Cartea a noua „COADA CROCODILULUI”

Când m-am întors în Simyra, după trei ani, eram un bărbat matur şi cunoscusem deja şi bune, şi rele în multele ţări prin care hoinărisem. Vântul mării îmi risipise ceaţa şi ameţeala din cap, îmi limpezise ochii şi îmi întărise mâinile şi picioarele. Mâncam, beam şi mă comportam din nou ca şi ceilalţi oameni, dar nu vorbeam prea mult, fiindcă mă simţeam şi mai singur ca înainte. Singurătatea este privilegiul omului adult, toată lumea o ştie, numai că eu am fost singur din clipa în care m-am născut, când, într-o barcă de stuf, am călătorit singur pe Nil şi poate că nu a fost drept că, mai târziu, singurătatea mea a fost şi mai mare; totuşi, singurătatea mi-a fost casa şi refugiul din faţa tenebrelor. Stăteam aşezat la prova corăbiei, valurile verzi şi vântul îmi biciuiau gândurile deşarte şi o vedeam pe Minea, undeva, departe, în lumina lunii care se risipea în mare, şi-i auzeam râsul capricios, o vedeam cum dansa pe pământul argilos al Babilonului, îmbrăcată în veşmintele ei uşoare, tânără, zveltă şi unduitoare ca o trestie. Şi imaginea ei nu-mi mai provoca nici durere, nici teamă, era ca o beţie plăcută, imagine pe care o poţi întâlni numai câteodată, când te trezeşti dintr-un vis mai frumos decât realitatea N-aş fi vrut să mi se risipească din minte nici o clipă pe care o trăisem împreună cu ea, eram fericit că o întâlnisem, înţelegeam că, fără ea, viaţa mea ar fi fost incompletă. Pe lemnul rece al provei era pictat un chip de femeie. Mă simţeam încă puternic şi, din dorinţele mele de bărbat încă nu risipisem nimic; ştiam că voi căuta alte femei, fiindcă nopţile sunt prea reci pentru un bărbat singur. Dar credeam că toate acele alte femei vor fi ca lemnul pictat şi rece al corăbiei, că, strângându-le la piept în întunericul nopţii, o voi căuta mereu doar pe Minea, voi căuta ochii ei strălucitori în lumina lunii, voi căuta căldura coapselor ei mici, voi căuta mirosul de chiparos al trupului ei. Acolo, lângă prova corăbiei, care mă purta spre Simyra, mi-am luat rămas-bun de la Minea.

Călătoria noastră a fost dificilă, fiindcă vântul a început să fie violent şi corabia a încercat să evite vântul, care o zgâlţâia fără încetare, şi valurile înspăimântătoare, înalte cât munţii, care o izbeau. Pe Kaptah nu l-au ajutat amuletele vrăjite, nimic nu l-a mai ajutat atunci. Deşi şi-a strâns puternic, de mai multe ori, centura în jurul pântecelui, nici scarabeul nu l-a mai ajutat, nici faptul că a adus jertfe zeilor mării, preaslăvindu-le numele. El nu a mâncat nimic în timpul acelei călătorii şi şi-a blestemat continuu ziua în care se născuse pe acest pământ. Dar nu i-a mai fost frică că va muri, ca altădată, şi în starea jalnică în care era, s-a consolat la gândul că toate chinurile lui se vor sfârşi când va pune piciorul pe pământ, deşi de acest lucru s-ar fi îndoit, chiar de l-ar fi ştiut mai înainte, în prima noastră călătorie.

De aceea, când am ajuns la Simyra, s-a trântit la pământ şi a sărutat dalele de piatră ale debarcaderului, a plâns şi i-a jurat scarabeului că niciodată nu va mai pune piciorul pe vreo corabie. Şi eu am fost emoţionat când am revăzut colibele îngrămădite şi casele înalte ale Simyrei, cerşetorii zdrenţăroşi de la colţul străzilor, câinii morţi şi roiurile de muşte din jurul solzilor de peşte, fiindcă trăisem în Simyra doi ani şi acest oraş îmi era drag; în Simyra căpătasem încredere în mine şi în forţele mele, în Simyra vindecasem mulţi oameni.

Casa era la locul ei, dar uşile şi ferestrele fuseseră forţate şi toate lucrurile pe care nu le depusesem la casa de comerţ fuseseră furate. Şi dacă tot lipseam de atâta timp, vecinii transformaseră curtea casei mele într-un imens depozit de gunoaie şi-şi făceau şi nevoile acolo, aşa că în toată casa era un miros îngrozitor, şobolanii mişunau peste tot şi toate camerele erau pline de pânze de păianjen. Vecinii mei nu numai că nu au fost bucuroşi să mă revadă, dar mi-au întors şi spatele, şi-au zăvorât porţile şi au spus:

El este egiptean şi toate relele vin de la Egipt.

De aceea, am tras la un han şi a rămas în sarcina lui Kaptah să pună casa la punct. Pe urmă, m-am dus la casa de comerţ, unde-mi plasasem toată averea. După cei trei ani de călătorie mă întorsesem sărac şi pierdusem tot ceea ce câştigasem din practicarea artei mele de medic, pierdusem şi aurul pe care mi-l dăduse Horemheb, de fapt, cea mai mare parte din aur rămăsese în mâinile preoţilor Babilonului, din cauza Mineei.

Pentru bogaţii armatori din Simyra a fost o surpriză să mă vadă şi, de uimire, li s-au lungit nasurile şi şi-au scărpinat bărbile dese, fiindcă ei nu se mai îndoiau deja de mult că-mi moşteniseră averea, din moment ce nu dădusem semne de viaţă de atâta vreme. Totuşi, ei au fost corecţi şi au clarificat situaţia mea financiară: chiar dacă unele dintre corăbiile în care-mi investisem aurul naufragiaseră, altele îmi aduseseră câştiguri, aşa că, eram mai bogat decât atunci când plecasem din Simyra şi nu avea rost să-mi fac griji.

Prietenii proprietari de corăbii m-au invitat la ei, mi-au oferit vin şi prăjituri cu miere şi mi-au spus fără sfială:

Sinuhe, medicul nostru, tu eşti, fără îndoială, prietenul nostru, dar tu eşti egiptean şi chiar dacă în continuare facem cu plăcere comerţ cu Egiptul, nu mai dorim ca egiptenii să se instaleze aici, în Simyra, fiindcă mulţimea bombăneşte împotriva egiptenilor şi este sătulă de impozitele care i se impun pentru a i se plăti faraonului dările. Nu ştim de unde a început toată această furie împotriva Egiptului, dar egiptenii sunt loviţi cu pietre pe stradă, în templele lor sunt aruncate stârvuri de animale şi nici un om respectabil nu mai ţine să fie văzut în compania vreunui egiptean. Tu, Sinuhe, eşti prietenul nostru, te respectăm pentru marea ta măiestrie de medic şi niciodată nu vom putea uita miraculoasele vindecări pe care tu le-ai făcut. De aceea, îţi povestim despre această stare de lucruri şi te sfătuim ca să fii prudent şi să te păzeşti.

Vorbele lor m-au deconcertat, fiindcă înainte de a pleca din Simyra, sirienii se-ntreceau între ei în amabilitate şi prietenie faţă de egipteni şi-i invitau în casele lor şi, la fel ca în Teba, unde era imitată moda siriană, în Simyra, mulţi sirieni se îmbrăcau ca egiptenii. Cuvintele lor au fost confirmate de Kaptah, care a venit la han şi mi-a spus enervat:

— Nu ştiu ce duhuri rele le-au intrat în cur simyrienilor, că se poartă acum ca nişte câini turbaţi. Nici nu am apucat să spun două cuvinte-n egipteană, că m-au şi azvârlit din cârciuma unde intrasem, fiindcă aveam gâtul uscat ca praful, după toate necazurile prin care am trecut din cauza ta, stăpâne. Ei m-au dat afară când şi-au dat seama că sunt egiptean şi m-au înjurat, iar copiii de pe stradă au aruncat în mine cu baligă de măgar. După aceea, am fost mai înţelept şi, intrând într-o altă cârciumă – fiindcă, într-adevăr, gâtul îmi era uscat ca pielea de bou de pe tobă şi mi-era dor de berea siriană – n-am mai scos nici o vorbă, cu toate că mi-a fost foarte greu, fiindcă limba mea este ca un animal sprinten, care nu poate sta prea mult timp într-un singur loc. În orice caz, am fost înţelept, mi-am văzut de treabă, mi-am înecat necazul în bere fără să spun un cuvânt şi am ascultat atent ceea ce vorbeau alţii. Ei spuneau că Simyra a fost, pe vremuri, un oraş liber, care nu plătea tribut nimănui, şi că ei nu vor ca şi copiii lor să fie, încă de la naştere, sclavi faraonului. Dar şi alte oraşe ale Siriei cică au fost libere, de aceea, spuneau ei, cel mai înţelept lucru pe care-l au de făcut cei care iubesc libertatea şi s-au săturat să mai fie sclavi faraonului este să crape capetele tuturor egiptenilor şi să-i gonească din Siria. Poftim, astfel de nerozii vorbeau ei, deşi toată lumea ştie că Egiptul a ocupat Siria doar pentru binele ei şi că, nici cu prea mare lucru nu se-alege de pe urma ei şi că, dacă Egiptul nu i-ar proteja pe sirieni de ei înşişi, oraşele Siriei ar fi ca nişte pisici sălbatice, închise într-un sac, care se ceartă, se bat şi se sfâşie între ele, ceea ce nu-i de dorit pentru bunul mers al culturilor pământului, al creşterii vitelor şi al comerţului. Acest lucru, în Egipt, îl ştie şi-un copil care merge la şcoală şi chiar dacă eu însumi nu am fost la şcoală pe când eram copil, am aşteptat de multe ori în faţa porţilor şcolii pe îngrozitorul copil al primului meu stăpân, care mă lovea cu picioarele-n glezne şi mă-nţepa în locurile sensibile cu condeiul de scris. Dar n-are rost să-ţi povestesc acum despre acele nenorocite de vremuri. Acolo, în cârciumă, acei sirieni care vorbeau se făleau cu puterea lor şi povesteau despre o înţelegere dintre toate oraşele Siriei; până la urmă, mi s-a făcut scârbă să-i mai ascult şi, când stăpânul cârciumii era întors cu spatele, am şters-o de acolo, fără să plătesc berea pe care o consumasem, aşa de supărat am fost.

Nici n-a fost nevoie să mă plimb prea mult prin oraş ca să constat că tot ceea ce Kaptah îmi povestise era adevărat. Este drept că nimeni nu m-a deranjat cu nimic, fiindcă eram îmbrăcat în veşminte siriene, dar oamenii pe care-i cunoscusem altădată şi-au întors capul, să nu mă vadă, când m-am apropiat de ei, şi am văzut că alţi egipteni umblau în oraş însoţiţi de escortă. Cu toate acestea, unii sirieni nu se sfiau să le arunce-n cap cu fructe stricate şi cu peşte împuţit. Totuşi, mă gândeam că nu-i chiar atât de mare pericolul, că sirienii erau atât de furioşi doar din cauza noilor impozite percepute de Egipt şi că avea să le treacă repede acea furie, fiindcă Siria profita mai mult de pe urma Egiptului decât Egiptul de pe urma Siriei şi nu puteam crede că oraşele de coastă ale Siriei ar fi putut rezista prea mult fără grâul Egiptului.

De aceea, după ce casa a fost aranjată din nou, am primit acolo bolnavi şi i-am îngrijit şi i-am vindecat ca şi mai înainte, fiindcă suferinţa, boala şi durerea nu ţin seama de naţionalitatea medicului, ci doar de îndemânarea lui. Totuşi, de multe ori, pacienţii m-au înfruntat şi mi-au spus:

Spune şi tu, egipteanule, dacă este drept că Egiptul ridică de la noi impozite, profită de bunătatea noastră, se-ngraşă de pe urma sărăciei noastre şi ne suge sângele ca o lipitoare. Iar garnizoanele egiptene din oraşele noastre sunt ca o jignire pentru noi. Oare noi nu suntem în stare să menţinem ordinea în oraşele noastre? Oare noi nu suntem capabili să ne apărăm singuri de duşmani? Este nedrept că din cauza Egiptului noi nu avem dreptul să reconstruim zidurile de apărare ale oraşelor noastre şi să reparăm forturile, dacă noi înşine o dorim. Autorităţile noastre sunt capabile să guverneze Siria, nu este nevoie să-şi bage nasul şi Egiptul atunci când sunt încoronaţi prinţii noştri şi nici în judecăţile noastre. Pe Baal, fără egipteni, Siria ar fi prosperă şi înfloritoare. Egiptenii se abat asupra noastră ca lăcustele şi faraonul insistă să ne impună noul lui zeu, că până la urmă, scârbiţi, zeii noştri nu ne vor mai proteja.

Eu nu prea voiam să discut cu ei, dar nici nu mă puteam stăpâni, aşa că le spuneam tuturor:

Oare împotriva cui aţi vrea să construiţi ziduri şi fortificaţii dacă nu împotriva Egiptului? Adevărul este că, încă din timpul bunicilor părinţilor voştri, oraşul vostru a avut libertate deplină în interiorul zidurilor lui, dar a curs mult sânge şi aţi sărăcit din cauza numeroaselor războaie cu vecinii pe care-i urâţi în continuare, prinţii voştri au guvernat după bunul lor plac şi atât cei bogaţi, cât şi cei săraci au avut de suferit din cauza capriciilor lor. Acum, scuturile şi lăncile Egiptului vă protejează şi legile Egiptului garantează atât drepturile celor bogaţi, cât şi drepturile celor săraci.

Dar vorbele mele îi înfuriau, ochii li se tulburau de indignare, nasurile lor îşi schimbau culoarea şi ei îmi spuneau:

Toate legile Egiptului nu sunt mai bune decât o baligă şi zeii Egiptului ne dezgustă. Iar despre nedreptăţile şi violenţa de altădată a străbunilor noştri nu credem nimic, fiindcă toate poveştile astea au fost născocite de egipteni, pentru a-şi justifica prezenţa pe pământul nostru şi pentru a ne face să uităm de libertate; ei erau părinţii părinţilor noştri şi inima noastră ne spune că nedreptatea într-o ţară liberă este preferabilă dreptăţii într-o ţară de sclavi.

Le spuneam:

Nu se vede pe voi nimic care să ateste că aţi fi sclavi, dimpotrivă, vă îngrăşaţi bine şi singuri vă mândriţi că vă-mbogăţiţi, fiindcă egiptenii sunt proşti. Dacă aţi fi liberi, nu încape îndoială că v-aţi fura unul altuia corăbiile, v-aţi distruge unul altuia livezile de pomi fructiferi şi nici viaţa nu v-ar fi în siguranţă, când aţi dori să călătoriţi în interiorul Siriei voastre.

Ei refuzau să mă mai asculte, trânteau darurile în faţa mea şi plecau bombănind.

În inima ta, tot egiptean rămâi, spuneau ei, chiar dacă veşmintele tale sunt siriene. Fiecare egiptean este un opresor şi singurul egiptean bun este egipteanul mort.

Din cauza aceasta nu-mi mai plăcea în Simyra şi de aceea am început să-mi strâng averea şi să mă pregătesc de drum, fiindcă îi promisesem lui Horemheb că-l voi întâlni şi că-i voi povesti despre tot ceea ce am văzut prin ţările prin care am umblat. Voiam să mă întorc în Egipt, fiindcă inima mea era mai puternică decât capriciile minţii mele şi voiam să mai beau o dată din apa Nilului. Timpul trecea şi spiritele rele se mai calmaseră puţin în oraş, numai că, într-o dimineaţă, a fost găsit în port un soldat egiptean cu gâtul retezat; lumea s-a înspăimântat foarte mult de aceasta, s-a închis în case şi pacea s-a întors din nou în oraş. Dar autorităţile nu au reuşit să-l descopere pe criminal şi apoi a fost ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic şi vânzătorii şi-au deschis din nou uşile şi au devenit şi mai agresivi şi nu-i mai lăsau pe egipteni nici să meargă pe stradă. Egiptenii din Simyra erau nevoiţi să umble înarmaţi.

Într-o seară, pe când mă întorceam de Ia templul zeiţei Iştar, pe care îl frecventam din când în când, la fel ca însetatul care bea apă fără să se uite din ce fântână bea, de lângă zidurile templului s-au desprins nişte bărbaţi, care au spus:

Oare nu este acest bărbat un egiptean? Oare-i putem îngădui noi unui tăiat împrejur să se culce cu fecioarele noastre şi să ne spurce templul?

Le-am spus:

Fecioarele voastre, care, pe bună dreptate, ar merita să fie numite altfel, nu prea fac caz de naţionalitatea bărbatului cu care se culcă şi cântăresc fericirea pe care urmează să o ofere după aurul pe care acesta îl are în buzunar şi n-au de ce se plânge, fiindcă şi ele se distrează pe cinste, iar în ceea ce mă priveşte, mă duc la ele când am poftă.

Atunci, ei şi-au acoperit faţa cu veşmintele şi s-au aruncat asupra mea, m-au trântit la pământ şi mi-au lovit capul de zid de am crezut că voi muri. Dar, când au început să-mi scoată veşmintele de pe mine, ca să-mi arunce trupul în port, unul dintre ei m-a recunoscut şi a întrebat:

Oare nu eşti tu Sinuhe, medicul egiptean, prietenul lui Aziru?

Am confirmat că eu sunt Sinuhe şi i-am ameninţat că-i voi omorî şi că le voi arunca leşurile câinilor; mă durea capul îngrozitor şi eram atât de furios, încât uitasem că ar fi trebuit să-mi fie teamă. Şi ei m-au lăsat în pace, mi-au restituit veşmintele şi şi-au văzut de drum, având grijă să-şi acopere feţele şi n-am înţeles de ce, fiindcă nu erau dintre aceia care să se teamă de ameninţările unui om singur.

Câteva zile mai târziu, în faţa porţii mele s-a oprit un mesager şi am avut parte de un spectacol rar, fiindcă el era călare pe spinarea unui cal şi eu aşa ceva rar mai văzusem până atunci, fiindcă un egiptean nu s-ar urca niciodată pe spinarea unui cal, iar sirienii o fac cu rare ocazii; doar bandiţii necivilizaţi din deşert călăresc caii. Calul este un animal mare şi violent, care obişnuieşte să lovească cu picioarele şi să muşte, dacă cineva încearcă să i se suie pe spinare, spre deosebire de măgar, care se obişnuieşte cu orice. Şi chiar atunci când este înhămat la un car, calul este un animal periculos, doar soldaţii bine antrenaţi reuşesc să-l stăpânească şi-l liniştesc vârându-i degetele în nări. În orice caz, în faţa casei mele, bărbatul acela era pe spinarea unui cal înspăimântător, plin de spume, care necheza îngrozitor şi din gura căruia curgea sânge. După îmbrăcăminte, mi-am dat seama că bărbatul venea de undeva din munţi, unde sunt turmele de oi. Era foarte neliniştit. El a venit înspre mine atât de repede, încât abia a avut timp să se închine şi să-şi atingă fruntea cu mâna. După aceea, a urlat cu o voce îngrozită:

Porunceşte să ţi se aducă o litieră, medicule Sinuhe, şi urmează-mă repede, fiindcă vin din ţara amoriţilor şi regele Aziru m-a trimis să te caut şi să te aduc la el. Băiatul lui este bolnav, nimeni nu ştie ce are şi regele rage ca un leu în deşert şi-i rupe picioarele oricui se apropie de el. De aceea, ia-ţi lada cu leacuri şi urmează-mă repede, dacă nu, îţi retez capul cu cuţitul şi capul tău se va rostogoli apoi pe stradă ca o rodie.

Nu cred că regele tău are nevoie numai de capul meu, fiindcă, fără mâini, capul meu nu este în stare să vindece nimic, i-am spus eu. Însă, îţi dau iertare pentru cuvintele ameninţătoare pe care te-ai grăbit să mi le spui şi te voi urma, nu din cauza ameninţărilor tale, de care nu-mi este frică, ci pentru că regele Aziru îmi este prieten şi vreau să-l ajut.

L-am trimis pe Kaptah să-mi aducă o litieră şi l-am urmărit pe călăreţ cu inima plină de bucurie, fiindcă eram atât de singur şi mă bucuram că-l voi întâlni chiar şi pe Aziru, cel căruia îi aurisem dinţii. Dar mi-a trecut repede bucuria, fiindcă, după ce am ajuns la trecătoare, am fost instalat într-un car de război, tras de nişte cai sălbatici, care au alergat peste pietre şi peste munţi în aşa fel încât am crezut c-are să se rupă totul din mine şi de teamă ce mi-a fost, am urlat îngrozitor, iar mesagerului meu, care încă mai stătea pe spatele calului lui obosit, i-am dorit să cadă şi să-şi frângă gâtul. Dincolo de munţi, am fost aruncat cu lada mea cu tot într-un alt car, tras de nişte cai mai odihniţi, care fugeau nebuneşte încât nici n-am mai ştiut unde-mi sunt picioarele şi unde-mi este capul. Altceva n-am făcut decât să strig încontinuu vizitiului: „Tâlharule, banditule, canalie!” şi să-l lovesc cu pumnii în spate, când drumul era mai drept şi mă încumetam să-mi ridic braţele din car. Dar el nu s-a neliniştit din cauza mea şi a tras mai tare de hăţuri şi a îndemnat caii să gonească mai repede plesnindu-i cu biciul; carul aproape că sărea peste pietre şi eram sigur că până la urmă îi vor cădea roţile.

În felul acesta, drumul până în ţara amoriţilor nu a fost prea lung şi, mai înainte de a se întuneca, am ajuns într-un oraş care era înconjurat de ziduri înalte. Pe ziduri străjuiau soldaţi înarmaţi, porţile s-au deschis şi am traversat oraşul. Din toate părţile se auzeau numai răgete de măgari, ţipete de femei, scâncete de copii şi cum vizitiul nu se uita deloc pe unde mâna caii, au fost răsturnate multe coşuri de fructe şi sparte multe oale pe drum. Când m-am dat jos din car, nici nu am mai putut să merg, doar mă bălăngăneam pe picioare ca un om beat, aşa că vizitiul m-a sprijinit când am intrat în casa lui Aziru, iar un sclav mi-a dus lada cu instrumentele medicale şi leacurile.

Abia am ajuns în vestibulul încărcat de scuturi, armuri, pene de struţ, cozi de leu şi vârfuri de lance, că a şi apărut Aziru urlând ca un elefant rănit. Avea veşmintele sfâşiate, îşi turnase cenuşă în cap şi-şi zgâria faţa cu unghiile.

De ce aţi întârziat bandiţilor, tâlharilor, melcilor? a răcnit el smulgându-şi barba ondulată cu atâta furie, încât panglicile de aur care erau împletite în barba lui zburau în aer ca fulgerul.

După aceea, a început să-l lovească cu pumnii pe vizitiul care încă mă mai sprijinea. Zbiera ca un nebun:

Pe unde-ai trândăvit, servitor puturos, în timp ce fiul meu este pe moarte?

Dar vizitiul s-a apărat şi a spus:

Am gonit atât de repede, că abia de-au mai putut să mai sufle caii, am trecut muntele mai repede decât păsările în zbor şi un mare merit că am ajuns atât de repede îl are medicul Sinuhe, care ardea de nerăbdare să-ţi vindece fiul şi mă încuraja cu strigăte când eram obosit şi mă lovea cu pumnii în spate când mai micşoram din viteză, n-aş fi crezut vreodată că un egiptean poate fi în stare de aşa ceva. Niciodată până acum, nu am mai ajuns atât de repede din Simyra în Amuru.

După aceea, Aziru m-a îmbrăţişat cu căldură, a plâns şi mi-a spus:

Vindecă-mi băiatul, Sinuhe, vindecă-mi-l şi tot ceea ce este al meu va fi şi al tău!

I-am spus:

Lasă-mă să-l văd mai întâi, ca să pot şti dacă-l pot vindeca.

El m-a condus într-o încăpere imensă, unde era o căldură insuportabilă, fiindcă în vatră ardeau cărbuni, deşi era o zi caldă de vară. În mijlocul încăperii era leagănul în care băieţelul, nu mai mare de un an, înfăşurat în pături groase de lână, urla. Ţipa aşa de tare, încât i se învineţise toată faţa. Fruntea îi era plină de transpiraţie şi, deşi era încă atât de mic, avea un păr des şi negru ca al lui Aziru. L-am examinat şi mi-am dat seama că nu avea nimic grav, fiindcă dac-ar fi fost pe moarte, după cum afirmase taică-su, n-ar fi avut putere să urle atât de tare. M-am uitat împrejur şi am văzut-o, întinsă lângă leagăn, pe Keftiu, femeia pe care i-o dăruisem lui Aziru. Ea era mai grasă şi mai albă ca mai înainte. Grăsimile trupului ei tremurau când, de tristeţe, îşi lovea fruntea de podea şi suspina. În toate colţurile camerei, sclave şi doici se tânguiau, toate aveau vânătăi şi cucuie, fiindcă Aziru le lovise de furie că nu-s în stare să-i îngrijească cum se cuvine fiul.

Să n-ai nici o teamă, Aziru, am spus eu. Fiul tău nu va muri, dar mai înainte de a-l consulta, vreau să mă spăl şi să fie stins imediat focul, că altfel o să ne sufocăm cu toţi de atâta căldură.

Atunci, Keftiu şi-a ridicat brusc capul şi a spus înspăimântată:

S-ar putea să răcească copilul.

Apoi, ea s-a uitat la mine şi mi-a zâmbit, s-a ridicat, şi-a netezit părul, şi-a aranjat veşmintele, mi-a zâmbit din nou şi m-a întrebat:

Sinuhe, tu eşti?

Dar Aziru îşi frângea mâinile şi spunea:

Copilul nu poate mânca, vomită imediat după ce i se dă de mâncare, trupul lui este încins. De trei zile nu a mai mâncat nimic, în schimb, plânge continuu; inima mea este zdrobită, când îl aud cum plânge.

I-am poruncit să dea afară din încăpere sclavele şi doicile, care mă enervau cu tânguiala lor, şi el m-a ascultat supus şi umil, uitând că este rege. După ce m-am spălat, am desfăşat copilul din toate acele numeroase pânze şi pături în care era învelit şi am poruncit să fie deschise ferestrele, ca să se mai primenească puţin aerul din încăpere. Copilul s-a liniştit imediat şi a început să dea din picioruşele lui durdulii. I-am pipăit corpul şi burta şi, după aceea, mi-am dat seama despre ce este vorba; i-am cercetat gingiile şi m-am bucurat că ghicisem atât de repede; băieţelului îi apărea primul dinte, frumos ca o perlă albă. Am spus:

Aziru, Aziru! Numai pentru atâta lucru l-ai chemat pe cel mai bun medic din Siria şi i-ai întors maţele pe dos, hurducăindu-l în carul acela tras de nişte cai sălbatici? Nu o spun pentru a mă făli că sunt cel mai bun medic, dar după călătorii în multe ţări, cunoştinţele mele medicale sunt, acum, mai mari decât ale celorlalţi medici. Fiul tău nu are nimic, el este doar la fel de neliniştit şi de furios ca şi taică-su, poate că a avut puţină febră, dar i-a trecut, iar dacă vomită, este o dovadă de înţelepciune, fiindcă vrea să trăiască, iar voi îl îndopaţi cu lapte gras. Keftiu va trebui să înceteze să-l mai alăpteze şi să-i dea mâncare normală, fiindcă dacă nu, băieţelul îi va muşca sânii, cred că nu vei fi încântat, fiindcă ţie-ţi place să te mai distrezi încă cu nevastă-ta. Deci, află că băiatul tău urla de nerăbdare mai înainte ca să-i apară primul dinte şi, dacă nu mă crezi, priveşte tu însuţi.

Am deschis gura copilului, i-am arătat lui Aziru dintele şi, de bucurie, el a bătut din palme şi, cum nu mai ştia ce să facă, a început să ţopăie lovind puternic podeaua cu picioarele. S-a uitat şi Keftiu la dinte şi a spus că niciodată nu a mai văzut un dinte atât de frumos. Dar, când a început să-l înfăşoare pe copil, am oprit-o şi i-am spus că doar o pânză de în este suficientă ca să nu răcească seara, când este răcoare.

Aziru a ţopăit, a dansat şi a cântat cu vocea lui dogită şi nu mi-a părut rău deloc fiindcă mă deranjase pentru nimic. După aceea, a vrut ca toţi nobilii şi comandanţii să admire dintele fiului său şi a chemat chiar şi oamenii din gardă să-l vadă. Ei şi-au manifestat entuziasmul în jurul leagănului încurcându-se-n lăncile şi scuturile lor şi încercând să-şi vâre degetele murdare în gura micuţului prinţ, dar eu i-am poruncit lui Aziru să-i expedieze, să-şi aducă aminte de demnitatea lui şi să se comporte mai cu judecată.

Aziru, puţin încurcat, mi-a spus:

— Poate că, într-adevăr, am uitat de demnitatea mea, dar am vegheat de-atâtea nopţi lângă leagăn, cu inima strânsă de teamă; tu trebuie să mă înţelegi, el este băiat şi este primul meu copil, prinţul meu, lumina ochilor mei, bijuteria cea mai de preţ a coroanei mele, micuţul meu leu, care va purta coroana amoriţilor după mine şi care va domni peste multe popoare; pentru el vreau să-mi măresc regatul, ca el să aibă o moştenire mare şi să fie mândru de numele tatălui său. Sinuhe, Sinuhe, nici nu ştii cât îţi sunt de recunoscător că mi-ai luat o piatră de pe inimă. Hai, spune drept dac-ai mai văzut pe undeva, prin ţările prin care-ai umblat, aşa o mândreţe de flăcău. Uită-te numai la părul lui negru, ca o coamă de leu, şi spune-mi dac-ai mai văzut un astfel de păr la vreun copil de vârsta lui. Ai văzut tu însuţi că dintele lui este ca o perlă clară şi perfectă, uită-te la mânuţele şi la picioruşele lui, uite ce burtică are, ca un butoiaş.

Până la urmă, m-am săturat de pălăvrăgeala lui fără de sfârşit şi i-am spus lui Aziru că n-are decât să se ducă şi la Baal, cu fiul lui cu tot. Mâinile şi picioarele mele erau zdrobite după călătoria aceea îngrozitoare şi nici nu mai ştiam bine dacă stau pe picioare sau în cap de-atâta oboseală. El m-a mângâiat şi, cu o mână pe umărul meu, m-a condus într-o sală unde am fost servit cu diferite mâncăruri delicioase în farfurii din argint, carne friptă de berbec, arpacaş fiert în grăsime, un vin bun în cupe de aur, aşa că m-am refăcut şi l-am iertat pentru zdruncinăturile suferite.

Am rămas ca oaspete al lui încă multe zile şi el mi-a oferit numeroase daruri, aur şi argint, fiindcă se îmbogăţise de când nu-l mai văzusem, dar când l-am întrebat cum de a reuşit să se îmbogăţească, în ţara lui mică şi săracă, nu mi-a răspuns; doar a zâmbit complice mângâindu-şi barba creaţă, după care a spus că nevasta pe care i-am dăruit-o i-a purtat noroc. Keftiu a fost foarte prietenoasă cu mine şi, probabil că mă respecta încă foarte mult, fiindcă-şi amintea, desigur, de băţul cu care încercasem de multe ori rezistenţa pielii ei, de aceea, ea se ţinea după mine agitându-şi trupul gras, se uita la mine cu blândeţe şi-mi zâmbea amabil. Pielea ei atât de albă şi trupul ei atât de gras îi uimeau pe comandanţii lui Aziru. Sirienilor le plac femeile enorme, spre deosebire de egipteni, şi nu-i de mirare, fiindcă şi în alte privinţe, gusturile lor sunt diferite de ale egiptenilor. De aceea, pentru ea, poeţii amoriţi au scris poeme, pe care le recitau cu voce drăgăstoasă, în care se regăseau întotdeauna aceleaşi cuvinte. Până şi gardienii de pe zidurile cetăţii murmurau cântece în care era slăvită frumuseţea ei, iar Aziru era tare mândru de ea, o iubea pătimaş şi, foarte rar, după ce a cunoscut-o pe ea, trecea pe la celelalte soţii, iar dacă o făcea, era numai pentru a păstra relaţii bune cu ele, fiindcă soţiile lui erau fiice ale şefilor tribali din Amuru şi le luase în căsătorie doar pentru a-i avea pe ei de partea lui.

Călătorisem mult şi văzusem atât de multe ţări, şi i-am povestit câte ceva din călătoriile mele, aşa că Aziru a simţit nevoia să se fălească şi el cu ceva, de aceea, mi-a povestit despre regatul lui, mi-a vorbit mult despre lucruri pe care poate că a regretat mai târziu că mi le-a spus. Aşa am aflat că oamenii lui au fost aceia care m-au atacat în Simyra pe stradă şi au vrut să mă arunce în apă, fiindcă eram egiptean, de fapt, urmare a acestui incident, a aflat Aziru că mă întorsesem în Simyra. Dar, deşi regreta sincer că a fost să mi se întâmple şi mie aşa ceva, a spus:

Încă multor egipteni li se va crăpa capul şi încă mulţi soldaţi ai Egiptului vor fi azvârliţi de pe ziduri în port, până ce, într-un sfârşit, Simyra, Biblosul, Sidonul şi Gaza vor înţelege că egiptenii nu sunt invulnerabili şi că, şi din egipteni poate curge sângele, dacă li se găureşte pielea cu cuţitul. Aceşti negustori sirieni sunt prea din cale-afară de prudenţi şi prinţii lor sunt nişte fricoşi, iar poporul, ce să mai spun, ca boii. De aceea, cei mai isteţi trebuie să fie cei dintâi şi să le dea exemple ce trebuie să facă.

L-am întrebat:

Oare de ce-i urăşti atât de puternic pe egipteni, Aziru?

El şi-a mângâiat barba ondulată, mi-a aruncat o privire încruntată şi a spus:

Cine spune că-i urăsc pe egipteni? Eu nu te urăsc nicidecum pe tine, chiar dacă eşti egiptean. Eu însumi, în copilărie, am crescut în palatul faraonului şi faraonul mi-a fost ca un tată, la fel ca şi pentru toţi prinţii din Siria. De aceea, cunosc obiceiurile Egiptului şi ştiu să scriu şi să citesc, chiar dacă învăţătorii m-au tras de păr şi m-au lovit cu băţul de trestie peste degete mai des decât pe alţii, fiindcă eram sirian. Cu toate astea, eu nu-i urăsc pe egipteni, fiindcă atunci când mintea şi puterea de înţelegere mi-au crescut, am învăţat mult din înţelepciunea Egiptului şi, la timpul potrivit, voi folosi ceea ce am învăţat chiar împotriva Egiptului. Acolo, în Egipt, am învăţat că, pentru un om civilizat, până la urmă, toate popoarele sunt la fel şi că orice om se naşte în pielea goală, fie el sirian sau egiptean, că nu există un popor mai viteaz sau mai fricos, mai crud sau mai milos, mai drept sau mai nedrept decât altul şi că fiecare popor îşi are eroii şi fricoşii lui, oamenii lui drepţi şi oamenii lui nedrepţi, chiar şi Siria, chiar şi Egiptul. De aceea un conducător şi un suveran, nu urăşte, el însuşi, pe nimeni şi nu vede nici o diferenţă între diferite popoare, dar ura este o unealtă puternică în mâna sa, mai puternică decât orice fel de armă, fiindcă fără ură, nu au forţă braţele să poarte arme. Eu m-am născut pentru a comanda, prin vinele mele curge sângele regilor amoriţi şi după cum ştii, împreună cu hicsoşii, odinioară amoriţii stăpâneau peste toate popoarele, de la o mare la alta. De aceea, mă străduiesc din toate puterile să semăn ura între Siria şi Egipt şi suflu peste cărbuni, ca încetul cu încetul să se-nroşească, dar odată aprinşi, puterea Egiptului în Siria va fi distrusă. De aceea, fiecare oraş şi fiecare trib din întreaga Sirie trebuie să înveţe că egiptenii sunt mai ticăloşi, mai fricoşi, mai cruzi, mai nedrepţi, mai hrăpăreţi şi mai nerecunoscători decât sirienii. Fiecare sirian va trebui să vadă în oricare egiptean un opresor nedrept, un avid de sânge, un schingiuitor de femei şi de copii, până ce va fi atât de multă ură încât să mute şi munţii din loc.

Dar nimic nu este adevărat, chiar tu ai spus-o, i-am atras eu atenţia.

El şi-a ridicat braţul, cu pumnul strâns, şi m-a întrebat zâmbind:

Ce este adevărul, Sinuhe? Eu am să le ofer adevărul, după ce-l voi fi tăvălit şi îmbibat în sânge şi ei vor fi gata să jure pe toţi zeii că acesta-i adevărul şi nu-l vor crede pe acela care se va încumeta să le spună că e minciună adevărul lor, dimpotrivă, îl vor insulta şi îl vor biciui. Ei trebuie să creadă că sunt cei mai puternici, cei mai curajoşi şi cei mai drepţi oameni din lume, să creadă că iubesc libertatea mai mult decât moartea, foamea şi oboseala, pentru a fi gata să-şi plătească libertatea cu nu are importanţă ce preţ. Iată ce-i învăţ eu şi mulţi au început deja să creadă în adevărul meu şi fiecare dintre cei care cred în el îl face şi pe un altul să creadă şi uite-aşa, până ce toată Siria va fi ca jarul încins. Şi mai este un adevăr: dacă, odinioară, Egiptul a trecut Siria prin foc şi sânge pentru a o cuceri, prin foc şi sânge va pleca din Siria.

Cine-ţi dă libertatea să vorbeşti astfel? l-am întrebat, fiindcă cuvintele lui m-au umplut de teamă pentru Egipt şi pentru coloniile Egiptului; în fond, Egiptul era ţara mea.

El şi-a ridicat din nou pumnul, ameninţător, şi a zâmbit îngăduitor:

Libertatea, a spus el, este un cuvânt complicat şi fiecare îi dă sensul pe care îl vrea, dar prea puţin are importanţă, în cazul de faţă, ce înseamnă, până când nu este cucerită. Ca să ajungi la libertate, este nevoie de mulţi alţii, dar, odată câştigată, cel mai bine este să nu o împărţi cu alţii şi să o păstrezi pentru tine. De aceea, cred că va veni şi ziua când ţara Amuru va fi considerată leagănul independenţei Siriei. Pot să-ţi mai spun că un popor care crede tot ceea ce i se povesteşte este ca o cireadă de boi, care poate fi condusă oriunde doar cu o joardă de spini în mână, sau ca o turmă de oi care se ţine după un berbec, fără să se gândească încotro merge. Cine ştie? Poate că eu sunt şi berbecul, şi creanga de spini.

I-am spus:

Mă îndoiesc că, într-adevăr, tu ai putea fi un spin atât de puternic. Dacă vorbele tale, ce sunt atât de periculoase, ar ajunge la urechile faraonului, s-ar putea să te trezeşti într-o zi cu care de luptă şi cu lăncieri din Egipt, şi aceştia, după ce îţi vor dărâma zidurile cetăţii, te vor putea lua ostatic împreună cu fiul tău, ca mai apoi, atârnaţi cu capul în jos la prova unei corăbii, să vă faceţi intrarea triumfală în Teba.

Dar Aziru a zâmbit şi mi-a spus:

Nu-ţi imagina că-mi este teamă de faraon. Am acceptat când el mi-a întins cu propria-i mână semnul vieţii şi am construit un templu pentru zeul lui. El are mai multă încredere în mine decât în oricare alt sirian şi chiar decât în emisarii lui sau în comandanţii de garnizoane din Siria, care încă mai aduc jertfe lui Amon. Am să-ţi arăt ceva care, desigur, te va amuza mult.

M-a condus până în apropiere de zidurile cetăţii şi mi-a arătat un cadavru uscat, care spânzura gol pe ziduri, cu capul în jos. În jurul cadavrului roia o armată de muşte.

Dacă priveşti cu atenţie, a spus el, vei vedea că acest bărbat este circumcis; el a fost un egiptean. Poate că nu-ţi vine să crezi, dar el a fost chiar perceptorul de impozite al faraonului, care a avut curajul să vină până aici şi să mă întrebe de ce, de doi ani, nu-mi mai plătesc tributul. Grozav de bine s-au mai distrat soldaţii mei cu el mai înainte de a-l atârna pe ziduri pentru obrăznicia lui. După acest incident, egiptenii evită deja să treacă pe la mine prin ţară şi negustorii preferă să-mi plătească mie vamă şi nu lor. Nu ştiu dacă ai înţeles ce am vrut să spun când am afirmat că Megidonul este în puterea mea şi supus mie, nu garnizoanei egiptene, care, de fapt, se ascunde în fort şi nu poate circula pe străzile oraşului.

Sângele acestui biet om, am spus eu plin de oroare, pe capul tău va cădea. Vei avea parte de o pedeapsă înspăimântătoare când fapta ta va fi descoperită. De oricine altcineva îţi poţi bate joc în Egipt, dar nu şi de perceptorii faraonului.

N-am făcut nimic altceva, mi-a răspuns Aziru foarte mulţumit, decât să expun adevărul pe ziduri. Natural, afacerea aceasta a fost obiectul unei îndelungate anchete şi am consimţit cu plăcere să relatez despre ea, atât pe hârtie de papirus, cât şi pe tăbliţe de argilă şi am scris deja destul de multe mesaje, le-am numerotat şi le păstrez conştiincios în arhiva mea, ca să ştiu la ce să mă refer când mai trebuie să scriu altele, pentru a-mi consolida zidul de apărare. Pe Baalul amoriţilor, am reuşit să complic totul atât de bine că, până la urmă, guvernatorul Megidonului şi-a blestemat şi ziua în care s-a născut, când i-am cerut cu încăpăţânare, în ultimele scrisori, despăgubiri pentru vorbele jignitoare pe care perceptorul faraonului mi le-a adresat. Am şi o serie întreagă de martori, care pot oricând confirma că acest om a fost un ucigaş, şi că a sustras aur din fondurile faraonului. Şi am putut demonstra că, în toate satele pe unde a trecut, a violat o mulţime de femei, că şi-a bătut joc de zeii Siriei şi chiar că şi-a făcut nevoile pe altarul lui Aton din oraşul meu, ceea ce cred că-i de-ajuns şi pentru faraon. Vezi tu, Sinuhe, judecăţile şi legile scrise pe tăbliţe de argilă sunt încete şi complicate şi se complică încă şi mai mult pe măsură ce numărul de tăbliţe prezentate judecătorilor creşte. Până la urmă, nici Baal nu mai poate găsi adevărul. În acest domeniu, eu sunt mai puternic decât egiptenii şi, nu peste multă vreme, voi fi mai puternic decât ei şi în multe alte privinţe.

Nu numai despre aceste lucruri mi-a vorbit Aziru, el mi-a povestit încă multe altele, s-a fălit cu regatul lui, cu viclenia lui şi a afirmat că-i va da moştenire băiatului tot atâtea coroane princiare, câte degete are la mâini şi la picioare. Mi-a dat şi mie sfaturi şi mi-a spus:

Dacă tu ai un duşman pe care vrei să-l învingi, nu uita niciodată, cel mai important lucru este că el poate fi învins doar dacă eşti perseverent. Pentru aceasta, vorbeşte strâmb despre el în toate ocaziile şi tălmăceşte-i greşit toate faptele, numeşte bunătatea lui minciună, nobleţea lui trădare, prietenia lui ipocrizie! Dacă el este puternic şi conciliant, abuzează de încrederea lui ca să-i stai şi mai mult ca un nod în gât şi incită-i pe toţi împotriva lui; dacă poţi, fă-ţi-i prieteni pe duşmanii lui şi asociază-te cu ei, iar dacă vrei ca el însuşi să participe la prăbuşirea proprie, fură-i casa şi fă-te că nu ştii nimic. Dacă tu ai mai mulţi duşmani pe care trebuie să-i învingi, fă-i să se-nvrăjbească unii pe alţii strecurând minciuni unuia despre altul şi lasă-i să se bată între ei, dar lasă-te şi tu însuţi o dată învins, este o garanţie pentru alţii şi ei vor crede că eşti un om bun. Această ştiinţă despre putere am învăţat-o de la egipteni. În felul acesta, odinioară, egiptenii au supus Siria.

Indignarea şi oroarea mea faţă de sfaturile lui l-au amuzat foarte mult pe Aziru, el a râs de mine şi a spus:

Dacă prin vinele tale ar fi curs sânge de rege, nu ai fi fost scârbit de vorbele mele, fiindcă tu ai fi simţit în sângele tău modul în care pot fi stăpâniţi şi conduşi oamenii, pentru a se supune poruncilor tale, dar, din păcate, tu faci parte dintre aceia care se supun poruncilor.

Am petrecut multe zile în cetatea lui Aziru şi, fiindcă el era prietenul meu, nu l-am urât pentru principiile pe care nu i le împărtăşeam. Era un prieten puternic şi generos, entuziasmul şi râsul lui sănătos erau molipsitoare şi de multe ori am râs chiar şi eu cu poftă. Mândria lui de tată şi tandreţea exagerată faţă de copilul lui mă amuzau, erau atât de copilăreşti şi de naive, atât de departe de urzelile veninoase pe care le construia cu răbdare şi viclenie. Chiar dacă planurile lui erau veninoase, inima lui era mare şi plină de înflăcărare, iar vorbele lui, râsul lui mersul lui, erau ale unui bărbat adevărat. I-am mai reparat dinţii în acel timp şi i-am acoperit cu aur pe aceia de pe care aurul căzuse. Când râdea, dinţii lui străluceau de aur ca soarele deasupra bărbii lui negre ca smoala, de aceea, slujitorii lui îl respectau ca pe un zeu. Pe măsură ce-mi vorbea, îmi aminteam de Horemheb. Bărbăţia şi înflăcărarea lui îmi aduceau aminte de Horemheb, amândoi erau din naştere soldaţi, chiar dacă Aziru era mai în vârstă şi mai corupt din cauza politicii siriene. Drept să spun, eu nu-l credeam în stare să guverneze un popor mare şi-mi spuneam că dorinţele şi proiectele lui probabil le moştenise de la tatăl lui, din timpul când Siria era ca un cuib de şerpi veninoşi, cu nenumăratele ei războaie între clanuri, cu asasinatele pe care prinţii le urzeau unul împotriva altuia pentru putere, până când Egiptul a reuşit să restabilească liniştea în ţara lor şi le-a oferit fiilor prinţilor sirieni posibilitatea de a creşte în palatul de aur al faraonului, unde au primit educaţie egipteană, ca să poată ajunge nişte oameni civilizaţi.

Odată, am încercat să-i explic că el nu cunoaşte suficient de bine cât de mare este puterea şi bogăţia Egiptului, că încrederea prea mare pe care o are el în propria-i forţă şi viclenie s-ar putea să se transforme foarte repede în disperare şi amărăciune, la fel cum i se întâmplă unui sac umflat cu aer, care, înţepat cu un cui, se dezumflă. Dar Aziru a râs dezvelindu-şi dinţii de aur şi a cerut să ni se aducă un berbec fript, pe un imens platou din argint, pentru a-şi etala bogăţia, dar nu m-a contrazis.

Camera lui de lucru era plină de tăbliţe de argilă, aşa cum îmi povestise că este, şi mesageri din toate oraşele Siriei i le aduceau neîncetat. El avea tăbliţe, pe care le primise chiar şi de la regele hitiţilor şi de la regele Babilonului. Cu toate că nu mi-a îngăduit să le citesc, s-a fălit cu ele, fiindcă vanitatea lui era mare. El m-a întrebat curios despre ţara hitiţilor şi despre oraşul Hattuşaş, dar am observat că el ştia mult mai multe lucruri decât mine despre hitiţi. În timpul cât am fost oaspetele lui Aziru, am avut ocazia să văd mesageri hitiţi, care veniseră la el. I-am văzut şi când discutau cu comandanţii şi cu soldaţii amoriţi, aşa că i-am spus:

Leul şi şacalul se pot împrieteni ca să vâneze pe altcineva, dar oare ai văzut tu vreodată un şacal, căruia să-i revină cea mai bună bucăţică din pradă?

El a râs dezvelindu-şi dinţii auriţi şi mi-a spus:

Aş vrea foarte mult să mă instruiesc şi să ştiu atât de multe lucruri cum ştii tu, numai că nu am timp să călătoresc din cauza treburilor din regatul meu. Tu, Sinuhe, eşti liber ca păsările cerului. Poate nu este deloc rău că ofiţerii hitiţi instruiesc căpeteniile armatei mele în arta războiului, fiindcă ei sunt acum mai bine dotaţi cu arme decât toţi ceilalţi şi au şi experienţa războiului, ceea ce amoriţilor le lipseşte. Acest lucru nu-i poate fi decât util faraonului; dacă va izbucni vreun război, pentru încă o dată Siria va fi ca un scut pentru Egipt, cum s-a mai întâmplat şi altă dată, şi acest scut a fost însângerat, de acest lucru trebuie să ne aducem aminte când se vor pune la punct socotelile între Egipt şi Siria.

Când mi-a vorbit în felul acesta despre război, mi-am amintit de Horemheb şi i-am spus:

Poate că deja am abuzat de ospitalitatea ta, sunt de multă vreme aici. Cred că a venit timpul să mă întorc la Simyra şi n-ar fi rău dac-ai putea să-mi pui la dispoziţie o litieră, fiindcă pentru nimic în lume nu m-aş mai urca într-un car de luptă, mai degrabă prefer să mi se reteze capul, decât să mai trec prin chinurile prin care am trecut când am venit la tine. Numai că, pentru mine, Simyra a devenit un oraş sinistru şi, ca egiptean, poate că deja am stors destul sângele săracei Sirii. Aşa că, voi căuta o corabie convenabilă cu care să mă întorc în Egipt. Poate că nu ne vom mai întâlni multă vreme, poate că nu ne vom mai vedea niciodată. Numai gândindu-mă la Nil, simt deja în gură dulceaţa apei lui şi poate că mă voi mulţumi să beau apă din Nil până la sfârşitul zilelor mele, fiindcă sunt scârbit de tot răul pe care l-am văzut în lume. Am învăţat de la tine ceva în plus despre acest rău.

Aziru mi-a spus:

Nimeni nu poate şti ce aduce ziua de mâine, poate că iarba nu va răsturna pietrele şi neliniştea care mocneşte în tine nu te va lăsa mult timp într-un acelaşi loc. Dar, mai bine găseşte-ţi o soţie, n-are importanţă care, în ţara mea, şi-ţi voi construi o casă în acest oraş şi nu vei regreta dacă îţi vei practica aici profesia de medic.

I-am spus în glumă:

Ţara amoriţilor este cea mai nelegiuită şi mai demnă de ură dintre toate ţările lumii, Baal-ul ei este un zeu de groază şi femeile miros a capră. De aceea, între mine şi ţara Amuru va fi întotdeauna ură, şi-i voi face trepanaţie oricui îmi va vorbi de bine despre această ţară şi voi mai face încă multe alte lucruri, pe care nu le pot enumera acum, fiindcă nu mi le aduc aminte, dar ceea ce este sigur este că voi umple nenumărate tăbliţe de argilă cu plângeri, cum că tu mi-ai violat nevasta şi că mi-ai furat boii, pe care niciodată nu i-am avut, că practici magia şi despre alte năravuri rele ale tale voi scrie, până când vei fi spânzurat de ziduri cu capul în jos; apoi îţi voi fura casa şi cu aurul tău voi cumpăra de o sută de ori o sută de oale cu vin, pe care le voi bea în amintirea ta.

S-au cutremurat de râsul lui sălile casei regale şi dinţii lui auriţi au scânteiat sălbatic prin barba lui ondulată. Aşa mi-l amintesc, deseori, în zilele rele; ne-am despărţit prieteni şi el mi-a dat o litieră şi multe daruri. Soldaţii lui m-au păzit până acasă în Simyra, ca nimeni să nu mă jignească fiindcă eram egiptean.

În apropierea porţilor Simyrei, o rândunică a trecut ca o săgeată pe lângă capul meu, inima mea a fost cuprinsă de nelinişte şi strada îmi ardea picioarele. De aceea, odată ajuns acasă, i-am spus lui Kaptah:

Vinde această casă şi pregăteşte bagajele noastre, fiindcă ne vom întoarce în Egipt!

Kaptah a spus:

Astăzi ar putea fi cea mai fericită zi din viaţa mea, dacă tu nu ai avea acest obicei nefericit să amesteci bucuria cu pelinul amar. Adevărul este că nici nu mai pot număra anii care au trecut de când am băut din apa.

Nilului ultima dată şi simt cum mă furnică pielea de pe spate când mă gândesc la bordelurile şi la crâşmele Tebei, mai ales la o crâşmă micuţă din port, care se numea „Coada crocodilului”, fiindcă stăpânul ei avea pretenţia că vrăjitorii amestecaseră în vinurile lui atâta tărie, câtă putere risipeşte un crocodil când bate din coadă şi avea dreptate, fiindcă i-am încercat de multe ori băutura, dar acum, nu am timp să-ţi povestesc despre acea uimitoare băutură. Intenţia mea a fost doar să-ţi spun că nu te voi urma dacă, într-adevăr, vei fi atât de neînţeles de nebun şi vei voi să călătoreşti cu vreo corabie spre Egipt, acuma, când, în sfârşit am ajuns atât de departe şi am putea să ne ferim de primejdia de a ne îneca în apa sărată şi să călătorim pe pământ. Aşa după cum ştii, am jurat să nu mai pun niciodată piciorul pe vreo corabie şi nu aş vrea să-mi calc jurământul, fiindcă scarabeul s-ar putea să mă pedepsească şi să nu ne mai poarte noroc.

I-am reamintit lui Kaptah despre chinurile de nedescris pe care le-a încercat când a călătorit pe spinarea măgarului. Imediat, el s-a întristat şi a devenit grav. I-am mai amintit şi de faptul că în toată Siria clocoteşte furia împotriva egiptenilor, că o călătorie pe pământ poate fi mai periculoasă decât o călătorie pe mare. Kaptah a început să se scarpine-n cap şi, după ce a chibzuit îndelung, a spus:

— Stăpâne, jură-mi că vom călători cu o corabie de coastă, de pe care să se poată vedea pământul. Poate că o astfel de călătorie este mai suportabilă decât cu o corabie care se pierde în largul mării departe şi, fără îndoială, ar putea fi o călătorie mai interesantă, fiindcă vom opri prin diferite porturi, unde vom putea să mai căscăm gura la câte ceva nou şi să facem cunoştinţă cu cârciumi noi. Dacă va fi aşa, te voi însoţi, dar mai este o problemă, fiindcă nu vreau să-mi ating picioarele de corabie, aşa cum am jurat. De aceea, singurul lucru pe care-l am de făcut în acest sens este să mă îmbăt straşnic înainte de a ne îmbarca, tu să mă cari în spate pe corabie şi s-o ţin tot aşa, într-o beţie, până ajungem în Teba, ca să nu fiu în stare să mă ridic în picioare şi să ating cu tălpile puntea.

Am fost de acord cu propunerea lui, mai puţin cu îmbătatul. Şi eu voiam să văd oraşele de coastă ale Siriei ca să ştiu dacă şi în acele locuri oamenii îi urau pe egipteni, ca să-i pot povesti lui Horemheb care este atmosfera pe acolo. După aceea, Kaptah a vândut casa noastră; mi-am luat avuţiile cu mine şi am plecat bogat din Siria. Dar pe Kaptah tot l-am cărat în spate până pe corabie, înfăşurat în pături, şi am spus că-i bolnav; în felul acesta, el nu şi-a călcat jurământul şi scarabeul a fost, în continuare, prietenos cu noi.

Nu are rost să povestesc prea mult despre călătoria de întoarcere în Egipt, fiindcă acea călătorie a fost ca o umbră sau ca un vis încărcat de nelinişte. De fapt, din momentul în care am pus piciorul pe puntea corăbiei, pentru a ajunge din nou să văd pământurile negre, să văd din nou Teba copilăriei mele, am fost dominat de nelinişte şi de nerăbdare, nu am putut să stau prea mult într-un loc şi m-am foit continuu înainte şi înapoi pe punte, împiedicându-mă de bagaje şi de mărfuri, urmărit de mirosul Siriei, aşteptând de la o zi la alta cu încordare să văd în locul ţărmului muntos stuful unduitor după care începeau câmpiile verzi. Iar în timpul lungilor escale în oraşele de coastă, nu am avut răbdare să le privesc atent şi să-mi îmbogăţesc cunoştinţele, de aceea nu-mi amintesc de nimic în afară de răgetele măgarilor, care se amestecau cu strigătele vânzătorilor de peşte, şi de zumzetul sâcâitor al numeroaselor limbi, care era asemănător zgomotului pe care-l făceau valurile mării.

Primăvara renăştea în văile Siriei şi, priviţi din largul mării, munţii păreau rubinii ca vinul, primăvara colora apa din apropierea ţărmurilor în verde, preoţii lui Baal treceau urlând pe străduţele înguste ale mahalalelor zgâriindu-şi faţa cu pietre ascuţite; femeile, cu ochii aprinşi de extaz, cu părul desfăcut, trăgeau în urma lor carele de lemn. Dar acel spectacol îmi era cunoscut, fiindcă-l văzusem de multe ori. Obiceiurile lor ciudate şi acea exaltare sălbatică îmi repugnau şi doar mirajul întoarcerii acasă îmi încânta ochii. Îmi crezusem inima incapabilă să mai vibreze la ceva şi, fiindcă mă obişnuisem cu toate obiceiurile, cu toate credinţele şi simţeam că-i înţeleg pe toţi oamenii, oricare ar fi fost culoarea pielii lor, fără să dispreţuiesc pe nimeni, credeam că menirea mea pe pământ era să acumulez ştiinţa. Dar toată acea indiferenţă rece din inima mea s-a risipit pe când mă întorceam în ţara pământului negru. Toate veşmintele străine cu care-mi împodobisem gândirea cădeau unul după altul din spiritul meu, eram din nou un egiptean şi ardeam de dorul de a simţi în nări mirosul peştelui fript de pe străduţele înguste şi sărace ale Tebei, după ce femeile aprindeau focurile în faţa căsuţelor de lut, îmi era dor de gustul vinului din Egipt, îmi era dor de apa Nilului cu aroma ei de mâl. Îmi era dor să văd papirusul unduind în vântul de primăvară, lotusul deschizându-se la malul fluviului, coloanele policrome cu imaginile lor eterne şi hieroglifele de pe zidurile templelor, să simt mirosul fumului de tămâie care se strecura printre coloanele de piatră ale templelor. Nebună îmi mai era inima, mă întorceam acasă, dar eu nu aveam o casă şi eram un străin în toată lumea Mă întorceam acasă şi amintirile nu mă mai sfâşiau ca altădată, fiindcă trecuse vremea şi peste necazurile tinereţii se aşezase deja un strat suficient de gros de nisip şi de uitare. Nu mai simţeam nimic din tristeţea şi amărăciunea cu care plecasem din Teba când eram atât de tânăr, îmi simţeam inima tulburată de dor, doar atât.

Părăsisem, deci, bogata şi fertila Sirie, hărţuită de ură şi de patimă. Corabia noastră a navigat de-a lungul coastelor roşii ale Sinaiului şi vântul din deşert ne-a suflat sec şi fierbinte în obrajii, cu toate că era primăvară. După aceea, a venit şi ziua când marea şi-a schimbat culoarea în galben, a rămas apoi din ea doar o linie verde în spatele nostru. Marinarii au aruncat în apă o amforă legată cu sfoară şi au scos-o apoi, plină. Apa era dulce, fiindcă era apă din Nilul etern şi avea gustul mâlului din Egipt. Nici un vin nu a avut gustul atât de bun ca apa aceea mâloasă pe care am băut-o atunci, aşa mi s-a părut.

Dar Kaptah mi-a tăiat entuziasmul când a spus:

Apa tot apă este, fie ea şi din Nil. Ai puţină răbdare, stăpâne, să ajungem pe pământ şi să bem o bere limpede şi rece într-o cârciumă regală.

Cuvintele lui nelegiuite m-au rănit şi i-am spus:

Sclavul tot sclav rămâne, fie el şi-nveşmântat în haine de prinţ. Ai şi tu puţină răbdare, numai să fac rost de-o vargă mlădioasă de stuf, aşa cum numai la malul Nilului poţi găsi, şi abia după aceea cred că te vei simţi ca acasă.

Kaptah nu s-a simţit jignit, dar bărbia a început să-i tremure, ochii i s-au umplut de lacrimi, s-a înclinat în faţa mea cu mâinile coborâte la nivelul genunchilor şi mi-a spus:

Într-adevăr, stăpâne, tu ai un talent deosebit să găseşti cuvântul potrivit la momentul potrivit; deja uitasem cât de dulce este mângâierea unei vergi mlădioase pe spinare. O, stăpânul meu, Sinuhe, este o plăcere pe care doresc din toată inima să o încerci şi tu, fiindcă este mai grozavă decât toată apa şi decât toată berea din lume, decât mirosul de tămâie din temple, decât strigătul raţelor din stuf, este singurul lucru demn de încercat, care-ţi povesteşte în detaliu despre viaţa Egiptului, unde fiecare om este aşezat acolo unde-i este locul hotărât de zei şi, oricât de mulţi ani ar trece, tot acolo îl vei găsi. Nu te mira că plâng de tulburat ce sunt. Într-adevăr, sunt emoţionat că mă întorc acasă, după ce am văzut prin lume atâtea lucruri bizare, de neînţeles, desigur, neînsemnate. O, binecuvântată fii tu, vargă de stuf, care îl aşezi pe fiecare la locul cuvenit şi care rezolvi toate problemele existenţei, nimic în lume nu este asemenea ţie!

El a plâns mult timp, după care s-a dus să-şi îngrijească scarabeul, dar am observat că nu a mai folosit uleiurile scumpe de până atunci, fiindcă nu mai avea nici un rost, din moment ce eram aproape de ţărmurile Egiptului şi trecuserăm de tot ceea ce fusese mai greu.

Abia când am debarcat în marele port din Egiptul de Jos, am înţeles cât de sătul sunt de veşmintele siriene multicolore, de barba ondulată şi de trupul meu gras. Mă îngrăşasem peste măsură în Siria. Şoldurile înguste ale hamalilor din port, pânza simplă, care le înfăşură coapsele, faţa lor bărbierită, dialectul lor de egipteni din Ţara de Jos, mirosul transpiraţiei lor, aromele amestecate de mâl şi de stuf, totul era altfel decât în Siria, totul îmi era familiar. Veşmintele mele siriene mă incomodau din ce în ce mai mult, simţeam că mă înăbuş în ele.

În port, după ce am scăpat de scribul care mi-a trecut numele într-o mulţime de hârtii, m-am dus şi mi-am cumpărat haine noi, care erau dintr-un în foarte fin şi, imediat, pielea mea s-a simţit minunat în ele. Kaptah s-a hotărât să spună că este sirian, fiindcă îi era teamă ca nu cumva numele lui să fie pe vreo listă de sclavi fugari, cu toate că, eu făcusem rost de o tăbliţă de argilă în care autorităţile din Simyra atestau că el se născuse sclav în Siria şi că eu îl cumpărasem.

După aceea, noi ne-am dus bagajul pe o corabie care naviga în susul Nilului. Zilele treceau, deja ne reobişnuiam cu Egiptul şi cu câmpiile lui goale de pe ambele maluri ale Nilului, cu boii care trăgeau încet plugurile de lemn şi cu ţăranii care mergeau în spatele lor cu capetele plecate, pentru a însămânţa pământul moale. Rândunelele zburau încet deasupra corăbiei şi valurilor Nilului ciripind neliniştite, dispăreau în vâltoarea apei şi se cufundau în nămolul de la mal ca să se apere de fierbinţeala zilei. Palmierii îşi ridicau bolţile lor verzi pe ţărmuri, căsuţele satelor se odihneau la umbra marilor sicomori. Corabia a trecut pe lângă oraşe mai mici sau mai mari şi n-a fost crâşmă în porturile unde a oprit, pe care Kaptah să nu o viziteze, ca să-şi potolească setea cu bere egipteană şi să se grozăvească povestind peripeţii din călătoria noastră. Hamalii şi lucrătorii din port le ascultau râzând cu gura până la urechi, invocând zeii să le vină în ajutor ca să nu moară de atâta râs. Kaptah era atât de captivat de aceste îndeletniciri, că apărea la corabie în ultima clipă, când odgoanele de ancorare erau deja desfăcute. Când l-am dojenit pentru acest obicei, el mi-a spus:

Stăpâne, abia acum am observat cât de neobişnuită şi imposibilă de stins este setea pe care am strâns-o în mine în cursul călătoriilor noastre. Este ca şi cum praful din fiecare ţară şi de pe fiecare drum s-ar fi adunat în gâtul meu. Încă nu am găsit berea cea mai potrivită care să-l măture. De aceea, nu trebuie să mă învinuieşti pe mine, mai nimerit ar fi să mă lauzi, că sunt atât de interesat şi caut cu atâta înverşunare o bere care să mă însănătoşească. Cu această boală a mea nu este de glumit şi, dacă nu o voi lecui la timp, mai târziu s-ar putea să te coste mai scump, stăpâne. Doar pentru tine eu mă străduiesc şi nu mă mai certa, fiindcă pe măsură ce înaintăm în susul Nilului, durerea, adică setea mea, se face şi mai mare, mi-e şi frică când mă gândesc că poate voi muri de sete. Trebuie să ştii că-ţi este şi ţie de folos această ocupaţie a mea, fiindcă peste tot eu povestesc despre deosebita ta măiestrie de medic şi despre cunoştinţele tale extraordinare, acumulate în alte ţări, despre care aceşti neghiobi n-au auzit niciodată. În plus, mă instruiesc în ceea ce priveşte zeii, n-aş fi crezut că-n Egipt sunt atât de mulţi zei, păzească-mă Amon! Nu trece zi să n-aflu despre un nou zeu, sau chiar despre doi, de care habar n-aveam, de al căror nume nici măcar nu auzisem până acum, deşi este natural, pentru că nu li se comunică tuturor proştilor despre existenţa lor. Tot respectul pentru scarabeul nostru, n-am ce zice, ne-a ajutat destul, dar n-ar fi rău dacă ne-am găsi un zeu mai convenabil, care să ne facă mai evlavioşi şi care să aibă ceva mai mare reputaţie printre zei.

Tu ştii prea bine ce gândesc eu despre zei, i-am spus, şi nu cred câtuşi de puţin că zeii pe care-i întâlneşti tu în cănile diferit colorate cu bere sunt prea utili. Iar de boala de care te plângi, până acum eu nu mi-am dat seama că ai aşa nişte groaznice suferinţe, fiindcă nu te-am auzit văicărindu-te vreodată, dimpotrivă, după cum îmi aduc aminte, în fiecare ţară prin care am călătorit, ai fost prevăzător să nu te îmbolnăveşti, de aceea, ţi-ai stins cu înverşunare setea, conform cu obiceiurile locului, şi să nu te miri dacă odată şi-odată mă voi sătura de neroziile tale.

O, stăpânul meu! a spus Kaptah luând o figură tristă. Este de necrezut, este uluitor ce talent ai să-mi strici buna dispoziţie numai cu câteva cuvinte, ca o zi întreagă să fiu întors pe dos şi să mă frământ. Drept să-ţi spun, în privinţa a ceea ce gândeşti tu despre zei, nu vreau să mă amestec, încerc doar să-mi fixez cunoştinţele acumulate despre zei, prezentându-ţi-le şi mă gândesc că ai putea trage vreun profit în practicarea meseriei tale. De ce mă atrag zeii, pe care-i găsesc în cănile cu bere, sau mai bine zis, prin preajma lor, n-are rost să analizez, fiindcă nu vreau să mă cert cu tine, dar n-ar fi rău să-i cunoşti şi tu, fiindcă în mulţimea asta nesfârşită de zei, sunt unii foarte interesaţi şi câtuşi de puţin periculoşi. De exemplu, ieri am aflat despre un zeu care le fereşte pe femei să rămână însărcinate, nu mă voi apuca să enumăr motivele pentru care multe femei nu vor să aibă copii. În principiu, acest lucru este uimitor, fiindcă în general zeii se iau la întrecere să-şi dovedească fertilitatea şi preoţii din temple invocă zeii, pentru ca femeile să aibă copii. De aceea, la început, nici nu am vrut să cred în existenţa unui astfel de zeu, dar femeia care mi-a povestit despre el era atât de sigură de puterea acestui zeu, încât, ca să mă convingă, mi-a arătat o amuletă fermecată, care-i împodobea gâtul, şi mi-a spus că pot proba eu însumi pe ea, dacă ajută sau nu la ceva acest zeu. Şi ea m-a dus în casa ei şi m-am străduit să-i fac pe plac cum m-am priceput eu mai bine, ca să mă conving că acest zeu există, dar adevărul este că, întrucât corabia noastră trebuia să plece ieri seară, n-am mai rămas acolo să aştept şi să văd dacă va avea sau nu acea femeie un copil de la mine. Ceea ce ştiu sigur este că ea mi-a şterpelit tot cuprul din buzunare.

Kaptah, i-am atras eu atenţia, Kaptah, ţi-am spus deja că nu mai vreau să aud prostiile tale!

Totuşi, el a continuat:

Nu sunt supărat că mi-am risipit banii pe acest zeu, fiindcă femeia era simplă şi prietenoasă, şi nu era deloc rău făcută. Dar, în ceea ce priveşte setea mea, din pricina căreia te-ai arătat atât de indignat, cred că-i păcat că nu eşti mulţumit, fiindcă fără ea, probabil că ai fi rămas sărac toată viaţa şi, cine ştie, poate că până acum corbii îţi vor fi albit deja oasele pe undeva, pe drumurile acestei lumi. Ar trebui să-ţi aminteşti că setea mea m-a împiedicat să mă înşel şi m-a condus la oameni care ţi-au fost ţie de o nemaipomenită utilitate şi că eu am fost la fel ca un comandant de corabie, care, bizuindu-se pe zeii pe care-i are în cabina lui, navighează fără să se înşele în alegerea drumului spre ţărm. De aceea, nu ar trebui să te indispună setea mea, dimpotrivă, ar trebui să o respecţi şi să vezi în ea harul cu care m-au înzestrat zeii.

M-am întors cu spatele la Kaptah şi am plecat de lângă el, fiindcă nu avea nici un rost să mai continuăm discuţia. Corabia noastră a trecut pe lângă câmpurile nelocuite şi am văzut cum, pe bancurile de nisip de lângă mal, se odihneau bătrânii crocodili, nemişcaţi, în bătaia soarelui amiezii, cu gurile deschise şi cum păsărelele, care ţopăiau fără nici o teamă, ciuguleau resturile dintre dinţii lor înspăimântători. În acea noapte m-au trezit din somn mugetele hipopotamilor din stufăriş şi dimineaţa, în jurul corăbiei noastre, erau foarte multe păsări cu pene roşii. Eram din nou în Egipt, în ţara în care mă născusem, şi abia mă obişnuisem cu gândul acesta. Dar, privind în fiecare zi valurile Nilului, m-am simţit din nou singur şi străin pe lume şi în inima mea s-a strecurat o ciudată descurajare şi am înţeles că totul este deşertăciune; de aceea, m-am aşezat abătut într-un loc mai retras de pe punte, fără să mai vreau să văd nimic în jurul meu, nici să vorbesc cu nimeni, aşa cum făcusem în primele zile. Ştiam deja că întoarcerea în Teba nu va lecui neliniştea din inima mea şi că acelaşi lucru ar fi fost dacă aş fi rămas în oricare alt oraş de pe malul Nilului ca să-mi practic profesia de medic. Dar trebuia să-l întâlnesc pe Horemheb, era o motivaţie suficientă pentru a-mi continua drumul spre Teba.

În sfârşit, a venit şi ziua când şi-au făcut apariţia vârfurile celor trei munţi care străjuiesc cetatea eternă a Tebei. Locuiau mult mai mulţi oameni în Teba acum, cartiere sărace cu căsuţe din lut alternau cu cartiere bogate. Apoi apărură zidurile ce se ridicau semeţe ca munţii şi am văzut marele Templu, cu coloanele lui, cu nenumăratele lui construcţii auxiliare şi lacul sacru. Pe partea occidentală, se întindea fără sfârşit, până la poalele colinelor, Oraşul Morţilor. Templele funerare ale faraonilor străluceau albe în faţa munţilor galbeni şi terasele templului marii regine suportau greutatea unei mări de pomi înfloriţi. În spatele munţilor era Valea interzisă a Regilor, unde mişunau şerpi şi scorpioni, iar la gura mormântului marelui faraon, în nisip, se odihneau pentru eternitate trupurile mumificate al tatălui meu, Senmut, şi al mamei mele, Kipa, într-un sac din piele de bou. Mai departe, spre sud, la malul Nilului, se înălţa, zvelt şi albăstriu, între grădini şi ziduri, palatul de aur al faraonului. Mă întrebam dacă prietenul meu Horemheb locuia acolo.

Corabia a acostat, totul era la fel ca altădată şi doar câteva străzi mă despărţeau de locul unde îmi trăisem copilăria fără a bănui că eu îi voi împinge pe părinţii mei spre moarte. Nisipul care se aşternuse cu timpul peste aceste amare amintiri începea să se mişte şi am simţit deodată o nevoie cumplită să mă ascund undeva, să-mi acopăr faţa şi să plâng. Nu am fost în stare să mă bucur, cu toate că eram din nou în Teba; în port mişunau oameni şi simţeam în privirile lor, în gesturile lor neliniştite, în graba lor toată pasiunea Tebei de altădată. Nu-mi făcusem nici un fel de plan, fiindcă totul depindea de întâlnirea cu Horemheb, de poziţia lui la curtea Egiptului. Dar în momentul în care picioarele mele au atins pietrele din port, am ştiut deja ce voi face şi nu mi-am mai dorit nici glorie, nici bogăţii care să-mi răsplătească cunoştinţele medicale dobândite cu atâta greutate, cum îmi dorisem altădată; îmi doream o viaţă simplă şi modestă ca a tatălui meu Senmut. O ciudată linişte a început să mi se strecoare în suflet când m-am gândit la acest posibil viitor, o dovadă în plus că oamenii îşi cunosc atât de puţin inima lor, deşi aproape toţi oamenii sunt convinşi că şi-o cunosc. Niciodată, mai înainte, o astfel de hotărâre nu-mi trecuse prin minte, dar poate că, fără ştirea mea, era fructul care rodise după toate experienţele prin care trecusem. Când am auzit zumzăiala febrilă a Tebei în jurul meu, când picioarele mele au atins pietrele încinse de soarele puternic, am avut impresia că sunt din nou copilul care se uita curios şi atent la pacienţii tatălui meu, Senmut. De aceea, i-am alungat pe hamalii care se strânseseră deja în jurul nostru şi i-am spus lui Kaptah:

— Lasă deocamdată bagajele noastre în corabie. Du-te repede şi cumpără-mi o casă, nu are importanţă ce fel de casă, dar să fie aproape de port, în partea săracă a oraşului, aproape de locul unde fusese casa tatălui meu, până când a fost dărâmată. Fă acest lucru repede, fiindcă vreau ca deja astăzi să mă mut în casa mea şi de mâine să încep să consult bolnavii.

Bărbia lui Kaptah s-a lăsat în jos şi faţa lui a devenit prelungă, fiindcă el se aştepta să tragem la cel mai grozav han, unde să fim serviţi de sclavi. Dar pentru prima oară, el nu a protestat, m-a privit cu atenţie şi nu a îndrăznit să deschidă gura. A plecat abătut, cu capul lăsat în jos. În aceeaşi seară m-am stabilit în fosta casă a unui turnător de aramă din cartierul săracilor, mi-au fost aduse bagajele de pe corabie şi am întins covoarele pe podeaua de argilă. În faţa caselor sărace de lut ardeau focurile şi mirosul de peşte fript în ulei plutea deasupra cartierului sărac şi murdar. Apoi s-au aprins torţele din faţa uşilor caselor de distracţie, muzica siriană a rupt tăcerea nopţii, amestecată cu urletele marinarilor beţi, şi cerul Tebei s-a înroşit de la nenumăratele torţe şi lămpi din centrul Tebei. Eram acasă, după ce rătăcisem pe multe drumuri ciudate şi culesesem ştiinţă din multe ţări ale lumii.

A doua zi, i-am spus lui Kaptah:

Pune o placă cu însemnele de medic pe poartă, dar să fie simplă, fără nici o pictură sau ornament, şi dacă cineva întreabă de mine, nu-i vorbi nici despre reputaţia mea, nici despre cunoştinţele mele medicale, ci spune-i simplu că medicul Sinuhe îngrijeşte şi vindecă bolnavi, chiar dacă sunt săraci, şi că fiecare îl poate răsplăti după posibilităţile pe care le are.

Şi săraci? m-a întrebat Kaptah cu un soi de mirare inocentă. O, stăpâne! Nu cumva eşti bolnav? Băut-ai cumva apă din mlaştini sau te-a înţepat vreun scorpion?

Fă ceea ce ţi-am poruncit, i-am spus eu, dacă vrei să rămâi cu mine! Dar, dacă această casă modestă nu-ţi place şi dacă mirosul săracilor îţi deranjează nasul, sensibilizat de la rafinatele parfumuri din Siria, n-am nimic împotrivă, eşti liber să vii şi să pleci când doreşti tu. Bănuiesc că tu ai furat de la mine suficient de mult ca să-ţi poţi cumpăra o casă proprie şi o soţie. Eu nu te împiedic să faci tot ceea ce vrei.

Soţie? m-a întrebat Kaptah şi mai mirat. Fără îndoială eşti bolnav, stăpâne, cred că ai şi febră. Să-mi iau o femeie, care să mă piseze la cap şi să-mi scoată şi sufletul din mine când mă întorc târziu din oraş, iar dimineaţa, când mă trezesc din somn, cu capul greu, s-o văd cum stă cu băţul în mână şi mă spurcă cu cuvinte murdare? Ar fi o prostie să-mi iau o femeie, când şi cea mai neînsemnată sclavă îmi poate procura aceeaşi plăcere, după cum ţi-am spus deja de multe ori. Nu încape îndoiala că zeii te-au pedepsit cu nebunia şi nici nu mă mir, fiindcă ştiu ce gândeşti tu despre zei, dar chiar nebun, tu rămâi stăpânul meu, drumul pe care îl urmezi îl voi urma şi eu, iar pedeapsa cu care te-au lovit zeii este şi pedeapsa mea. Speram că-mi voi odihni şi eu capul, după toate acele încercări îngrozitoare prin care am trecut din cauza ta, ca să nu mai vorbesc despre călătoriile pe mare, de care tare mult aş vrea să nu-mi mai amintesc vreodată. Dacă o rogojină de paie îţi este suficientă ca să dormi, îmi este şi mie de ajuns o rogojină de paie. Chiar şi mizeria îşi are partea ei plăcută, fiindcă, uite, în vecinătatea casei noastre, se găsesc atâtea crâşme şi bordeluri şi nici „Coada crocodilului”, despre care ţi-am mai povestit, nu este departe. Sper că îmi vei da iertare, dacă mă voi duce chiar astăzi acolo ca să mă îmbăt, fiindcă după toate aceste neaşteptate hotărâri pe care tu te-ai pripit să le iei, mă simt tare zdruncinat şi vreau să prind din nou curaj, într-adevăr, întotdeauna când mă uit la tine, presimt că se va întâmpla o mare nenorocire, dar nu pot şti niciodată ce vei spune sau în ce fel vei acţiona, fiindcă vorbele şi acţiunile tale sunt opusul vorbelor şi acţiunilor unui om cu judecată, dar la asta chiar că nu mă aşteptam. Ca un nebun, care îşi ascunde bijuteriile în bălegar, tu preferi să-ţi îngropi ştiinţa şi măiestria în gunoi.

Kaptah, am spus eu, fiecare om se naşte gol în această lume şi în boală nu există deosebire între săraci şi bogaţi, între egipteni şi între sirieni.

Poate, dar există o mare deosebire între darurile care sunt aduse medicului, a răspuns Kaptah înţelept. N-am ce spune, gândurile tale sunt frumoase şi n-aş avea nimic împotriva acestor gânduri dacă un altul, nu tu, s-ar apuca să le realizeze. De ce oare trebuie să ni se întâmple aşa ceva, tocmai acum, când am putea şi noi să ne legănăm pe o creangă de aur Dacă astfel de idei trec prin mintea unui om care s-a născut sclav, este de înţeles şi chiar eu însumi, când eram tânăr, gândeam aşa. Poate că aş mai fi gândit încă, dacă loviturile de ciomag nu mi-ar fi risipit acele gânduri.

Ca să ştii încă de pe-acum totul, am spus eu, te anunţ că, peste puţin timp, dacă voi găsi vreun băiat abandonat, îl voi adopta şi îl voi creşte ca pe un fiu.

La ce bun? m-a întrebat abătut Kaptah. În Templu există locuri pentru copiii abandonaţi şi unii dintre ei ajung preoţi de grad inferior, iar alţii sunt castraţi şi sunt trimişi în haremurile faraonului sau nobililor, unde au o viaţă atât de strălucitoare, cum nici propriile lor mame nu ar fi putut spera pentru ei. Pe de altă parte, dacă tu vrei să ai un băiat, eu te înţeleg şi nimic pe lume nu-i mai simplu de făcut, cu condiţia să nu faci prostia să spargi un ulcior cu o femeie, care, după aceea, ţi-ar putea aduce numai necazuri, iar dacă nu vrei să cumperi o sclavă, poţi să ademeneşti o fată săracă şi ea va fi fericită şi-ţi va mulţumi, dacă tu vei vrea să creşti copilul şi s-o scoţi şi pe ea din sărăcie. Dar, de la un copil, te poţi aştepta şi la multe necazuri şi greutăţi. Eu cred că se exagerează mult când se afirmă că un copil aduce numai fericire, dar în acest domeniu, eu nu mă pot baza pe experienţa mea în afirmaţiile pe care ele fac, fiindcă niciodată eu nu mi-am văzut copiii, deşi am toate motivele să cred că deja sunt destui risipiţi prin lumea asta. Ai fi şi mai înţelept, dac-ai cumpăra chiar astăzi o sclavă tânără, care să mă ajute şi pe mine la treabă, fiindcă picioarele îmi sunt înţepenite şi mâinile au început să-mi tremure, după atâtea încercări prin care am trecut în ultimii ani; este mult prea multă muncă aici cu întreţinerea casei şi cu pregătirea mâncării, ca să nu mai pun la socoteală faptul că trebuie să mă ocup serios şi de plasarea averii mele.

Nu m-am gândit la aceasta, Kaptah, am spus eu. Dar nu vreau să cumpăr o sclavă, mai bine găseşte un servitor pentru noi, pe care am să-l plătesc. Tu, într-adevăr, meriţi acest lucru. Iar dacă rămâi cu mine, tu eşti liber să vii şi să pleci când doreşti, fiindcă apreciez fidelitatea ta şi cred că-mi vei putea da, din când în când, sfaturi utile, ţinând seama de cât îţi este de sete. Fă aşa cum ţi-am spus şi nu întreba nimic în plus, fiindcă această hotărâre am luat-o împins de o forţă mai puternică decât mine şi nu o voi mai schimba.

Rostind aceste vorbe, am plecat de acasă ca să mă interesez de prietenii mei. La „Ulciorul sirian” am întrebat de Totmes, dar acolo era un alt cârciumar, care nu ştia nimic despre un artist sărac, care-şi câştiga pâinea desenând pisici pe suluri de papirus pentru copiii oamenilor bogaţi. După aceea, m-am dus la cazarmă ca să întreb de Horemheb, dar acolo era pustiu. Nici urmă de lucrători în curte sau de soldaţi care să se antreneze împungând cu lăncile baloţii de stuf ca altădată; cazarma era goală. Un subofiţer în rezervă şardan m-a privit curios frământând cu degetele de la picioare nisipul. Faţa lui arămie era osoasă şi uscată. El s-a înclinat cu respect când am întrebat de Horemheb, comandantul trupelor faraonului în campania din Siria împotriva khabirilor. Horemheb încă mai era comandantul trupelor faraonului, mi-a spus şardanul într-o egipteană aproximativă, dar de câteva luni, el se află în ţara Kuş, pentru a desfiinţa garnizoanele de acolo. I-am dat un bănuţ de argint, fiindcă era tare abătut, şi el a rămas atât de uimit de mărinimia mea, încât a uitat de mândria lui de şardan, mi-a zâmbit, a blestemat vremurile pe care le trăia şi a pomenit numele unui zeu, despre care eu nici nu mai auzisem până atunci.

Când am vrut să plec, el m-a tras de mânecă, mi-a arătat curtea pustie şi a spus:

— Horemheb este un mare comandant, el îi înţelege pe soldaţi fiindcă el însuşi este un soldat, el nu se teme de nimic. Horemheb este un leu, faraonul un ţap fără coarne. Cazarma este goală, nici bani, nici mâncare. Camarazii mei au plecat în sate să cerşească. Unde se va ajunge, nu ştiu. Să te binecuvânteze Amon pentru argintul pe care mi l-ai dat, om generos! De luni de zile nu m-am mai pilit şi eu. Sunt plin de venin. Multe ne-au promis egiptenii. Au trecut din cort în cort şi ne-au ademenit cu promisiuni. Ne-au promis mult argint, multe femei, multă băutură. Şi acum? Nici argint, nici băutură, nici femei.

După ce a rostit aceste vorbe, a scuipat cu dispreţ şi a răscolit nisipul cu picioarele. Era un şardan tare trist şi mi-a fost milă de el, fiindcă, din cele spuse de el, am înţeles că faraonul îşi abandonase soldaţii şi desfiinţase trupele recrutate cu greutate de tatăl său în alte ţări. Gândindu-mă la fostul faraon, mi-am amintit de Ptahor şi, ca să aflu unde locuieşte, mi-am făcut curaj şi m-am dus la Templul lui Amon, în Casa Vieţii, să întreb. Dar cel care ţinea registrul mi-a spus că bătrânul trepanator regal, care murise de doi ani, era îngropat în Oraşul Morţilor. Aşa se face că în Teba nu m-am reîntâlnit cu niciunul dintre prietenii mei.

Şi, fiindcă tot eram în Templu, am intrat în marea sală a coloanelor şi am simţit umbra sacră a lui Amon în preajma mea, mirosul de tămâie în apropierea coloanelor de piatră acoperite cu inscripţii sacre policrome şi am văzut rândunelele, care intrau şi ieşeau prin ferestrele absidelor. Dar templul era pustiu, chiar şi curtea templului era aproape goală şi în nenumăratele ateliere şi locuri de vânzare a lucrurilor sacre nu mai era zarva de altădată. Preoţii înveşmântaţi în alb, cu capetele rase şi lustruite cu ulei, mi-au aruncat priviri neliniştite, oamenii din curte vorbeau în şoaptă şi se uitau în jurul lor cu teamă. Era atât de stranie curtea principală a Templului în liniştea ei, ca odinioară dimineaţa devreme, înainte de revărsatul zorilor, când oamenii încă nu mişunau prin ea, când încă nu era nici un zgomot şi se auzea foşnind stuful de la malul Nilului, unduit de vânt. îmi aminteam atât de bine dimineţile tinereţii mele, când studiam în Casa Vieţii. Niciodată nu l-am iubit pe Amon, dar o ciudată melancolie mi s-a strecurat în inimă, ca atunci când te gândeşti la tinereţea care nu se va mai întoarce niciodată, indiferent dacă a fost fericită sau nu. Când am trecut printre statuile gigantice ale faraonilor, ca să ies afară, am observat că foarte aproape de marele Templu se construise un sanctuar nou, impresionant şi de o formă ciudată, cum nu mai văzusem încă. Nu avea ziduri, coloanele de piatră înconjurau o curte neacoperită şi acolo era un altar încărcat de ofrande: grâu, flori şi fructe. Pe un basorelief imens, discul solar al lui Aton binecuvânta cu numeroasele lui raze, care se prelungeau în mâini ce ţineau crucea vieţii, pe faraonul care-i aducea ofrande. Preoţii, înveşmântaţi în alb, nu aveau capetele rase, erau foarte tineri şi pe faţa lor se putea citi extazul, în timp ce cântau un imn sacru închinat lui Aton. Mi-am adus aminte că auzisem imnul la Ierusalim, în Siria. Dar ceea ce m-a impresionat mai mult decât preoţii şi imaginile basoreliefului au fost cele patruzeci de coloane enorme, de pe care noul faraon, sculptat mult mai mare decât în realitate, cu braţele în care ţinea sceptrul şi cravaşa regală încrucişate la piept, îi privea fix pe vizitatorii templului.

Că acele sculpturi îl reprezentau pe faraon, am ştiut-o imediat, fiindcă am recunoscut faţa lui transfigurată de pasiune, trupul lui fragil cu şolduri late, mâinile şi picioarele lui delicate. M-a trecut un fior când m-am gândit la artistul care a vrut şi s-a încumetat să execute o astfel de sculptură; dacă prietenul meu Totmes, odinioară, visa la o artă liberă, în acele statui arta era descătuşată de orice convenţie, mai mult, era o caricatură a realităţii. De fapt, sculptorul subliniase mai mult decât erau în realitate toate defectele trupului faraonului, şoldurile mari, gleznele fragile şi toată neliniştea lui pătimaşă, ca şi cum în ele se ascundea un semn divin. Mai teribilă decât toate era faţa lui înspăimântător de prelungă, ascuţită, cu pomeţii proeminenţi, cu surâsul misterios, visător şi ironic, cu buzele groase. Din ambele părţi ale pilonilor templului lui Amon, statuile din piatră ale faraonilor se ridicau maiestuoase, asemenea giganticelor statui de zei. Dar aici, un om diform şi plăpând contempla, din înălţimea celor patruzeci de coloane, altarul lui Aton. Era doar o fiinţă umană, la fel cu ceilalţi oameni, care privea fix. Pasiunea, neliniştea, ironia, extazul erau încremenite în piatră pentru eternitate.

Am simţit cum se răscoleşte totul în mine şi am tremurat de emoţie, fiindcă pentru prima oară l-am văzut pe Amenhotep al IV-lea aşa cum probabil că el însuşi se vedea. Îl întâlnisem doar o singură dată, îl întâlnisem când era tânăr, bolnav, fragil, tulburat de crize de epilepsie, l-am observat atunci cu sânge rece, l-am privit cu ochiul medicului şi m-am pripit când în vorbele lui am văzut doar delirul omului bolnav. Acum îl vedeam aşa cum îl văzuse artistul, care probabil că-l iubea şi-l ura cu aceeaşi intensitate. Era, desigur, un sculptor cum nu a mai existat niciodată în Egipt, fiindcă, dacă mai înainte cineva s-ar fi încumetat să realizeze o astfel de sculptură pentru vreun faraon, ar fi fost sfâşiat şi răstignit pe ziduri ca profanator.

Nu era prea multă lume în templul lui Aton. Erau doar câţiva bărbaţi şi câteva femei, fără îndoială nobili de la curte şi oameni bogaţi, fiindcă purtau veşminte din în regal, coliere grele şi bijuterii din aur. Oamenii obişnuiţi ascultau cu încordare şi feţele lor aveau o expresie nedumerită, fiindcă le scăpa înţelesul noilor imnuri cântate de preoţi. Erau altfel decât vechile texte, care se cântau încă din vremea piramidelor, de două mii de ani, cu care orice ureche era obişnuită încă din copilărie şi oricine le cunoştea pe dinafară, chiar dacă nu le înţelegea sensul, fiindcă, de generaţii întregi, tot transcriindu-se de pe un papirus pe altul, unele semne au fost transcrise greşit şi au creat cuvinte ciudate, pe de altă parte, cu trecerea anilor, multe cuvinte şi-au schimbat semnificaţia iniţială.

În orice caz, după ce au cântat, un bărbat bătrân, care, după veşminte, cred că era de la ţară, s-a dus şi le-a cerut respectuos preoţilor un talisman, un ochi protector sau o bucăţică de papirus, pe care să fie scris un text magic, dar să nu coste prea mult. Preoţii i-au răspuns că astfel de lucruri nu se vând în acest templu, fiindcă pentru a te asigura de protecţia lui Aton nu este nevoie de nici un talisman sau papirus vrăjit; Aton se apropie de fiecare om, care crede în el, fără sacrificii şi daruri. Când a auzit acest lucru, bătrânul a fost puternic indignat şi a plecat bodogănind pentru sine însuşi ceva despre credinţele mincinoase, apoi l-am văzut cum a intrat în vechiul templu al lui Amon.

După aceea, o precupeaţă de peşte s-a apropiat de preoţi, i-a privit cu ochii plini de evlavie şi a întrebat:

Oare nimeni nu sacrifică pentru Aton berbeci sau boi, s-aveţi şi voi puţină carne de mâncare? întreb şi eu aşa, fiindcă văd că sunteţi tare slăbuţi şi sărăcuţi, copiii mei. Dacă zeul vostru ar fi puternic şi tare, cum se spune, chiar mai puternic decât Amon, deşi nu-mi vine să cred acest lucru, ar trebui ca preoţii să fie graşi, să strălucească de grăsime. Eu nu sunt decât o femeie simplă şi poate că nu înţeleg prea bine, dar vă doresc din toată inima să aveţi parte de carne şi de grăsime, c-aşa se cade unui preot.

Preoţii au râs şi au glumit între ei ca nişte copii fericiţi, dar cel mai în vârstă şi-a reluat repede aerul serios şi a spus:

Aton nu aspiră la jertfe sângeroase ca alţi zei şi tu nu ai dreptul să vorbeşti despre Amon în templul lui Aton, fiindcă Amon este un zeu fals, care, nu peste multă vreme, va fi detronat. Templul lui Amon va fi distrus.

Atunci, femeia s-a depărtat repede de ei, a scuipat pe jos, a făcut semnul lui Amon şi a spus:

Tu ai spus-o, nu eu, aşa că blestemul va fi asupra capului tău!

Apoi, ea a ieşit grăbită din templu şi, o dată cu ea, au mai plecat şi alţii, după ce s-au uitat cu nelinişte la preoţi. Dar preoţii au râs zgomotos şi au strigat în urma lor:

Mergeţi, necredincioşilor, dar Amon este un zeu fals. Amon este un zeu fals şi puterea lui va cădea cum cade iarba tăiată de seceră.

Atunci, unul dintre cei care plecase a luat o piatră şi a aruncat-o spre preoţi, piatra l-a lovit şi l-a rănit pe unul dintre preoţi şi pe faţa lui a început să curgă sângele. El şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a început să geamă, iar ceilalţi au strigat după gardieni, dar omul care lovise se şi pierduse în mulţime în faţa pilonilor Templului lui Amon.

Reflectând la acest incident, m-am apropiat de preoţi şi le-am spus:

Eu sunt egiptean, dar am trăit mulţi ani în Siria şi nu ştiu nimic despre acest zeu, pe care voi îl numiţi Aton. Oare n-aţi putea să-mi risipiţi ignoranţa şi să-mi explicaţi cine este acest zeu, ce cere el de la oameni, cum trebuie adorat?

Ei au ezitat, s-au uitat atent la mine, încercând să se asigure că nu vreau să-mi bat joc de ei, şi au spus:

Aton este singurul zeu adevărat. El a creat pământul şi apele, oamenii şi animalele, tot ceea ce există şi se mişcă pe pământ. El a existat dintotdeauna şi oamenii l-au adorat înainte în forma lui aparentă, Ra, dar în timpurile noastre, el i-a apărut sub forma lui Aton fiului lui, faraonul, care trăieşte doar în dreptate. De atunci, el este singurul zeu, ceilalţi zei sunt zei falşi. El nu reprimă pe nimeni dintre cei care îl invocă, căci pentru Aton, cei bogaţi şi cei săraci sunt la fel şi în fiecare dimineaţă îl salutăm pe el, discul solar, care binecuvântează cu razele sale pământul şi atât pe cei buni cât şi pe cei răi, oferind fiecăruia crucea vieţii. Dacă tu vei crede în el, vei fi servitorul lui, fiindcă fiinţa lui este dragoste, el este etern, indestructibil, prezent în orice loc şi nimic în lume nu se întâmplă fără voinţa lui.

Le-am spus:

Tot ceea ce mi-aţi povestit este, într-adevăr, frumos şi bun, dar oare tot prin voinţa lui acea piatră a însângerat faţa acestui tânăr?

Preoţii, uşor dezorientaţi, s-au privit între ei şi au spus:

Tu îţi baţi joc de noi.

Dar băiatul care fusese lovit de piatră a strigat:

El a permis ca acest lucru să se întâmple, fiindcă eu nu sunt destul de demn să-l slujesc. Poate că sunt prea mândru în inima mea că faraonul m-a ales să fiu preot. Originea mea este modestă. Tatăl meu păzeşte turme de vite, iar mama mea cară apă din Nil pentru culturi. Faraonul m-a ales să oficiez pentru zeul său fiindcă am o voce frumoasă.

Le-am spus respectuos:

Într-adevăr, s-ar părea că acest zeu este puternic, dacă poate să-l scoată pe un om din noroi şi să-l aducă la palatul de aur al faraonului.

Ei au spus într-un glas:

Ai dreptate, faraonul nu se uită la aspectul, bogăţia sau originea unui om, el priveşte doar în inima omului şi Aton îi dă forţă faraonului să citească şi cele mai ascunse gânduri.

Am protestat:

Atunci, poate că faraonul nu este om, fiindcă nici un om nu poate privi în inima unui alt om. Doar Osiris este cel care poate cântări inima omului.

După ce au discutat între ei, mi-au spus:

Osiris este doar eroul unei poveşti populare, de care oamenii care cred în Aton nu mai au nevoie. Din moment ce însuşi faraonul doreşte cu ardoare să nu fie decât un om, noi nu ne îndoim că esenţa lui este divină şi acest lucru îl demonstrează viziunile lui în care, într-o clipă, el trăieşte mai multe existenţe. Dar acest lucru îl ştiu doar acei care îl iubesc. De aceea, artistul care a sculptat statuile templului l-a reprezentat în acelaşi timp bărbat şi femeie, fiindcă Aton este forţa vie, care dă viaţă sămânţei bărbatului şi hotărăşte naşterea copilului în femeie.

Atunci, am ridicat ironic braţele, mi-am prins capul în mâini şi am spus:

Eu nu sunt decât un om simplu, la fel ca acea femeie care vi s-a adresat mai înainte, şi nu reuşesc să vă înţeleg doctrina. Mi se pare că înţelepciunea acestei credinţe este în parte neclară pentru voi înşivă, din moment ce trebuie să discutaţi mai întâi între voi, spre a putea răspunde la întrebările pe care eu vi le pun.

Ei s-au apărat cu mult zel şi au spus:

Aton este perfect, la fel cum discul soarelui este perfect, tot ceea ce există, trăieşte şi respiră în el este perfect, dar mintea omului este imperfectă şi asemănătoare ceţei, de aceea nu-ţi putem explica totul, fiindcă noi înşine nu cunoaştem totul. Dar noi ne străduim în fiecare zi să învăţăm ceva, prin voinţa lui Aton. Voinţa lui Aton nu o cunoaşte decât faraonul, care îi este fiu şi trăieşte în adevăr.

Cuvintele lor m-au mişcat, fiindcă în ele era proba sincerităţii lor, chiar dacă veşmintele lor erau din în fin, părul lor lucea de ulei, se-ntreceau ca să cânte unul mai frumos decât altul, pentru a fi admiraţi de femei, şi râdeau de oamenii simpli.

Ceva care pe neaşteptate s-a deşteptat în mine, independent de cunoştinţele mele şi de abilitatea mea, şi a reacţionat la vorbele lor. Pentru prima dată am reflectat la faptul că poate gândirea omenească este imperfectă şi că dincolo, în afara acestei gândiri umane, probabil că există ceva pe care ochiul nu poate să-l vadă, urechea nu poate să-l audă. Poate că faraonul şi preoţii lui descoperiseră acest adevăr şi că ei îl numeau Aton pe acest necunoscut, care este dincolo de gândirea omenească.

Până atunci, crezusem că gândirea umană este în stare să deschidă toate porţile şi că obstacolele pe care le întâlneşte cel care vrea să ajungă la cunoaştere pot fi escaladate, că o dată ce omul îşi îmbogăţeşte ştiinţa, îşi îmbogăţeşte şi inima. Dar eu unde am ajuns cu toată ştiinţa pe care am acumulat-o? Cu cât înţelepciunea mea a crescut, cu atât în inima mea a crescut moartea, cu atât mai mult viaţa mi s-a părui mai de nesuportat. Nu am cuvinte cu care să povestesc cât eram de scârbit de mine însumi, de toată ştiinţa şi de toată măiestria mea. De aceea, mă hotărâsem să-mi îngrop ştiinţa şi priceperea şi să fiu doar un medic pentru cei săraci. Nu o făceam fiindcă inima mi-ar fi poruncit aşa, o făceam doar fiindcă eram scârbit de mine însumi, dar acum, când Aton îmi dezvăluise că există ceva, imposibil de cunoscut, că mintea omenească este mărginită şi cunoaşterea nu poate trece dincolo de anumite limite, nu am mai fost nici indignat, nici îngrozit de privirea ciudată a faraonului, am apreciat-o ca pe un extaz, ca şi cum acei ochi de piatră ar fi privit undeva unde oamenii niciodată nu au putut privi. De aceea, în zâmbetul lui era ceva misterios. Dar am rămas nedumerit, oare, în inocenţa lor, acei preoţi tineri se îndoiau de ceea ce afirmau? De aceea, nu am vrut să primesc crucea vieţii pe care ei mi-au oferit-o.

Am plecat din templul lui Aton şi, pentru prima oară, am avut senzaţia că, până în acel moment, viaţa mea se desfăşurase ca într-o încăpere cu pereţi de piatră, din care nu poţi vedea ceea ce se întâmplă afară, şi că, în acel moment, găsisem fisura, în zidurile de piatră, prin care lumina a putut rupe întunericul, ca să pătrundă şi în inima mea acel ceva care să mă facă să respir şi să trăiesc. Am avut aceeaşi uşurare ca atunci când, pentru prima oară, am căpătat încredere în ştiinţa mea ca şi cum viaţa mi s-ar fi dezvăluit într-o nouă formă. Dar cu astfel de experienţe extatice cred că se pot mulţumi să trăiască doar oamenii care-şi simt singurătatea şi care au avut multe pierderi. Eu, Sinuhe, un străin în lumea asta, am avut pentru o singură dată, acolo, în templul lui Aton, viziunea pe care faraonul o avea din cauza bolii. Am fost uimit de acea clipă de extaz şi l-am admirat pe faraon, dar am ştiut, în acel timp, că el nu ar fi trebuit să fie niciodată faraon, fiindcă puterea este periculoasă pentru vizionari, iar viziunile nu fac parte din această lume.

Se lăsase seara când am ajuns acasă. Pe poartă era o placă simplă de lemn cu însemnele de medic, iar în curte aşteptau răbdători câţiva bolnavi. Pe verandă, Kaptah îşi făcea vânt cu o ramură de palmier şi gonea muştele care sosiseră la noi o dată cu oamenii săraci; era foarte nemulţumit şi, ca să-şi înece supărarea, avea lângă el un ulcior cu bere, pe care abia îl începuse.

Am lăsat-o să intre, mai întâi, pe o femeie care avea în braţe un copil numai piele şi oase şi i-am dat un bănuţ de cupru să-şi cumpere mâncare, ca să poată alăpta copilul, ce-aş fi putut altceva să fac ca medic? După aceea, am îngrijit un sclav, care-şi zdrobise un deget pe când măcina grâul şi i-am dat un leac, pe care să-l amestece în vin, pentru a-i diminua durerile. Apoi m-am ocupat de un scrib, care abia putea să respire fiindcă avea în gât o tumoare mare cât un cap de copil. I-am dat să bea în fiecare zi un preparat din alge marine, despre care ştiam din Siria că poate vindeca uneori aşa ceva, deşi nu credeam că l-ar mai fi putut ajuta, fiindcă tumoarea era deja prea mare. El a scos dintr-o bucată curată de pânză doi bănuţi de cupru ca să mă răsplătească şi mi i-a întins jenat, fiindcă îi era ruşine de sărăcia lui, dar nu i-am primit; i-am spus că-l voi chema pe el, când voi avea nevoie de un scrib, şi el a plecat mulţumit. Ultima a fost o fată de la bordelul din apropiere, care avea ochii acoperiţi de o crustă atât de urâtă, încât nici nu-şi mai putea practica meseria, fiindcă nici un client nu voia să se distreze cu ea. I-am curăţat pleoapele şi i-am dat o alifie, cu care să se ungă după aceea, ea şi-a desfăcut veşmântul ca să-mi plătească în singurul fel în care putea ea să plătească. Nu am vrut s-o jignesc, de aceea i-am spus că eu trebuie să mă abţin de la a mă distra cu vreo femeie, din cauza unei intervenţii medicale pe care o aveam de făcut, şi ea m-a crezut, de fapt, habar n-avea despre meseria de medic şi m-a respectat şi mai mult din cauza reţinerii mele.

Şi, fiindcă am apreciat generozitatea ei, i-am extirpat doi negi, care-i urâţeau coapsa şi pântecele, după ce mai întâi am uns cu o pomadă anesteziantă locurile pe care acei negi crescuseră, ca să nu aibă nici o durere.

Aşa că, după prima zi de muncă în cartierul săracilor, nu am câştigat nici cât să-mi asigur pâinea şi sarea. Kaptah, uitându-se la mine ironic, m-a servit cu o minunată gâscă friptă, cum numai în Teba găseşti. El o cumpărase de la o cârciumă din centrul Tebei şi o ţinuse caldă în groapa de jar. Şi m-a servit şi cu vin din cea mai bună podgorie a lui Amon, într-o cupă policromă. Dar nu m-au supărat ironiile lui Kaptah, fiindcă inima mea era atât de mulţumită pentru ziua aceea, ca şi cum aş fi vindecat pe nu ştiu care negustor bogat, care mi-a oferit ca răsplată un lanţ de aur. Totuşi, peste câteva zile, sclavul de la moara de grâu a venit să-mi arate că degetul i se vindecase şi mi-a adus un vas cu făină, pe care-l furase de la moară, aşa că tot am câştigat ceva pentru prima zi.

Kaptah, după ce a încetat cu ironiile, a început să mă consoleze şi mi-a spus:

— Cred că, după ziua de astăzi, ţi se va duce vestea în tot cartierul şi, de-acum înainte, curtea ta va fi plină de bolnavi, încă din zorii zilei. Eu, parcă îi şi aud cum îşi şuşotesc unul altuia la ureche: „Du-te repede la capătul străzii din port, la fosta acasă a turnătorului de aramă, fiindcă acolo s-a instalat un medic nemaipomenit, care vindecă bolnavi fără să pretindă nici o răsplată şi are o mână uşoară şi o măiestrie deosebită. În plus, mai dă şi bani de cupru femeilor sărace cu copii de ţâţă şi operează pe gratis târfele, ca să-şi recapete frumuseţea. Mergi repede, fiindcă cine merge primul primeşte mai mult şi nu se ştie cât poate ţine povestea asta frumoasă, fiindcă după ce va sărăci, el îşi va vinde şi casa şi va pleca de aici sau s-ar putea să-l închidă unde sunt nebunii şi să-i pună lipitori pe genunchi.” Dar, în legătură cu ultima parte, aceşti imbecili se înşală, fiindcă, din fericire, tu ai destul aur şi, dacă tot mi l-ai dat în grijă, l-am pus la lucru ca să ai şi mai mult, ca niciodată să nu mai încerci suferinţele cauzate de lipsuri şi dacă doreşti, poţi mânca fără grijă, în fiecare zi gâşte fripte, poţi bea din cel mai bun vin şi poţi chiar şi să te îmbogăţeşti; n-ai decât să locuieşti aici, dacă tu eşti mulţumit cu această casă modestă. Şi, dacă nimic din ceea ce faci tu nu se aseamănă cu ceea ce fac ceilalţi oameni, pe mine n-ar trebui să mă mire dacă-ntr-o zi tu ai vinde casa şi m-ai vinde şi pe mine, în această continuă şi blestemată nelinişte a ta. Nu, n-ar fi nimic surprinzător dacă ai face aşa ceva, aşa că, stăpânul meu, poate că ar fi mai înţelept dacă ai scrie o hârtie care să fie dată în păstrarea arhivei regale, care să ateste că eu sunt om liber şi că pot merge unde vreau, fiindcă vorbele zboară şi se duc, dar rămân pe vecie, dacă sunt scrise şi autentificate cu sigiliul tău şi dacă scribul regal îşi primeşte răsplata pentru munca sa. Eu aş putea să-ţi înşir o serie nesfârşită de motive care mă îndeamnă să-ţi cer acest lucru, dar nu vreau să abuzez de timpul tău liber şi mai ales de răbdarea ta.

Era o seară caldă şi plăcută de primăvară, bălegarul uscat era ars în faţa caselor de lut, vântul uşor aducea dinspre port miros de cedru şi de alte parfumuri siriene. Miroseau şi salcâmii, toate aceste parfumuri se amestecau în nările mele cu mirosul de peşte fript, care se ridica în aer seara în cartierele sărace din Teba. Mâncasem friptura aceea grozavă de gâscă, nicăieri în lume nu poţi mânca o astfel de friptură, băusem un vin bun, mă simţeam fericit şi uşor, vinul îndepărta toate gândurile negre din capul meu, melancolia şi tristeţea din inima mea erau undeva departe, în spatele meu. De aceea, l-am invitat pe Kaptah să bea vin împreună cu mine şi i-am spus:

Eşti liber, Kaptah, şi ai fost deja de multă vreme liber, după cum ştii prea bine. Din ziua în care tu mi-ai dat tot argintul şi cuprul tău, pe care l-ai strâns cu atâta trudă o viaţă, fără să fii sigur dacă îl vei mai primi înapoi vreodată, tu ai fost mai mult prietenul decât sclavul meu. Eşti liber, Kaptah, şi-ţi doresc să fii fericit. Mâine vom merge la scribul regal şi vom întocmi hârtiile necesare, pe care le voi autentifica cu sigiliile mele, atât cel egiptean, cât şi cel sirian. Dar, explică-mi şi mie să înţeleg ce ai făcut cu aurul şi cu averea mea, fiindcă spui că aurul va lucra pentru mine, chiar dacă nu câştig nimic. Oare nu l-ai depus la Templu, aşa cum ţi-am poruncit?

Nu, stăpâne, a spus grav Kaptah şi s-a uitat direct în ochii mei cu singurul lui ochi. Nu am îndeplinit porunca ta, fiindcă era o poruncă tâmpită şi eu n-am executat niciodată poruncile tâmpite, chiar dacă tu ai crezut aşa ceva despre mine; am procedat după cum m-a dus capul şi am să-ţi povestesc imediat, fiindcă încă nu ai băut prea mult vin, deci n-o să începi să urli la mine. Totuşi, cum te cunosc deja destul de bine şi ştiu că eşti necugetat şi iute la mânie, pentru mai multă siguranţă, am ascuns ciomagul. Ţi-o spun de pe acum, ca să nu-ţi pierzi vremea de pomană şi să-l cauţi în timp ce-ţi voi povesti despre aurul şi despre averea ta.

Doar un bou îşi încredinţează averea Templului spre păstrare, fiindcă Templul nu plăteşte nimic pentru aurul depus, dimpotrivă, cere să-i plăteşti ca să ţi-l păstreze în trezorerie. Dar cea mai mare prostie este că perceptorii de impozite cunosc cantitatea de aur depus şi, în fiecare an, iau o parte din el, aşa că, după un timp, ajungi să nu mai ai aproape nimic. Singurul mod înţelept de a-ţi spori averea este să pui aurul să lucreze în timp ce tu poţi să stai confortabil cu braţele încrucişate şi să ronţăi seminţe de lotus sărate, aşteptând ca să ţi se facă poftă de băutură. De aceea, am alergat toată ziua cu picioarele mele şubrede în tot oraşul, ca să găsesc cel mai bun mijloc pentru aţi plasa averea, în timp ce tu ai vizitat templele Tebei şi ai admirat peisajul. Din cauza setei teribile, care mă urmăreşte pas cu pas pe unde mă duc, am aflat o mulţime de lucruri. Printre altele, am aflat că bogaţii din Teba nu-şi mai depozitează aurul la Templu, ei spun că acolo aurul lor nu mai este în siguranţă. Aşa este, aurul nu mai este în siguranţă în tot Egiptul. Am mai aflat că templul lui Amon îşi vinde terenurile.

Minţi, i-am spus nervos şi m-am ridicat indignat în picioare, fiindcă numai ideea în sine era fără sens. Dintotdeauna Amon a cumpărat terenuri. Acum este proprietarul unui sfert din pământurile negre ale Egiptului şi n-ar abandona niciodată ceea ce a câştigat.

Bineînţeles, bineînţeles, a spus calm Kaptah şi mi-a umplut cupa cu vin, dar nu a uitat să şi-o umple şi pe a lui. Orice om înţelept ştie că pământul este singurul care-şi păstrează întotdeauna valoarea sa, cu condiţia să fii în relaţii bune cu măsurătorii de terenuri şi să ai grijă să le dai daruri în fiecare an, după inundaţii. Dar este un adevăr că, acum, Amon vinde în secret din terenuri, şi nu are importanţă cui, dacă acel om crede în el şi are aur. Şi eu am fost uluit când am auzit acest lucru; m-am informat mai bine şi am aflat că, într-adevăr, aşa este, şi că vânzarea se face la un preţ convenabil pentru cel care cumpără, dar că preoţii lui Amon îşi rezervă dreptul ca oricând să poată recupera la acelaşi preţ terenurile vândute. Cu toate astea, este o bună afacere pentru cel care cumpără, fiindcă pe lângă pământ, trec în proprietatea lui şi casele, vitele, sclavii şi uneltele de pe terenul respectiv, aşa că proprietarul poate câştiga dacă cultivă bine terenul. Tu ştii prea bine că Amon posedă cele mai fertile terenuri din Egipt. Dacă totul ar fi fost ca înainte, ar fi fost o afacere tare bună, din care s-ar fi putut câştiga uşor şi repede aur. Într-un timp foarte scurt, Amon a vândut deja terenuri imense şi în vistieriile Templului s-a acumulat tot aurul Egiptului, din această cauză aurul lipseşte şi preţurile caselor a scăzut surprinzător de mult. Dar acestea toate sunt secrete şi nu se vorbeşte de obicei despre aşa ceva. Noroc de setea mea, că aşa am reuşit, în cârciumi, să stau la aceeaşi masă cu oameni bine informaţi.

Oare ai cumpărat pământ? l-am întrebat eu puţin neliniştit.

Dar Kaptah m-a liniştit şi a spus:

Chiar atât de nebun nu sunt, stăpânul meu, chiar dacă m-am născut sclav, nu am umblat cu bălegar între degetele de la picioare, încă din copilărie am umblat pe străzi pietruite şi am locuit în case de oameni bogaţi. Eu nu mă pricep deloc la cultivarea pământului: dacă aş fi cumpărat cu aurul tău pământ, oricare administrator, oricare păstor, oricare sclav ar fi furat cu amândouă mâinile cât ar fi putut, fără ca eu să observ, pe când în Teba, nimeni nu mă poate fura, dimpotrivă, mă pricep mulţumitor să-i întorc pe alţii după degete. Marile avantaje în cumpărarea terenurilor lui Amon sunt prea evidente, că şi-un imbecil le observă, aşa că ceva nu-i în regulă şi cred că în umbră aşteaptă şacalii, care să se înfrupte din cei care sunt atât de naivi încât să cumpere terenuri. Acelaşi lucru îl dovedeşte şi neîncrederea acelora care nu se hazardează să depună aurul la Templu. Cred că toate aceste întâmplări sunt clin cauza noului zeu al faraonului şi se vor mai întâmpla încă multe, stăpâne, multe lucruri ciudate se vor mai întâmpla, mai înainte ca noi să vedem şi să înţelegem ce se ascunde în spatele acestor uneltiri ale lui Amon. Dar eu, care nu am alt scop ascuns şi vreau ca din aurul tău să rodească ceva, am cumpărat câteva case, case de negoţ şi case de locuit, care aduc în fiecare an un venit convenabil, târguiala este aproape gata, şi nici nu-i nevoie de sigiliul şi de semnătura ta. Crede-mă, le-am cumpărat destul de ieftin şi, dacă după vânzare, voi primi nişte daruri, aşa cum am convenit când m-am târguit pentru preţul caselor, acest lucru nu te priveşte pe tine, este doar o afacere între vânzători şi mine, din cauză că sunt proşti, nu de la tine îmi voi opri eu vreun ban. Bineînţeles că nu am nimic împotrivă dacă, din proprie iniţiativă, mă vei răsplăti şi tu pentru efortul pe care l-am făcut încheind o afacere atât de avantajoasă pentru tine.

Am reflectat puţin şi i-am spus:

Nu, Kaptah, nu te voi răsplăti cu nimic pentru acest efort, fiindcă, fără îndoială, tu ai calculat deja ce-ţi vei reţine din închirierea caselor cumpărate şi din banii care vor merge în fiecare an pentru întreţinerea lor.

Kaptah nu şi-a manifestat nici o părere de rău, dar a înghiţit în sec şi a spus:

Ai dreptate, dacă tu te vei îmbogăţi, mă voi îmbogăţi şi eu, de aceea, interesele tale sunt şi interesele mele şi eu, în toate, trebuie să apăr interesele tale. Dar trebuie să recunosc că, după ce am auzit vorbindu-se despre vânzările terenurilor lui Amon, cultivarea pământului a început să mă intereseze mult şi am mers la piaţa de cereale şi am umblat dintr-o crâşmă în alta, că mi-era grozav de sete, am ascultat tot ceea ce se vorbea pe acolo şi am avut multe lucruri interesante de învăţat. Cu aurul şi cu permisiunea ta, o, stăpâne, mi-am propus să cumpăr grâu la prima recoltă, se înţelege, fiindcă acesta-i cel mai bun comerţ şi încă şi preţurile sunt convenabile. Este drept că grâul este mai perisabil decât pietrele şi casele, este drept că şoarecii îl mănâncă şi că sclavii fură din el, aşa li se întâmplă şi celor care îl cultivă, dar trebuie şi un pic de risc pentru a câştiga. În orice caz, culturile şi recoltele mai depind de inundaţii şi de canale de irigaţii, de lăcuste şi şoareci de câmp şi de încă multe altele, pe care nu are rost să le enumăr, fiindcă nu le cunosc. Ceea ce cred eu, după ce am văzut că se vând terenurile lui Amon, este că, dacă fiecare neghiob se apucă de cultivarea pământului, nu mai are cum să fie o recoltă atât de bogată ca mai înainte. De aceea, am cumpărat depozite şi magazii uscate şi bine împrejmuite, ca să păstrăm grâul acolo până ce cresc preţurile, după aceea, dacă nu mai avem nevoie de ele putem să le închiriem la negustorii de cereale şi să mai câştigăm nişte aur.

După părerea mea, Kaptah se obosise degeaba şi se-ncărcase cu prea multe griji în planurile sale, dar dacă lui îi făcea plăcere, n-aveam nimic de obiectat, mai ales că nu trebuia să mă angajez eu însumi în treburile acestea încurcate. Aşa gândeam eu şi i-am spus şi lui ceea ce gândeam, iar el şi-a ascuns cu grijă marea bucurie şi mi-a spus chiar înciudat:

Eu aş mai avea un plan grozav de bun, pe care l-aş realiza dacă tu ai fi de acord cu el. Una dintre cele mai importante case de sclavi este de vânzare, eu pretind că cunosc totul în ceea ce priveşte sclavii, aşa că din acest comerţ ai putea să te îmbogăţeşti neaşteptat de mult. Eu ştiu cum li se ascund defectele sclavilor şi ştiu să folosesc şi băţul cum trebuie, tu habar n-ai şi ţi-o spun acuma sincer, că tot l-am ascuns. Dar tare îmi pare rău, bănuiesc că acest plan îmi scapă printre degete, fiindcă tu îl vei refuza, nu-i aşa?

Ai dreptate, Kaptah, i-am spus eu. Noi nu vom fi niciodată negustori de sclavi, fiindcă este tare murdară şi demnă de dispreţuit această meserie, dar de ce-i aşa, nu ştiu, din moment ce toată lumea cumpără sclavi, întrebuinţează sclavi şi are nevoie de sclavi. Aşa a fost întotdeauna, aşa va fi mereu, dar nu vreau să fiu negustor de sclavi.

Kaptah a suspinat uşurat şi a spus:

O, stăpâne, eu îţi cunosc bine inima şi sunt bucuros că am evitat acest lucru rău, dacă mă gândesc mai bine, s-ar fi putut ca să ajung prea mult interesat de sclavele frumoase şi să-mi risipesc toate forţele şi nu mai sunt eu acum, când am început să îmbătrânesc, atât de puternic ca în tinereţe, mâinile şi picioarele mele sunt deja obosite şi, dimineaţa, după ce mă trezesc, îmi tremură degetele încă înainte de a mă atinge de o cană cu bere. Uite, când văd că inima ta este frământată de îndoieli, mă grăbesc să-ţi spun că toate casele pe care le-am cumpărat cu aurul tău sunt case respectabile, de aceea, câştigul de pe urma lor nu va fi prea mare, dar va fi sigur. Nu am cumpărat nici un bordel, nici o stradă cu case sărace, deşi de pe urma lor te poţi alege cu un câştig mai bun decât de pe urma caselor onorabile. Este drept că a trebuit să o fac împotriva voinţei mele. Oare de ce nu putem şi noi să ne îmbogăţim ca alţii? Inima mi-a spus că tu nu ai fi fost de acord, de aceea, am renunţat cu suferinţă la speranţele mele mari.

Dar, după ce a rostit aceste vorbe, Kaptah şi-a pierdut deodată siguranţa de până atunci, s-a uitat la mine suspicios, fiindcă îi era teamă că m-aş fi putut supăra. I-am turnat vin şi l-am încurajat să vorbească, fiindcă niciodată nu-l văzusem atât de nesigur şi eram curios să ştiu ce-i mai trece prin cap. în sfârşit, el a spus:

Poate că cererea mea este prea necuviincioasă şi obraznică, dar fiindcă tu m-ai asigurat că sunt liber, am să o exprim şi sper că nu vei fi jignit, dar pentru mai multă siguranţă, ţi-am spus că am ascuns băţul. Aş vrea ca tu să mă însoţeşti ca să-ţi arăt acea cârciumă din port despre care ţi-am povestit deja de multe ori, să bem împreună o „coadă de crocodil”, ca să vezi şi tu în ce fel arată acest loc de care mie îmi era atât de dor, pe care-i visam cu ochii deschişi atunci când beam berea groasă din Siria şi din Babilon.

Am izbucnit în râs şi nu m-am simţit deloc ofensat de invitaţia lui, fiindcă vinul mă făcuse mai înţelept şi mai blând. Crepusculul de primăvară era melancolic şi eu eram atât de singur. Poate că era ciudat şi nedemn ca stăpânul să meargă cu servitorul într-o mizerabilă crâşmă din port să bea o băutură tare, care se numea „coada crocodilului”, dar mi-am adus aminte că, odată, Kaptah se oferise fără să-l oblige nimeni să mă urmeze într-un labirint întunecat, ştiind că, dintre toţi cei care intraseră acolo, nu se întorsese niciunul viu. De aceea, i-am atins umerii şi i-am spus:

— Inima mea îmi şopteşte că o coadă de crocodil este cel mai potrivit lucru pentru a încheia ziua de astăzi. Să mergem!

De bucurie, Kaptah s-a apucat să ţopăie, aşa cum fac de obicei sclavii, uitând de durerile lui de picioare. Mi-a adus apoi băţul, pe care-l ascunsese, şi veşmintele ca să mă schimb. Am plecat în port şi am intrat la „Coada crocodilului”. Vântul purta peste tot mirosul de cedru uscat şi de mâl.

Cârciuma numită „Coada crocodilului” se afla chiar în centrul cartierului din port, între două depozite mari, pe o străduţă liniştită. Era construită din cărămizi şi avea pereţii nemaipomenit de groşi, aşa că vara înăuntru era răcoare, iar iarna cald. Pe uşa de la intrare erau agăţate un ulcior de vin, o cană de bere şi un crocodil uscat, cu ochi de sticlă, care avea gura deschisă şi lăsa să i se vadă toţi dinţii. Kaptah m-a condus cu mult zel înăuntru şi a strigat la cârciumar să ne aducă nişte scaune mai noi. Era ca acasă şi se mişca atât de dezinvolt, încât clienţii, care mai întâi m-au privit suspicioşi, şi-au reluat conversaţia întreruptă la intrarea noastră. Am observat cu uimire că duşumeaua era din lemn, ca de altfel, şi pereţii, care erau căptuşiţi tot cu lemn, şi că pe pereţi atârnau diferite obiecte, amintind de călătorii în ţări îndepărtate, lănci ale negrilor şi tot felul de pene ale unor păsări necunoscute, cochilii de scoici din insulele mării şi amfore pictate din Creta. Kaptah a urmărit încântat cum priveam la toate podoabele de pe pereţi şi a spus:

— Probabil că te uimesc pereţii căptuşiţi cu lemn ca în casele bogate. Află că fiecare scândură este scoasă din corăbiile vechi, care nu mai navighează, şi, chiar dacă nu mă prea dau eu în vânt după călătoriile pe mare, sunt emoţionat când ştiu că acest lemn îngălbenit şi ros de apa mării a aparţinut unei corăbii care a navigat odinioară în ţara Punt sau că acel lemn roşiatic a atins ţărmurile Cretei. Dar, aşa cum ţi-am promis, vom gusta coada de crocodil pe care cârciumarul, cu mâinile lui, a pregătit-o pentru noi.

Băutura mi-a fost adusă într-o cupă frumoasă în formă de scoică, sprijinită pe un suport în formă de palmă, dar nu am cercetat-o prea bine, fiindcă atenţia mi-a fost atrasă mai mult de femeia care mi-a adus-o. Ea nu era atât de tânără, cum sunt de obicei servitoarele clin cârciumi, şi nici nu se plimba prin cârciumă pe jumătate goală ca să se simtă mai bine clienţii: era îmbrăcată cuviincios, avea un inel de argint la o ureche şi multe brăţări de argint pe braţele ei foarte fine. M-a privit fără teamă când a văzut că mă uit la ea şi nu şi-a lăsat ochii în jos ca alte femei. Sprâncenele ei erau subţiri şi în ochi i se puteau citi atât bucurie cât şi tristeţe. Erau nişte ochi căprui, plini de viaţă şi privirea ei caldă s-a strecurat plăcut în inima mea îngheţată. Ea a adus cupele cu băutură atât pentru mine cât şi pentru Kaptah, iar eu, fără să-mi iau ochii de la ea şi fără să mă gândesc la nimic, am întrebat-o:

Care-ţi este numele, frumoasa mea?

Mi-a răspuns în şoaptă:

Numele meu este Merit, dar nu-mi spune „frumoasa mea” ca un băiat timid, care speră să atingă pentru prima oară în viaţa lui coapsele unei servitoare. Sper să-ţi aminteşti de acest lucru, dacă vreodată vei mai veni ca să ne cinsteşti casa, medicule Sinuhe, Tu, cel care eşti singur.

M-am supărat şi i-am spus:

Nu am intenţia să-ţi ating coapsele, frumoasă Merit. Dar de unde îmi ştii numele?

Ea a zâmbit. Zâmbetul îi era nespus de frumos, iar faţa deosebit de fină şi arămie. Mi-a spus pe un ton puţin răutăcios:

Faima ta a ajuns aici cu mult înaintea ta, o, tu Fiu al măgarului sălbatic! Cu cât mă uit mai mult la tine, cu atât mă conving că lumea nu se înşală când te laudă fără măsură.

Din fundul ochilor ei se revărsa atâta tristeţe şi dincolo de zâmbetul ei era şi mai multă; n-aş fi vrut s-o supăr cu nimic şi i-am spus:

Dacă despre reputaţia mea ai auzit de la Kaptah, cel care stă la aceeaşi masă cu mine, care, deşi s-a născut sclav, a devenit astăzi un om liber, n-ar trebui să ai prea multă încredere în vorbele lui fiindcă, imediat după ce s-a născut, limba lui nu a ştiut să facă deosebire între minciună şi adevăr; el este îndrăgostit în aceeaşi măsură de adevăr şi de minciună, de multe ori el minte ca şi cum ar spune adevărul şi spune adevărul ca şi cum ar minţi. Pentru a corecta acest mic defect al lui, cred că nu ajunge să fii un medic atât de vestit ca mine, numai cu lovituri de ciomag se mai poate îndrepta.

Ea a spus:

Poate că uneori minciuna este mai plăcută decât adevărul, mai ales când omul este singur şi primăvara vieţii a trecut pe lângă el. Îmi place să cred că vorbele tale reflectă adevărul, tu mi-ai spus „frumoasă Merit” şi eu te cred, mai mult, cred tot ceea ce-mi povestesc ochii tăi. Dar văd că încă nu ai gustat din coada crocodilului şi sunt curioasă să aud dacă se poate compara cu minunatele băuturi pe care le-ai încercat în ţările prin care ai călătorit.

Am continuat să o privesc drept în ochi, am ridicat cupa şi am sorbit băutura, dar nu am fost în stare să mai văd nimic după aceea, fiindcă am simţit cum tot sângele mi se urcă în cap, cum gâtul îmi ia foc şi am început să tuşesc. După ce am reuşit din nou să respir, am spus:

Îmi retrag toate vorbele răutăcioase pe care le-am spus despre Kaptah, fiindcă în privinţa cozii de crocodil, nu m-a minţit defel, într-adevăr, băutura aceasta este mai tare decât oricare altă băuturi pe care am încercat-o, arde mai tare decât uleiul de pământ care arde în lămpile din casele Babilonului şi nu mă mai îndoiesc că ar fi în stare să răstoarne un bărbat zdravăn, la fel ca lovitura unei cozi de crocodil.

Îmi ardea tot trupul ca focul, simţeam şi-n urechi aromele de plante şi balsamul din gură. Inima mea devenise zburdalnică şi uşoară ca o rândunică şi am spus:

Pe Seth şi pe toţi demonii lui, eu nu pot înţelege ce fel de băutură este aceasta. Nici nu ştiu dacă băutura m-a vrăjit sau dacă m-au vrăjit ochii tăi, Merit, simt cum o ciudată vrajă mi se strecoară în trup şi în inimă, parcă sunt din nou tânăr şi să nu te surprindă dacă îţi voi mângâia coapsele, fiindcă nu este vina mea, ci a cozii de crocodil.

Ea s-a depărtat prudentă de mine, şi-a ridicat braţele în semn de protest, era înaltă şi zveltă. Mi-a spus:

Aici nu se înjură, fiindcă-i o cârciumă respectabilă. Deşi eu nu sunt încă bătrână, nici prea tânără, nici naivă nu sunt, chiar dacă ochii tăi nu o cred. Dar această băutură pot spune că este singura moştenire pe care o am de la tatăl meu, de aceea, acest fost sclav al tău, Kaptah, îmi dă târcoale, ca să afle pe gratis secretul preparării ei. Deşi nu-i deloc prost, el nu este pe gustul meu, fiindcă-i cam gras şi chior; nu ştiu dacă o femeie ca mine poate fi fericită în braţele lui. De aceea, el a fost nevoit să cumpere această cârciumă cu aur, şi mai este de cântărit mult aur până ce afacerea va fi încheiată.

Indignat, Kaptah i-a făcut semn să tacă, eu am sorbit încă o dată din cupă şi focul acela special s-a răspândit din nou în tot trupul meu. Am spus:

Nu mă îndoiesc că, pentru această băutură, Kaptah ar fi în stare să spargă un vas cu tine, chiar dacă ştie că, imediat după aceea, îi vei arunca în fiecare zi cu apă clocotită peste picioare. Dar chiar şi fără băutură îl înţeleg când privesc în ochii tăi, dar tu nu trebuie să uiţi că acum vorbeşte coada crocodilului din mine, nu limba mea, şi că mâine nu mă voi simţi răspunzător pentru cuvintele acestea. Oare este adevărat că această cârciumă este proprietatea lui Kaptah?

Dar Kaptah, după ce a pomenit supărat toate numele de zei pe care le învăţase în Siria, i-a spus lui Merit:

Vezi-ţi de treabă, femeie neruşinată! Stăpâne, a spus el, întorcându-se umil spre mine. S-a petrecut prea repede, eu aş fi vrut să te pregătesc mai întâi, pentru a nu te enerva şi pentru a obţine consimţământul tău, fiindcă tu încă eşti stăpânul meu. Da, este adevărat că deja am cumpărat această casă de la cârciumar, că am încercat şi că voi mai încerca să aflu de la fiica lui, această afurisită de femeie, cum se prepară coada de crocodil, renumită deja în tot Egiptul. Nu a fost zi în timpul călătoriei noastre, în care să nu mă gândesc la această coadă de crocodil. După cum ştii, în timpul acestor ani cât am fost în slujba ta, eu am furat de la tine cu cumpătare şi cu pricepere şi a fost greu să mă hotărăsc unde să-mi plasez aurul şi argintul, ca să nu mai trebuiască să alerg şi la bătrâneţe pentru multele şi bizarele tale încurcături şi să am unde să-mi încălzesc oasele lângă un vas cu cărbuni.

M-a pufnit râsul, şi i-am spus că îmi şi imaginez cum ar fi dacă ar trebui acum să alerge, când pentru el, cel mai agreabil ar fi să fie purtat în lectică şi că ar trebui numeroase vase cu cărbuni ca să poată să ajungă căldura până la oasele lui, după ce va fi străbătut multele straturi de grăsime în care se învelise. Kaptah s-a uitat la mine jignit. Mi-am dat seama că vorbea coada crocodilului din mine şi nu am râs, i-am cerut iertare şi l-am îndemnat să spună tot ceea ce are de spus.

Încă de când eram tânăr, meseria de cârciumar mi s-a părut cea mai onorabilă, a spus el. Am tânjit toată viaţa să ajung cârciumar, şi-a mărturisit cu multă sinceritate Kaptah slăbiciunea, fiindcă şi coada de crocodil îl ajuta să fie sincer. În acea vreme mă gândeam doar la aspectul ei practic şi-mi închipuiam că, dacă aş fi cârciumar, aş putea bea pe gratis oricât de multă bere aş vrea. Acum ştiu bine că un cârciumar trebuie să bea cu cumpătare şi că nu trebuie să se îmbete niciodată, un lucru, de altfel, bun pentru sănătatea mea, fiindcă am observat că dacă beau bere în exces, ajung să văd tot felul de hipopotami şi de monştri în faţa ochilor. Un cârciumar întâlneşte mulţi oameni care-i pot fi utili, un cârciumar ascultă şi ştie tot ce se întâmplă în lume, acest lucru îmi place în mod deosebit, fiindcă eu sunt din fire un bărbat curios. Şi cred că limba mea ascuţită îmi va fi de mare folos în meseria aceasta, cred că povestirile mele îi vor încânta pe clienţi şi le va întreţine continuu pofta să golească, una după alta, cupele cu băutură fără să se gândească la bani până-n clipa în care vor trebui să plătească, clipă în care, bineînţeles că se vor întrista, ştiu acest lucru din propria experienţă. Da, dacă mă gândesc bine, cred că zeii hotărâseră, mai înainte de a mă naşte, că eu voi fi cârciumar, dar că, dintr-o greşeală regretabilă, a fost să mă nasc sclav. Dar şi acest lucru îmi este util, fiindcă nu există tip de escrocherie, minciună, pretext folosit pentru a nu plăti băutura consumată pe care să nu-l cunosc, deoarece le-am practicat eu, însumi. Nu vreau să mă laud singur, dar cred că eu cunosc oamenii şi inima-mi spune căruia îi pot da să bea pe datorie şi căruia nu, lucrul acesta este important pentru un cârciumar, fiindcă natura omenească este atât de ciudată şi mulţi beau pe datorie, fără să se gândească că vine odată şi ziua în care trebuie să plătească, deşi mai înţelept ar fi să plătească imediat, căci, se ştie, nu în felul acesta se strâng averile, ci se risipesc.

După aceea, Kaptah a golit cupa, şi-a pus capul între mâini, a zâmbii melancolic şi a spus:

După mine, meseria de cârciumar este deasupra tuturor celorlalte cea mai de încredere meserie, fiindcă setea oamenilor nu se va stinge niciodată, orice ar fi să se întâmple; chiar dacă puterea faraonilor se va clătina, chiar dacă zeii vor fi daţi jos de pe tronurile lor, cârciumile nu vor fi niciodată goale. Oamenii beau vin şi la bucurie şi la supărare, şi dacă norocul le-a surâs şi dacă tristeţea este prea amară. Un bărbat bea vin şi când este îndrăgostit, şi când îl bate nevasta. În vin îşi găseşte refugiul când afacerile îi merg prost şi cu vin îşi sfinţeşte norocul. Nici sărăcia nu îl împiedică pe om să bea vin şi doar cu această licoare în gând el munceşte, fiindcă vinul dă un pic de culoare sărăciei. În orice caz, tot ceea ce am spus despre vin este valabil şi pentru bere şi, dacă am preferat să vorbesc despre vin, este pentru că vinul poate face dintr-un om timid un mare orator şi, lucru curios, până acum nici un poet nu a compus un imn în cinstea berii, este o mare nedreptate, fiindcă, dacă-i nevoie, şi cu bere te poţi îmbăta regeşte, ca să nu uit să pomenesc de faptul că poţi avea de pe urma berii nişte dureri de cap mai mari decât de pe urma vinului. Dar nu mai vreau să te plictisesc lăudându-ţi şi alte părţi bune ale berii, mă întorc de unde am plecat şi te anunţ că în această cinstită cârciumă este acum tot aurul şi argintul meu, strâns cu chinuri în anii care au trecut. Într-adevăr, eu nu-mi pot imagina c-ar putea exista o meserie mai interesantă şi mai plăcută în lumea asta, cu excepţia meseriei pe care-o practică fetele din bordeluri, ele nu au nevoie când se apucă de această meserie de nici un ban, fiindcă-şi vând propriul trup şi, dacă sunt înţelepte şi harnice, până la urmă îşi construiesc o casă a lor, unde să-şi trăiască bătrâneţea Dar, uite că m-am abătut de la lucrurile pe care le povesteam despre cârciumă şi am început să analizez afaceri care nu mă privesc. Încă nu m-am obişnuit cu această coadă de crocodil, care mă îndeamnă să vorbesc despre mai multe lucruri în acelaşi timp, fără să păstrez nici o ordine. Da, această cârciumă este a mea, vechiul cârciumar se ocupă de ea împreună cu această vrăjitoare, Merit, şi câştigul îl împărţim între noi. Am încheiat între noi o înţelegere şi am jurat pe toţi cei o mie de zei ai Egiptului s-o respectăm. Nu cred că el va fura din partea mea de câştig mai mult decât fură de obicei un om cumsecade, fiindcă este un om credincios şi la fiecare sărbătoare îi duce o jertfă lui Amon la Templu, deşi, s-ar putea să o facă numai de dragul preoţilor, care sunt clienţi buni în cârciuma aceasta, fiindcă după una sau două cozi de crocodili, nu-i mai scoţi cu uşurinţă de aici: ei sunt obişnuiţi să bea cu oala vinul tare din viile lui Amon. Printre altele, nu este rău dacă el combină cu înţelepciune interesele comerciale cu credinţa, da, aşa este, dar nu îmi amintesc de unde am început şi ce mai voiam să spun, fiindcă astăzi este cea mai fericită zi din viaţa mea şi, mai mult decât orice, mă bucur că tu nu m-ai dojenit deloc şi nu mi-ai reproşat nimic pentru ceea ce am făcut. Mă consider în continuare servitorul tău, chiar dacă acum sunt cârciumar, meserie pe care alţii o desconsideră.

După acest lung discurs, Kaptah a mai bolborosit nişte vorbe fără nici un înţeles, şi-a pus capul pe genunchii mei, a început să plângă şi să-mi îmbrăţişeze genunchii puternic emoţionat şi, fără nici o îndoială, beat de-a binelea. L-am ridicat, l-am pus cu forţa pe scaunul lui şi i-am spus:

Adevărul este că ţi-ai fi putut alege o meserie mai convenabilă pentru a ţi asigura liniştea bătrâneţii, dar un lucru nu pot să-l înţeleg. Oare de ce fostul cârciumar, care ştie cât este de avantajoasă această cârciumă şi este posesorul secretului cozii de crocodil, a fost de acord să-ţi vândă cârciuma?

Cu ochii scăldaţi în lacrimi, Kaptah m-a privit cu reproş şi a spus:

Nu ţi-am spus eu oare, de mii de ori, că tu ai un talent nemaipomenit să-mi otrăveşti fericirea cu logica ta mai amară decât pelinul? Oare îţi va fi de-ajuns dacă-ţi voi spune că noi suntem prieteni din tinereţe, că ne iubim ca fraţii şi că, de aceea, vrem să împărţim fericirea şi câştigul nostru? Nu, nu-ţi este de-ajuns, citesc în ochii tăi acest lucru, după cum nici mie nu mi-ar fi fost de-ajuns, dacă cineva ar fi încercat să mă ducă de nas cu poveşti de acest fel. Ei bine, recunosc că în spatele acestui târg se ascunde un şacal. Se vorbeşte despre mari tulburări, care se vor naşte din războiul dintre Amon şi zeul faraonului şi, după cum ştii, în timpul tulburărilor şi neliniştii, crâşmele sunt primele care au de suferit, le sunt forţate porţile, cârciumarii sunt bătuţi şi aruncaţi în Nil, sunt sparte ulcioare, totul este călcat în picioare, se golesc toate oalele cu băutură şi se poate întâmpla şi mai rău, să ia foc cârciuma. Acestea sunt lucruri care se pot întâmpla când cârciumarul se află pe partea periculoasă. Acest evlavios proprietar al cârciumii este omul lui Amon, toată lumea ştie acest lucru şi el nu mai are timp să-şi schimbe pielea. El a început să se îndoiască de puterea lui Amon de când Amon a început să-şi vândă pământurile, iar eu am sosit la timpul potrivit ca să-i risipesc neliniştea, deşi, dacă destinul unui om este să moară, poate el să se păzească cât vrea, că tot moare, fie că alunecă pe o coajă de pepene, fie că-i cade tavanul în cap sau este zdrobit de un car cu boi. Nu uita, stăpâne, că noi avem un scarabeu puternic, nu mă îndoiesc că el va proteja şi „Coada crocodilului”, chiar dacă are destul de multă bătaie de cap cu supravegherea numeroaselor tale interese.

Am reflectat puţin şi am spus:

Fie ce-o fi, Kaptah, trebuie să recunosc că tu ai realizat o mulţime de lucruri într-o singură zi.

Cuprins de o stare de modestie, care nu-i era proprie, Kaptah a refuzat vorbele mele elogioase şi a spus apoi:

Tu uiţi, o, stăpâne, că noi am debarcat deja de ieri. Pot spune că nici nu a apucat să crească iarba, pe unde am pus picioarele şi, poate că nu mă vei crede, fiindcă aşa ceva încă nu mi s-a mai întâmplat, dar trebuie să mărturisesc că mi-a obosit limba de cât am putut să vorbesc în acest timp. Iar această coadă de crocodil mi-a dat ultima lovitură, în acest moment nici nu mai pot să-mi mişc limba în gură.

Apoi, ne-am ridicat să plecăm, ne-am luat rămas-bun de la fostul proprietar al cârciumii. Merit ne-a condus până la uşă şi brăţări le ei de argint îi zornăiau pe braţe. Aproape de uşă era întuneric şi i-am mângâiat şoldurile şi am strâns-o în braţe, dar ea s-a sustras îmbrăţişărilor mele şi a spus:

— Poate că nici nu-mi displac mângâierile tale, dar acum, mâinile tale sunt îndemnate de coada de crocodil.

Oarecum confuz, mi-am ridicat mâinile şi le-am privit. Mi s-a părut că seamănă cu nişte labe de crocodil. Ne-am dus direct acasă, ne-am întins pe covoare şi am dormit neîntors toată noaptea.

Aşa a început viaţa mea în fosta casă a turnătorului de aramă din partea săracă a oraşului Teba. Am avut mulţi pacienţi, aşa după cum prorocise Kaptah, dar de câştigat nu am câştigat atât de mult pe cât de mult am pierdut, fiindcă pentru a-i vindeca era nevoie de leacuri scumpe şi nu ajută la nimic dacă vindeci nişte oameni flămânzi, fără să le asiguri şi un minimum de hrană, care să-i fortifice. Darurile pe care le-am primit nu aveau nici o valoare, dar m-am bucurat că mi le-au adus şi, mai mult decât pentru daruri, m-am bucurat când am auzit că săracii îmi binecuvântau numele. În fiecare seară se aprindeau lămpile şi torţele în centrul Tebei şi cerul parcă se înroşea de la atâta lumină, dar eram epuizat după atâta muncă şi mă gândeam noaptea la diferitele boli ale pacienţilor mei, mă gândeam şi la Aton, noul zeu al faraonului.

Kaptah găsise o femeie bătrână, pe care o plăteam ca să se ocupe de gospodărie. Ea nu mă deranja deloc; era dezgustată atât de viaţă, cât şi de bărbaţi, lucru pe care-l puteai citi fără nici o greutate de pe faţa ei. Dar ea pregătea o mâncare gustoasă, era liniştită, nu făcea caz de mirosul neplăcut al oamenilor săraci şi nu-i gonea cu cuvinte urâte. Foarte repede m-am obişnuit cu ea şi prezenţa ei era asemănătoare umbrei, care nu deranjează pe nimeni. Numele ei era Muti.

Treceau lunile, una după alta, şi pe măsură ce treceau, creştea neliniştea în Teba şi Horemheb încă nu se întorsese. Soarele aurea curţile ziua şi zăpuşeala verii era la apogeu. Câteodată tânjeam după vreo schimbare şi-l însoţeam pe Kaptah la „Coada crocodilului”. Îmi plăcea să-i spun cuvinte calde lui Merit şi o priveam pătimaş în ochi, dar ea încă era rece cu mine şi-mi simţeam inima cum se frânge de dragul ei. Dar nu mai beam deloc din acea băutură puternică, care dăduse numele cârciumii, mă mulţumeam în acele zile toride cu o bere rece, care-mi potolea setea fără să mă ameţească, şi cu răcoarea din interiorul cârciumii. Ascultând conversaţia clienţilor, mi-am dat repede seama că nu oricine ar fi putut avea acces la băutură în acea casă şi că unii dintre ei jefuiseră morminte, după care deveniseră bogaţi, iar ceilalţi îi şantajau, din cauza aceasta erau şi ei bogaţi, dar în cârciumă, toţi făceau abstracţie de meseria lor şi se comportau corect. Şi i-am dat crezare lui Kaptah când mi-a spus că „în această casă se întâlnesc doar oameni care au nevoie unii de alţii”. Numai eu făceam excepţie, fiindcă nimeni nu trăgea vreun profit de pe urma mea, eram un străin până şi acolo, dar eram tolerat, fiindcă eram prieten cu Kaptah.

Multe lucruri am mai auzit acolo şi am auzit cum unii îl blestemau pe faraon şi cum alţii îl ridicau în slăvi, dar despre noul lui zeu se vorbea doar în bătaie de joc. Într-o seară, în cârciumă a intrat, cu veşmintele sfâşiate, un negustor de tămâie, care-şi turnase şi cenuşă în cap de supărat ce era. El a venit să-şi alunge amarul cu o coadă de crocodil şi, urlând, a spus:

— Blestemat fie acest fals faraon pentru eternitate! Bastardul şi impostorul ăsta, după ce că nu ascultă sfaturile nimănui, face totul după cum îl taie capul, iar acum şi-a pus şi el umărul ca să se ducă de râpă onorabila mea meserie. Până acum eu am trăit din comerţul cu tămâie, pe care o cumpăram din ţara Punt şi nu a fost niciodată până acum periculoasă această călătorie până la marea orientală, fiindcă, în fiecare vară, corăbiile au fost echipate cu tot ceea ce trebuie pentru o călătorie comercială şi de fiecare dată au plecat spre Orient în anul următor, iar din zece corăbii se întorceau întotdeauna cel puţin opt şi nu întârziau niciodată, ca o clepsidră de apă, şi îmi puteam calcula şi eu cu anticipaţie câştigul pe care-l voi avea Dar ascultaţi, fraţilor, ce s-a întâmplat acum. Nici n-apucă flota să-şi facă pregătirile de plecare, că apare în port faraonul. De unde Atonul mă-sii va fi apărut blestematul, nu ştiu, dar pe Seth şi pe tot regatul lui negru de demoni, prea-şi bagă nasul prin toate părţile ca o hienă. În orice caz, vede faraonul marinarii care se tânguiau în corăbii şi vede şi toată liota de femei şi de copii de pe mal, care urlau ca din gură de şarpe, plângeau şi-şi zgâriau faţa cu pietre ascuţite, şi i se face aşa, din senin, milă de jalea lor şi le interzice să plângă, deşi, toată lumea ştie c-aşa-i obiceiul şi că cine nu va plânge la început va plânge la urmă, fiindcă monştrii mării abia aşteaptă o greşeală, ca să aibă un motiv să-i înece pe marinari. Pentru toate treburile în legătură cu corăbiile de comerţ, care pleacă spre ţara Punt, există scribi şi sfetnici şi aşa a fost încă din vremea marii regine, dar, mă veţi crede sau nu, acest tânăr imbecil, acest faraon blestemat, a interzis corăbiilor să mai plece spre Punt şi a hotărât ca nici o corabie să nu mai fie echipată cu arme pentru o astfel de călătorie spre ţara Punt. Să mă ierte Amon că spun cuvinte grele despre faraon, dar orice negustor cinstit ştie ce înseamnă asta. Asta înseamnă ruină şi pierderea averii pentru mulţi negustori, foamete şi sărăcie pentru nevestele şi copiii marinarilor. Pe Seth, nici un bărbat întreg la minte nu ar pleca aşa de nebun pe mare, dacă n-ar fi forţat de lege pentru nelegiuirile pe care le-a făcut; este drept că, uneori, unor bărbaţii li sa întâmplat că au fost înşelaţi şi că au fost urcaţi cu forţa pe vreo corabie să tragă la rame, dar aşa ceva nu se poate întâmpla decât în anii când recoltele sunt bune şi numărul criminalilor este mai mic, dar de când Egiptul este guvernat de acest faraon, criminalitatea este peste măsură de mare, fiindcă oamenii nu se mai tem de zei şi fiecare trăieşte fără să-i mai pese de nimic ca şi cum mâine ar veni sfârşitul lumii. Gândiţi-vă numai la câte bogăţii sunt investite în corăbii, în depozite, în perlele de sticlă, în vasele de lut. Gândiţi-vă la negustorii egipteni, care sunt condamnaţi să rămână pentru eternitate în ţara Punt în colibe de paie, abandonaţi de oameni şi uitaţi de zei. Inima mea sângerează când mă gândesc la ei, la femeile şi la copiii lor, fiindcă niciodată nu-şi vor mai vedea tatăl, deşi este adevărat că mulţi dintre ei, după atâţia ani de când călătoresc între Egipt şi ţara Punt, şi-au făcut şi acolo o familie şi au zămislit şi acolo copii, care se spune că au pielea tărcată.

Abia după a treia coadă de crocodil s-a mai calmat puţin negustorul de tămâie, s-a înmuiat şi a început să-şi ceară iertare că, de supărat ce era, a spus vorbe jignitoare despre faraon.

Dar, a mai spus el, cred că regina Tiy, care este o femeie înţeleaptă şi înţelegătoare, îşi va potoli fiul; la drept vorbind, îl credeam pe preotul Ay un bărbat întreg la minte până acum, numai că ei toţi au ce au cu Amon şi de aceea îl lasă pe nebun să-şi facă damblaua după cum îl duce mintea. Bietul Amon! Se spune că un bărbat devine mai înţelept după ce sparge o amforă cu o femeie, dar în cazul acestui faraon nebun nu ajută la nimic nici acest lucru, fiindcă acestei Nefertiti, marea soţie regală, nu-i umblă mintea decât cum să se îmbrace şi cum să-şi refacă supleţea după ce naşte. Poate că voi nu mă credeţi, dar acum femeile de la curtea faraonului umblă toate cu vopsea verde împrejurul ochilor şi poartă veşminte descinse în partea de jos, ca bărbaţii să le vadă buricul.

Când a auzit aceste cuvinte, Kaptah a ciulit urechile şi, curios, l-a întrebat:

Aşa ceva încă nu am mai văzut în nici o ţară, deşi am văzut destul de multe lucruri bizare în felul de a se îmbrăca al multor femei. Dar tu eşti sigur că ele-şi arată fără ruşine chiar şi goliciunea? Chiar şi regina Nefertiti umblă aşa?

Negustorul de tămâie s-a simţit ofensat de vorbele lui Kaptah şi a spus:

Eu sunt un om pios şi cinstit, eu am nevastă şi copii. Nu m-am încumetat să privesc mai jos de buric şi te-aş sfătui şi pe tine să nu te uiţi vreodată, fiindcă-i o dovadă de desfrânare.

Atunci, Merit s-a amestecat în discuţie şi a spus pe un ton ironic:

Gura ta este desfrânată şi ipocrizia ta este mare. Aceste veşminte de vară despre care vorbeşti sunt răcoroase şi pun în valoare frumuseţea unei femei. Bineînţeles, femeia care le poartă trebuie să aibă şoldurile zvelte, un pântece frumos şi un buric nedistrus de o moaşă neîndemânatică. Tu ai fi putut să-ţi cobori privirea mai jos fără nici o teamă, fiindcă în locul acela, în jurul căruia se învârte această discuţie, ai fi văzut o bandă îngustă de în fin şi cred că şi cei mai evlavioşi ochi nu au nimic de reproşat, dacă locul acela este depilat cu grijă, iar o femeie care se respectă ştie acest lucru.

Negustorul de tămâie ar fi vrut să-i răspundă, dar i-a fost imposibil să mai poată să-şi deschidă gura, fiindcă cea de-a treia coadă de crocodil a fost mai puternică decât limba lui. Şi-a luat capul în mâini şi a început să verse lacrimi amare din cauza veşmintelor femeilor de la curte şi pentru trista soartă a egiptenilor abandonaţi în ţara Punt.

În acel moment, s-a amestecat în discuţie un preot bătrân al lui Amon cu o faţă durdulie şi cu capul complet ras, care mirosea puternic a uleiuri parfumate încurajat de coada de crocodil pe care tocmai şi-o turnase în gâtul lui veşnic însetat, a bătut tare cu pumnul în masă şi a spus cu o voce puternică:

De data aceasta s-a mers prea departe. Nu vorbesc despre hainele femeilor, fiindcă Amon nu se amestecă în preferinţele vestimentare ale nimănui şi doar în zilele de sărbătoare, cei care cred în ele trebuie să se îmbrace în alb. De altfel, cred că oricui îi place să vadă buricul unei femei frumoase. Dar este prea mult când faraonul interzice corăbiilor să meargă în ţara Punt sub pretextul că marinarii au o viaţă demnă de milă, fiindcă toate mirodeniile vin din Punt. Amon este obişnuit cu parfumurile exotice şi cred că n-o s-ajungem chiar până acolo încât să ardem ofrandele cu bălegar uscat. Este o măsură inutilă şi jignitoare şi nu va fi de mirare dacă de acum înainte fiecare bărbat respectabil îl va scuipa în faţă pe acela care poartă brodată pe veşminte crucea vieţii, însemnul acelui zeu blestemat căruia nici nu vreau să-i rostesc numele, pentru a nu-mi spurca gura. Aş oferi cu plăcere multe cozi de crocodil acelui bărbat care în această noapte s-ar încumeta să meargă la un oarecare templu, şi toată lumea ştie la ce templu mă gândesc, şi şi-ar face nevoile pe altar, fiindcă templul este deschis şi nici nu are ziduri înalte. Nu mă îndoiesc că un om sprinten se poate strecura uşor printre gardieni. Aş face-o chiar eu dacă demnitatea mea nu mi-ar interzice-o şi reputaţia lui Amon nu ar avea de suferit.

După aceea, el a privit provocator împrejur şi imediat s-a apropiat de el un bărbat cu faţa ciuruită de vărsat. Ei au sporovăit în şoaptă şi preotul a comandat două porţii de coadă de crocodil, de la care, cel cu faţa ciuruită a prins curaj şi a spus:

— Poţi fi sigur că am s-o fac, dar nu pentru aurul pe care mi l-ai făgăduit, ci pentru „ka”-ul şi pentru „ba”-ul meu, deoarece, chiar dacă sunt un păcătos şi aş putea, dacă este nevoie, să retez gâtul unui om de la o ureche la alta fără ezitare, încă mai cred în ceea ce mama mea m-a învăţat şi Amon este zeul meu, pe care îl respect şi vreau să intru în graţiile lui înainte de moarte, fiindcă de câte ori mă doare burta, îmi aduc aminte de faptele negre pe care le-am făcut.

Într-adevăr, a spus preotul, care era din ce în ce mai beat, fapta ta va fi apreciată de Amon şi el îţi va ierta toate fărădelegile. Nu uita că, dacă vei muri pentru Amon, vei ajunge, fără nici o îndoială, în lumea de Dincolo, unde vei trăi etern, chiar dacă trupul tău va putrezi pe ziduri. La fel, ajung direct în lumea de Dincolo, fără a mai escalada mlaştinile şi hăurile infernului marinarii, care în numele lui Amon, se sacrifică pentru a aduce lemnul preţios şi mirodeniile frumos mirositoare. Faraonul este un criminal, fiindcă le-a răpit posibilitatea de a se jertfi pentru Amon şi a-şi câştiga astfel dreptul la nemurire.

După aceea, el a lovit puternic cu pumnul în masă, s-a întors spre clienţii din cârciumă şi a urlat la ei:

Eu sunt preot de gradul patru, eu am puterea să leg şi să dezleg „ka”-ul şi „ba”-ul vostru. Fiţi atenţi, fiindcă ceea ce vă voi spune este adevărul. Dacă pentru Amon veţi păcătui şi veţi omorî, veţi viola, veţi schingiui, veţi fura, Amon vă va ierta, fiindcă el poate privi în inima voastră şi poate aprecia intenţiile bune care au determinat aceste fapte. Mergeţi cu ciomegele ascunse sub veşminte şi…

Dar el s-a oprit brusc şi cuvintele i-au rămas nerostite. Cârciumarul, care se apropiase încet de el, în timp ce vorbea, i-a tras o lovitură de ciomag în cap, capul i s-a aplecat între genunchi şi vorbele nespuse i-au rămas în gât.

Clienţii au început să murmure, iar omul cu faţa ciupită şi-a scos cuţitul, dar cârciumarul i-a liniştit, fiindcă le-a spus:

L-am lovit în numele lui Amon, aşa că sunt iertat cu anticipaţie, chiar preotul însuşi va fi primul care-mi va da dreptate când îşi va reveni în fire. Şi nu mă îndoiesc că, pentru a rosti adevărul în numele lui Amon, de mare folos i-a fost şi coada crocodilului, de aceea ţipa el atât de tare, dar în această casă, nimeni nu are dreptul să ţipe şi să se-nfurie în afară de mine. Sper că toţi care sunt înţelepţi au înţeles bine ce am vrut să spun.

Toată lumea a fost de acord cu vorbele cârciumarului şi a spus că sunt drepte. Cel cu faţa ciupită de vărsat a început apoi să-l zgâlţâie pe preot ca să-l trezească şi câţiva clienţi din vecinătatea preotului s-au ridicat prudenţi şi au plecat clin cârciumă. Am plecat şi eu împreună cu Kaptah. La uşă, i-am spus lui Merit:

Ştii că sunt singur şi ochii tăi mi-au spus că şi tu eşti singură. M-am gândit mult la cuvintele pe care mi le-ai spus odată. Câteodată, minciuna este delicioasă pentru un om singur, când primăvara vieţii lui a trecut. Aş vrea să te împodobeşti în acele veşminte noi de vară, despre care ai povestit, fiindcă tu ai forme frumoase, mâini şi picioare zvelte şi nu mi-ar fi ruşine să mă plimb împreună cu tine pe aleea leilor cu cap de berbec.

Nu mi-a dat la o parte mâna pe care o petrecusem în jurul şoldurilor ei, dimpotrivă, s-a strâns uşor lângă mine şi mi-a spus:

Poate că îţi voi urma sfatul.

Dar promisiunea ei nu m-a făcut mai fericit. Când am ieşit afară, o dată cu aerul fierbinte al serii, s-a strecurat în mine melancolia şi în liniştea serii am auzit de departe un fluier, care aducea până la urechile mele o melodie tristă.

A doua zi, împreună cu o armată de negri, Horemheb s-a întors în Teba. Dar, pentru a povesti despre el şi despre tot ceea ce s-a întâmplat mai târziu, trebuie să încep o noua carte. Mai vreau să adaug aici doar că, în acea perioadă în care am fost medic al săracilor, am făcut două trepanaţii, unui om robust şi unei femei, care susţinea că ea este marea regină Hatşepsut Amândouă trepanaţiile au reuşit; am fost foarte fericit că i-am vindecat pe acei oameni, dar, mă gândesc că, poate, biata femeie a fost mai fericită când se credea regina Hatşepsut, decât după ce am vindecat-o.