găsi de lucru în vreo garnizoană, ca ajutor de medic care amputează picioare, sau puteau practica medicina în ţara Kuş şi în Siria, fiindcă medicina egipteană era renumită în toată lumea. Dar, de cele mai multe ori, ei se împotmoleau pe drum şi se mulţumeau cu meseria de scrib neînsemnat şi asta doar dacă ştiau să scrie.

Cum eu ştiam să scriu şi să citesc bine, eram mai avansat decât mulţi colegi mai în vârstă. După părerea mea, eram destul de bine pregătit pentru a intra în Casa Vieţii, dar ordinul de trecere acolo întârzia şi eu nu aveam curajul să întreb de ce, fiindcă o astfel de întrebare putea fi considerată ca o nesupunere în faţa lui Amon. Îmi pierdeam timpul copiind Cartea morţilor, care se vindea în faţa Templului. Spiritul meu era revoltat de acest lucru şi eram deprimat. Mulţi dintre colegii mei, mai puţin avansaţi, îşi începuseră deja studiile în Casa Vieţii. Mă mai consola gândul că, din cauza cunoştinţelor pe care tata mi le transmisese, eu aveam o mai bună pregătire decât ei. Mai târziu, m-am gândit că, de fapt, preoţii lui Amon au fost mai înţelepţi decât îi credeam eu. Ei au privit în interiorul meu, au simţit revolta mea şi îndoielile mele, de aceea m-au pus la încercare.

Devenisem din ce în ce mai melancolic, aveam un somn neliniştit şi adesea, seara, doream să fiu singur pe malul Nilului, să privesc cum ziua se stinge şi cum apar pe cer stelele. Mă simţeam ca şi cum aş fi fost bolnav. Râsul fetelor de pe stradă mă irita şi mă supăra. Aveam o nostalgie după ceva, dar nu ştiam după ce anume, gândurile îmi erau pline de dulceaţa otrăvitoare a poveştilor şi poeziilor, inima mea se muia din orice, iar când eram singur, ochii mi se umpleau de lacrimi. Din când în când, tata se uita la mine şi zâmbea amuzat ca pentru sine, iar pe Kipa o apucase pe neaşteptate pasiunea de altădată, de a-mi spune poveşti despre femei ale căror bărbaţi plecau în călătorie prin alte ţări şi care obişnuiau să invite acasă tineri frumoşi, cu care să se distreze.

Într-un sfârşit, m-au anunţat că mi-a venit rândul să fac de veghe la Templu. Timp de o săptămână urma să locuiesc în interiorul Templului fără a avea voie să ies deloc în afara lui. Trebuia să mă purific şi să ţin post, de aceea tata s-a şi grăbit să-mi taie părul şi să invite vecinii mai apropiaţi, pentru a sărbători ziua maturităţii mele. Începând cu acea zi, eu urma să trec în rândul adulţilor; fiindcă eram gata să fiu uns ca preot, mă ridicam în rang deasupra vecinilor şi copiilor de aceeaşi vârstă cu mine, cu toate că, de fapt, acest act era lipsit de orice importanţă.

Kipa a pregătit cele mai gustoase mâncăruri, dar în gura mea, prăjiturile cu miere nu au avut nici un gust, iar veselia şi glumele vecinilor nu m-au amuzat deloc. Seara, după ce vecinii au plecat acasă, de melancolia mea s-au molipsit şi Senmut, şi Kipa. Senmut a început să povestească despre misterioasa istorie a naşterii mele, Kipa îl întrerupea ca să-i aducă aminte unele detalii omise, iar eu priveam fix la bărcuţa de stuf, care era fixată într-o cavitate din perete, deasupra patului lor. Privind împletitura înnegrită şi ruptă, mi se frângea inima de mila mea. Eu nu aveam în lumea asta un tată şi o mamă, aşa gândeam. Eram singur sub stelele cerului, singur într-un oraş atât de mare. Poate că nu eram decât un străin mizerabil poate că naşterea mea era legată de un secret dezonorant.

Când am plecat la Templu pentru împlinirea ritualului de trecere în rândul preoţilor, îmbrăcat cu veşmintele pe care Kipa le pregătise cu atâta dragoste pentru mine, inima mea era rănită.

Noi eram douăzeci şi cinci de tineri, care ne pregăteam pentru această ceremonie. După ce ne-am purificat în lacul sacru al Templului, ni s-a ras tot părul de pe cap şi ni s-au dat să îmbrăcăm nişte haine cenuşii şi aspre. Ceremonialul a fost condus de un preot nu prea exigent. După tradiţie, noi ar fi trebuit să trecem printr-o serie de ritualuri de umilinţă, dar nu s-a petrecut aşa, fiindcă în grupul nostru erau şi băieţi din familii sus-puse, precum şi bărbaţi mai în vârstă, care-şi trecuseră deja examenele şi voiau să intre în slujba lui Amon doar pentru a avea o mai mare siguranţă în cariera lor. Ei dispuneau de multe provizii şi i-au dat şi preotului să bea din vinul lor, iar câţiva dintre ei nu s-au sfiit şi au plecat să-şi petreacă noaptea la o casă de distracţie, fiindcă pentru ei trecerea în rândul preoţilor nu era decât o formalitate. Eu îmi simţeam inima rănită şi am vegheat toate nopţile şi mi-au trecut prin minte, în tot acest timp, doar gânduri triste. M-am mulţumit cu o bucată de pâine, cu o cană de apă şi cu orele de odihnă permise, aşteptând cu îndoială şi cu speranţă ceea ce urma să se întâmple.

Eram atât de tânăr şi aş fi vrut nespus de mult să pot crede. Se spunea că Amon i se va arăta şi îi va vorbi fiecărui viitor preot. Pentru mine ar fi fost o uşurare de nespus dacă m-aş fi eliberat de greul care îmi apăsa inima şi de suspiciunile mele, dacă aş fi putut înţelege partea misterioasă a lucrurilor. Dar eu deja ştiam că, în faţa medicului, chiar şi faraonul este la fel ca oricare om în pielea goală, privirea mea era mai ascuţită decât a celorlalţi tineri de aceeaşi vârstă, fiindcă însoţindu-l pe tata la bolnavii lui, am văzut şi boala, şi moartea, încă de când eram copil. De aceea mă îndoiam şi îndoiala mea crescuse şi mai mult după cei trei ani petrecuţi în templu.

Dar, mă gândeam eu, poate că în spatele vălurilor care protejează lucrurile sacre, se ascunde ceva al cărui înţeles îmi scapă mie. Şi speram că, poate, Amon mi se va arăta şi îmi va aduce linişte în suflet.

La toate acestea mă gândeam pe când rătăceam prin sălile Templului destinate profanilor, privind sacrele imagini colorate şi citind textele, în care se povestea despre numeroasele daruri, pe care faraonii i le oferiseră lui Amon din prada de război. Dar, pe neaşteptate, în faţa mea a apărut o femeie frumoasă, îmbrăcată în haine de in, atât de subţiri, încât pieptul şi şoldurile i se vedeau prin ţesătura fină a pânzei. Era zveltă şi dreaptă, iar buzele, obrajii şi sprâncenele ei erau vopsite. Ea mă privea cu o curiozitate nedisimulată.

Care îţi este numele, frumosule tânăr, m-a întrebat ea şi ochii ei verzi au alunecat pe îmbrăcămintea mea cenuşie, care arăta clar că urmează să trec în tagma preoţilor.

Sinuhe, i-am răspuns ea încurcat, fără a îndrăzni să o privesc în ochi.

Era atât de frumoasă şi picăturile de ulei de pe fruntea ei miroseau atât de bizar şi aş fi vrut ca ea să-mi ceară să o conduc prin Templu.

Sinuhe, a repetat ea visătoare examinându-mă cu atenţie. Deci tu eşti acela care moare de frică şi încearcă să fugă repede pentru a se salva, dacă i se încredinţează un secret?

Ea făcea aluzie la povestea despre aventurile lui Sinuhe şi acest lucru mă enerva, fiindcă eram sătul, de la şcoală, să tot fiu luat în bătaie de joc din cauza acelei stupide poveşti. De aceea, am prins curaj şi m-am uitat drept în ochii ei: privirea ei era atât de curioasă, ciudată, captivantă, încât obrajii mei au început să se înroşească şi am simţit cum trupul meu e gata să ardă.

De ce m-aş teme? am spus eu. Un viitor medic nu se teme de nici un secret.

A, exclamă ea zâmbind. Puiul de şoim se umflă deja în pene, chiar mai înainte de a se descotorosi de coaja de ou din care a ieşit. Oare printre colegii tăi nu este un tânăr cu numele Metufer? El este fiul constructorului regal.

Metufer era unul dintre aceia care oferiseră preotului să bea vin, mai mult, îi dăduse în dar şi o brăţară de aur. M-a surprins neplăcut faptul că întrebase de el, totuşi, m-am oferit să mă duc să-l caut. Am încercat să mă consolez cu gândul că poate era sora lui sau vreo altă persoană din familie. Această idee m-a liniştit, am privit-o cu îndrăzneală, i-am zâmbit, apoi am întrebat-o:

Oare cum aş putea-o face, când nu-ţi ştiu numele? Nu i-aş putea spune cine-l caută, nu-i aşa?

El ştie prea bine cine-l caută, a spus ea şi a bătut nerăbdătoare cu una dintre sandalele ei, împodobite cu pietre multicolore, în dalele de piatră ale sălii, de aceea mi-am aruncat privirea spre picioarele ei mici, pe care praful nici nu le atinsese şi ale căror unghii frumoase erau vopsite în roşu sclipitor.

El ştie bine cine îl cheamă, a repetat ea. Poate că el îmi datorează ceva. Poate că bărbatul meu este plecat şi, fiindcă sunt atât de tristă, aştept ca el să mă consoleze.

Inima a început să mi se strângă când m-am gândit că ea ar fi putut fi o femeie măritată. Dar i-am spus curajos:

Foarte bine, frumoasă necunoscută. Mă voi duce să-l caut şi-i voi spune că o femeie mai tânără şi mai frumoasă decât însăşi zeiţa Lunii îl cheamă. Deci, el va şti cine îl cheamă, fiindcă cine te-a văzut pe tine, chiar şi o singură dată, nu te-ar putea uita niciodată.

Mi-a fost teamă că am fost prea îndrăzneţ, dar ea mi-a atins braţul şi mi-a spus visătoare:

O, cât de grăbit eşti! Mai stai puţin, poate că noi doi mai avem câte ceva să ne spunem.

Şi din nou s-a uitat la mine şi am simţit că inima îmi va sări din piept şi că burta îmi va cădea până la genunchi. Ea şi-a întins braţul încărcat de inele şi de brăţări din aur, mi-a mângâiat capul şi mi-a spus prietenos:

Oare acestui cap atât de frumos nu îi este frig fără buclele care-l împodobeau înainte de a-i fi fost tăiate?

Şi m-a mai întrebat:

Oare tu ai spus adevărul? Într-adevăr, tu mă găseşti frumoasă? Uită-te la mine mai bine.

M-am uitat la ea şi la îmbrăcămintea ei din în regal: avea nişte ochi atât frumoşi, cum niciodată nu mai văzusem, mai frumoşi decât ochii tuturor femeilor şi nu făcea nimic pentru a-şi ascunde frumuseţea. Am privit-o şi am uitat de inima mea rănită, am uitat de Amon şi de Casa Vieţii; în vecinătatea ei, trupul îmi ardea ca focul.

Tu nu mi-ai dat nici un răspuns, a spus ea trist. Nici nu trebuie să-mi răspunzi. Desigur, pentru tine eu sunt o femeie bătrână şi urâtă, care, pentru frumoşii tăi ochi, nu mai poate fi un motiv de desfătare. Du-te şi-l caută pe Metufer, aşa scapi şi de mine.

Dar eu nu m-am dus, nici nu mai eram în stare să spun ceva şi am înţeles din vorbele ei că râde de mine. În vecinătatea coloanelor gigantice ale Templului era întuneric, iar ochii ei străluceau în lumina puţină care se strecura printre barele de piatră ale ferestrelor. Nimeni nu ne vedea.

— Poate că tu nici nu mai trebuie să mergi să-l cauţi pe el, mi-a spus ea şi mi-a zâmbit. Poate ca mie mi-ar fi de ajuns dacă tu ai fi bucuros să te distrezi cu mine, fiindcă eu nu am pe nimeni care să mă înveselească.

Mi-am amintit de cuvintele pe care mama mea, Kipa. mi le-a spus despre femeile care invită tineri frumoşi pentru a se distra şi, fără să vreau, am făcut un pas înapoi.

N-aş fi bănuit că Sinuhe se teme de mine, a spus ea şi s-a apropiat de mine.

Am ridicat braţul, ca să mă apăr de atingerea ei, şi am spus:

Eu ştiu cine eşti tu. Bărbatul tău este plecat din Teba şi tu îţi oferi oricui inima ta, care este o capcană periculoasă, iar sânul tău arde mai puternic decât focul.

Dar, cu toate că i-am vorbit astfel, nu am putut să plec de acolo. Surprinsă de vorbele pe care eu i le-am spus, ea a avut un moment de tulburare, dar după aceea a zâmbit din nou şi mi-a spus cu dulceaţă în glas:

Aşa crezi tu? Dar nu este deloc adevărat. Sânul meu nu a fost niciodată fierbinte ca focul, dimpotrivă, mulţi spun că este răcoros. Tu poţi să cercetezi.

Mi-a luat mâna şi a pus-o pe sânul ei şi i-am simţit frumuseţea prin pânza subţire; am început să tremur, iar obrajii mei s-au înroşit ca focul.

Tu încă nu crezi, mi-a spus ea cu o dezamăgire afectată. Este drept că pânza de în e un obstacol, dar aşteaptă puţin, o voi da la o parte.

Ea şi-a deschis tunica şi mi-a condus mâna la sânul ei, iar eu i-am simţit bătaia inimii şi sânul ei proaspăt şi răcoros sub mâna mea.

Vino, Sinuhe, mi-a şoptit ea. Vino cu mine. Vino să bem vin şi să ne desfătării împreună.

Nu pot să părăsesc Templul, i-am răspuns eu îngrozit şi mi-a fost ruşine de laşitatea mea, fiindcă o doream, dar în acelaşi timp, îmi era frică de ea ca de moarte. Eu trebuie să rămân pur până ce voi fi trecut în rândul preoţilor, altfel voi fi dat afară din Templu şi nu voi mai putea ajunge niciodată în Casa Vieţii. Fie-ţi milă de mine!

I-am vorbit astfel, fiindcă ştiam că aş fi urmat-o, dacă m-ar mai fi rugat o dată. Numai că ea era o femeie cu experienţă şi mi-a înţeles suferinţa. Şi-a rotit privirea împrejur. Eram în continuare împreună, iar pe lângă noi treceau oameni şi un preot explica cu voce tare călătorilor veniţi în Teba despre curiozităţile Templului şi le promitea că le va arăta şi alte minunăţii, dacă îi vor mai da câte un bănuţ de aramă.

Tu eşti atât de tânăr şi atât de timid, Sinuhe, a spus ea. Nobilii şi oamenii bogaţi din Teba mi-ar oferi bijuterii şi aur dacă i-aş invita să se distreze cu mine. Iar tu preferi să rămâi pur, Sinuhe.

Într-adevăr, vrei să-l chem pe Metufer? i-am spus eu în şoaptă, fiindcă nu doream acest lucru; fără îndoială, Metufer nu ar fi ezitat să părăsească Templul noaptea, chiar de ar fi fost în tura lui de veghe, fiindcă tatăl lui era constructorul regal. În acea clipă eu eram în stare să-l omor pe acest Metufer.

Nici nu mai doresc să-l chemi pe Metufer, a spus ea. Vreau să ne despărţim ca nişte buni prieteni. De aceea îţi spun şi care este numele meu. Mă cheamă Nefernefernefer. Se spune că sunt frumoasă şi că cine a rostit o dată numele meu nu se poate abţine să nu-l repete de două-trei ori. Încă mai există obiceiul ca prietenii să-şi ofere daruri la despărţire, ca să nu uite unul de altul. De aceea, îţi cer să-mi dai ceva în dar.

Atunci am simţit din nou cât sunt de sărac, de vreme ce nu-i pot oferi nimic în dar, nici cea mai modestă bijuterie sau brăţară din cupru. Astfel de obiecte ieftine, bineînţeles, nu aş fi îndrăznit să-i ofer, dar eu nu ie aveam nici pe acestea De ruşine, mi-am lăsat amărât capul în jos şi nu am mai spus nimic.

Atunci, dă-mi un dar care să-mi încălzească sufletul, mi-a spus ea şi a arătat cu degetul spre bărbia mea, apoi şi-a apropiat obrazul de obrazul meu. Am înţeles şi mi-am atins buzele de buzele ei moi. Ea a suspinat uşor şi mi-a spus:

Mulţumesc, a fost un dar frumos, Sinuhe. Dar tu eşti, cu siguranţă, un străin dintr-o ţară îndepărtată, dacă încă nu ai învăţat cum trebuie sărutată o femeie. Cum este oare posibil că fetele din Teba nu te-au iniţiat încă în această artă, mai cu seamă că buclele de copil ţi-au fost deja tăiate?

Apoi a scos din degetul mare un inel din aur şi argint, care avea o piatră verde negravată, mi i-a pus mie pe deget şi a spus:

Şi eu îţi ofer un dar, Sinuhe, ca să nu mă uiţi. După ce vei fi preot şi vei intra în Casa Vieţii, tu îl vei putea da unui bijutier ca să graveze pe piatră pecetea ta şi vei fi şi tu asemenea bărbaţilor bogaţi şi nobili. Dar să-ţi aminteşti că piatra este verde, fiindcă numele meu este Nefernefernefer şi fiindcă, odată, se spunea că ochii mei sunt verzi ca apa Nilului vara, când străluceşte puternic soarele.

Nu pot primi inelul tău, Nefer, i-am spus eu şi am repetat Nefernefer; repetarea numelui ei m-a umplut de bucurie. Cu toate astea, eu nu te voi uita niciodată.

Băiat nebun ce eşti, a spus ea, păstrează inelul fiindcă aşa doresc eu. Păstrează-l pentru capriciul meu, care-mi va aduce odată un mare câştig.

Şi-a mişcat degetul mic în faţa ochilor mei şi, cu ochii plini de bucurie, mi-a spus:

Şi să nu uiţi să te fereşti de femeile ai căror sâni ard ca focul.

Apoi a plecat. Nu a vrut să o conduc până la ieşirea din Templu. M-am uitat după ea şi am văzut cum, după ce a ieşit pe poarta Templului, mulţimea s-a dat la o parte din faţa ei şi i-a făcut loc să treacă şi cum, după ce litiera în care se urcase a plecat, şuşotea.

După plecarea ei, am simţit în mine un gol înspăimântător, ca şi cum aş fi căzut cu capul în jos într-o prăpastie întunecoasă.

Câteva zile mai târziu, Metufer a văzut inelul, mi-a luat mâna, parcă nevenindu-i să creadă, şi l-a examinat cu atenţie, apoi a spus:

Pentru numele tuturor celor patruzeci de paviani ai lui Osiris, care fac dreptate. Nefernefernefer, nu-i aşa? Asta n-aş fi crezut-o despre tine niciodată.

Şi s-a uitat la mine cu mult respect, deşi în acel moment eu măturam dalele Templului şi urma să îndeplinesc şi alte munci neplăcute, pe care preotul îmi poruncise să ie fac, probabil fiindcă eu nu-i dădusem nimic în dar.

Eram supărat pe Metufer, aşa cum numai un adolescent fără experienţă se poate supăra, iar cuvintele pe care mi le spusese m-au înfuriat şi m-au amărât multă vreme. Deşi aş fi vrut să-l întreb câte ceva despre Nefer, nu l-am întrebat, fiindcă mi se părea că astfel m-aş umili. De aceea, mi-am ascuns secretul în inima mea, fiindcă minciuna este cel mai agreabil adevăr, iar visul este mai clar decât gloria. Când mă uitam la piatra verde a inelului, îmi aminteam de prospeţimea sânului ei şi încă îi mai simţeam parfumul. Mă agăţam de imaginea ei, îi simţeam buzele cum le ating pe ale mele şi acest lucru mă consola, fiindcă deja Amon mi se arătase, iar credinţa mea se prăbuşise de-a binelea.

Gândindu-mă la ea, murmuram afectuos „sora mea” şi cuvintele acestea erau ca o mângâiere în gura mea. Încă din vremuri îndepărtate, aceste vorbe au însemnat „dragostea mea”; acelaşi înţeles îl au şi acum, acelaşi înţeles îl vor avea pentru eternitate.

Dar mai trebuie să povestesc în ce fel mi s-a arătat Amon în cea de-a patra noapte, a fost rândul meu să veghez odihna lui Amon. Eram şapte tineri: Mata, Moise, Bek, Sinufer, Nefru, Ahmose şi eu, Sinuhe, fiul lui Senmut. Moise şi Bek urmau să intre, ca şi mine, în Casa Vieţii, de aceea, pe ei îi cunoşteam de multă vreme, dar pe ceilalţi nu-i mai văzusem.

Eram slăbit din cauza postului şi a aşteptării. Toţi eram serioşi şi îl urmăream fără nici un zâmbet pe preot, fiei uitat numele. El ne-a condus în sanctuarul Templului. Amon coborâse cu barca lui sacră în spatele munţilor din vest, paznicii sunaseră deja din trâmbiţele lor de argint şi porţile Templului erau închise. Preotul care ne-a condus se ghiftuise cu carne friptă de la animalele jertfite în cursul acelei zile la Templu, cu fructe şi dulciuri, uleiul îi şiroia pe obrajii buhăiţi şi roşii de la vin. S-a apropiat de sanctuar râzând cu poftă, a dat la o parte vălul şi ne-a lăsat să ne uităm la Amon, cel care este mai sacru decât toţi zeii. Amon era aşezat într-o nişă tăiată într-un bloc imens de piatră. Numeroasele nestemate ale coafurii şi colierului lui Amon sclipeau în roşu, verde şi albastru la lumina lămpilor, asemenea unor ochi vii. Dimineaţa, conduşi de preot, noi urma să-l ungem cu uleiurile sacre şi să-l îmbrăcăm cu veşminte noi, fiindcă lui Amon îi trebuia în fiecare dimineaţă o altă îmbrăcăminte. Eu îl mai văzusem înainte pe Amon. Îl văzusem la sărbătoarea de primăvară, când era purtat în barca de aur, şi am văzut atunci mulţimea care se arunca la pământ în faţa lui. Îl mai văzusem şi când Nilul se revărsa, cum naviga pe lacul sacru în barca lui din lemn de cedru. Dar, biet copil, eu nu-l mai văzusem niciodată atât de aproape şi îmbrăcămintea lui roşie nu mă impresionase niciodată atât de mult ca atunci, la lumina palidă a lămpilor, în liniştea aceea absolută a sanctuarului. Culoarea roşie era doar pentru zei şi eu am simţit, pe când priveam figura lui maiestuoasă, că mă sufoc şi că greutatea dalelor de piatră din Templu îmi apasă pieptul.

Vegheaţi şi rugaţi-vă în faţa vălului, ne-a spus preotul ţinându-se bine de văl, fiindcă nu mai avea siguranţă în picioare de beat ce era. S-ar putea ca Amon să vă cheme, fiindcă el are obiceiul să se arate viitorilor preoţi, să-i cheme pe nume şi să le vorbească, dacă el îi consideră demni de acest lucru.

El a făcut repede cu mâna semnul sacru, a murmurat numele divine ale lui Amon, şi-a descleştat mâna şi a lăsat să cadă vălul la loc, apoi s-a străduit să se încline în faţa lui Amon şi să-şi coboare mâinile la nivelul genunchilor.

După aceea, el a plecat şi ne-a lăsat pe noi, cei şapte, în întunericul sanctuarului. Toţi eram cu picioarele goale şi ne temeam că vom îngheţa din cauza frigului care venea de la dalele de piatră. Dar, după ce el a plecat, Moise a scos la iveală o lampă, pe care o dosise până atunci sub veşminte, iar Ahmose s-a dus, cu sânge rece, şi a aprins-o, fără nici o ezitare, de la focul sacru al lui Amon, aşa că în jurul nostru s-a făcut lumină.

Am fi cam nebuni dacă am sta în întuneric, a spus Moise şi toţi am fost de aceeaşi părere, chiar dacă, într-un fel, tot ne temeam puţin. Ahmose a scos apoi pâine şi carne, iar Mata şi Nefru au început să dănţuiască pe pardoseala de piatră strigând atât de tare, că răsuna sala templului. După ce a mâncat. Ahmose şi-a înfăşurat strâns veşmântul pe el şi s-a întins pe dalele de piatră înjurând. Nu mult timp după aceea, Sinufer şi Nefru i-au urmat exemplul şi s-au întins şi ei lângă el, fiindcă sperau că, dormind alături, le va fi mai cald.

Eu eram atât de tânăr şi de naiv şi am vegheat, chiar dacă ştiam bine că preotul nu va veni să ne controleze, fiindcă primise în dar de la Metufer o oală cu vin şi că-l invitase pe Metufer în camera lui împreună cu alţi doi viitori preoţi, fii de nobili, bineînţeles. Eu am vegheat, chiar dacă ştiam din povestirile altora că, în timpul de dinaintea ungerii ca preot, există obiceiul secret ca toată lumea să mănânce, să se distreze şi să doarmă. Mata a început, apoi, să povestească despre templul zeiţei Sekhmet, cea cu cap de leoaică, unde fiicele zeieşti ale lui Amon obişnuiau să li se arate faraonilor după bătălie şi să-i îmbrăţişeze. Acest templu se afla în spatele Marelui Templu al lui Amon, dar cum nu mai fuseseră de mult războaie, nu mai era folosit. Zeci de ani, nici un faraon nu mai trecuse pe acolo şi iarba începuse deja să crească printre dalele de piatră ale curţii templului. Şi Mata a mai spus că nu ar avea nimic împotrivă dacă vreo câteva zeiţe în pielea goală l-ar lua în braţe, chiar în acel moment. Nefru învârtea nişte zaruri în mână, regreta şi-şi blestema slăbiciunea de a nu fi fost suficient de deştept ca să ia vin cu el. Mai târziu, s-au culcat şi el, aşa că eu am fost singurul care a stat de veghe.

Noaptea mea de veghe a fost lungă şi, pe când ceilalţi dormeau, am fost cuprins de o dorinţă profundă de a mă reculege. Eram atât de tânăr şi mă gândeam că, dacă m-am păstrat curat, am postit şi am respectat toate recomandările vechi, poate că voi avea norocul ca Amon să mi se arate şi mie. Repetam în şoaptă numele lui sacre şi ascultam cu simţurile încordate fiecare zgomot, dar templul era gol şi rece. Când era aproape dimineaţă, perdeaua sacră a început să se mişte, probabil de la curenţii de aer, dar nimic mai mult nu s-a întâmplat. Apoi, când lumina a început să pătrundă în Templu, am stins lampa şi o decepţie de nedescris m-a cuprins şi i-am trezit pe colegii mei. Soldaţii au sunat din trâmbiţe, paznicii s-au schimbat între ei pe ziduri şi în curtea Templului a început să se facă simţită mişcarea, ca un depărtat zgomot de apă adusă de vânt, aşa că am ştiut că ziua şi munca începuseră deja în Templu. La urmă a sosit şi preotul, în graba mare, iar spre uimirea mea, era însoţit de Metufer. Dinspre amândoi venea o puternică duhoare de vin şi ei se ţineau de mână, iar preotul bălăngănea şi zdrăngănea cheile lăzii cu podoabe sacre şi repeta, ajutat de Metufer, înainte de a ne fi salutat pe noi, cuvintele sacre.

Mata, Moise, Bek, Sinufer, Nefru, Ahmose şi Sinuhe, a spus preotul, aţi vegheat şi v-aţi rugat aşa după cum spune ordinul? Oare meritaţi să fiţi numiţi preoţi?

Am vegheat şi ne-am rugat, am răspuns noi într-un glas.

Oare vi s-a arătat vouă Amon? a întrebat preotul plimbându-şi ochii ca să ne privească pe fiecare, după care a râgâit puternic.

Ne-am uitat unul la altul şi toţi am avut o ezitare. Într-un sfârşii Moise a spus cu o jumătate de glas:

El mi s-a arătat.

Apoi, unul după altul, toţi colegii mei au spus: „El mi s-a arătat”. Iar ultimul a spus cu o voce plină de siguranţă: „Într-adevăr, El mi s-a arătat” şi l-a privit insolent pe preot drept în ochi. Numai eu nu am spus nimic şi am simţit cum o gheară îmi strânge inima, fiindcă, după cum gândeam eu atunci, spusele colegilor mei erau o insultă pentru zei. Apoi, cu nesimţire, Metufer a spus:

Şi eu am vegheat toată noaptea şi m-am rugat pentru a-mi merita rangul de preot, chiar dacă eu nu am stat numai aici, fiindcă am mai avut şi alte lucruri de făcut. Şi mie mi s-a arătat Amon, fapt pe care preotul îl poate confirma, şi forma lui era asemănătoare unei mari amfore de vin şi ei mi-a spus numeroase lucruri sacre, pe care nu vi le pot spune vouă, cuvintele lui erau limpezi cum este vinul în gură, aşa că nu mă mai săturam să le ascult şi le-am ascultat cu un interes din ce în ce mai mare, până s-a făcut dimineaţă.

Auzind vorbele lui Metufer, Moise a prins curaj şi a spus:

Mie mi s-a arătat Amon sub forma lui Horus, fiul lui, şi şoimul mi s-a aşezat o clipă pe creştetul capului şi mi-a spus: „Fii binecuvântat, Moise, fie binecuvântată familia ta, fie binecuvântată munca ta, să locuieşti într-o casă cu două porţi şi să porunceşti multor slujitori”. Aşa a spus.

După aceea, toţi ceilalţi s-au grăbit să povestească despre forma în care le-a apărut Amon şi despre cum le-a vorbit şi au pus ei atâta zel pe când povesteau, încât nu mai aveau răbdare şi vorbeau mai mulţi în acelaşi timp, iar preotul asculta mulţumit râzând şi scuturând din cap. Eu nu ştiu dacă ei îşi vor fi povestit visele lor sau dacă vor fi minţit. Ceea ce ştiu este că eu stăteam trist şi abătut şi că eram singurul care nu spusese nimic. La sfârşit, după ce toţi au terminat de vorbit, preotul s-a întors spre mine şi, încreţindu-şi fruntea, mi-a spus cu severitate:

Dar tu, Sinuhe, nu ai nimic important de spus? Oare ţie cerescul Amon nu ţi s-a arătat sub nici o formă? El poate lua nenumărate înfăţişări. Oare nu l-ai văzut nici măcar sub formă de şoricel? Nu pot crede că tu nu l-ai văzut deloc.

Promovarea mea pentru Casa Vieţii era pusă sub semnul întrebării. Am rostit cu curaj:

— Dimineaţa, foarte devreme, am văzut mişcându-se vălul din faţa lui Amon, dar Amon nici nu mi s-a arătat, nici nu mi-a vorbit.

După ce am rostit aceste cuvinte, toţi au izbucnit în râs şi cel mai tare râdea Metufer, care-şi lovea şi genunchii cu mâinile.

Asta-i tâmpit, i-a spus el preotului, după care, trăgându-l de mâneca murdară de vin şi uitându-se fix la mine, i-a şoptit ceva.

Preotul m-a privit cu asprime şi mi-a spus:

Dacă nu ai auzit glasul lui Amon, nu te voi putea promova în rândul preoţilor. Dar acest lucru se poate drege repede, fiindcă eşti un tânăr plin de credinţă şi intenţiile tale au fost bune.

După ce a spus aceste vorbe, el a dispărut din faţa noastră retrăgându-se în spatele sanctuarului. Metufer s-a apropiat de mine şi, după ce s-a uitat la expresia nefericită a feţei mele, mi-a zâmbit prietenos şi mi-a spus:

Nu-ţi fie teamă!

După puţin timp, toţi ne-am speriat, fiindcă în obscuritatea sălii a răsunat un glas, care nu era asemenea glasului omenesc şi venea din toată părţile, din tavan, din pereţi şi dintre stâlpi, aşa că toţi ne-am rotit privirile neînţelegând de unde venea. Glasul a spus:

Sinuhe. Sinuhe, adormitule, unde eşti? Vino repede înaintea feţei mele şi închină-te mie, fiindcă sunt grăbit şi nu te pot aştepta toată ziua.

Metufer m-a împins aproape de văl şi m-a apăsat silindu-mă să îngenunchez şi să mă prosternez în faţa vălului ca şi cum m-aş fi închinat în faţa unui zeu sau în faţa faraonului. Dar când mi-am ridicat capul, am văzut că sanctuarul era puternic luminat şi că prin transparenţa voalului toate erau clare şi mi s-a părut că vocea venea din gura statuii lui Amon.

Sinuhe, Sinuhe, eşti un porc şi un pavian, a spus glasul. Oare ai fost beat de somn când te-am strigat? Ai merita să fii vârât într-o fântână cu noroi, unde să mănânci noroi toată viaţa, dar fiindcă eşti tânăr, te iert, chiar dacă eşti prost, leneş şi murdar. Eu îi iert şi îi binecuvântez pe toţi cei care cred în mine, iar pe cei care nu-mi sunt credincioşi, îi arunc în abisul infernului.

În continuare, pe aceiaşi ton, m-a insultat, m-a înjurat şi a urlat la mine. Dacă nu îmi amintesc vorbele pe care mi le-a mai spus, este, poate, fiindcă am vrut să le uit, atât de multă umilinţă şi amărăciune am simţit atunci când am înţeles că vocea aceea supranaturală nu era decât vocea preotului şi, după ce am înţeles, acest lucru m-a uimit şi mi-a produs oroare şi nici nu am mai putut înţelege tot ceea ce a spus, am rămas întins în faţa chipului lui Amon, chiar şi după ce vocea nu s-a mai auzit. Preotul a revenit şi mi-a tras o lovitură cu piciorul; atunci m-am ridicat, iar colegii mei au început, în grabă, să schimbe mirodeniile din interiorul sanctuarului, uleiurile parfumate, podoabele şi veşmintele lui Amon.

Munca era împărţită şi fiecare avea ceva de făcut, dar nu-mi mai amintesc decât de ceea ce eu însumi am făcut. Am adus de pe coridor un vas cu apă sacră şi prosoape curate pentru ca zeul să fie spălat pe faţă, pe mâini şi pe picioare. Dar când m-am întors, am văzut cum preotul mai întâi a împroşcat salivă pe faţa lui Amon, după care i-a lustruit faţa cu mâneca murdară a veşmântului lui. Apoi, cum Moise şi Nefru i-au vopsit buzele, obrajii şi sprâncenele, cum Metufer l-a uns cu ulei şi cum a atins cu uleiul sacru faţa unsuroasă a preotului, ba chiar şi propria lui faţă. La urmă, statuia a fost dezbrăcată, spălată şi ştearsă, ca şi cum mai înainte şi-ar fi făcut nevoile, i s-a uns sexul cu ulei sacru, i s-au înfăşurat veşmintele de dedesubt, i s-au acoperit umerii şi mâinile, iar apoi i s-a pus veşmântul plisat, fiecare pliu fiind netezit în parte. După ce s-au petrecut toate aceste operaţii, preotul ne-a poruncit să luăm vechile veşminte, prosoapele şi apa, care trebuiau păstrate, fiindcă totul urma a fi vândut. În fiecare zi, în curtea Templului veşmintele lui Amon şi prosoapele cu care a fost şters, tăiate în bucăţele, se vindeau drumeţilor care voiau să aibă noroc. Apa se vindea bolnavilor cu eczeme care, în felul acesta, sperau să se însănătoşească.

Eram liberi şi am mers în curtea Templului, unde era o căldură înăbuşitoare şi mie mi-a fost atât de rău încât am vomitat, deşi nu mâncasem nimic de câteva zile. Aveam un gol în stomac, la fel de goale îmi erau inima şi capul şi de atunci înainte nu am mai crezut niciodată în zei. Când s-a sfârşit acea săptămână, capul mi-a fost uns cu ulei sacru, am obţinut numele de preot al lui Amon, am depus jurământul casei preoţilor şi mi s-a înmânat un papirus, care atesta acest lucru. Pe certificat era sigiliul marelui Templu al lui Amon şi numele meu şi era înscris şi dreptul de a studia în Casa Vieţii.

Aşa am intrat Moise, Bek şi cu mine în Casa Vieţii. Porţile Casei Vieţii s-au deschis şi pentru mine, iar numele meu a fost scris în Cartea Vieţii, la fel după cum numele tatălui meu Senmut fusese înscris mai înainte de mine şi cum numele bunicului fusese înscris mai înainte de el. Dar după aceea, eu nu am mai fost niciodată fericit.

În Casa Vieţii din marele Templu al lui Amon, învăţătura era supravegheată de cei mai renumiţi medici regali, fiecare dintre ei având propria specialitate. Dar pe acei medici i-am văzut rar, fiindcă ei aveau un număr mare de pacienţi bogaţi pe care preferau să-i îngrijească, cărora le preparau continuu leacuri şi remedii, fiindcă de la ei primeau imens de multe daruri. Aceşti medici regali locuiau în marile case din afara oraşului. Numai atunci când în Casa Vieţii sosea vreun bolnav ale cărui suferinţe îi deconcertau pe medicii permanenţi, care nu ştiau ce ar putea face pentru a-i vindeca, apărea medicul regal care, etalându-şi măiestria, prezenta elevilor ceea ce era mai bun din arta lui. Atunci, întru slava lui Amon, până şi un bolnav sărac se putea bucura de îngrijirile unui medic regal.

De obicei, bolnavii care ajungeau la Casa Vieţii aduceau daruri pe măsura posibilităţilor pe care le aveau, dar cum, de cele mai multe ori, veneau cu recomandarea vreunui medic din oraş, care atesta că un medic obişnuit nu poate să vindece boala de care sufereau, ei nu aveau nici un dar, fiindcă erau săraci. Toate aceste lucruri erau frumoase şi drepte, dar cu toate astea, nu mi-aş fi dorit să fiu în pielea bolnavului sărac, fiindcă pe săraci erau încercate toate tratamentele necunoscute, iar viitorii medici îşi puteau exersa abilitatea pe ei. Aceşti bolnavi nu erau scutiţi de dureri îngrozitoare şi de multe ori mureau, fiindcă toate leacurile noi erau încercate pe ei, cleştele, cuţitele şi focul le provocau dureri de nedescris, fiindcă niciodată, înainte de vreo intervenţie chirurgicală, nu li se administra vreun anestezic. De aceea, foarte des, din anticamerele Casei Vieţii, unde erau trataţi bolnavii săraci, se auzeau plânsul jalnic şi urletele disperate ale pacienţilor.

Pentru a ajunge la cunoaşterea temeinică a artei medicale era nevoie de multă învăţătură şi de multă practică. Noi trebuia să învăţăm utilizarea leacurilor şi remediilor cunoscute, să învăţăm cum să culegem plantele la timpul cuvenit, cum să le uscăm sau cum să extragem uleiurile din ele, să ştim să preparăm noi înşine leacurile. Şi eu, ca şi mulţi alţi colegi, bombăneam împotriva acestei învăţături, fiindcă nu înţelegeam ce-am fi putut câştiga din această cunoaştere, fiindcă scriind doar o reţetă medicală, puteai obţine de la Casa Vieţii toate leacurile cunoscute şi în dozele necesare. Totuşi, mie, aşa cum voi ajunge să povestesc, această învăţătură mi-a fost de mare folos mai târziu.

Trebuia să învăţăm denumirea fiecărei părţi a corpului omenesc, principiile vitale şi scopul diferitelor organe. Trebuia să învăţăm folosirea cuţitului şi a cleştelui de extras dinţi, dar, mai înainte de toate, trebuia să ne obişnuim mâinile ca să simtă durerea omului bolnav care, traversând cavităţile, ajungea în piele, şi să citim din ochii celui bolnav boala de care este dominat. Trebuia să învăţăm să îngrijim femeile care urmau să nască, pentru care ajutorul moaşelor nu era suficient. Trebuia să învăţăm a face distincţie între o suferinţă mai mică sau una mai mare, precum şi între o suferinţă trupească şi o suferinţă sufletească. Trebuia să ştim să eliminăm neadevărurile din spusele bolnavului şi, plecând de la informaţiile pe care le aflam de la bolnav, să ne punem întrebările care să ne conducă până la adevărata simptomatologie a bolii.

Este uşor de înţeles că, pe măsură ce progresam mai mult cu învăţătura, simţeam şi mai mult cât de puţin ştiu. Probabil că medic adevărat este doar acela care poate admite cu modestie în faţa lui însuşi că, în realitate, nu ştie nimic. Toate aceste lucruri nu pot fi spuse profanilor, fiindcă este important ca aceştia să creadă în medic. Încrederea în ştiinţa medicului este, de fapt, baza întregului tratament care trebuie construit. De aceea, medicul nu trebuie să greşească niciodată, deoarece, comiţând o eroare, îşi pierde reputaţia şi diminuează încrederea pe care o au oamenii chiar şi faţă de ceilalţi medici. De aceea, în casele celor bogaţi, unde, câteodată, după primul medic mai sunt solicitaţi încă doi sau trei alţi medici, nu este prea comod să conteşti calitatea primului medic şi, din acest motiv, colegii lui de breaslă îi acoperă greşeala, pentru a împiedica astfel ca, de la această greşeală, dezonoarea să se răsfrângă asupra întregii tagme a medicilor. De aceea se şi spune că medicii îşi îngroapă împreună bolnavii.

Dar toate aceste lucruri încă nu le cunoşteam. Trăiam în Casa Vieţii plin de respect faţă de ştiinţa medicală şi de încredere că de acolo voi aduna toată înţelepciunea şi că voi dobândi calităţile care mă vor putea face renumit. Primele săptămâni petrecute în Casa Vieţii, au fost grele, fiindcă ultimii care sosesc sunt slujitorii tuturor celorlalţi şi nu există treabă de făcut, fie ea şi cea mai neînsemnată, pentru care să nu existe cineva care să îţi comande. Pentru început, elevii trebuiau să înveţe noţiunile de igienă şi să se obişnuiască cu ideea că nici un lucru nu este atât de murdar încât să-l împiedice pe el să-l execute, să nu aibă repulsie faţă de boală şi faţă de bolnavi. Toţi se deprindeau destul de repede cu aceste lucruri şi, până şi în vis, oricare ştia că prin purificare în foc cuţitul devine curat, că îmbrăcămintea se purifică cu leşie şi prin fierbere în apă. Cum despre aceste lucruri există cărţi cu recomandări precise, nu are rost să le povestesc aici. Am să povestesc numai despre acele lucruri pe care eu le-am auzit, le-am văzut şi despre care nu este scris nicăieri.

După lunga perioadă de examene, a venit şi vremea când, după purificarea rituală, am fost îmbrăcat cu veşminte albe pentru a merge în sala unde se extrăgeau dinţi unor bărbaţi viguroşi, unde se pansau răni, se curăţau abcese şi se legau membre fracturate. Aici nu a fost nimic nou pentru mine şi, urmare a cunoştinţelor pe care le dobândisem de la tatăl meu, am ajuns în scurt timp să-i învăţ şi să-i îndrum eu pe alţii. Câteodată primeam chiar şi daruri, dar le dădeam, de obicei, medicilor îndrumători. Atunci mi-am gravat numele, Sinuhe, pe piatra verde a inelului pe care mi-l dăruise Nefernefernefer şi o puteam folosi ca pecete pe ordonanţele medicale.

Încetul cu încetul, am început să fiu util şi am ajuns să asigur garda bolnavilor în sala unde se odihneau bolnavii incurabili, unde puteam urmări tratamentele curente pe care medicii le aplicau pacienţilor şi operaţiile în urma cărora, de obicei, zece bolnavi mureau şi doar unul se vindeca. Am înţeles că medicii nu aveau de ce să se teamă dacă un bolnav murea şi că, de multe ori, bolnavii aşteptau moartea ca pe un prieten şi pe feţele multor muribunzi am observat că era mai multă fericire decât în toate zilele vieţii lor de oameni săraci. Totuşi, mult timp am fost orb şi surd în Casa Vieţii, până când a venit ziua în care m-am trezit şi a fost la fel ca atunci când eram copil la şcoala lui Oneh şi imaginile cuvintelor şi literelor au prins viaţă în faţa mea. Într-o clipă, ceva mi-a deschis ochii şi m-am trezit ca dintr-un vis minunat, ceva care mi-a răvăşit mintea Mă întrebam pe mine însumi: „De ce?”, fiindcă în faţa oricărei adevărate cunoaşteri exista cheia de care ignoranţa se teme, întrebarea: „De ce?”. Această întrebare este mai viguroasă decât bastonul de trestie al zeului Thot, mai puternică decât scrisul dăltuit în piatră.

Lucrurile s-au petrecut astfel: o oarecare femeie măritată, care nu avea copii şi care se credea ea însăşi stearpă, fiindcă trebuie să fi avut deja vreo patruzeci de ani, înspăimântată şi alarmată, fiindcă perioada ei lunară încetase, a venit la Casa Vieţii. Ea presupunea că spirite rele încercau să-i otrăvească trupul. În conformitate cu recomandările textelor vechi, am luat grăunţe de orz şi le-am pus în pământ. Am udat cu apa din Nil o parte dintre grăunţe, iar cealaltă parte am udat-o cu apă din trupul femeii. Am expus pământul la căldura soarelui şi i-am poruncit femeii să se întoarcă într-una din zilele următoare. Ea s-a întors când deja răsadurile crescuseră; cele udate cu apa din Nil erau mici, în timp ce celelalte crescuseră cu furie. Deci, ceea ce era scris în textele vechi era adevărat. Eu însumi uimit, i-am spus femeii:

— Bucură-te, femeie, fiindcă Amon, cu bunătatea lui, te-a binecuvântat şi vei avea un copil, la fel ca şi alte femei binecuvântate de Amon.

Biata femeie plângea de fericire şi mi-a dăruit o brăţară de argint, care cântărea doi debeni, fiindcă ea de multă vreme îşi pierduse orice speranţă că ar putea avea un copil. Şi, plină de încredere în mine, m-a întrebat: „Va fi băiat?”, pentru că presupunea că eu ştiu totul. Iar eu, cu curaj, am privit-o în ochi şi i-am spus: „Va fi băiat”, fiindcă şansele erau egale şi fiindcă, în acea vreme, mie îmi mergea bine în tot ceea ce făceam. Femeia s-a bucurat încă şi mai mult şi mi-a dat drept răsplată o altă brăţară de aceeaşi valoare.

Dar după ce ea a plecat, m-am întrebat pe mine însumi: „Cum de este posibil ca grăunţele de orz să ştie ceva pe care nici un medic nu poate să-l cerceteze, să-l cunoască sau să-l vadă mai înainte ca semnele gravidităţii să poată fi percepute cu ochiul?” Mi-am făcut curaj şi m-am dus să-l întreb pe profesorul meu de ce este aşa, el s-a uitat la mine ca la un nebun şi mi-a spus doar atât:

Aşa este scris!

Dar pentru mine, acesta nu a fost nici un fel de răspuns la întrebarea „de ce?”. Mi-am mai făcut încă o dată curaj şi l-am întrebat pe medicul regal din Casa Naşterilor de ce este aşa. El mi-a spus:

Amon este regele tuturor zeilor. El poate vedea sămânţa care a pătruns în uterul femeii. Dacă el permite ca sămânţa să rodească, de ce nu ar permite bobului de orz să încolţească din pământul stropit cu apa roditoare din trupul femeii?

El s-a uitat la mine ca la un prostănac, dar pentru mine ceea ce el a spus nu a fost un răspuns la întrebarea mea. Astfel mi s-a deschis ochii şi am văzut că medicii din Casa Vieţii cunoşteau doar cele scrise şi transmise de la o generaţie la alta, nimic mai mult. Dacă am întrebat de ce rănile corozive se cauterizează în timp ce rănile obişnuite se ung şi se pansează, de ce mucegaiul şi pânza de păianjen vindecă abcesele, mi s-a răspuns invariabil: „Aşa s-a făcut dintotdeauna”. În toate scrierile sunt recomandate o sută optzeci şi două de moduri de folosire a cuţitului pentru incizii şi tăieturi. În funcţie de experienţa şi de măiestria medicului, ele pot fi executate mai bine sau mai prost, mai repede sau mai încet, pot produce dureri mai mari sau mai mici pacientului, dar de ce, niciodată, nimeni nu se poate abate de la aceste recomandări descrise în cărţi, nu ştiu.

Erau bolnavi care slăbeau şi al căror chip devenea alb ca de ceară şi medicii nu puteau stabili despre ce boală este vorba sau ce leziuni provoacă aceste transformări. Totuşi, unii dintre aceşti oameni se puteau vindeca dacă mâncau ficat crud de la animalele sacrificate în templul lui Amon, care, de altfel, costă foarte scump, dar de ce se întâmpla aşa, nu i se putea pune nimănui întrebarea. Erau oameni care acuzau dureri cumplite de stomac şi ale căror feţe şi mâini ardeau. Li se administrau leacuri pentru diminuarea durerilor şi diuretice. Unii se vindecau, iar alţii mureau, dar medicul nu ar fi putut ghici care se va vindeca sau care va muri cu burta umflată. De ce unii se vindecau? de ce unii mureau? nimeni nu se întreba şi nici nu avea voie să întrebe. Am observat destul de repede că întrebările pe care eu le adresam profesorilor mei nu duceau la nimic bun, atâta doar că mă alegeam cu dispreţul şi cu dezaprobarea lor şi ei mă evitau sau îmi vorbeau cu răceală şi cu duritate. De aceea, într-o bună zi, mi-am scos veşmântul alb, m-am spălat şi am plecat din Casa Vieţii. Aveam cu mine cele două brăţări de argint care cântăreau împreună patru debeni.

Am ieşit din Templu în miezul zilei şi aceasta nu mi se mai întâmplase de mulţi ani şi am rămas surprins cât de mult se schimbase Teba. Mergând de-a lungul drumului străjuit de sfincşii cu cap de berbec şi traversând pieţele, am văzut că peste tot domnea neliniştea şi că îmbrăcămintea oamenilor era mai scumpă şi mai luxoasă. Din tavernele şi din casele de distracţie ajungea pe stradă muzica zgomotoasă din Siria, la tot pasul auzeai cuvinte străine şi întâlneai sirieni şi negri bogaţi, care se amestecau cu obrăznicie printre grupurile de egipteni. Bogăţia şi puterea Egiptului erau fără margini şi, de sute de ani, nici un oraş al Egiptului nu fusese supus vreunui popor străin, iar bărbaţii aflaţi deja la mijlocul vieţii lor nici nu cunoscuseră vreun război. Că, într-adevăr, oamenii erau mai fericiţi, mă îndoiam, fiindcă fiecare privire era neliniştită şi fiecare om era grăbit, parcă fiecare aştepta ceva nou, fără a se putea bucura de momentul pe care îl trăia.

Mergeam pe străzile Tebei şi eram singur, iar inima îmi era plină de indignare şi de tristeţe. M-am dus acasă şi am văzut că tatăl meu, Senmut, îmbătrânise, că spinarea i se încovoiase şi că nici nu mai putea distinge semnele scrise pe hârtie. Am văzut că şi mama mea, Kipa, îmbătrânise şi gâfâia când mergea prin casă şi nu vorbea decât despre mormântul lor. Din economiile făcute, tata cumpărase pentru amândoi un mormânt în Oraşul Morţilor, în partea de vest a Nilului. Eu îl văzusem. Era zidit din cărămizi de argilă, un mormânt curat, pe ai cărui pereţi erau imagini şi inscripţii obişnuite. În vecinătatea mormântului şi de jur-împrejurul lui erau sute şi mii de morminte asemănătoare, pe care preoţii lui Amon le vindeau oamenilor respectabili şi prevăzători, care voiau să-şi asigure nemurirea. Spre a-i face plăcere mamei, eu le-am scris o Carte a Morţilor, pe care să o aibă în mormânt, pentru ca ei să nu se rătăcească în drumul cel lung; era scrisă fără nici o greşeală acea carte, admirabilă de frumos scrisă, cu toate că nu avea nici o imagine pictată, aşa cum sunt cărţile vândute în curtea Templului lui Amon.

Mama mi-a dat de mâncare, iar tata m-a întrebat cum îmi merge cu învăţătura, dar nu prea aveam ce să ne mai spunem unul altuia şi casa mi s-a părut străină, strada îmi era străină, chiar şi oamenii de pe stradă mi se păreau străini. De aceea, inima mi s-a întristat şi mai mult, dar mi-am amintit de Templul lui Ptah şi de Totmes, care îmi fusese prieten şi care urma sa ajungă artist. Şi mi-am spus: „Eu am în buzunar patru debeni de argint din care am putea să ne distrăm împreună şi să ne înveselim cu vin, fiindcă degeaba aştept, niciodată nu voi obţine vreun răspuns la întrebările mele”.

De aceea, mi-am luat rămas-bun de la părinţi spunându-le că eu trebuie să mă întorc la Casa Vieţii şi, aproape de apusul soarelui, am ajuns la Templul lui Ptah şi l-am întrebat pe paznic unde este şcoala de artă şi am intrat şi am întrebat de Totmes. Aşa am aflat că, încă de multă vreme, el fusese dat afară din şcoală. Cei pe care i-am întrebat aveau mâinile murdare de argilă şi ei au scuipat pe pământul din faţa mea când am rostit numele lui Totmes. Unul dintre ei mi-a spus:

Dacă îl cauţi pe Totmes, îl poţi găsi în vreo crâşmă sau în vreo casă de distracţie.

Al doilea mi-a spus:

Dacă auzi pe cineva înjurând zeii, cu siguranţă că Totmes este prin preajmă.

Iar al treilea a spus:

Pe acolo pe unde-i vreo încăierare şi se bat oamenii până se umplu de răni şi de cucuie, mai mult ca sigur că-l poţi întâlni pe prietenul tău Totmes.

Ei au scuipat pe jos în faţa mea, fiindcă spusesem că Totmes este prietenul meu, dar au făcut-o, fiindcă era şi profesorul lor acolo, însă când profesorul s-a întors cu spatele la noi, ei m-au îndrumat să merg la taverna numită „Ulciorul sirian”.

Am găsit destul de uşor cârciuma cu numele „Ulciorul sirian”. Se afla la graniţa dintre partea săracă şi partea bogată a oraşului, iar în textul scris pe uşă erau lăudate vinurile din podgoria lui Amon şi vinurile din port. În interior, pereţii erau pictaţi cu imagini vesele, în care pavianii dezmierdau dansatoarele şi ţapii cântau din fluiere. Pe podea erau aşezaţi nişte pictori, care desenau de zor, şi un bătrân care contempla trist cana de vin goală din faţa lui.

Sinuhe, 'tu-i roata lui de olar! a spus cineva, care s-a ridicat să mă salute, parcă nevenindu-i să creadă că mă aflu acolo.

L-am recunoscut pe Totmes, chiar dacă veşmintele îi erau murdare şi rupte, chiar dacă ochii lui erau înroşiţi, chiar dacă în frunte avea un cucui uriaş. Îmbătrânise, era slab, colţurile gurii lui erau ridate, cu toate că era încă atât de tânăr. Dar când s-a uitat la mine, am văzut că în ochii lui mai trăiau încă voiciunea şi bucuria contaminantă de odinioară. Iar când el şi-a ridicat capul şi şi-a apropiat obrazul de obrazul meu, am ştiut că suntem în continuare prieteni.

Inima mea este încărcată de amărăciune şi totul mi se pare zadarnic, am spus eu. Nimeni nu îmi dă vreun răspuns la întrebările care mă frământă. De aceea te-am căutat, ca să ne înveselim inimile cu vin.

Dar Totmes şi-a întors pe dos buzunarul şi mi-a arătat că nu are nici un ban cu care să cumpere vin.

Am patru debeni de argint, i-am spus eu cu mândrie.

Totmes a arătat cu mirare spre capul meu ras. Eu îl rădeam în continuare, fiindcă voiam ca lumea să ştie că sunt preot de rangul întâi. Dar acum, îmi părea rău că nu-mi lăsasem părul să crească. I-am răspuns ca să-l liniştesc:

Sunt medic, nu preot. Dar parcă am citit că aici se pot bea şi vinuri din port. Hai să vedem dacă sunt bune.

Spunând aceste vorbe, am zornăit brăţările de argint în mână şi cârciumarul a sosit repede lângă noi, s-a înclinat în faţa mea coborându-şi mâinile la nivelul genunchilor.

Am vinuri vechi din Sidon şi din Biblos, cărora încă nici nu le-am rupt sigiliul, îndulcite cu smirnă. Vă mai pot oferi, în cupe multicolore, vinuri amestecate, care te ameţesc ca surâsul unei fete frumoase şi care-ţi înveselesc inima.

El a vorbit pe nerăsuflate şi despre alte vinuri şi le-a enumerat de mai multe ori, dar eu am pierdut şirul vorbelor lui şi m-am uitat întrebător la Totmes, care în acea cârciumă era ca la el acasă. Totmes a comandat vinuri amestecate. După aceea a venit un sclav, care ne-a turnat apă pe mâini şi a adus o tavă cu seminţe de lotus prăjite, pe care a aşezat-o pe o măsuţă joasă în faţa noastră. Apoi a sosit cârciumarul cu cupele colorate. Totmes a ridicat cupa, a vărsat puţin vin din ea pe pământ şi a spus:

Pe toţi zeii protectori ai olarilor. Mânca-o-ar ciuma pe şcoala de arte cu profesorii ei cu tot.

După aceea, el a enumerat toţi profesorii pe care-i detesta mai mult. Eu i-am urmat exemplul şi, vărsând puţin vin din cupa mea, am spus:

În numele lui Amon, să navigheze veşnic în barca apelor infernale preoţii pântecoşi, crăpa-le-ar burţile şi roade-i-ar ciuma pe profesorii ignoranţi din Casa Vieţii.

Dar am spus-o în şoaptă, iar după aceea m-am uitat împrejur, nu cumva vreun vecin să-mi fi auzit cuvintele.

N-ai nici o teamă, m-a asigurat Totmes. Multe urechi de-ale lui Amon au fost deja retezate în crâşma aceasta, aşa că nimeni nu se mai omoară să asculte. Noi, cei care am naufragiat aici, suntem deja pierduţi. N-aş fi putut avea pâine şi bere, dacă nu m-aş fi apucat să desenez din imaginaţie pentru copiii oamenilor bogaţi.

El a desfăşurat un sul de papirus şi a început să-mi arate desenele şi pe mine m-a pufnit râsul, fiindcă pe hârtie era desenată o cetate luată cu asalt de şoareci. Zidurile cetăţii erau apărate de o pisică, care tremura de frică. Mai era un desen cu un hipopotam, care cânta în vârful unui copac, în timp ce un porumbel se căţăra cu greutate pe o scară sprijinită de trunchiul copacului.

Totmes s-a uitat la mine şi ochii lui căprui erau plini de bucurie. El a rulat papirusul şi nu mi-a mai venit să râd, fiindcă în desenul următor era un preot micuţ şi chel, care conducea la Templu un mare faraon, legat cu o funie, asemenea unui animal de jertfă. Mi-a mai arătat un desen în care un faraon mic se înclina în faţa unei statui gigantice a lui Amon. M-am uitat la el mirat, iar Totmes a clătinat din cap şi mi-a spus:

Nu-i corect? Chiar şi părinţii copiilor râd când privesc aceste desene, fiindcă sunt absurde. Este absurd că şoarecii atacă pisica şi de asemenea este de râs că preotul îl mână pe faraon ca pe un animal. Dar cei care înţeleg încep să reflecteze. De aceea, mie îmi este de ajuns pâinea şi berea, până când preoţii le vor porunci gardienilor să mă omoare, undeva, la vreun colţ de stradă. Altora, deja li s-a şi întâmplat aşa ceva.

Să bem, am spus eu, şi am băut vin, dar inima mea nu s-a înveselit. Oare eu greşesc când întreb „De ce?”, i-am spus eu.

Bineînţeles că greşeşti, a răspuns Totmes, fiindcă oamenii care îndrăznesc să întrebe „De ce?” nu vor avea nici casă, nici acoperiş, nici loc de înnoptat în ţara Kemi. Totul este la fel ca şi mai înainte, tu ştii acest lucru. Tremuram de fericire şi de mândrie când am intrat la şcoala de arte, îţi aduci aminte, Sinuhe? Eram ca însetatul care se apropie de un izvor. Eram ca flămândul căruia i se promite pâine. Şi am învăţat sârguincios multe lucruri. Am învăţat cum trebuie să deseneze un artist, cum trebuie ţinută dalta în mână, cum trebuie făcut modelul mai înainte de a aborda piatra, cum trebuie şlefuită piatra, cum se asamblează şi se combină pietrele colorate, cum se pictează alabastrul. Dar când am dorit să pornesc la treabă şi să modelez ceea ce visam, pentru a-mi bucura ochii, în faţa mea s-a ridicat un zid şi am fost pus să distrug şi să amestec argila pentru alte modelaje. Fiindcă mai înainte de toate, triumfă regulile. În artă sunt reguli, aşa după cum sunt în scriere şi cine se abate de la ele este un blestemat. De la începuturile timpurilor s-a precizat cum trebuie desenat un om în picioare şi cum trebuie desenat un om aşezat. De la începuturile timpurilor s-a precizat în ce fel îşi ridică picioarele calul şi cum trebuie să tragă căruţa un bou. De la începuturile timpurilor s-a precizat cum trebuie să lucreze un artist, iar cine face excepţie şi nu este în conformitate cu legile Templului este privat de piatră şi de daltă. O, Sinuhe, prietenul meu, şi eu am întrebat „De ce?”. De prea multe ori am întrebat „De ce?”. De aceea sunt aici, cu cucuie-n frunte.

Am băut vin şi gândurile-mi răvăşite s-au mai îndulcit şi inima mea s-a mai eliberat de chin, ca şi cum ar fi crăpat un abces, fiindcă nu mai eram singur. Totmes a mai spus:

Sinuhe, prietenul meu, noi ne-am născut într-o epocă ciudată. Toate sunt în mişcare şi în schimbare, ca lutul de pe masa olarului. Veşmintele se schimbă, cuvintele şi obiceiurile se schimbă şi oamenii nu mai cred în zei. Sinuhe, prietenul meu, probabil că noi ne-am născut când această lume a început să apună, fiindcă lumea este deja bătrână şi s-au scurs o mie, chiar două mii de ani, de când au fost construite piramidele. Când mă gândesc la asta, îmi vine să-mi strâng capul între mâini şi să plâng ca un copil.

Dar el nu a plâns şi noi am băut mai departe vinurile amestecate din cupele multicolore şi de fiecare dată când le umplea, cârciumarul „Ulciorului sirian” se înclina cu respect în faţa noastră. Din când în când, venea şi sclavul, care ne turna apă pe mâini. Inima mea devenise uşoară şi zglobie ca o rândunică primăvara şi aş fi vrut să recit poeme şi să îmbrăţişez pe toată lumea din jurul nostru.

Hai să mergem la un bordel, a spus Totmes râzând. Să ascultăm muzică şi să privim dansatoarele. Inimile noastre se vor înveseli, ne va trece dorinţa de a întreba şi chiar de cupa nu ne va mai fi plină, vom accepta mai uşor viaţa, aşa cum este.

Am plătit cu una dintre brăţările de argint şi i-am recomandat, râzând, cârciumarului:

Ai grijă să nu ruginească, fiindcă argintul încă mai este umed de la apa roditoare din trupul unei femei.

Această idee m-a distrat mult, chiar şi cârciumarul a râs din toată inima, apoi mi-a dat înapoi o grămadă de argint marcat, aşa că am putut să-l răsplătesc şi pe sclav cu argint. Sclavul s-a înclinat până la pământ în faţa mea, iar cârciumarul ne-a condus până afară şi mi-a recomandat să-mi mai amintesc de „Ulciorul sirian”. Şi mi-a mai spus că el cunoaşte destul de multe fete tinere, lipsite de orice fel de prejudecată, pe care ar putea să mi le prezinte şi la care se poate merge acasă, dar nu mai înainte de a cumpăra o oală de vin de la el. Dar Totmes a spus că până şi bunicul lui se culcase în tinereţe cu aceleaşi fete tinere din Siria, pe care mai degrabă ai putea să le numeşti bunici decât surori. Eram atât de puşi pe glumă, fiindcă vinul mi se urcase la cap.

Am umblat la nesfârşit de-a lungul străzilor Tebei, de mult nu mai era ziuă şi am învăţat să simt Teba, în care niciodată nu este noapte, fiindcă oamenii care se distrează fac să vibreze oraşul şi să sclipească de lumină noaptea ca şi ziua. În faţa caselor de distracţie ardeau torţe, iar pe stâlpii de la răscrucea drumurilor erau opaiţe care luminau. Sclavii alergau purtând litiere şi strigătele lor se amestecau cu muzica ce venea din interior şi cu vacarmul făcut de beţivi. Am intrat prin uşa cârciumii numite „Kuş” şi imediat am văzut negrii care loveau cu putere, ritmic, în tobe, cu pumnii sau cu baghete de lemn. Înfricoşătoarele sunete rezonante se auzeau nu numai împrejurul lor, ci până foarte departe. De pretutindeni te agasa muzica stridentă, care-ţi spărgea timpanele, dar ritmul era atrăgător şi-ţi înfierbânta sângele.

Eu nu mai intrasem niciodată până atunci într-o casă de distracţie şi îmi era puţin frică, dar Totmes m-a condus la locul numit „Pisica şi strugurii”. Era o casă mică şi curată, pe jos erau covoare moi, lumina avea o culoare galbenă plăcută, iar fetele erau frumoase şi aveau mâinile colorate în roşu. Ele loveau ritmic coardele instrumentelor sau cântau din flaute şi erau, după părerea mea, foarte frumoase. Când muzica s-a oprit, fetele s-au aşezat lângă noi şi mi-au cerut mie să le ofer vin, fiindcă, au spus ele, gâtul lor era uscat ca paiele de pe câmp. Muzica a început din nou şi două dansatoare goale au dansat cu multă măiestrie un dans lung şi complicat, iar eu am urmărit dansul cu mare interes. Ca medic, avusesem destule ocazii să văd femei goale, dar era pentru prima dată când vedeam sâni care săltau, pântece şi trupuri într-o mişcare atât de atrăgătoare.

Dar nu ştiu de ce, muzica mi-a readus tristeţea şi nostalgia după ceva neştiut. Apoi, o fată frumoasă m-a apucat de mână, s-a sprijinit de mine şi mi-a spus că ochii mei sunt plini de înţelepciune. Dar ochii ei nu erau verzi ca Nilul în zilele caniculare şi nici îmbrăcămintea ei nu avea transparenţa inului regal, chiar dacă lăsa să i se vadă bine pieptul. De aceea, am băut vin fără să o privesc în ochi şi nici nu mi-a dat inima ghes să-i spun „Sora mea” şi să-i cer să se distreze cu mine. Apoi, nu mai ştiu ce s-a mai întâmplat. Ceea ce îmi mai amintesc de la acea casă de distracţie este că, la sfârşit, un negru furios mi-a tras un picior în fund şi că m-am trezit aruncat în stradă, cu un cucui în frunte. Mi se întâmplase exact aşa cum mama mea, Kipa, prorocise. Şi am zăcut în colţul străzii, fără nici un ban în buzunar, cu veşmintele sfâşiate, cu un cucui în frunte, până când a apărut Totmes şi m-a ridicat. El m-a condus până la debarcader, unde am băut apă din Nil şi mi-am spălat capul, mâinile şi picioarele.

În dimineaţa aceea, m-am întors la Casa Vieţii cu ochii umflaţi, cu cucuiul din frunte, care mă durea, cu hainele murdare şi rupte şi fără nici cea mai mică dorinţă de a pune întrebarea „De ce?” Eu eram de gardă la secţia unde erau bolnavii de urechi şi surzii, aşa că m-am spălat repede şi mi-am pus îmbrăcămintea albă de medic pe mine şi m-am grăbit să ajung acolo. Dar pe când traversam coridorul, l-am întâlnit pe profesorul şi îndrumătorul meu, care, după ce s-a uitat mirat la faţa mea a început să-mi ţină un discurs, pe care-l ştiu pe de rost, fiindcă l-am mai întâlnit prin diverse cărţi.

— Ce-o să se aleagă de tine, a spus el, dacă umbli noaptea pe străzi şi bei vin fără nici o măsură? Unde-ai s-ajungi dacă-ţi pierzi timpul prin case de distracţie, spargi vase cu vin şi-i îngrozeşti pe oameni? Ce-o să se aleagă de tine dacă loveşti oamenii şi apoi fugi de gardieni?

Dar, după ce şi-a făcut datoria şi mi-a spus acele cuvinte, i-a venit lui însuşi să râdă de ceea ce a spus, a suspinat uşurat şi mi-a dat să beau un leac, care să-mi liniştească durerile de burtă. Apoi m-am simţit mai bine şi am înţeles că vinul şi casele de distracţie erau îngăduite elevilor care studiau la Casa Vieţii, dar că trebuia să renunţ să mai pun întrebări stânjenitoare profesorilor mei.

Astfel a intrat în sângele meu pasiunea Tebei şi au început să-mi placă mai mult nopţile decât zilele, mai mult lumina plăpândă a torţelor decât soarele zilei, mai mult tânguitoarea muzică siriană decât plânsul bolnavilor, mai mult şuşoteala fetelor frumoase decât semnele de pe hârtiile îngălbenite. Dar nimeni nu avea nimic să-mi reproşeze, fiindcă îmi făceam conştiincios munca în Casa Vieţii, pentru că mi-am trecut examenele şi nu mi-am pierdut abilitatea mâinilor. O astfel de viaţă, aşa cum o duceam eu, era admisă, fiindcă erau rari aceia care aveau casa lor şi care-şi puteau permite să se căsătorească în timpul studiilor. De aceea, profesorii mei m-au înţeles, iar în ce mă priveşte, aceasta a fost cea mai bună metodă pentru a-mi linişti mintea, a-mi calma trupul şi a-mi înveseli inima. Dar nu mă apropiasem încă de nici o femeie, chiar dacă presupuneam că ştiu cum că sânul lor nu arde ca focul.

Vremurile erau pline de nelinişte, iar marele faraon era bolnav. Odată, la sărbătoarea de toamnă, pe când îl purtau în litiera lui la Templu, i-am văzut şi eu faţa lui de bătrân şubrezit. Era acoperit cu aur şi pietre preţioase, nemişcat ca o statuie de zeu, iar capul lui era înclinat din cauza greutăţii dublei coroane. Era bolnav, medicii regali erau neputincioşi şi mulţimea vorbea în şoaptă că zilele lui sunt numărate şi că, foarte repede, prinţul moştenitor va deveni faraon. Dar prinţul moştenitor era încă foarte tânăr, de vârsta mea.

Cu toate că la templul lui Amon s-au adus numeroase jertfe şi preoţii s-au rugat cu ardoare, Amon nu a vrut să-şi ajute fiul, deşi Amenhotep al III-lea îi construise cel mai maiestuos templu din toate timpurile. Se mai spunea că faraonul era supărat pe toţi zeii Egiptului şi că trimisese un mesaj prin care l-a rugat pe regele din ţara Mitanni, care se află acolo unde curge fluviul Naharan, să-i ceară miraculoasei zeiţe Iştar din Ninive vindecarea lui. Dar lucrul acesta era o adevărată jignire pentru Amon şi nimeni nu îndrăznea să vorbească despre aceasta cu voce tare, nici în templu, nici în Casa Vieţii.

Statuia zeiţei Iştar a fost adusă la Teba şi i-am văzut şi eu pe preoţii zeiţei, transpiraţi, înveşmântaţi în mantii groase de lână, cu bărbi ondulate şi coafură ciudată, cum au purtat-o de-a lungul străzilor Tebei, însoţiţi de sunetele bizare ale instrumentelor din metal şi de duruitul surd al tamburinelor. Dar nici zeiţa unei ţări străine nu a putut să-l vindece pe faraon şi preoţii lui Amon s-au bucurat de aceasta, iar când apele Nilului au început să crească, la palat a fost invitat trepanatorul regal.

Nu l-am văzut niciodată până atunci pe Ptahor la Casa Vieţii, fiindcă trepanaţii se făceau rar şi pentru că nici eu nu eram chiar atât de avansat, spre a mi se permite să urmăresc operaţiile şi îngrijirea bolnavilor din sălile speciale. Ptahor fusese adus repede la pavilionul din Casa Vieţii. El s-a purificat în camera de purificare şi eu am încercat să-l văd cât mai de aproape. Chelia lui avansase mult, faţa îi era plină de zbârcituri, obrajii îi atârnau trist ca două pungi, de o parte şi alta a gurii lui de bătrân nemulţumit. El m-a recunoscut, mi-a zâmbit şi mi-a spus:

— Sinuhe, fiul lui Senmut, tu eşti? Eşti deja atât de avansat?

Şi mi-a întins o cutie din lemn negru de abanos, în care îşi ţinea instrumentele, şi mi-a ordonat să-l urmez. Aceasta a fost pentru mine o cinste nemeritată şi până şi un medic regal m-ar fi putut invidia şi eu am fost conştient de acest lucru.

Trebuie să probez siguranţa mâinilor mele, a spus Ptahor. Vom începe aici prin trepanaţia a două cranii, ca să vedem dacă merge bine treaba.

Ochii lui Ptahor erau urduroşi şi mâinile îi tremurau puţin. Ne-am dus în sala unde erau bolnavii incurabili, paralizaţii şi cei cu lovituri craniene. Ptahor a examinat câteva cranii şi a ales un bărbat bătrân, pentru care moartea ar fi putut fi o eliberare de suferinţă, şi un sclav puternic, care-şi pierduse vorbirea şi nu-şi mai putea mişca membrele după o încăierare pe stradă, unde fusese lovit cu o piatră în cap. El le-a administrat o băutură anestezică şi ei au fost duşi în sala de operaţie. Ptahor însuşi a purificat în foc instrumentele.

Sarcina mea a fost să le rad părul ambilor pacienţi cu un cuţit foarte bine ascuţit. După aceea, i-am curăţat bine, le-am spălat cu atenţie capul şi le-am uns pielea capului cu un balsam anestezic, aşa că Ptahor a putut începe operaţia. El a început prin a tăia de jur-împrejur pielea de pe capul bătrânului şi a o răsfrânge în ambele părţi, fără a se sinchisi deloc de sângele care curgea. Apoi, apucând instrumentul de trepanat, cu mişcări rapide a perforat craniul şi a ridicat bucata de os detaşată. Bătrânul a început să horcăie şi faţa lut a devenit vânătă.

Îmi tremură puţin mâna, a spus Ptahor. Cine-i mai tânăr să meargă şi să-mi aducă o cană de vin.

Cei care ne priveau erau profesorii de la Casa Vieţii şi medicii care se pregăteau să se specializeze în trepanaţii. După ce şi-a băut vinul, Ptahor a început să se ocupe de sclavul, care, deşi imobilizat, ne fixa cu o privire iritată, în ciuda anestezicului care-i fusese administrat. Ptahor a poruncit să fie legat mai puternic şi să-i fie fixat capul pe un suport în aşa fel încât să nu-l poată mişca. De data aceasta, Ptahor a tăiat cu mai multă atenţie pielea capului şi a evitat declanşarea hemoragiei. Venele marginale ale pielii tăiate au fost cauterizate şi curgerea sângelui a fost evitată cu ajutorul unei soluţii hemostatice. Acest lucru l-au făcut alţi medici, fiindcă Ptahor nu a vrut să-şi obosească mâinile. Adevărul este că în Casa Vieţii era, de obicei, un om hemostatic, un om incult, a cărui simplă prezenţă în vecinătatea bolnavului operat împiedica imediat hemoragia, dar Ptahor voise să facă o demonstraţie pentru cei care-l priveau şi, mai ales, să-l păstreze pentru faraon într-o formă bună pe omul hemostatic.

După ce a curăţat suprafaţa craniului, Ptahor a arătat tuturor locul unde osul intrase în interior. Folosind foreza, ferăstrăul şi pensa, el a detaşat din învelişul osos o bucată de os mare cât mâna şi ie-a arătat, după aceea, tuturor, pliurile albe ale creierului, care fuseseră inundate de sânge, acum coagulat. Cu o prudenţă deosebită, el a înlăturat, unul după altul, cheagurile de sânge şi a extras o aşchie de os, care pătrunsese în creier. Operaţia a durat mult timp, aşa că fiecare a putut vedea şi memoriza bine aspectul exterior al unui creier viu. După aceea, Ptahor a închis gaura cu o placă de argint, purificată în foc, care fusese, între timp, modelată după bucata de os detaşată şi pe care a fixat-o de învelişul osos cu nişte agrafe mici. După ce a cusut pielea capului şi a pansat rana, i-a spus sclavului, care îşi pierduse deja de multă vreme cunoştinţa:

Trezeşte-te, omule!

Sclavului i s-au desfăcut legăturile cu care era prins, i s-a turnat vin pe gât şi i s-a dat să miroasă un extract puternic. După puţin timp, el s-a ridicat şi a început să înjure. Era o minune şi cine nu a văzut cu ochii lui aşa ceva probabil că nici n-ar putea crede, fiindcă mai înainte de trepanaţie, omul acela nici nu putuse vorbi, nici nu-şi putuse mişca mâinile şi picioarele. De această dată, eu nu a trebuit să mă întreb „De ce?”, fiindcă Ptahor lămurise clar că osul lovit şi sângele care inundase creierul au produs simptomele care au putut fi văzute. Apoi, Ptahor a spus:

Dacă el nu moare în trei zile, poate fi considerat vindecat şi peste două săptămâni ar putea să-l întâlnească şi să-i tragă o bătaie zdravănă aceluia care l-a lovit cu piatra-n cap. Nu cred că va muri.

După aceea, el a mulţumit prietenos tuturor acelora care l-au ajutat şi a menţionat şi numele meu, deşi eu nu făcusem nimic altceva decât să-i dau instrumentele de care avea nevoie. Dar nu presimţisem deloc, atunci când Ptahor m-a desemnat pentru această treabă, că el urma să mă aleagă tot pe mine ca ajutor în palatul faraonului. Îi dădusem în mână instrumentele pentru două operaţii şi cu ocazia aceasta eram, într-un fel, mai specializat pentru o trepanaţie decât medicii regali. Dar eu nu înţelesesem acest lucru, de aceea am rămas cu gura căscată de mirare, când el a spus:

Cred că suntem deja pregătiţi să trepanăm craniul regal. Eşti gata, Sinuhe?

Aşa se face că am urcat alături de Ptahor în caleaşca regală, îmbrăcat cu veşmintele simple de medic. Omul hemostatic s-a mulţumit cu locul de pe oişte şi sclavii faraonului ne-au purtat repede până la debarcader, cu paşi bine măsuraţi, ca nu cumva litiera să balanseze. La debarcader ne aştepta barca regală cu vâslaşii cei mai buni şi am avut impresia că barca nu merge prin apă, ci zboară. De la debarcaderul faraonului, noi am fost purtaţi în grabă spre palatul de aur şi nu ne-am mirat de această grabă, fiindcă în Teba deja mărşăluiau soldaţii, porţile se închideau şi negustorii îşi strângeau mărfurile, le puneau în depozite şi apoi ferecau uşile şi ferestrele. Toată lumea ştia că marele faraon este pe moarte.