Cartea a opta.         CASA ÎNTUNERICULUI.

Marea nemărginită se frământa în jurul nostru şi de multe zile nu se mai vedea nici un petic de pământ, dar nu-mi mai era teamă, fiindcă Minea era cu mine. Ea era şi mai frumoasă de când respira aerul mării şi în razele lunii, ochii ei erau strălucitori. Stătea uşor aplecată, aproape de pupa corăbiei şi respira, parcă devorând aerul, ca şi cum ar fi vrut să ajute corabia să înainteze mai repede. Deasupra noastră, cerul era albastru, soarele zilei ardea, vântul sufla moderat, exact atât cât trebuia pentru a umfla bine pânzele, purtându-ne spre Creta. Şi până la urmă, l-am crezut pe căpitan că direcţia de înaintare a corăbiei este bună, fiindcă el mi-a repetat acest lucru de multe ori. De îndată ce m-am obişnuit cu mişcarea corăbiei, nu mi-a mai fost rău, dar spaima în faţa necunoscutului îmi strângea, totuşi, inima, mai ales după ce am văzut că păsările mării, care se roteau în jurul corăbiei, ne-au părăsit a doua zi după ce pământul nu s-a mai văzut în schimb, au început să ne escorteze atelajele zeului mării, marsuini şi porci de mare, cu spatele strălucitor, şi Minea îi saluta cu strigăte de bucurie şi le vorbea în limba ei, fiindcă îi aduceau un mesaj de speranţă de la zeul ei. De fapt, marea nu a fost chiar atât de pustie, fiindcă într-o zi am întâlnit o corabie de război din Creta, ale cărei părţi laterale erau împodobite cu scuturi de aramă şi marinarii au desfăşurat flamurile pentru a ne saluta, dar nu mai înainte de a se asigura că corabia noastră nu este o corabie de piraţi. Chiar şi Kaptah s-a ridicat grozăvindu-se că se poate plimba pe corabie, fără să-i fie rău, şi s-a apucat să povestească marinarilor despre peripeţiile sale prin ţările prin care călătoriserăm. Şi dacă tot a văzut că nu suferă deloc de rău de mare, s-a apucat să mintă şi a povestit cum că, în timpul călătoriei pe mare din Egipt la Simyra a fost o furtună îngrozitoare, care a sfâşiat pânzele corăbiei noastre şi că, dintre toţi marinarii şi călătorii, doar el şi căpitanul nu aveau nimic şi erau în stare să mănânce, în timp ce absolut toţi ceilalţi gemeau şi-şi vărsau şi maţele din ei. El a mai povestit, de asemenea, despre monştrii apelor, care păzesc Delta Nilului şi care înghit bărcile pescarilor imprudenţi, ce se aventurează în larg. Marinarii i-au răspuns pe acelaşi ton, şi au povestit, la rândul lor, despre coloanele imense de piatră, care sprijină cerul, acolo unde se sfârşeşte marea şi unde începe abisul şi despre sirenele mării cu coadă de peşte, care-i farmecă şi-i ademenesc pe marinari cu cântecele lor, ca să se distreze cu ei, şi-i trag în adâncuri şi despre tot felul de monştri ai mării, că până la urmă, înspăimântat de toate aceste poveşti de groază, lui Kaptah i s-a ridicat parul din cap de frică şi s-a ascuns în spatele meu, tremurând şi ţinându-mă strâns de tunică. Dar ciozvârta de porc a aruncat-o în mare, fiindcă-i era scârbă să mănânce aşa ceva.

De la o zi la alta, entuziasmul Mineei creştea şi părul ei flutura în vânt, ochii ei erau ca un clar de lună în oglinda mării şi ea era atât de suplă şi de frumoasă, că mi se frângea inima ştiind că peste puţină vreme o voi pierde. Mi se părea că nu are nici un sens să mă întorc la Simyra şi în Egipt fără ea. Mă obişnuisem atât de mult cu Minea, fără ea viaţa mea nu-şi găsea nici o motivaţie şi-mi simţeam gura plină de cenuşă la gândul că va veni vremea când nu o voi mai putea vedea, că niciodată nu-i voi mai putea ţine mâinile între mâinile mele, că nu voi mai putea niciodată atinge trupul ei fierbinte. Căpitanul şi marinarii o venerau pentru că dansa în faţa taurilor, deoarece urma să intre în casa zeului în prima noapte cu lună plină şi regretau că naufragiul prin care trecuse o împiedicase să-şi cunoască zeul mai înainte. Am încercat să mai aflu câte ceva despre acest ciudat zeu, dar ei s-au ferit să-mi răspundă şi unii mi-au spus: „Nu ştim”, iar alţii mi-au spus:Nu-ţi înţelegem cuvintele, străine!”. Deci, am înţeles doar atât; regatul zeului din Creta era marea şi din toate insulele mării erau trimişi la el băieţi tineri şi fete, care puteau să danseze cu măiestrie în faţa taurilor lui.

A sosit şi ziua când, din mare, a apărut în faţa noastră insula Creta, ca un nor albastru. Marinarii au scos strigăte de bucurie şi căpitanul a dat zeului mării jertfa cuvenită, fiindcă ne-a binecuvântat călătoria cu vântul cel bun şi cu vremea frumoasă. Munţii din Creta şi ţărmurile abrupte, acoperite cu măslini, se desfăşurau în faţa ochilor mei şi am privit spre Creta ca spre o ţară străină şi ciudată, despre care încă nu ştiam nimic, chiar dacă inima mea urma să fie îngropată acolo. Minea privea cu dragoste ţărmurile acelea pline de stânci, fiindcă era ţara în care ea se născuse, şi a plâns când a văzut munţii sălbatici şi verdeaţa care binecuvânta văile. Marinarii au strâns pânzele şi vâslaşii au vâslit spre ţărm, unde a fost aruncată ancora, şi am văzut portul, care era plin de corăbii din toate ţările lumii şi chiar şi de corăbii de război. Poate că erau o mie de corăbii în port şi Kaptah, uitându-se îndelung la ele, mi-a spus că niciodată n-ar fi crezut, dacă cineva i-ar fi povestit, că în toată lumea sunt atât de multe corăbii. În port nu erau nici turnuri de pază, nici ziduri, nici fortificaţii şi oraşul începea direct de acolo, atât de mare era supremaţia Cretei asupra mării şi atât de mare era puterea zeului ei.

Trebuie să povestesc acum despre Creta şi voi povesti doar despre ceea ce au văzut ochii mei. N-am să povestesc ce gândesc eu despre Creta şi despre zeul ei; aceste gânduri vor rămâne veşnic înmormântate în inima mea. Numai ochii mei vor povesti ceea ce au văzut. Pot spune că, niciodată, în călătoriile pe care le-am făcut în alte ţări, nu am văzut ceva mai frumos şi mai ciudat.

Creta era strălucitoare ca spuma pe care marea o duce spre ţărmuri, cu bulele ei incendiate de cele cinci culori ale curcubeului, Creta avea limpezimea scânteietoare a scoicilor. Aşa o vedeam eu, bucuria vieţii şi plăcerile nu sunt nicăieri în lume atât de direct exprimate şi de capricioase ca în Creta, acolo nimeni nu se conduce în tot ceea ce face decât după dispoziţia pe care o are în acel moment şi este dificil a cădea de acord cu oamenii din Creta, din moment ce fiecare îşi schimbă punctul de vedere de la o clipă la alta. Locuitorii Cretei vorbesc în aşa fel, încât să facă plăcere interlocutorului, chiar dacă vorbele lor nu exprimă adevărul. Armonia cuvintelor frumoase îi fascinează şi, în ţara lor, nimeni nu vorbeşte despre moarte, poate că, în limba lor, nici nu există un cuvânt, care să exprime ideea de moarte sau poate că ei se feresc să-l folosească. De fapt, moartea unui om este ascunsă, am înţeles că nimeni nu voieşte să-i întristeze pe ceilalţi. Bănuiesc că ei ard trupurile celor decedaţi, dar nu sunt sigur dacă aşa este, fiindcă atâta vreme cât am locuit în Creta, nu am văzut niciodată vreun mort sau vreun mormânt, cu excepţia mormintelor vechilor regi, care, odinioară, erau construite din blocuri enorme de piatră. Oamenii le ocoleau şi evitau să le privească, fiindcă nu voiau să se gândească la moarte, ca şi cum acest fel al lor de a fi i-ar fi apărat de moarte ca atare.

Arta lor este surprinzător de frumoasă şi de capricioasă şi fiecare artist pictează după propria inspiraţie, fără a se lăsa subjugat de reguli prestabilite şi fiecare artist exprimă prin artă ceea ce el simte că este frumos. Amforele şi cupele din Creta au o culoare limpede şi strălucitoare. Marginile acestora sunt ornate cu animale stranii şi cu peşti. Pe amfore, florile îşi etalează frumuseţea şi fluturii zboară prin aer. Cel care este obişnuit să privească doar arta dominată de tradiţii, încearcă o senzaţie de nelinişte în faţa artei cretane, privind-o, nu este sigur dacă nu cumva visează.

Arhitectura din Creta nu este atât de grandioasă şi de impunătoare ca arhitectura templelor şi palatelor din alte ţări dar, dacă cretanii nu sunt atât de preocupaţi de exterioarele construcţiilor, nu acelaşi lucru se întâmplă cu interioarele, care sunt extraordinar de confortabile şi de luxoase. Oamenii din Creta iubesc aerul curat, ferestrele caselor lor sunt largi, iar în casă au bazine cu apă limpede, care sunt alimentate atât cu apă rece cât şi cu apă caldă, care curge când învârteşti de un mâner din bronz. În fiecare casă sunt locuri speciale în care oamenii îşi fac nevoile, acolo apa curge, antrenează şi curăţă murdăria; pot spune că nicăieri în lume eu nu am mai văzut aşa ceva. Nicăieri în lume nu există luxul din Creta. Nu doar nobilii şi cei bogaţi se bucură de aceste privilegii, ci toţi locuitorii, mai puţin cei care trăiesc în port, iar în port locuiesc doar hamalii şi străinii.

Femeile din Creta îşi pierdeau aproape toată ziua cu spălatul, epilatul, cu fardatul şi îngrijirea feţei. Deşi, în general, altceva nu făceau, se plângeau întotdeauna că nu le ajunge timpul. Chiar dacă erau invitate la o petrecere oferită de rege, niciuna nu ajungea la ora stabilită, pentru că întotdeauna mai avea ceva de făcut, aşa spunea fiecare, dar acest lucru nu deranja pe nimeni.

Cel mai mult am fost surprins de felul în care erau îmbrăcate femeile. Purtau veşminte strâmte, brodate cu aur şi argint, care le acopereau tot corpul, totuşi, braţele şi pieptul erau goale, fiindcă ele se mândreau cu frumoşii lor sâni şi cu braţele lor. Purtau şi veşminte cusute numai din podoabe de aur. Podoabele din aur erau subţiri ca papirusul, aveau formă de fluturi, de frunze de palmieri şi de caracatiţe şi erau cusute împreună în aşa fel încât, în spaţiile dintre ele, să se poată vedea pielea. Părul lor era aranjat cu multă artă: pentru aranjarea unor anumite coafuri era nevoie de o zi întreagă. Pe cap purtau pălărioare suple, care semănau cu fluturii în zbor, fixate uşor cu ace din aur.

Şoldurile femeilor din Creta erau fine şi înguste ca ale bărbaţilor, din cauza aceasta, naşterile erau grele, dar cele mai multe femei făceau tot ceea ce puteau pentru a le evita, de aceea nimeni nu avea mai mult de unul sau doi copii.

Bărbaţii purtau cizme înalte până la genunchi, pline de podoabe, în schimb veşmintele care le acopereau coapsele erau foarte simple şi foarte strânse pe talie, fiindcă ei erau cu atât mai mândri cu cât şoldurile lor erau mai înguste şi umerii mai largi. Bărbaţii din Creta au capetele mici, cu trăsături fine, mâinile, picioarele şi încheieturile lor sunt delicate şi suple şi, la fel ca femeile, ei nu admit să aibă pe trupul lor nici un fir de păr. Foarte puţini dintre ei vorbesc limbi străine, ei sunt mulţumiţi de ţara lor şi nu tânjesc după alte ţări, care nu le-ar putea oferi acelaşi confort şi fericire ca propria lor ţară. Cu toate că bogăţia lor provenea de la corăbii şi de la comerţ, se găseau printre ei şi bărbaţi care nu coborau niciodată până în port, fiindcă acolo mirosea urât, sau care nu ştiau să facă nici cele mai simple socoteli şi le lăsau în întregime pe seama socotitorilor lor. De aceea, străinii care erau descurcăreţi se puteau îmbogăţi repede în Creta, dacă acceptau să trăiască în port.

Ei au, de asemenea, instrumente muzicale la care cântă, chiar dacă în casă nu sunt muzicanţi, şi ei pretind că ştiu să scrie muzică, în aşa fel încât, cineva care ştie să citească acele semne scrise poate cânta melodii pe care nici nu le-a auzit mai înainte. Şi în Babilon muzicienii afirmau că ei cunosc această scriere, dar eu nu am discutat nici cu ei, nici cu cei din Creta, fiindcă eu nu sunt muzicant şi pentru că instrumentele din diferitele ţări prin care am trecut mi-au răvăşit urechile. Dar toate aceste ciudăţenii, pe care le-am întâlnit în Creta, m-au ajutat să înţeleg de ce în toate celelalte ţări din lume se spune „a minţi ca un cretan”.

Şi în Creta se pot vedea temple, dar cretanii nu se ocupă de zei atât de mult ca alţii şi se mulţumesc cu adorarea taurilor. Dar o fac cu atâta pasiune, încât aproape nu există zi în care să nu meargă la arenă ca să vadă taurii. Eu înclin să cred că ei nu o fac din respect faţă de zei, de fapt, sunt pasionaţi de neliniştea şi de bucuria pe care dansul în faţa taurilor le provoacă spectatorilor.

N-aş putea spune că ei manifestau un respect particular pentru regele lor, fiindcă regele era asemenea lor, chiar dacă locuia într-un palat mai mare decât supuşii lui. Ei se comportau faţă de rege ca şi cum ar fi fost egali cu el, glumeau şi povesteau fără teamă anecdote amuzante despre rege şi se duceau la palat chiar şi atunci când nu erau invitaţi, aşa cum alţii se duc să-şi vadă vreun prieten, când îi apucă dorul sau vor să discute referitor la ceva ce-i frământă Ei beau vin cu cumpătare, doar pentru a se înveseli, şi chiar dacă moravurile lor sunt mai libere decât în alte ţări, nu se îmbată niciodată, fiindcă acest obicei este considerat grosolan. N-ai să vezi niciodată în Creta la vreo sărbătoare pe cineva căruia să i se facă rău din cauză că a băut prea mult, ca în Egipt sau ca în alte ţări pe care le cunosc. În schimb, se înflăcărează şi se aprind repede unul pentru altul, fără să ţină seama al cărei femei este cutare bărbat sau a cărui bărbat este cutare femeie şi se distrează chiar atunci când se aprind.

Tinerii care dansează în faţa taurilor se bucură de multă admiraţie din partea femeilor, de aceea, mulţi bărbaţi nobili se antrenează şi exersează dansul în faţa taurilor, chiar dacă nu sunt iniţiaţi, doar pentru a se distra şi a plăcea femeilor; uneori dobândesc o abilitate asemănătoare cu cea a tinerilor care sunt consacraţi zeului, care nu se pot atinge de femei, la fel după cum fecioarele consacrate zeului nu se pot atinge de bărbaţi. Eu nu reuşesc să înţeleg cum este posibil ca dansul acesta pătimaş în faţa taurilor să anuleze orice dorinţă atât pentru dansatoare, cât şi pentru dansatori.

Eu povestesc despre toate aceste aspecte ale vieţii, pentru a arăta că am fost puternic deconcertat în privinţa obiceiurilor din Creta, cu care nu m-am putut obişnui niciodată. Cretanii căutau fără încetare ceva nou şi surprinzător, nu puteai şti niciodată dinainte ce se va întâmpla în clipa următoare.

Când am ajuns în port, am cerut găzduire la un han pentru străini. Deşi nu era prea mare hanul, avea un confort care depăşea tot ceea ce văzusem eu până atunci. În comparaţie cu acest han, „Pavilionul zeiţei Iştar” din Babilon, cu tot luxul lui prăfuit şi cu toată armata lui de sclavi ignoranţi, mi s-a părut grosolan.

Acolo m-am spălat şi mi-am schimbat hainele. Minea şi-a aranjat părul şi şi-a cumpărat veşminte noi pentru a arăta bine când îşi va reîntâlni prietenii şi am fost uimit văzând că avea pe cap o pălărioară care semăna cu o lampă şi în picioare nişte sandale cu tocuri foarte înalte, pe care abia putea să meargă, dar nu am vrut să o jignesc, de aceea nu am spus nimic despre veşmintele ei. I-am dăruit nişte cercei şi un colier asamblat din pietre de diferite culori, pe care-l cumpărasem fiindcă negustorul ce mi l-a vândut a spus că aşa ceva se purta în ziua aceea în Creta. Când l-am întrebat despre ce anume urma să se poarte a doua zi, el nu mi-a putut spune nimic. Am privit-o surprins pe Minea, fiindcă sânii ei, dezgoliţi, erau puşi şi mai mult în valoare de veşmintele-i argintate şi aveau sfârcurile vopsite în roşu aprins; ea mi-a evitat privirea şi a spus mândră că nu are nici un motiv să-şi ascundă sânii, care pot rivaliza în frumuseţe cu sânii oricărei alte femei din Creta. După ce am privit-o atent, nu am mai avut nimic de comentat, fiindcă, din acest punct de vedere, ea avea dreptate.

După aceea, o litieră ne-a dus din port până la colina pe care era aşezat oraşul, cu casele lui confortabile şi cu grădinile lui. Era o altă lume, care nu avea nimic comun cu înghesuiala de case, gălăgia şi mirosul de peşte din port. Minea m-a dus în casa unui bătrân nobil, care fusese protectorul şi prietenul ei. El se ocupa cu pariurile la arena de tauri. Minea locuise în casa lui şi-o folosea ca şi cum ar fi fost propria-i casă. Când am ajuns acolo, el era ocupat cu cercetarea unei liste de tauri şi-şi nota câte ceva în vederea pariurilor de a doua zi, dar când a văzut-o pe Minea, a lăsat baltă toate hârtiile lui şi, bucurându-se din toată inima că o vede, a îmbrăţişat-o şi i-a spus:

Unde te-ai ascuns atâta vreme? Te credeam deja în casa zeului. Cum încă nu mi-am ales o altă protejată, camera ta te aşteaptă, dar nu sunt sigur dacă servitoarele au mai făcut curat acolo sau dacă nu cumva soţia mea o va fi dărâmat-o pentru a construi vreun bazin în locul ei, fiindcă acum ea se ocupă cu creşterea peştilor exotici şi nu se mai poate gândi la nimic altceva decât la heleşteie şi la peşti.

S-a apucat Helea să crească peşti în bazin? a întrebat surprinsă Minea.

Nu, nu este vorba despre Helea, a răspuns bătrânul puţin încurcat. Eu am acum o altă soţie şi în acest moment, la ea este în vizită un tânăr neiniţiat încă în dansul înaintea taurilor, căruia îi arată colecţia ei de peşti, şi iartă-mă că nu-ţi fac cunoştinţă cu ea, fiindcă s-ar supăra dacă i-am deranja. Dar prezintă-mi-l pe prietenul tău, care va fi şi prietenul meu şi pentru care casa mea este ca şi casa lui.

Numele prietenului meu este Sinuhe egipteanul, Cel care este singur, şi el este medic, a spus Minea.

Mă-ndoiesc că el va rămâne singur aici, a spus în glumă bătrânul, dar spune-mi, eşti cumva bolnavă, Minea, de umbli cu un medic după tine? Ar fi îngrozitor, fiindcă, de cum te-am văzut, am şi sperat că tu vei putea dansa mâine în faţa taurilor şi că o dată cu întoarcerea ta se va întoarce şi norocul în favoarea mea. În fond, intendentul meu se tot plânge că veniturile mele nu sunt suficiente pentru a acoperi pierderile sau invers, n-are nici o importanţă, fiindcă eu nu înţeleg nimic din calculele complicate pe care le face el şi pe care mi le vâră întotdeauna sub nas ca să mă enerveze.

Eu nu sunt deloc bolnavă, a spus Minea. Acest prieten m-a scos din multe pericole şi am călătorit împreună cu el traversând multe ţări, ca să ajung înapoi în Creta, fiindcă corabia cu care am plecat a naufragiat mai înainte de a ajunge să dansez înaintea taurilor în Siria.

Deci aşa? Este oare adevărat? a întrebat neliniştit bătrânul. Eu sper, totuşi, că această prietenie nu te-a împiedicat să rămâi fecioară, fiindcă altfel nu vei fi admisă pentru a participa la concurs şi-ţi vei face tot felul de duşmani, după cum tu ştii prea bine. Eu sunt mâhnit când văd că sânii tăi s-au dezvoltat într-un mod suspect şi că ochii tăi au o strălucire umedă. Minea, Minea, nu cumva ai căzut în plasa pe care ţi-o va fi întins vreun bărbat?

Nu, a răspuns Minea supărată, nu cred că pui la îndoială vorbele mele. Nu, nu-i nevoie să mă examineze nimeni, aşa cum se face în piaţa de sclavi din Babilon. Poate că îţi este greu să crezi că numai mulţumită protecţiei acestui prieten am putut scăpa de pericole şi mi-am regăsit ţara. Eu sper că ceilalţi prieteni ai mei se vor bucura mai mult decât tine că mă revăd, nu ca tine, care te gândeşti numai la taurii tăi şi la pariuri.

Şi, spunând aceste vorbe, ea s-a apucat să plângă de ciudă şi, de la lacrimi, i s-a întins tot fardul pe obraji.

Când a văzut că plânge, bătrânul s-a simţit jenat de vorbele pe care i le adresase şi când a încercat să-şi repare greşeala, a fost foarte confuz. El a spus:

Eu nu mă îndoiesc că tu ai trecut prin încercări grele în călătoria ta, fiindcă în alte ţări cu siguranţă că nu ai putut face baie în fiecare zi, nu-i aşa? Şi nici nu cred că taurii din Babilon sunt mai grozavi decât taurii noştri. Dar acest lucru îmi aduce aminte că eu ar fi trebuit să fiu de-acum la Minos. Am uitat cu totul despre această invitaţie a regelui şi nici nu mai am vreme să-mi schimb veşmintele, deoarece trebuie să plec repede. Sper că nimeni nu-mi va analiza îmbrăcămintea, fiindcă acolo este întotdeauna multă lume. Mâncaţi şi beţi, dragi prieteni, şi încearcă să te linişteşti, Minea, iar dacă soţia mea trece pe aici, spune-i că m-am dus până la Minos. De fapt, eu aş putea, la fel de bine, să mă duc să mă culc, fiindcă la Minos nimeni nu observă dacă sunt prezent sau absent, dar mă gândesc că aş putea trece şi pe la grajduri ca să văd cum arată noii tauri achiziţionaţi. Se spune că au o pată lângă ochi şi se pare că sunt nişte tauri grozavi.

El şi-a luat rămas-bun de la noi cu un aer distrat şi a dat să plece, dar Minea i-a spus:

Noi mergem împreună cu tine la Minos. Eu vreau să-mi revăd prietenii şi să-l prezint lor pe Sinuhe.

Fiindcă bătrânul nu se putea hotărî dacă trebuie sau nu să luăm o litieră pentru un drum atât de scurt, până la urmă, ne-am dus pe jos până la palatul lui Minos. În drum spre palat am înţeles că Minos este regele lor şi am aflat că dintotdeauna toţi regii s-au numit Minos, ca să se poată deosebi prin acest nume de ceilalţi oameni. Dar al câtelea Minos era actualul rege, nu am putut afla, fiindcă nimeni nu se sinchisea de acest detaliu. Dacă un Minos dispărea, era înlocuit imediat cu un alt Minos şi Creta tot Creta rămânea.

În palat erau nenumărate camere. Pereţii sălii de recepţie erau împodobiţi cu alge, caracatiţe şi meduze, care-ţi lăsau impresia că se leagănă în undele unei ape transparente. Toată această sală imensă era plină de oameni, unul mai luxos şi mai ciudat îmbrăcat decât altul, şi toţi se foiau neîntrerupt şi conversau pătimaş între ei, râdeau foarte tare şi sorbeau băuturi răcoritoare, vinuri şi sucuri de fructe din nişte cupe micuţe. Minea m-a prezentat prietenilor ei şi toţi au fost, în egală măsură, politicoşi şi distraţi, iar regele Minos mi s-a adresat foarte amabil şi prietenos în limba egipteană, mi-a mulţumit că am salvat-o, protejat-o şi ajutat-o pe Minea să se întoarcă la zeul ei şi a asigurat-o pe Minea că va putea merge în casa zeului, cu prima ocazie, chiar dacă ei i-a trecut de mult rândul.

După aceea, am rămas singur şi, uitându-mă în jurul meu, m-am simţit eu însumi bizar în acea societate, fiindcă nu cunoşteam limba pe care o vorbea şi motivul veseliei pe care o afişa, până în momentul când a venit spre mine o femeie între două vârste, care avea o coafură înaltă cât un turn de pază şi era împodobită, din cap până-n picioare, cu flori naturale şi pentru care, după părerea mea, nu merita să-ţi risipeşti aurul ca să-şi dezgolească sânii. Ea mi s-a adresat într-o egipteană aproximativă:

Sunt sigură că ne-am întâlnit mai înainte, dar nu-mi mai aduc aminte care este numele tău, deşi sunt sigură că tu eşti acel egiptean care a venit în Creta pentru a ne iniţia în practicarea misterelor zeiţei Isis.

I-am spus că nu-mi amintesc să o fi văzut vreodată mai înainte şi am asigurat-o că dacă aş fi văzut-o, n-aş fi putut să o uit niciodată, şi nu am minţit când am spus aceste vorbe, fiindcă atunci când vorbea semăna nemaipomenit de mult cu o capră, care muşcă în joacă dintr-o tufă. I-am spus că nu sunt preot, ci medic şi când a auzit, m-a şi întrebat repede:

Vindeci şi tauri?

Dacă am jignit-o, nu am făcut-o cu voie, fiindcă era prima zi de când eram în Creta şi încă nu ştiam că acolo taurii sunt mai preţuiţi decât oamenii şi că vindecarea unui taur bolnav este mai importantă decât vindecarea unui nobil bolnav. Şi nu ştiam că în spatele vorbelor rostite de o femeie din înalta societate se ascund întotdeauna dorinţa şi patima.

Este drept că am vindecat câţiva ţapi şi câteva maimuţe, am spus eu, dar de tauri încă nu m-am atins până acum.

Când a auzit vorbele mele, m-a lovit în joacă cu evantaiul şi mi-a spus că sunt un bărbat răutăcios.

Presupun că n-aş fi putut scăpa de ea prea uşor, dacă nu ar fi apărut Minea, care m-a apucat de mână şi m-a dus să-mi arate palatul.

Minea umbla prin palat ca şi cum ar fi fost la ea acasă: m-a condus dintr-o încăpere în alta, exclamând de bucurie în faţa vreunui obiect recunoscut şi salutând sclavii, care se înclinau în faţa ei. Se purta atât de natural, ca şi cum niciodată nu ar fi lipsit din palat. Ea mi-a spus că oricare nobil poate să plece, atunci când îi trece lui prin cap, la domeniile lui sau în vreo călătorie, fără să-şi anunţe prietenii, nimeni nu face prea mare caz de acest lucru, iar atunci când se întoarce, îşi ocupă locul obişnuit, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut între timp şi nimeni nu se miră. Acest mod de a fi al lor face ca moartea să fie mai uşor acceptată, fiindcă, dacă cineva dispare, nimeni nu se întreabă nimic despre el, până când trece în uitare. Dacă cineva lipseşte de la o vizită hotărâtă mai înainte sau de la o întâlnire importantă, nimeni nu este surprins şi consideră că persoana absentă va fi avut motive serioase, care au împiedicat-o să vină.

În cele din urmă, Minea m-a dus într-o cameră frumoasă, situată în partea de sus a palatului, în coasta colinei, de la a cărei fereastră puteai vedea pajiştile surâzătoare, fâneţele, pădurile de măslini şi plantaţiile din afara oraşului. Ea mi-a spus că este camera ei. Toate lucrurile erau aşa cum le lăsase, ca şi cum ea nu ar fi fost plecată niciodată de acolo, cu toate că veşmintele şi podoabele din lăzi şi scrinuri se demodaseră între timp şi ea nu le-ar mai fi putut purta niciodată. Abia atunci am înţeles eu că ea face parte din familia regală a lui Minos, deşi aş fi putut-o ghici mai înainte din numele ei. De aceea aurul, argintul şi bogăţiile nu însemnau nimic pentru ea, fiindcă încă din copilărie fusese obişnuită să aibă tot ceea ce doreşte, dar, tot din copilărie, ea a fost consacrată zeului ei, de aceea, ea a crescut în casa taurilor şi a locuit mai mult acolo, când nu a locuit la palat, în casa bătrânului ei tutore sau la vreo prietenă, fiindcă cretanii sunt şi în această privinţă capricioşi.

Eram curios să văd casa taurilor. Ne-am întors în sala de recepţii să-l salutăm pe tutorele Mineei şi el a fost foarte mirat când m-a văzut şi m-a întrebat amabil dacă ne vom fi cunoscut altădată, fiindcă nu-şi aminteşte cine sunt, deşi figura mea nu-i este total necunoscută.

Am plecat de la palat şi Minea m-a condus până la casa taurilor, care s-a dovedit a fi mare cât un oraş, cu grajdurile, câmpurile, estradele şi arenele, cu şcolile şi cu locuinţele preoţilor. Am trecut dintr-un grajd în altul şi era un miros dezgustător în fiecare grajd, care se pare că n-o deranja deloc pe Minea. Ea era veselă şi-i dezmierda fără încetare pe tauri cu tot felul de cuvinte frumoase, în pofida faptului că, de după staule, taurii încercau s-o împungă cu coarnele, mugeau şi răscoleau pământul cu copitele lor puternice şi ochii le erau roşii de indignare. Băieţii şi fetele pe care i-a întâlnit nu s-au arătat prea prietenoşi faţă de Minea. Ca şi ea, ei erau iniţiaţi şi dansau în faţa taurilor, dar fiecare dintre ei era invidios pe ceilalţi şi pentru nimic în lume nu i-ar fi arătat altuia tehnica vreunui detaliu al dansului, în care era mai priceput. În schimb, preoţii care antrenau taurii şi-i instruiau pe dansatori au fost foarte amabili şi prietenoşi, iar când au aflat că eu sunt medic, mi-au pus o grămadă de întrebări despre digestia taurilor, despre amestecurile de furaje şi despre remediile care ajută ca părul taurilor să fie strălucitor, cu toate că în acest domeniu, cu certitudine, ei ştiau mai mult decât ştiam eu. Minea era foarte apreciată, de aceea, a obţinut imediat un taur şi un număr de ordine pentru concursul de a doua zi. Ea ardea de nerăbdare să-mi arate măiestria cu care dansa în faţa celor mai buni tauri.

Am plecat de acolo şi ea m-a condus la o casă unde locuia solitar marele preot al zeului din Creta şi al taurilor. La fel cum întotdeauna regele Cretei se numea Minos, numele marelui preot era întotdeauna Minotaur. El era omul cel mai respectat din Creta şi mulţi nici nu se încumetau să-i rostească numele cu voce tare. Când se vorbea despre el, era numit „bărbatul de la micuţa casă de tauri”. Şi Minea se temea să meargă la el; deşi nu mi-a spus nimic, am văzut în ochii ei o expresie care-mi era complet necunoscută.

După ce am fost anunţaţi, am fost conduşi într-o cameră întunecoasă, unde Minotaurul ne aştepta. Când l-am văzut, am avut impresia că am în faţă un zeu şi m-am gândit că toate poveştile pe care le auzisem despre Creta erau adevărate fiindcă în faţa ochilor mei se afla o fiinţă cu un trup de om ca toţi oamenii şi cu un cap aurit de taur. Dar, după ce noi ne-am înclinat în faţa lui, şi-a scos capul din aur şi am putut vedea că are faţă omenească. Cu toate că a zâmbit amabil, nu mi-a plăcut de el, mi s-a părut că avea în ochi duritate şi cruzime. Nu-mi pot explica cum de l-am văzut eu aşa, era un bărbat neobişnuit de frumos cu o piele arămie, un bărbat impunător, născut pentru a comanda. Nu a fost nevoie ca Minea să povestească ceva, el ştia totul despre naufragiu şi despre încercările prin care trecuse. El mi-a mulţumit pentru grija şi pentru bunătatea pe care am avut-o faţă de ea, pentru că am ajutat-o să ajungă în Creta la zeul ei şi mi-a mai spus că, la hanul la care am tras, mă aşteaptă numeroase daruri, de care este sigur că mă voi bucura.

Nu sunt importante pentru mine darurile şi bogăţiile, am spus eu. Eu pot fi mai fericit dacă învăţ ceva nou decât dacă am aur. Cunosc zeii Babilonului, zeii hitiţilor şi încă mulţi alţi zei. Sper să aflu câte ceva nou şi despre zeul din Creta, am auzit atâtea poveşti despre el. Ştiu că zeul Cretei iubeşte fecioarele şi băieţii care dansează în faţa taurilor, că este deosebit de zeii din Siria – unde templele în care oficiază preoţi castraţi sunt locuri de destrăbălare publică – şi de zeii altor ţări, dar mai mult nu ştiu despre el.

În afara zeului Mării, în Creta există încă mulţi alţi zei, pe care oamenii obişnuiţi îi adoră, a spus Minotaurul. În port există chiar şi temple pentru alţi zei din alte ţări, străinii care trec prin Creta pot aduce jertfe lui Amon, lui Baal, oricărui zeu vor. Însă, puterea Cretei depinde doar de marele ei zeu; zeul Mării a fost adorat în secret din toate timpurile în toată lumea. Tu nu vei putea şti mai mult despre acest zeu niciodată. Doar cei iniţiaţi îl pot cunoaşte. Despre înfăţişarea lui nu se ştie nimic precis, fiindcă din palatul lui, nimeni nu s-a întors încă.

Zeii hitiţilor sunt Cerul şi Pământul, am spus eu. Ploaia, care coboară din Cer, fertilizează Pământul, puterea şi bogăţia hitiţilor depind de acest proces, care se repetă fără întrerupere de la începutul timpurilor, înţeleg, deci, că zeul Cretei este zeul Mării, fiindcă puterea şi bogăţia Cretei depind de mare.

Poate că tu ai puţină dreptate, Sinuhe, a spus el cu un zâmbet bizar. Află că noi adorăm un zeu care trăieşte, prin acest lucru ne deosebim de celelalte popoare, care adoră zei morţi sau imagini din lemn. Zeul nostru nu este o aparenţă, taurii sunt puterea lui simbolică şi atâta timp cât zeul nostru va trăi, Creta va avea supremaţia mării. Aşa au spus profeţii noştri şi nu cred că cineva se poate îndoi de acest lucru după ce vede corăbiile noastre, cu care nici o altă ţară din lume nu poate rivaliza.

Eu am auzit că zeul vostru locuieşte în labirintul unui palat întunecat, am insistat eu. Tare mult aş dori să văd acest labirint, am adăugat eu. Nu pot înţelege de ce iniţiaţii care intră în acest labirint nu se mai întorc niciodată de acolo, deşi au voie să se întoarcă.

Cea mai mare cinste, norocul cel mai mare şi cea mai mare bucurie, pe care le pot avea fecioarele şi adolescenţii din Creta este că li se oferă şansa de a trăi etern în afara timpului oamenilor muritori în casa zeului, a spus Minotaurul repetând cuvintele pe care le auzisem deja de multe ori. Toate insulele mării se întrec între ele şi trimit aici, în Creta, pe cele mai frumoase fecioare şi pe cei mai buni adolescenţi, care ştiu să danseze în faţa taurilor; dintre ei sunt aleşi cei care îl vor întâlni pe zeu. Nu ştiu ce vei fi auzit tu despre sălile palatului în care locuieşte zeul, dar trebuie să-ţi spun că acolo este o viaţă cu totul altfel decât viaţa pământească; oare de ce să se întoarcă cineva de acolo în lumea suferinţelor şi durerii?

Apoi, el i s-a adresat Mineei:

Oare ţie îţi este teamă, Minea, de casa zeului?

Minea nu a răspuns nimic, dar eu am spus:

Pe ţărmul mării, la Simyra, eu am văzut cadavre de marinari înecaţi. Capetele lor erau tumefiate, burţile lor erau umflate şi din expresia feţei lor nu se putea citi nici o fericire. Este tot ceea ce cunosc eu despre locuinţa zeului mării, dar eu nu mă îndoiesc de vorbele tale şi-i doresc Mineei să aibă noroc.

Minotaurul a rostit cu răceală în glas:

Tu vei vedea unde este labirintul, nu mai este multă vreme până ce va fi lună plină; atunci Minea va intra în locuinţa zeului.

Dar dacă Minea va refuza să meargă în casa zeului? am întrebat eu nervos.

Cuvintele lui mi-au îngheţat inima.

Aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată, a spus Minotaurul. Tu nu poţi schimba nimic, Sinuhe egipteanule. După ce va fi dansat în faţa taurilor, Minea va intra de bunăvoie în casa zeului, fiindcă ea doreşte acest lucru.

După aceea, el şi-a pus din nou pe umeri capul aurit de taur şi nu i-am mai văzut chipul. Am înţeles că trebuie să plecăm. Minea m-a luat de mână şi m-a condus afară. Ea nu mai era veselă.

Când m-am întors la han, Kaptah mă aştepta. Era foarte bine dispus, fiindcă băuse mult, ca să-şi facă o părere despre vinurile din Creta. El mi-a spus:

Stăpâne, pentru servitori această ţară este mai bună decât mult râvnita ţară de Dincolo. Aici nimeni nu-şi loveşte servitorii. Stăpânii sunt atât de distraţi, încât nici nu ştiu câţi bani au în buzunar sau ce bijuterii cumpără. Într-adevăr, această ţară este paradisul servitorilor de pe pământ. Dacă un stăpân se înfurie pe servitorul lui, servitorul n-are decât să se ascundă până a doua zi, când, de regulă, stăpânului i-a trecut supărarea. Doar pentru vâslaşi şi pentru sclavii din port, Creta este o ţară rea; stăpânii de corăbii au nuiele suple, sunt foarte zgârciţi şi, poate că n-ai să mă crezi, dar ei sunt în stare să înşele pe un negustor din Simyra cu aceeaşi uşurinţă cu care un negustor din Simyra îl înşală pe un egiptean. Dar ceea ce-mi place cel mai mult în Creta sunt peştişorii pe care ei îi conservă cu ulei în vase de argilă; sunt foarte gustoşi şi te-ndeamnă să bei vinul cu mai multă plăcere. Uite, din cauza acestor peştişori, eu îi iert pentru toate lucrurile care nu-mi convin aici.

Kaptah era ameţit şi a vorbit vrute şi nevrute, aşa cum îi era obiceiul, dar pe urmă, a închis uşa camerei noastre, şi după ce s-a asigurat că nimeni nu ne ascultă, mi-a spus în şoaptă:

Stăpâne, în ţara aceasta se întâmplă multe lucruri ciudate. Marinarii din crâşmele portului povestesc că zeul Cretei a murit şi că preoţii, îngroziţi şi scoşi din minţi, caută să găsească un alt zeu. Dar aceste vorbe sunt periculoase şi din cauza unor astfel de vorbe, câţiva marinari au fost deja azvârliţi de pe stânci în mare ca să le ţină de urât caracatiţelor. Se spune că puterea Cretei a început să se clatine, fiindcă zeul ei a murit.

Atunci s-a aprins în inima mea o speranţă nebună şi i-am spus lui Kaptah:

Peste câteva nopţi, va fi lună plină; atunci Minea va trebui să intre în casa zeului. Dar dacă este adevărat că zeul Cretei a murit, ceea ce nu ar fi imposibil, fiindcă mulţimea este aceea care află prima orice noutate, deşi nimeni nu i-o povesteşte, înseamnă că Minea se va putea întoarce din acea casă din care nimeni nu s-a întors.

Kaptah a spus:

Ascultă, Sinuhe, stăpânul meu, oare această fată blestemată nu ne-a adus până acum destule neplăceri? încă nu pot uita că o femeie a fost în stare să mă lovească cu atâta furie până ce mi-a dat sângele pe nas. Dar tu ai dreptate, mulţimea este prima care ştie totul, chiar dacă nimeni nu i-a povestit nimic. Mai întâi, adevărul este neclar, ca în vis, dar imediat ce totul începe să se limpezească, se răspândeşte ca o flacără într-un lan uscat, apoi încep să fie omorâţi oameni la colţ de stradă, ard case şi multe lucruri se schimbă. Eu nu-i invidiez deloc pe nobilii din Creta. Dacă zeul Cretei a murit, toţi oamenii din port se vor năpusti peste ei cu ce le-o fi mai la îndemână. Este de înţeles că nimeni nu se duce la aşa o treabă cu mâna goală. Forjorii vor lua cu ei ciocanele, pescarii cuţitele de spintecat peştele, iar hamalii se vor mulţumi cu nişte ciomege noduroase de lemn, aşa cred, dar s-ar putea să fie şi altfel.

Vorbele lui mi-au amintit de astrologii Babilonului, care au afirmat: „Preoţii Babilonului au socotit în stele, sfârşitul lumii este aproape şi popoarele vor începe o altă eră după ce zeii vor muri; nimic nu va mai fi ca înainte”. Dar cine ştie, poate că această povestire se referea doar la Creta, toată lumea ştie că zeii Egiptului şi Siriei nu pot muri niciodată pentru că toată credinţa în ei se bazează pe faptul că ei sunt nemuritori. Aceste lucruri i le-am spus lui Kaptah, el a oftat şi mi-a spus:

— Înţelepciunea ta, stăpâne, este mare; dacă în capul meu nu ar fi atâta vin, poate că aş înţelege mai clar despre ce vorbeşti, dar acum, stele şi preoţi, zei şi sfârşitul lumii se amestecă în capul meu. Singurul lucru pe care l-am înţeles din tot ceea ce ai spus este că, pentru tine, nici sfârşitul lumii nu este mai important decât Minea. Această arogantă Minea apare în toate vorbele tale, şi la început, şi la sfârşit, şi-n jurul ei îţi învârţi toate vorbele. Mie îmi este milă de tine şi, aşa cum de multe ori ţi-am mai spus, îţi spun şi-acuma: ţine minte că şi de la o sclavă şi chiar şi de la o târfă de pe stradă poţi obţine cu mult mai puţină suferinţă tot ceea ce doreşti! Dacă este să dau crezare vorbelor care se spun prin cârciumi, în afară de aceste fecioare iniţiate, care-şi etalează doar sânii, nu sunt prea multe femei în Creta care să-şi ţină prea strâns genunchii. Dar dacă tu o vrei chiar atât de mult pe această fată, lucrurile sunt simple. Îi tragem o lovitură în cap cu un băţ, o punem într-un sac, închiriem o corabie şi o ducem în Egipt, sper că scarabeul nostru nu ne va trage pe sfoară şi ne va proteja şi de data aceasta. Pentru tine, eu aş fi în stare să mă angajez la aşa o periculoasă aventură, fiindcă m-am săturat să te tot aud cum behăi ca un ţap trist, m-am săturat să te văd cum îţi dai ochii peste cap şi cum ţi se zbârleşte tot părul din cap ca blana unui motan în călduri.

Nu l-am certat pe Kaptah pentru obrăznicie, m-am gândit că vorbele lui nu aveau nici un cusur şi că soluţia pe care o propunea era destul de înţeleaptă. Dar o respectam atât de mult pe Minea şi-i respectam hotărârea de a se dărui zeului ei, încât, în nebunia mea, nu am găsit demne de urmat sfaturile lui Kaptah. M-am gândit că Minea nu mi-ar fi iertat niciodată dacă aş fi furat-o şi aş fi pus-o într-un sac ca pe o pisică.

A doua zi, am obţinut un loc bun ca să pot vedea evoluţia dansatorilor în faţa taurilor. Împrejurul arenei erau multe rânduri de bănci din piatră, pe care se puteau aşeza spectatorii, şi fiecare rând de bănci era mai ridicat decât cel din faţă, pentru ca toată lumea să poată vedea la fel de bine. Am fost uimit şi am admirat înţelepciunea arhitecţilor din Creta, nicăieri în lume eu nu am mai văzut aşa ceva. În Egipt, când erau purtaţi în procesiune pe străzi zeii, se construiau estrade înalte, ca fiecare om din mulţime să-i poată vedea pe zei, pe preoţi sau pe dansatori.

Mai întâi, unul după altul, au intrat în arenă taurii; după aceea, fiecare dansator a executat un program complicat, în care erau incluse câteva sărituri, pe care trebuiau să le execute fără nici o greşeală, într-o ordine prestabilită. Cea mai dificilă era săritura pe spatele taurului, printre coarne, cu răsucire în aer şi cădere în picioare pe spatele taurului. Chiar şi cei mai talentaţi nu reuşeau să execute tot acest program impus fără nici o greşeală. Execuţia ireproşabilă depindea foarte mult de taur, de felul în care alerga sau se oprea, de felul în care îşi încovoia grumazul. Nobilii şi bogătaşii din Creta pariau de zor între ei, conform preferinţelor sau pentru protejaţii lor, dar eu nu am putut înţelege patima lor şi starea lor de extaz, fiindcă, la drept vorbind, toţi taurii semănau între ei, iar dansatorii executau atât de repede salturile, că-mi era şi greu să le disting. Şi Minea a dansat înaintea taurilor şi, dacă la început am fost neliniştit şi am tremurat de frică să nu i se întâmple ceva, până la urmă m-am calmat şi i-am admirat măiestria. Uitându-mă la trupul ei atât de suplu, am uitat de riscuri şi m-am alăturat admiratorilor care-i strigau numele. Toate fetele şi toţi băieţii dansau goi în faţa taurilor, fiindcă orice fel de îmbrăcăminte i-ar fi împiedicat în mişcările atât de rapide şi le-ar fi pus viaţa în pericol. După mine, Minea era cea mai frumoasă când dansa, trupul ei era suplu şi strălucea de ulei. Totuşi, aş fi nedrept dacă aş spune că nu erau multe alte fete frumoase, care dansau cu deosebită măiestrie. Dar ochii mei n-o vedeau decât pe Minea. Probabil că ea nu a fost într-o formă atât de bună ca alţi concurenţi, după atât de lunga absenţă din Creta, de aceea nu a câştigat nici o cunună. Bătrânul ei protector, care pariase pe ea, a fost puţin supărat şi amărât, dar a uitat repede de pierderea sa şi s-a dus la grajduri ca să aleagă alţi tauri şi alte numere, fiindcă avea dreptul, în calitate de protector al Mineei.

Dar când, după spectacol, am revăzut-o pe Minea, ea s-a uitat mai întâi împrejur, apoi mi-a spus cu răceală:

Sinuhe, eu nu te mai pot întâlni, fiindcă prietenii mei m-au invitat la o petrecere şi după aceea trebuie să mă pregătesc pentru zeu, fiindcă poimâine va fi lună plină. Ne vom revedea mai înainte de a pleca în casa zeului, dacă tu vei vrea să mă conduci acolo, împreună cu ceilalţi prieteni ai mei.

Fie precum vrei tu, i-am spus eu. Fără îndoială, în Creta mai sunt multe lucruri de văzut. Obiceiurile acestei ţări sunt interesante şi veşmintele femeilor îmi plac foarte mult. În timpul spectacolului, multe prietene de-ale tale s-au arătat foarte prietenoase şi m-au invitat la ele şi, să spun drept, mi-au plăcut atât feţele cât şi sânii lor, chiar dacă ele nu sunt atât de suple şi de înţelepte ca tine.

Atunci ea m-a prins cu putere de braţ, ochii ei au scânteiat, avea respiraţia agitată şi mi-a spus:

Nu-ţi permit să te distrezi cu prietenele mele când încă sunt cu tine. Ai putea să ai răbdare şi să mai aştepţi puţin, fiindcă nu mai este mult şi nu voi mai fi aici, Sinuhe. Chiar dacă sunt prea slabă şi nu corespund gustului tău, lucru care nu-mi trecuse niciodată prin gând, fă-o de dragul prieteniei noastre.

Doar am glumit, i-am spus eu. Eu nu vreau să te deranjez cu nimic, fiindcă înţeleg că tu ai multe de făcut mai înainte de a intra în casa zeului tău. Am să mă duc la han şi am să mă-ngrijesc acolo de bolnavi, fiindcă în port sunt mulţi oameni care au nevoie de îngrijirile unui medic bun.

Ne-am despărţit şi încă multă vreme am simţit în nări mirosul de tauri. Cred că niciodată nu voi putea uita mirosul taurilor din Creta. Dacă, din întâmplare, văd o cireadă de tauri, mi se face rău şi acel miros revine, nu mai pot mânca nimic şi inima mea devine grea ca o piatră. Am plecat şi am dus la han câţiva bolnavi din port, pe care i-am consultat şi de care m-am ocupat până seara târziu, când au început să se aprindă torţele în faţa caselor de distracţie din port.

Prin pereţi, ajungeau până la mine muzica şi râsul sănătos al oamenilor indiferenţi, care-şi trăiau viaţa ca şi cum niciodată n-ar mai fi urmat să moară, ca şi cum în lume nu ar fi fost durere, supărare şi necazuri. În Creta, până şi sclavii se molipsiseră de la stăpânii lor, erau nepăsători şi ştiau să profite de orice clipă liberă pentru a se distra.

Era noapte deja, stăteam în camera mea. Kaptah întinsese deja covoarele pentru dormit. Voiam să fiu singur în întunericul camerei mele. Luna se ridicase pe cer şi era mare şi strălucitoare, deşi încă nu era plină. Uram luna, fiindcă urma să mă despartă de singura femeie pe care o consideram sora inimii mele, mă uram pe mine însumi, fiindcă eram atât de slab şi de fricos, fiindcă nu ştiam ce să fac. Deodată, uşa s-a deschis şi a intrat Minea, uitându-se cu atenţie în jurul ei. Nu era îmbrăcată ca femeile din Creta. Purta veşmintele simple, cu care dansase în faţa nobililor sau săracilor prin ţările prin care noi trecuserăm, iar părul îi era strâns cu o panglică de aur.

Minea, am spus eu surprins. Oare cum se face că eşti aici? Eu credeam că te pregăteşti pentru zeul tău.

Ea mi-a spus:

Vorbeşte mai încet, n-aş vrea ca cineva să ne audă.

S-a aşezat alături de mine, a privit luna şi a spus cu ciudă:

Nu-mi mai place patul din casa taurilor şi nici cu prietenii de altădată nu mă mai simt bine. Dar de ce am venit la tine, în acest han din port, care nu-mi place, n-aş putea spune. Dacă tu vrei să te culci, nu te voi mai deranja şi voi pleca. Fiindcă tot nu puteam să dorm, am venit să mai simt o dată mirosul de leacuri şi de plante din preajma ta, să-l ciupesc încă o dată pe Kaptah de urechi, să-l trag de păr pentru discursurile lui stupide şi amuzante. Călătoria pe care am făcut-o împreună cu voi şi ţările străine mi-au răvăşit gândurile; nu mă mai simt bine ca altădată, nu mă mai bucură aclamaţiile şi strigătele de admiraţie, când sunt în arenă. Nu mai doresc atât de puternic ca altădată să intru în casa zeului, vorbele oamenilor din jurul meu sunt ca pălăvrăgeala fără sens a copiilor şi bucuria lor ca spuma pe care marea o aduce pe ţărmuri; nu mă mai amuză deloc jocurile lor. Îmi simt inima goală, capul îmi este gol şi nu mai există nici un gând în care să mă regăsesc aşa cum eram. Toate gândurile doar mă rănesc şi niciodată nu am avut în mine o atât de mare tristeţe. Ţine-mi mâinile în mâinile tale, ca altădată, fiindcă eu nu mă mai tem de nimic, nici chiar de moarte, când mâinile tale mă ating.

I-am spus:

Minea, sora inimii mele, copilăria şi adolescenţa mea au fost limpezi ca apa unei fântâni adânci. După aceea, viaţa mea de bărbat a fost ca un râu, care, în ciuda faptului că nu are apă adâncă, vrea să acopere multe ţinuturi din multe ţări, de aceea, până la urmă nu mai poate curge şi devine o mlaştină cu apă clocită. Când ai apărut tu, Minea, apa acestui râu a crescut şi a început să curgă din nou şi am simţit că totul în mine se purifică, că lumea îmi zâmbeşte din nou şi că tot răul este o pânză de păianjen, pe care pot, fără nici o teamă, să o dau la o parte cu mâna mea. Pentru tine am vrut să fiu din nou un om bun şi să îngrijesc bolnavii care au nevoie de mine, dezinteresat, ca zeii răi să nu mai aibă nici o putere asupra mea, dar acum, dacă tu pleci, tot întunericul mă va înconjura din nou şi-mi simt inima ca un corb solitar în deşert şi nu mai doresc oamenilor nici un bine, urăsc oamenii, urăsc zeii, îi urăsc atât de mult, încât nu mai vreau să aud nimic despre zei. Îţi mai spun o dată, Minea: în lume sunt multe ţări, dar numai un singur fluviu este adevărat. Vino cu mine în ţara cu pământul negru şi moale, vino pe malul Nilului, unde raţele măcăne în stuf şi unde, în fiecare zi, soarele trece pe cer într-o barcă de aur! Vino cu mine, Minea! Să spargem împreună o amforă şi să trăim împreună, ca oricare alt bărbat şi ca oricare altă femeie, să nu ne mai despartă niciodată nimic! Viaţa ne va fi mai uşoară, iar după ce vom muri, trupurile noastre vor fi îmbălsămate şi apoi ne vom regăsi din nou în ţara de Dincolo, pentru a trăi împreună etern.

Ea mi-a strâns mâinile, mi-a atins ochii, buzele şi gâtul şi mi-a spus:

Sinuhe, nu pot veni cu tine, fiindcă nu există o corabie care să ne ducă din Creta şi nici un căpitan nu se va aventura să ne ascundă pe corabia lui. Fiindcă urmează să intru în casa zeului, eu sunt deja supravegheată cu străşnicie şi n-aş vrea ca tu să fii omorât din cauza mea. Chiar dacă acum eu doresc să plec cu tine, nu o pot face; am dansat în faţa taurilor, voinţa lor este mai puternică decât voinţa mea şi trebuie să mă supun voinţei lor; este greu de înţeles ceea ce-ţi spun eu, dacă nu ai trecut tu însuţi printr-o astfel de experienţă. Eu trebuie să intru în casa zeului mâine, când este noaptea cu lună plină. Nici eu, nici tu, nici o altă putere din lume nu mai poate schimba nimic. De ce este aşa, nu-mi pot explica şi poate că nimeni nu poate înţelege de ce este aşa, în afară de Minotaur. încă din copilărie am crescut în umbra zeului meu, iar astăzi, când am dansat în faţa taurilor, am simţit că taurii m-au învins. Am început să-i urăsc pe tauri cu o ură amară, fiindcă ei mă despart de tine. Şi am început să-mi urăsc şi poporul. Veselia lor afişată este doar o umbră şi jocul lor, aparent copilăresc, este plin de cruzime pătimaşă. Toţi se bucură când privesc sângele care curge în faţa taurilor. Astăzi, toţi au fost, la drept vorbind, nemulţumiţi şi tuturor le-a părut rău că nici un taur nu a împuns cu coarnele vreun dansator şi că nimeni nu a alunecat, ca mai apoi, taurii să-l zdrobească în picioare şi să-l rupă în bucăţi cu coarnele. Acesta este adevărul, care se ascunde în spatele pariurilor şi marii lor iubiri pentru tauri, deşi, poate că ei nu simt acest adevăr, ei afirmă că au doar o mare admiraţie pentru marea artă.

Ea mi-a atins buzele cu buzele ei, mi-a înconjurat gâtul cu braţele ei, m-a strâns la pieptul ei şi mi-a spus:

Sinuhe, eu mă voi întoarce din casa zeului, îţi promit, chiar dacă de acolo, până acum, nimeni nu s-a întors. După aceea, mă vei putea duce unde vei vrea tu, viaţa ta va fi şi viaţa mea, ţara ta va fi şi ţara mea, zeii tăi vor fi şi zeii mei, Sinuhe!

Inima mea era goală ca un mormânt abia deschis şi i-am spus:

Nimeni nu ştie dinainte ce va aduce ziua de mâine, dar eu cred că tu nu vei putea să te întorci de acolo de unde nimeni nu s-a întors niciodată. Poate că, în sălile de aur ale zeului mării, există o fântână şi de acolo, poate că tu vei bea apa vieţii eterne şi vei uita toată această lume şi mă vei uita şi pe mine, deşi mie îmi este greu să cred în astfel de poveşti. Tot ceea ce mi-a fost dat să văd prin ţările prin care am trecut mi-a consolidat convingerea că toate cele ce se spun despre zei sunt doar poveşti. Iar dacă tu nu te vei întoarce în timpul stabilit, voi intra eu în casa zeului tău şi voi încerca să te scot de acolo. Aşa voi face, Minea, dragostea mea, chiar de-ar fi să fie ultima faptă pe care-o voi face pe acest pământ.

Ea mi-a acoperit gura ca să tac, s-a uitat înspăimântată împrejur şi a spus:

Taci, nu rosti astfel de cuvinte cu voce tare şi nu te îmbăta cu astfel de gânduri, casa zeului este o casă întunecată şi nici un străin nu poate găsi drumul prin labirint. Un neiniţiat care intră acolo moare de o moarte îngrozitoare. Şi nici nu ai putea intra acolo, fiindcă porţile ei de aramă sunt ferecate, bine că mi-am amintit, acest lucru mă linişteşte. Nu mă îndoiesc că tu, în nebunia ta, ai putea încerca să intri şi să te arunci singur într-o primejdie din care nu vei putea ieşi viu. Ai încredere în mine, eu mă voi întoarce pentru că eu doresc aşa, şi nu cred că zeul meu ar putea fi atât de rău, încât să mă împiedice să mă întorc, dacă eu doresc acest lucru. El este un zeu minunat, un zeu frumos, Creta este puternică, fiindcă el o protejează, el doreşte fiecărui om binele, de aceea măslinii înfloresc, de aceea creşte grâul pe câmpii şi corăbiile străbat mările de la o ţară la alta. El trimite vânturile bune, care umflă pânzele corăbiilor şi-i ajută pe marinari să depăşească ceţurile. De ce mi-ar dori mie răul?

Ea crescuse în umbra zeului, încă de pe când era copil, ochii ei erau orbi şi nu puteau vedea altfel. Chiar dacă, de atâtea ori, eu am ajutat oamenii orbi, îndepărtând cu un ac pieliţa care-i împiedicau să vadă, pe ea nu o puteam ajuta să vadă. În furia neputinţei mele, am îmbrăţişat-o şi trupul ei era neted ca sticla, trupul ei era ea un izvor pentru un călător rătăcit în deşert. Ea nu m-a respins, şi-a lipit faţa de gâtul meu şi i-am simţit lacrimile calde, care se rostogoleau pe umerii mei.

Ea a spus:

Sinuhe, prietenul meu, dacă tu te îndoieşti că eu mă voi întoarce, fă ce voieşti cu mine, dacă acest lucru te-ar putea face mai fericit şi chiar de-ar fi să mor după aceea, tot nu mai are nici o importanţă. Zeul meu mă desparte de tine, dar în braţele tale, eu nu mă tem de moarte.

Eu am întrebat-o:

Oare tu vei fi la fel de fericită ca şi mine?

Ea a şovăit, apoi a spus:

Nu ştiu. Ceea ce ştiu este că trupul meu este neliniştit şi frământat când nu sunt lângă tine. Ştiu că mi se înceţoşează ochii şi mi se înmoaie genunchii când tu mă mângâi. Mai înainte, mă uram pe mine însămi şi mă feream de mângâierile tale, fiindcă toate în mine erau clare şi nimic nu-mi tulbura fericirea, mă mândream cu măiestria mea, cu supleţea mea şi cu perfecţiunea trupului meu. Acum ştiu că mângâierile tale îmi plac şi vreau ca tu să fii fericit şi să-ţi împlineşti plăcerea, deşi s-ar putea ca după aceea să fiu şi mai tristă. Dar dacă tu vei fi fericit, va fi bine, fiindcă altceva nici nu mai doresc; aş vrea ca tu să fii fericit.

Am strâns-o la pieptul meu, i-am mângâiat părul şi i-am spus:

Îmi este de ajuns că tu ai venit aşa cum erai pe când străbăteam împreună drumurile Babilonului. Dăruieşte-mi doar panglica de aur din părul tău, nu-ţi cer nimic mai mult.

Ea m-a privit deconcertată, şi-a pipăit şoldurile şi a spus:

Poate că eu sunt prea suplă pentru gustul tău şi poate că trupul meu nu te va putea face fericit, poate că-ţi plac femeile cu mai puţine prejudecăţi decât mine. Dar, voi încerca să fiu mai degajată şi să te fac fericit.

Am zâmbit mângâindu-i umerii şi i-am spus:

Minea, în ochii mei, nici o altă femeie nu este mai frumoasă decât tine şi nimeni nu mi-ar putea oferi o mai mare fericire decât tine, eu nu vreau să profit de tine doar pentru plăcerea mea. Tu nu vei putea fi la fel de fericită ca şi mine, fiindcă eşti neliniştită din cauza zeului tău. Dar ştiu ce trebuie să facem, pentru a fi amândoi fericiţi. Vom lua mai întâi un vas, aşa cum este obiceiul în ţara mea, şi-l vom sparge împreună. Abia după aceea, tu vei fi femeia mea, iar eu voi fi bărbatul tău, chiar dacă nu mă voi atinge de tine, chiar dacă aici nu este nici un preot care să pecetluiască unirea noastră şi să ne treacă numele în cartea Templului.

Ochii ei s-au făcut mari şi strălucitori în razele lunii şi a zâmbit mulţumită.

M-am dus să-l caut pe Kaptah, dar nu a fost nevoie să fac nici un pas, Kaptah stătea pe pragul din faţa camerei şi plângea cu suspine. Când m-a văzut, şi-a şters cu mâna faţa plină de lacrimi şi apoi a izbucnit din nou în plâns.

Ce te-a apucat, Kaptah? am întrebat eu. De ce plângi?

Şi Kaptah mi-a răspuns, cu un cinism de care nu-l credeam în stare, chiar dacă eram obişnuit cu obrăzniciile lui:

O, stăpâne, inima mea este atât de sensibilă şi nu am putut să-mi stăpânesc lacrimile, când am ascultat discuţia pe care ai purtat-o cu această fată cu şoldurile înguste, niciodată nu am auzit ceva mai emoţionant.

Am simţit că turbez de furie, l-am lovit cu piciorul şi i-am spus:

Deci ai tras cu urechea şi ai ascultat tot ceea ce noi am vorbit?

Kaptah mi-a răspuns cu cel mai inocent aer din lume:

Ai răbdare să-ţi explic. În faţa acestei uşi se şi înfiinţaseră alţii, care erau mult mai dornici decât mine să ascult discuţia voastră. De fapt, ei nu aveau nimic cu tine, ci numai o spionau cuviincios pe Minea. De aceea, după ce i-am gonit, ameninţându-i cu băţul, m-am aşezat în faţa uşii ca să păzesc şi să împiedic pe vreunul dintre ei să vă întrerupă tocmai în mijlocul acestei discuţii importante. Dar, dacă tot am stat aici, nu aveam cum să nu aud ceea ce vorbiţi şi pot să te asigur că tot ceea ce aţi discutat a fost atât de frumos şi de emoţionant, deşi poate că puţin cam copilăros, încât m-a apucat plânsul.

Nu mai avea nici un rost să fiu supărat pe el şi i-am spus:

O dată ce-ai ascultat tot, ştii ce doresc. Du-te şi adu-mi un vas!

Dar el, care nu făcea decât să complice totul, mi-a spus:

Ce fel de vas doreşti, stăpâne? Vrei un vas din argilă sau din piatră? pictat sau simplu? înalt sau scund? larg sau îngust?

Nu i-am mai putut suporta obrăznicia şi l-am atins cu băţul, dar l-am lovit uşor, fiindcă inima îmi era plină de iubire şi de înţelegere pentru toată lumea. I-am spus:

Ştii bine ce vreau şi de asemenea ştii că orice vas este bun pentru ceea ce vreau. Du-te repede şi adu-mi-l pe primul pe care îl vei găsi!

El a spus:

Am şi plecat, dar ţi-am vorbit aşa, pentru a-ţi lăsa puţin timp ca să reflectezi mai înainte de a face acest pas. A sparge un vas împreună cu o femeie este un eveniment important în viaţa unui bărbat şi nu trebuie făcut în pripă şi fără nici o judecată. Bineînţeles că-ţi voi aduce vasul, fiindcă aşa doreşti. Eu nu pot să te împiedic să faci ceea ce doreşti.

Kaptah a venit destul de repede cu un vas în care se păstrează, de obicei, uleiul. Am spart vasul împreună cu Minea, iar Kaptah a fost martorul nostru. Astfel am devenit eu şi Minea soţ şi soţie. Apoi, Kaptah şi-a pus capul sub talpa piciorului Mineei şi a spus:

De acum înainte, îmi eşti stăpână. Probabil c-ai să scoţi şi sufletul din mine, dar n-am de ales. În orice caz, sper să nu arunci cu apă clocotită peste picioarele mele şi să porţi nişte sandale mai moi, fiindcă nu-s pe gustul meu cele pe care le porţi acum. Urăsc sandalele cu tocuri. În rest, am să te slujesc şi pe tine la fel de credincios cum îmi slujesc stăpânul. Dar să ştii că ceva este ciudat, eu nu-mi pot explica de ce inima mea bătrână s-a ataşat atât de mult de tine, în ciuda atâtor necazuri pe care mi le-ai făcut. Eu nu ştiu ce va fi găsit stăpânul meu la tine, eşti atât de plăpândă, ai şoldurile prea înguste, ai sânii atât de mici. Dar nu-i nimic, se repară totul după ce vei naşte primul copil. Trebuie să ştii că eu voi fura de la tine cu aceeaşi conştiinciozitate cu care fur de la stăpânul meu, dar nu trebuie să-ţi faci griji, fiindcă eu ţin întotdeauna seama de interesele voastre mai mult decât de ale mele.

După ce a rostit aceste vorbe, Kaptah a început să plângă, apoi plânsul i s-a transformat într-un urlet prelung.

Minea i-a mângâiat umerii şi obrajii, Kaptah s-a oprit din urlat, apoi a strâns umil cioburile vasului spart şi a plecat.

În acea noapte am dormit alături de Minea, i-am urmărit răsuflarea şi părul ei mi-a mângâiat faţa. Dar nu am gustat din fericirea pe care o încerca un bărbat după ce sparge un vas cu o femeie. În fiecare om există o fericire pe care nu ajunge să o cunoască.

În acea noapte am dorit binele tuturor oamenilor, nici un gând nu mi-a fost rău. Sub acelaşi cer, luminat de o lună strălucitoare, fiecare om a fost aproape de sufletul meu.

A doua zi, Minea a dansat din nou înaintea taurilor şi inima mea a mai tremurat o dată pentru ea, dar nu i s-a întâmplat, din fericire, nici un rău. În schimb, un băiat a alunecat; când s-a sprijinit cu talpa piciorului de fruntea taurului, pentru a se învârti în aer, a căzut, după care, furios, taurul l-a luat în coarne şi l-a aruncat, apoi l-a călcat în picioare. Lumea din tribune s-a ridicat în picioare, aclamând şi urlând, şi în urletele lor teama era amestecată cu entuziasmul. După ce taurul a fost scos din arenă, trupul măcelărit al tânărului a fost purtat spre grajduri şi femeile, în extaz, au alergat să-l privească şi să-i atingă braţele şi picioarele pline de sânge exclamând: „Ce spectacol!”. Iar bărbaţii au spus: „De mult nu am mai văzut un concurs atât de bun şi interesant ca acesta de azi”. Nimeni nu a deplâns moartea acelui tânăr şi fiecare şi-a văzut mai departe de pariurile încheiate, zornăindu-şi argintul şi aurul, după care, toată lumea s-a dus acasă să bea vin şi să se veselească şi luminile torţelor au strălucit în oraş toată noaptea şi femeile şi-au lăsat bărbaţii să se distreze mai departe singuri şi au înnoptat în paturile altor bărbaţi, fiindcă aşa era obiceiul şi nimeni nu se supăra pentru un lucru atât de neimportant.

Eu am dormit singur în acea noapte, fiindcă Minea nu a putut veni, iar dimineaţa am închiriat o litieră din port şi am plecat să o conduc spre casa zeului ei. Ea a sosit într-un car din aur, tras de doi cai împodobiţi de sărbătoare, prietenii ei o urmau, fie în litiere, fie pe jos, discutând şi râzând zgomotos, aruncau cu flori în jurul ei şi, din când în când, se opreau ca să bea vin. Drumul a fost lung, dar fiecare avea multe provizii şi toţi rupeau ramuri din măslini, ca să-şi facă vânt sau ca să sperie oile ţăranilor săraci, care păşteau pe marginea drumului. Casa zeului era într-un loc pustiu, la poalele unui munte, care era destul de aproape de ţărmul mării, şi după ce au ajuns în apropierea acelui loc, toată lumea s-a liniştit, nimeni nu mai râdea şi se vorbea doar în şoaptă.

Dar îmi este destul de greu să povestesc cum arăta casa zeului. Era asemănătoare unei coline joase, acoperită de iarbă şi de flori, care atingea muntele. Intrarea era închisă cu porţi mari de aramă. În faţa casei zeului era un templu nu prea mare, unde se desfăşurau practicile de iniţiere şi unde locuiau gardienii casei zeului. Alaiul de sărbătoare a ajuns acolo la căderea nopţii şi prietenii Mineei au coborât din litiere, s-au aşezat pe iarbă, au mâncat, au băut şi au glumit, uitând de ceremonialul care motiva prezenţa lor acolo, lângă casa zeului, fiindcă cretanii uită repede. Când s-a făcut întuneric, au aprins torţele şi au început să zburde şi să se zbenguie ca nebunii şi în întuneric, din toate părţile, se auzeau ţipetele ascuţite şi râsul femeilor. Minea era singură în templu şi nimeni nu avea voie să se apropie de ea.

O puteam vedea şi m-am uitat multă vreme la ea. Era îmbrăcată într-un veşmânt din aur, ca o zeiţă, pe cap avea o imensă perucă din aur. A încercat să-mi zâmbească, dar cu toate că zâmbea, pe faţa ei nu se putea citi nici un pic de bucurie. Când luna s-a ridicat pe cer, i s-au scos veşmântul din aur, bijuteriile şi peruca aurită şi a rămas cu nişte veşminte subţiri pe ea, iar părul i-a fost strâns într-un fileu din argint. Atunci, gardienii au tras zăvoarele ca să deschidă porţile. Porţile au scârţâit jalnic şi a trebuit să fie împinse de zece bărbaţi, ca să fie mişcate. În spatele porţilor larg deschise, domnea întunericul, nimeni nu se încumeta să postească vreun cuvânt, era o tăcere apăsătoare. Apoi, Minotaurul s-a încins cu o centură din aur, de care şi-a atârnat spada şi şi-a pus pe umeri capul aurit de taur. Nu mai era nimic uman în el, aşa am avut impresia. Mineei i s-a pus în mână o torţă aprinsă, Minotaurul a intrat după ea în întunecatul palat şi, peste puţin timp, lumina torţei nu s-a mai văzut. Apoi, porţile de aramă s-au închis lent şi au fost ferecate cu imensele lor zăvoaie. După aceea, nu am mai văzut-o niciodată pe Minea.

Am fost cuprins de disperare şi mi-am simţit inima ca pe o rană deschisă prin care mi se scurgea sângele şi am căzut vlăguit, fără nici o putere. Am căzut în genunchi şi mi-am ascuns faţa în iarbă. Şi am înţeles că ea nu va reveni niciodată, dar cum de am înţeles atât de clar în acel moment acest lucru, nu pot şti. Până atunci, deşi îmi era teamă, am sperat şi mi-am zis că, poate, zeul Cretei este altfel decât ceilalţi zei şi că mi-o va da înapoi pe Minea, din cauza dragostei care o lega de mine. Dar nu mai puteam să sper nimic şi am rămas îngenuncheat în iarbă. Lângă mine, ţinându-şi capul în mâini, Kaptah plângea.

Nobilii şi bogătaşii Cretei alergau pe lângă noi cu torţele aprinse, dansau, ţinându-se de mâini, un dans complicat şi cântau cântece ale căror cuvinte nu le înţelegeam. După ce porţile de aramă au fost zăvorâte, toată lumea era într-un adevărat extaz. Dansau frenetic, până la epuizare şi strigătele lor ajungeau în urechile mele ca şi croncănitul sinistru al corbilor de pe ziduri.

Dar după un timp, Kaptah a încetat să mai geamă şi mi-a spus:

Ceea ce a fost să se întâmple nu mai poate fi schimbat şi nici despre ceea ce se va întâmpla mâine nimeni nu poate şti ceva dinainte. De aceea, stăpâne, să mâncăm, să bem şi să ne întărim puterile! Am comandat vin şi multe feluri de mâncare bună, fiindcă aşa-i obiceiul pe aici. Trebuie să-ţi mai spun că lacrimile nu ajută la nimic şi nici nu schimbă situaţia în mai bine, iar omului flămând îi trec prin cap numai gânduri rele, pe când omul sătul se pune în acord cu toată lumea. De aceea, întotdeauna, de la o tristeţe atât de mare, eu sunt flămând şi, dacă-mi permiţi, voi mânca şi voi bea.

El şi-a şters lacrimile şi apoi a mâncat şi a băut mult, dar eu nu am putut nici să mănânc, nici să beau, fiindcă mâncarea şi băutura aveau gustul mâlului din mlaştini în gura mea. Stăteam întins pe iarbă, când deodată Kaptah a spus:

Dacă nu mă înşală ochiul şi nu cred că mă înşală, fiindcă nu am băut încă nici pe jumătate din vinul care mă ajută să văd toate lucrurile de două ori mai mari decât sunt în realitate, capul cu coarne de aur s-a întors din munţi, dar pe unde a venit, nu înţeleg, fiindcă nimeni nu a deschis porţile de aramă.

Avea dreptate, Minotaurul se întorsese din casa zeului şi capul lui aurit de taur avea o strălucire înspăimântătoare în lumina lunii, în timp ce executa împreună cu câţiva alţi bărbaţi un dans ritual, lovind alternativ pământul cu călcâiele. Când l-am văzut, nu am putut să mă reţin, m-am ridicat şi m-am îndreptat spre el, l-am prins de braţ şi l-am întrebat:

Unde este Minea?

El şi-a tras braţul înapoi şi a scuturat din capul lui de taur, dar când a văzut că nu am plecat de acolo, şi-a descoperit faţa şi mi-a spus cu ură:

Este indecent să tulburi o ceremonie sacră, dar probabil că tu nu ştii acest lucru, fiindcă eşti străin, de aceea te iert, cu condiţia să nu mă mai atingi altădată.

Unde este Minea? am întrebat eu din nou.

Până la urmă, el mi-a răspuns:

Eu am lăsat-o în întunericul casei zeului, respectând ordinele sacre şi am revenit pentru a împlini ceremonia dansului sacru în cinstea zeului nostru. Dar ce mai vrei tu de la Minea? Oare nu eşti mulţumit de darurile pe care ţi le-am trimis ca răsplată, fiindcă ai ajutat-o să ajungă în Creta?

Cum de tu te-ai întors şi ea a rămas acolo? am întrebat eu şi m-am înfipt în faţa lui.

Dar el m-a împins la o parte şi dansatorii s-au interpus între noi. Atunci a apărut Kaptah, m-a prins de braţ şi m-a tras cu forţa de acolo şi el a avut dreptate, fiindcă altfel, nu ştiu ce s-ar mai fi putut întâmpla.

Eşti nebun şi imbecil că le atragi în felul acesta atenţia. Ar fi fost mult mai bine dacă ai fi dansat şi tu ca şi toţi ceilalţi, dacă ai fi râs şi ai fi cântat ca toată lumea, fiindcă altfel, rişti să trezeşti suspiciunea. Nici nu era nevoie să întrebi pe altcineva, fiindcă şi eu îţi pot spune că Minotaurul a ieşit pe o portiţă, aflată în apropierea marilor porţi de aramă şi nu-i nimic miraculos în asta, fiindcă m-am dus să mă uit la această portiţă şi am văzut cum gardienii au închis-o şi au luat cheia cu ei. Eu cred că cel mai bine ar fi să bei puţin vin, stăpâne, ca să te mai linişteşti, fiindcă faţa ta este răvăşită ca faţa unui nebun şi ochii ţi se învârt în cap ca ochii unei bufniţe.

Am băut vin, apoi, în timp ce torţele se mişcau în faţa ochilor mei, am adormit în iarbă, sub clar de lună. Am adormit, fiindcă el, Kaptah, turnase cu viclenie, în vinul pe care mi l-a dat să-l beau, câteva picături de sirop de mac. El a procedat la fel ca mine, atunci când i-am salvat viaţa în Babilon şi s-a răzbunat pentru umilinţa de atunci, numai că el nu m-a închis în nici un vas funerar, ci m-a acoperit cu tunica lui ca să nu răcesc şi a vegheat alături de mine, ca nu cumva dansatorii să mă calce-n picioare. Cine ştie, poate că el mi-a salvat viaţa, fiindcă, în furia şi în disperarea mea de atunci, aş fi putut să încerc să-l omor pe Minotaur.

El a stat alături de mine şi m-a vegheat până a isprăvit tot vinul din oală, după aceea s-a culcat lângă mine, înmiresmând aerul din jurul meu cu aburii de vin ai răsuflării lui.

M-am deşteptat din somn a doua zi târziu şi se vede că sucul de mac fusese puternic, fiindcă m-am întrebat mult timp unde sunt. Apoi mi-am amintit unde sunt şi mi-am amintit tot ceea ce se întâmplase în noaptea care trecuse. Eram calm şi capul îmi era limpede. Mulţi dintre cei care participaseră la sărbătoare plecaseră deja în oraş, dar mai erau acolo destui care dormeau claie peste grămadă, bărbaţi şi femei cu trupurile goale, trântiţi cu neruşinare unul peste altul. Ei băuseră şi dansaseră până dimineaţa. Când s-au trezit, s-au îmbrăcat, iar femeile şi-au aranjat coafura, şi-au corectat liniile răvăşite ale machiajului şi au vrut să facă baie în pârâu, dar apa li s-a părut prea rece şi au oftat după apa caldă în care se scăldau în fiecare dimineaţă acasă. Şi-au vopsit buzele şi sprâncenele, şi-au uns feţele cu uleiuri frumos mirositoare şi au căscat pe întrecute, apoi s-au întrebat:

Cine mai rămâne să o aştepte pe Minea şi cine se întoarce în oraş?

Dacă au văzut că zbânţuiala prin iarbă nu le mai place, mulţi au plecat plictisiţi spre oraş. În apropierea templului au rămas doar cei mai tineri şi mai înflăcăraţi dintre prietenii Mineei să o aştepte, deşi fiecare ştia că ea nu se va mai întoarce niciodată, fiindcă din casa zeului niciodată nu s-a mai întors nimeni. De fapt, cele mai multe dintre femeile care au întârziat a doua zi pe pajiştea din faţa casei zeului au făcut-o fiindcă noaptea au găsit pe câte cineva după care li s-a aprins inima, dar până la urmă s-au plictisit şi s-au întors acasă la bărbaţii lor. Iar bărbaţii au procedat la fel. După ce am văzut aceste lucruri, am înţeles de ce numai în port există case de distracţie, în timp ce în oraş nu există niciuna. Urmărindu-le nebuniile şi zbânţuiala, am înţeles că femeile care practicau meseria de târfă prin toate porturile lumii mai aveau câte ceva de învăţat de la femeile înaltei societăţi din Creta.

Când am văzut că Minotaurul se pregătea să plece, m-am apropiat de el şi i-am spus:

Pot oare rămâne aici pentru a aştepta întoarcerea Mineei împreună cu prietenii ei?

El mi-a aruncat o privire răutăcioasă şi mi-a spus:

Nimeni nu te opreşte să rămâi aici, dar nu mă îndoiesc că în port poţi găsi, chiar acum, o corabie care să te ducă în Egipt, fiindcă degeaba aştepţi. Nici un iniţiat nu s-a întors până acum din casa zeului.

Am făcut-o pe naivul şi i-am spus, pentru a-i face plăcere.

Adevărul este că Minea mi-a plăcut mult, chiar dacă, din cauza zeului ei, nu m-am distrat cu ea. Şi, la drept vorbind, nu mă aştept ca ea să se întoarcă, dar vreau să stau aici fiindcă am observat că o mulţime de femei fermecătoare m-au privit cu interes drept în ochi şi s-au apropiat de mine vârându-mi sub nas sânii lor atrăgători. Cu toate că nu mi-a permis să mă ating niciodată de ea, Minea a fost îngrozitor de geloasă şi de dificilă şi m-a împiedicat întotdeauna să mă distrez cu vreo altă femeie. Eu vreau să-ţi cer iertare pentru că, în beţia mea din noaptea trecută, te-am tulburat în timpul dansului ritual, fără să o fi voit, probabil că te-am jignit, dar nu-mi amintesc bine cum s-a petrecut totul, fiindcă nici acum capul nu mi s-a limpezit. Îmi amintesc doar că te-am atins, fiindcă voiam să învăţ paşii acelui dans sacru şi pot să te asigur că până acum eu nu am mai văzut un dans atât de frumos. Dacă, totuşi, te-am jignit, îţi cer din toată inima să mă ierţi, fiindcă sunt străin şi nu cunosc bine obiceiurile voastre şi nu am ştiut că este interzis a te atinge, fiindcă tu eşti o persoană sacră.

Am bâiguit toate aceste nerozii clipind din ochi, pipăindu-mi capul cu mâinile şi legănându-mă ca un om beat în faţa lui, încât, până la urmă, el mi-a zâmbit, spunându-şi în sinea lui că sunt un imbecil. El a rostit:

Dacă este aşa, eu nu te pot împiedica să te distrezi, fiindcă în Creta nu există prejudecăţi absurde. N-ai decât s-o aştepţi pe Minea, cât timp vei vrea, dar fii atent să nu laşi vreo femeie însărcinată, deoarece eşti străin şi acest fapt ar fi scandalos. Nu ţi-o spun ca să te jignesc, ţi-o spun ca de la bărbat la bărbat, fiindcă aşa sunt obiceiurile.

L-am asigurat că voi fi prudent şi i-am povestit despre fecioarele templelor din Siria şi din Babilon, până când el m-a crezut şi mai mare nerod, apoi m-a lovit uşor pe umăr în semn de rămas-bun şi a plecat spre oraş. Dar cred că le-a cerut gărzilor să mă supravegheze şi cred că a spus unor femei să se ocupe ele mine, fiindcă, imediat după ce el a plecat, s-au apropiat de mine mai multe femei, care mi-au împodobit gâtul cu coroniţe de flori, m-au privit languros şi m-au îmbrăţişat, strivindu-şi sânii de pieptul meu. Apoi m-au luat de mână şi m-au condus în nişte boscheţi să mâncăm şi să bem vin. Aşa am văzut şi eu unele dintre obiceiurile lor bizare, fiindcă nu s-au jenat de mine, numai că eu am băut vin şi am simulat că sunt beat, aşa că nu s-au ales cu nici o plăcere din partea mea; până la urmă s-au săturat de mine, au început să mă împingă şi să-mi spună că nu sunt decât un porc desfrânat şi un barbar. În acel moment a sosit Kaptah şi m-a scos de acolo ţinându-mă de braţ, m-a dojenit că m-am îmbătat şi s-a oferit cu generozitate să mă înlocuiască. Ele s-au strâmbat la Kaptah şi au pufnit în râs, iar tinerii arătau cu degetele spre burta lui mare şi spre capul lui pleşuv, râzând cu poftă. Dar, cum era străin, şi acest lucru atrage pe oricare femeie din orice ţară, ele i-au dat să bea vin şi fructe să mănânce, punându-i-le cu mâna lor în gură. Apoi, au început să se împingă în el şi să-l dezmierde, spunându-i „micuţul nostru ţap bătrân”, l-au mirosit şi s-au arătat scandalizate de mirosul lui, dar până la urmă, mirosul lui a început să le atragă.

L-am lăsat pe Kaptah în îmbrăţişările lor şi am plecat de acolo, fiindcă nu puteam să mă gândesc decât la Minea. Îndoiala mă rodea ca un şoarece flămând.

Când străjile s-au culcat ca să se odihnească puţin, m-am apropiat de porţile de aramă, am găsit poarta cea mică şi am încercat-o, dar era imposibil de pătruns pe acolo fără cheie. Mi-am apropiat buzele de metalul porţii şi am şoptit numele Mineei, fiindcă nu aveam destul curaj să strig cu voce tare. Iar când s-au trezit paznicii, m-am dus la ei cu o oală de vin şi i-am îndemnat să bea vin împreună cu mine şi am stat de vorbă cu ei şi ei au fost foarte uimiţi, fiindcă niciodată vreun nobil nu li se mai adresase; nobilii din Creta îşi aveau viaţa lor, iar săracii nici nu existau pentru ei. Dar ei ştiau că eu sunt străin şi, bănuind că nu sunt în toate minţile, au fost bucuroşi să bea împreună cu mine, glumind între ei de nerozia mea.

Curios, preotul templului s-a apropiat de noi şi s-a bucurat când i-am oferit şi lui de băut. Era un bărbat bătrân, care locuise toată viaţa în templul de pază al porţilor de aramă, dar când l-am întrebat dacă a locuit vreodată în casa întunecată a zeului, s-a cutremurat de groază şi a spus că în casa zeului nu pot locui decât iniţiaţii şi Minotaurul, ceilalţi, care se încumetă să intre acolo, au parte de o moarte îngrozitoare. Şi ca să-şi întărească vorbele, el a povestit că odată, demult, când puterea şi renumele Cretei nu erau încă aşa de mari, pe ţărmul mării, chiar în apropierea templului, au debarcat dintr-o corabie nişte piraţi şi i-au atacat prin surprindere pe paznici, după care, o parte din ei au intrat în casa zeului, în speranţa că-i vor putea fura comorile. Dar hoţii care au intrat în casa zeului nu s-au mai întors niciodată, nu s-au mai întors nici ceilalţi, care au plecat peste puţin timp în căutarea lor, şi se spune că gărzile au auzit din depărtare, din casa zeului, nişte urlete înfricoşătoare. De aceea, ceilalţi piraţi, care rămăseseră afară, s-au temut, i-au eliberat pe paznici nemaiîndrăznind să-i omoare, şi s-au întors în grabă la corabia lor. De atunci nimeni nu a mai încercat niciodată să intre în casa zeului. De aceea, după părerea lui, este o prostie să păzeşti porţile acelea, fiindcă nimeni nu s-ar încumeta să intre acolo, apoi el m-a dus să-mi arate templul, în care locuia şi mi-a arătat şi cheile, care nu erau ascunse, şi mi-a spus că, de obicei. Minotaurul le foloseşte când intră în casa zeului pentru a se putea întoarce nevăzut de nimeni prin poarta cea mică, fiindcă porţile de aramă trebuie să rămână ferecate, după intrarea unui iniţiat.

Ca să mi-l fac prieten, am cumpărat de la el câteva amulete şi câţiva tauri în miniatură, pe care el îi lucra din piatră, şi el a fost încântat că m-am arătat interesat de arta lui. Dar despre casa zeului a vorbit în şoaptă şi am văzut că îi era o frică grozavă de această casă pe care o păzea. Mi-a mai spus că nu ar fi fost atât de curajos să locuiască atât de aproape de casa zeului, dacă porţile de aramă ar fi fost deschise, dar de ce îi era atât de frică, nu a reuşit să mă lămurească.

Nu am vrut să întârzii multă vreme la el, ca să nu i se trezească vreo bănuială, şi m-am întors la paznici, am băut vin, am încercat să fiu vesel şi să râd cu ei şi le-am spus că fusesem puternic impresionat de femeile Cretei. Kaptah era deja epuizat când a sosit lângă noi, după tăvăleala cu femeile din societatea nobilă a Cretei. El le-a spus gardienilor tot felul de glume, culese de prin ţările pe unde am călătorit, şi ei au râs cu poftă, au bătut din palme şi au ţipat de fericire ca nişte copiii. El le-a povestit şi despre ziua în care fusese rege al Babilonului, cum a judecat mulţimea de pe tronul regal şi s-a lăudat cu performanţele nemaipomenite, pe care, a spus el, le-a avut în haremul regal. Ei se prăpădeau de râs şi au spus:

— Nu încape îndoială că prin vinele lui Kaptah curge sânge de cretan.

În felul acesta a trecut ziua şi eu eram deja scârbit de veselia lor, de indiferenţa lor, de obiceiurile lor libere şi mi-am spus că, până la urmă, şi o viaţă la voia întâmplării, aşa cum o duceau ei, nobilii din Creta, sfârşeşte prin a fi tot atât de plictisitoare ca şi una ordonată. S-au zbânţuit şi în acea noapte ca şi în noaptea de dinainte şi, tocmai când apucasem şi eu să dorm, m-a trezit ţipătul ascuţit al unei femei ce alerga pe pajişte, urmărită de nişte tineri, care, până la urmă, tot au prins-o, i-au dat jos veşmintele, după care, au început s-o călărească.

Dar, în dimineaţa următoare, toată lumea era deja obosită şi sătulă de distracţie şi cum n-aveau unde să se spele, fiindcă nici marea, nici pârâul, se pare, nu le pria, aproape toată lumea s-a întors în oraş. În apropierea porţilor de aramă au mai rămas doar câţiva tineri şi câţiva dintre cei iniţiaţi.

Dar, în cursul zilei au plecat şi ultimii. Eu le-am oferit litiera mea, fiindcă o parte din cei care veniseră pe jos nu mai aveau putere să meargă, epuizaţi după nopţile nedormite şi de distracţia excesivă. Voisem să mă descotorosesc cât mai repede de purtătorii litierei, care mă aşteptau. Cum în fiecare zi le oferisem vin oamenilor de strajă, ei nu s-au mirat când, la căderea serii, am apărut cu o altă oală de vin, ci m-au întâmpinat cu bucurie, fiindcă erau sătui de zilele plictisitoare care îi aşteptau şi de singurătate, deoarece abia peste o lună, urma să-i fie adus zeului un alt iniţiat. Dacă s-au mirat de ceva, s-au mirat de ce o voi fi aşteptând eu singur pe Minea, fiindcă aşa ceva chiar nu se mai întâmplase, dar i-am auzit când vorbeau între ei că „las-să facă ce vrea, că nu-i decât un străin nerod”. L-am chemat şi pe preotul templului şi, după ce ei s-au apucat de băut, l-am luat la o parte pe Kaptah şi i-am spus:

Probabil că zeii au hotărât că acum este vremea să ne despărţim, deoarece Minea nu s-a întors şi nici nu cred că se va mai întoarce, dacă nu mă voi duce eu să o scot de acolo. Dar cine s-a încumetat să intre în acest palat al întunericului nu s-a mai întors, de aceea, probabil că nici eu nu mă voi mai întoarce. Fiindcă aşa stau lucrurile, cred că cel mai bine ar fi ca tu să te ascunzi în pădure şi, dacă mâine dimineaţă vei vedea că nu m-am întors, te vei duce singur în oraş. Iar dacă te va întreba cineva despre mine, poţi să spui că am căzut de pe o stâncă în mare sau poţi să spui tot ce crezi tu că-i mai bine şi nu-i cazul să te sfătuiesc eu, fiindcă tu ai mai multă imaginaţie decât mine. Dar mai mult decât sigur, nu mă voi mai întoarce; poţi să pleci fără nici o grijă după ce voi intra eu acolo, dacă vrei. Să ştii că am scris pentru tine o tăbliţă de argilă şi am autentificat-o cu sigiliul meu sirian, pentru ca tu să poţi ridica de la Simyra tot aurul pe care l-am depozitat la casa de comerţ. Tu poţi, de asemenea, să vinzi casa mea din Simyra. După aceea, vei putea să te stabileşti unde vrei, dar dacă ţie îţi este teamă că în Egipt ai putea fi încă urmărit ca un sclav fugar, rămâi mai bine în Simyra şi trăieşte în casa mea. Şi nu trebuie să te nelinişteşti că trupul meu nu va fi îmbălsămat pentru viaţa eternă, fiindcă, de nu o voi găsi pe Minea, îmi este totuna, dacă trupul meu se va conserva sau nu. Tu ai fost un slujitor credincios şi dacă, uneori, am fost sătul de pălăvrăgeala ta şi mi-am pierdut răbdarea şi te-am lovit, am făcut-o pentru binele tău, de aceea, cred că tu nu eşti supărat pe mine. Îţi doresc să te protejeze în continuare scarabeul şi cred că-i mai bine să-l păstrezi tu, fiindcă tu crezi mai mult decât mine în puterea lui. De altfel, nici nu cred că este prea mare nevoie de scarabeu, acolo unde mă voi duce.

Kaptah a rămas mult pe gânduri, fără să mă privească, apoi a spus:

Stăpânul meu, nu sunt deloc supărat pe tine, deşi unele lovituri pe care le-am primit de la tine au fost peste măsură de dureroase, dar nu mă îndoiesc de bunele intenţii care te îndemnau să mă loveşti în aşa un hal. Dar, de cele mai multe ori, tu mi-ai ascultat sfaturile şi mi-ai vorbit ca celui mai bun prieten, nu ca unui sclav sau servitor, că mă şi temeam să nu cumva să dăuneze acest lucru prestigiului tău, până când băţul restabilea din nou distanţa pe care zeii o fixaseră între noi. Dar acum, lucrurile stau cam aşa: Minea este şi stăpâna mea, fiindcă piciorul ei micuţ a fost pus pe capul meu aplecat, şi eu sunt în aceeaşi măsură ca şi tine neliniştit de ce s-a întâmplat cu ea, fiindcă sunt slujitorul ei.

În afară de asta, eu nu te pot lăsa să mergi singur în acel regat al întunericului, din o serie întreagă de motive, pe care nu mă încumet să ţi le enumăr acum. Cert este că, în calitate de servitor, nu te pot urma, fiindcă tu mi-ai poruncit să nu te urmez şi eu trebuie să-ţi respect poruncile, chiar şi atunci când sunt tâmpite; aşa că te voi însoţi ca prieten, deoarece nu pot să te las singur şi pe deasupra şi fără scarabeu, deşi gândesc ca şi tine, că-ntr-o astfel de treabă ca a noastră, scarabeul nu se amestecă, fiindcă-i o prostie să intre în conflict cu un zeu străin.

El a vorbit cu multă convingere şi judecată şi nici nu s-a mai văicărit ca altădată, parcă nici nu-l mai recunoşteam. Dar eu eram de părere că este o nebunie să murim doi oameni, când era prea mult şi unul, şi i-am poruncit să nu vină cu mine. Dar el s-a încăpăţânat să meargă şi mi-a spus:

— Dacă tu nu-mi permiţi să merg împreună cu tine, nu mă poţi împiedica să merg singur, deşi preferam să merg împreună cu tine, fiindcă mie îmi este teamă de întuneric. Adevărul este că, numai gândindu-mă la această casă întunecată, simt cum mi se înmoaie oasele de frică, de aceea, sper că-mi vei permite să iau şi o oală de vin, ca să mai prind curaj din când în când, pe drum, altfel mi-e teamă că-mi va veni să urlu de teamă şi că mai mult te voi deranja. Ca să-mi iau vreo armă cu mine, ar fi inutil, fiindcă eu sunt un bărbat cu inima moale ca o cârpă şi am oroare de sânge; mai repede mă încred în picioare, ca s-o iau la fugă, decât în arme, dar, dacă tu ai de gând să lupţi cu zeul, este treaba ta, eu voi privi şi te voi încuraja. Fie cum o fi să fie, toate acestea erau deja scrise în stele încă înainte de blestemata zi în care m-am născut, cum obişnuieşti să spui tu, dar nu la fel de mult ca pe tine, mă consolează acest gând, mai degrabă mă consolează gândul că am trăit deja tot timpul care mi-a fost dat să-l trăiesc, că m-am îmbătat prin crâşme de un număr mulţumitor de ori, că m-am distrat cu destul de multe femei, uite, nu de mult, chiar şi cu aceste destrăbălate de femei din Creta, care nu sunt deloc lipsite de farmec şi de tandreţe, dar cu care, să te păzească Amon să spargi vreun vas. Se înţelege că nu mă refer la Minea, care era prea din cale-afară de virtuoasă, aş putea spune că ăsta-i era defectul şi soarta ei demonstrează cât de dăunătoare este şi mult prea multă virtute, chiar dacă acest exemplu nu l-aş putea povesti copiilor mei, pentru a-i putea preveni de primejdii, da, copiilor mei, pe care i-am semănat cu conştiinciozitate prin lume şi pe care nu i-am văzut niciodată. îţi spun doar că, dacă această fată ar fi mers cu tine ca toate femeile decente, care atunci când întâlnesc un bărbat care le place, se duc cu el, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat şi am fi fost acum în Simyra sau în Egipt şi ea ar fi poruncit în casa ta, unde, mai mult ca sigur, aş fi avut multe de îndurat din cauza capriciilor voastre, oricum, nu ar fi fost mai rău ca acum, când nici nu ştim ce ne aşteaptă. Şi să mai ştii că, dacă pentru tine, nu are nici o importanţă, dimpotrivă, pentru mine, conservarea trupului este ceva esenţial, fiindcă nu-i rău să mă îngrijesc de trupul care mă aşteaptă în viaţa viitoare. Dar, nu ai cum să opreşti ceea ce trebuie să se întâmple, spun şi eu, aşa, ca baba care încerca să se consoleze după ce-i rămăsese un deget între pietrele de moară.

Ştiam că el ar fi putut vorbi toată noaptea, fără întrerupere, şi nu i s-ar fi încurcat deloc limba în gură, de aceea, am spus:

— Încetează cu trăncăneala şi, dacă vrei să mergi, ia oala cu vin şi vino cu mine! Trebuie deja să plecăm; cred că au şi adormit paznicii, fiindcă li se va fi făcut somn de la amestecul pe care l-am turnat în vin.

Într-adevăr, străjile dormeau profund, dormea şi preotul, aşa că am luat fără teamă cheile Minotaurului, din locul unde preotul îmi arătase că sunt puse. Am luat un vas cu jăratic şi torţe, pe care încă nu le-am aprins, fiindcă era suficientă lumina lunii şi, după ce am deschis poarta cea mică, am intrat în casa zeului, am închis portiţa în urma noastră şi, când am rămas în întuneric, lui Kaptah au început să-i clănţăne dinţii, până când a dus oala la gură ca să prindă curaj.

După ce a prins puţin curaj de la vin, Kaptah a rostit cu o voce tremurândă:

Stăpâne, să aprindem torţa, fiindcă aici nu este nici o lună ca afară şi întunericul este mai îngrozitor ca-n drumul spre lumea de Dincolo, pe care nimeni nu-l poate evita, numai că noi am intrat aici de bunăvoie.

Am suflat în jarul cărbunilor, am aprins torţa şi am văzut că suntem într-o grotă imensă, a cărei intrare era astupată de porţile de aramă. Din această grotă porneau în direcţii diferite zece coridoare şi cărămizile pereţilor fiecărui coridor aveau altă culoare. Eu nu am fost surprins, fiindcă auzisem deja că zeul Cretei locuieşte într-un labirint şi de la preoţii Babilonului învăţasem că labirintele se construiesc după modelul intestinelor animalelor jertfite. De aceea, credeam că voi găsi drumul bun, fiindcă văzusem de multe ori intestine de tauri sacrificaţi şi nu mă îndoiam că labirintul din Creta fusese construit odinioară după modelul intestinelor animalelor rumegătoare. De aceea, i-am arătat lui Kaptah culoarul cel mai apropiat de imaginea pe care o aveam eu despre intestine şi i-am spus:

Mergem prin el!

Dar Kaptah a spus:

Cred că n-ar trebui să ne grăbim, fiindcă prudenţa este mama înţelepciunii. De aceea, este bine să ne asigurăm că nu ne vom rătăci şi că vom putea reveni aici, deşi mă îndoiesc că ne vom mai putea întoarce vreodată.

După ce a spus aceste vorbe, el a scos din traista sa un ghem de sfoară, a trecut capătul sforii printr-un ac de os, pe care l-a înfipt bine între două cărămizi din perete. Cu toate că ideea lui era atât de simplă, am găsit-o foarte înţeleaptă şi m-am gândit că niciodată mie nu mi-ar fi trecut prin cap aşa ceva, dar din orgoliu nu i-am spus acest lucru, doar i-am poruncit să se grăbească.

În felul acesta ne-am început călătoria în întunecatul labirint şi eu aveam în minte doar gândul că trecem prin imaginarele intestine ale unui animal fabulos, iar Kaptah desfăşura ghemul de sfoară pe măsură ce înaintam.

Ne-am învârtit la nesfârşit prin tot felul de coridoare, în faţa noastră s-au deschis altele şi altele, am trecut prin unele locuri de mai multe ori. Uneori, în faţa noastră apăreau ziduri, care ne împiedicau să înaintăm, ne întorceam şi o apucam într-o altă direcţie. La un moment dat, Kaptah s-a oprit, a adulmecat aerul din jurul lui, dinţii au început să-i clănţăne, torţa i-a tremurat în mână şi el a spus:

Stăpâne, oare tu nu simţi mirosul de tauri?

Simţeam şi eu destul de bine un miros cumplit, scârbos, care amintea de mirosul taurilor, dar care era parcă şi mai dezagreabil. Mirosul era mai puternic în apropierea zidurilor care blocau înaintarea. I-am poruncit lui Kaptah să-şi continue drumul şi să facă abstracţie de mirosul din jurul nostru. Am băut vin şi am pornit repede înainte până când mi-a alunecat piciorul pe ceva moale. Când m-am aplecat, am văzut că este un cap de femeie intrat în putrefacţie, pe care încă mai era părul. Am fost sigur că nu o voi mai găsi pe Minea în viaţă, dar o nevoie nemaipomenită de a cunoaşte adevărul m-a împins înainte. I-am spus lui Kaptah să nu înceapă cu jalea şi cu urletele şi ne-am continuat drumul în tăcere, în timp ce ghemul de sfoară se desfăşura în urma noastră. Nu peste multă vreme, în faţa noastră a apărut un alt zid şi a trebuit să ne întoarcem.

Dar, deodată, Kaptah s-a oprit şi la lumina torţelor am văzut cum cele câteva fire de păr pe care le avea pe cap i s-au zbârlit şi cum faţa lui s-a cutremurat de oroare. M-am uitat şi eu, am văzut în acel coridor o baligă uscată de animal de mărimea unui om. Dacă acea baligă provenea de la un taur, acel animal ar fi trebuit să aibă dimensiuni fabuloase, îmi era greu să-mi imaginez aşa ceva. Kaptah, care mi-a ghicit gândul, a spus:

Nu cred că poate fi baliga unui taur uriaş, fiindcă un astfel de monstru nu ar putea trece printr-un culoar atât de strâmt. Dar ar putea fi cadavrul unui şarpe uriaş.

După ce a rostit aceste vorbe, Kaptah a mai tras o gură de vin şi, probabil că tremura, fiindcă am auzit cum i se loveau dinţii de gâtul oalei de vin, iar eu mi-am revizuit presupunerea iniţială şi mi-am spus că, probabil, culoarele labirintului fuseseră construite după ondulaţiile unui şarpe imens şi, pentru o clipă, am simţit nevoia să las totul baltă şi să plec cât mai repede înapoi, afară din labirint. M-am gândit la Minea şi din disperarea aceea, amestecată cu groază, am căpătat puterea ca să merg mai departe împreună cu Kaptah. Strângeam cuţitul hitit în mână, deşi ştiam că acel cuţit nu-mi va folosi la nimic.

Pe măsură ce înaintam, mirosul devenea mai puternic, simţeam că mi se taie respiraţia de la acea duhoare, care parcă venea de la o imensă groapă plină cu cadavre. Într-un fel, aveam o uşurare, presimţeam că ne apropiem de capăt. Am mers până când întunericul nu a mai fost atât de mare; de undeva, de foarte departe, pătrundea până acolo unde eram o lumină. Apoi a început panta, care ducea în inima muntelui. Pereţii coridorului erau tăiaţi direct în piatră, fără a mai fi căptuşiţi cu cărămidă. După ce am urcat panta, drumul a început să coboare şi la tot pasul ne-am împiedicat de schelete de oameni şi am călcat peste grămezi uscate de bălegar, ca şi cum acolo ar fi fost imensul bârlog al unui monstru-animal devorator de oameni. Pe urmă, în faţa ochilor noştri s-a deschis o peşteră foarte mare şi ne-am oprit la marginea unei stânci, am văzut apa mării şi în jurul nostru era un miros îngrozitor. în peşteră, lumina pătrundea de afară, unde era marea, şi puteam distinge ce era în jurul nostru fără ajutorul torţei şi auzeam zgomotul valurilor mării, care se izbeau de stânci, undeva departe, în faţa noastră, pe suprafaţa apei, plutea ceva asemănător unui imens sac de piele şi, până la urmă, am înţeles că era vorba despre cadavrul unui animal în putrefacţie. Arăta atât de groaznic, încât nici nu am cuvinte pentru a-l descrie. Capul cadavrului, pe jumătate cufundat în apă, era asemănător unui cap de taur, iar trupul, pe care valurile îl mişcau încet, era al unui şarpe monstruos. Şi am ştiut atunci că îl am în faţa ochilor mei pe zeul Cretei, care trebuie să fi fost mort de mult. Dar unde putea fi Minea?

Gânduri învălmăşite îmi zburau prin minte şi mă gândeam atât la ea, cât şi la toţi cei care fuseseră iniţiaţi şi instruiţi pentru a dansa dansul acela sălbatic în faţa taurilor şi care au fost jertfiţi unui zeu plin de cruzime. Mă gândeam la băieţii care niciodată nu au avut prilejul să simtă căldura unei femei, la fetele care se feriseră din calea vreunui bărbat pentru a rămâne fecioare, la toate aceste sacrificii inutile, făcute doar pentru a ajunge la făgăduita viaţă luminoasă şi fericită, alături de un zeu; m-am gândit la craniile şi la oasele de care mă împiedicasem în labirint. Toţi acei morţi, din care nu mai rămăseseră decât oase risipite în dezordine, au fost tineri şi frumoşi şi au crezut sincer în zeul lor. Oare ce vor fi simţit atunci când îngrozitorul monstru i-a înghiţit? Nici cea mai complicată săritură din dansul lor nu le-a putut fi de un prea mare folos. Acea fiară se hrănise cu carne de om şi se pare că-i era de ajuns o fată sau un băiat pentru a-şi potoli foamea timp de o lună. Prin sacrificiul acestor fecioare frumoase şi acestor băieţi inocenţi, Creta era puternică şi domina marea. Mintea mea începea să se răvăşească, mă gândeam că un înspăimântător animal al abisurilor neştiute îşi va fi depus cândva, pe furtună, oul, în această grotă din Creta, ou din care, probabil, a ieşit monstrul. Şi de atunci, preoţii l-au adoptat ca pe zeul lor, i-au construit labirintul întunecos prin care să se învârtească şi au hotărât să-i aducă jertfe până când va muri; un alt monstru asemănător, îndrăznesc să cred că nu a mai existat în toată lumea. Dar unde putea fi Minea?

Cuprins de disperare, am început să strig din toate puterile numele ei. Doar ecoul îmi răspundea. Am tăcut abia atunci când Kaptah mi-a arătat pe jos sângele închegat pe pietre. Am urmărit dâra de sânge şi am văzut cadavrul Mineei, mai bine zis, ceea ce rămăsese din cadavrul ei, fiindcă trupul ei fusese devorat de crabi, iar din faţa ei nu mai era nimic. Am recunoscut-o după fileul de argint care-i strângea părul. Nici nu a mai trebuit să cercetez rana provocată de sabie, ştiam deja sigur că Minotaurul o adusese până acolo, o omorâse pe la spate cu sabia şi o împinsese în apă. Cu siguranţă, la fel procedase cu multe alte fecioare şi cu mulţi alţi băieţi mai înainte de Minea, ca nimeni să nu ştie că zeul Cretei era mort.

Am urlat ca un nebun, am căzut în genunchi, după care mi-am pierdut cunoştinţa şi probabil că m-aş fi înecat dacă, după cum mi-a povestit mai târziu Kaptah, el nu m-ar fi tras de acolo de lângă Minea şi nu m-ar fi întins pe dalele de piatră. Kaptah mi-a povestit despre întoarcerea prin labirint, eu nu am de unde să ştiu cum a fost. Profundă şi miloasă, starea de inconştienţă în care am intrat m-a sustras durerii şi disperării.

Kaptah mi-a povestit că a plâns multă vreme alături de trupul meu, fiindcă mă crezuse mort şi a plâns-o şi pe Minea până ce şi-a venit în fire, după aceea a început să mă palpeze şi şi-a dat seama că trăiesc şi s-a gândit că ar putea să mă scoată măcar pe mine de acolo, fiindcă pe Minea, nimeni nu o mai putea ajuta cu nimic. El mi-a povestit că a mai văzut multe victime ale Minotaurului, trupuri roase de crabi, din care nu mai rămăseseră decât nişte schelete albe şi netede, care se odihneau pe fundul mării. Dacă mi-a povestit acestea doar ca să mă consoleze, nu ştiu. În orice caz, duhoarea aceea îngrozitoare a început să-l deranjeze enorm şi când a observat că nu poate căra în acelaşi timp trupul meu şi oala de vin, s-a aşezat şi a băut vinul până la ultima picătură, după care a aruncat vasul de vin în apă. Se pare că vinul i-a dat putere şi a reuşit să mă poarte înapoi în spinare tot drumul, urmărind firul de sfoară, până a ajuns la porţile de aramă. După ce a reflectat puţin, a înfăşurat ghemul de sfoară, ca să nu lase urme ale trecerii noastre prin labirint.

El mi-a mai povestit că, la întoarcere, a observat pe pereţi nişte semne secrete, pe care, cu certitudine, Minotaurul le crestase, ca să se orienteze cu uşurinţă în labirint. Probabil că vasul de vin pe care îl aruncase în apă, a mai spus Kaptah, va fi o surpriză pentru Minotaur, când va mai vizita acel loc, cu ocazia următorului asasinat.

Când m-a scos din labirint, ziua începuse, dar gardienii şi preotul încă mai dormeau. Kaptah a pus fără nici o greutate cheia la locul ei, apoi m-a purtat până la pârâu, unde mi-a spălat faţa cu apă rece şi mi-a fricţionat braţele până am început să-mi revin. După aceea, multă vreme eu nu am reuşit să-mi aduc aminte nimic din cele petrecute, am fost confuz şi nu am reuşit să articulez nici un cuvânt. Nu înţelegeam ce se întâmplă şi unde sunt, mi se părea că sunt în Egipt. Kaptah m-a sprijinit tot timpul cât am străbătut drumul spre oraş ţinându-mă de braţ. Abia în apropierea oraşului am reuşit să-mi amintesc despre tot ceea ce se întâmplase.

Dar nu am mai simţit nici o durere şi nici nu mă mai gândeam la Minea. Minea era ca o umbră în memoria mea, o femeie pe care o întâlnisem demult, într-o altă viaţă. În schimb, mă gândeam intens la Creta şi la zeul ei mort, mă gândeam că puterea Cretei se va prăbuşi, aşa cum prevestiseră preoţii Babilonului şi nu aveam nici o părere de rău pentru această prăbuşire, chiar dacă locuitorii Cretei fuseseră prietenoşi cu mine. În fond, bucuria pe care o afişau ei era efemeră ca spuma pe care valurile mării o poartă spre ţărmuri. Apropiindu-mă de oraş, am simţit o bucurie răutăcioasă gândindu-mă că aceste frumoase şi elegante case din Creta vor pieri în flăcări şi că ţipetele de plăcere ale femeilor se vor amesteca cu urletele de agonie, capul Minotaurului va fi turtit cu o lovitură de ciomag, tăiat în bucăţele şi împărţit ca pradă, că din puterea Cretei nimic nu va mai rămâne, că insula întreagă se va scufunda şi va ajunge la fundul mării, de unde se ridicase împreună cu monstrul cu cap de taur. Aşa gândeam.

Pe Minotaur nici măcar nu-l uram. Moartea Mineei fusese uşoară. Ea nu trebuise să-şi folosească dansul pentru a încerca să scape de monstru, ca alţi băieţi şi alte fete sacrificate pe când monstrul trăia, ale căror chinuri vor fi fost cumplite.

Mă gândeam că Minotaurul este singurul om din Creta care ştia sigur că zeul Cretei este mort. El ştia că insula Creta urma să piară, să se scufunde, secretul lui era greu de păstrat. Dacă va fi fost greu de păstrat şi atunci când monstrul încă mai era în viaţă şi când el conducea frumoasele fecioare şi frumoşii băieţi prin casa întunecată, ştiind ce avea să li se întâmple, nu-mi dau seama. Nu, nu-l puteam urî pe Minotaur; destinul lui avea ceva mult mai tragic decât destinul altor oameni, fiindcă el era o unealtă a zeilor. Gândurile începeau să se încâlcească.

Încurajat de Kaptah, m-am apucat să râd şi să cânt ca un nebun şi lui i-a venit mai uşor să le spună prietenilor Mineei, cu care ne-am întâlnit pe drum, care s-au uitat cu groază la faţa mea răvăşită de spaimă şi de nebunie că, tot aşteptând-o pe Minea, mă îmbătasem. În cele din urmă, Kaptah a găsit o litieră şi aşa am ajuns la han, unde am băut vin până nu am mai ştiut de mine şi apoi am adormit ca un mort, multă vreme.

După ce m-am deşteptat, am fost din nou cu mintea limpede, am putut analiza clar tot ceea ce se întâmplase şi m-am gândit că, dacă aş reuşi să-l omor pe Minotaur, moartea lui nu mi-ar putea fi de nici o utilitate, fiindcă nu voi putea fi mai fericit. M-am mai gândit să dezvălui mulţimii, în port, că zeul din Creta este mort, ca mulţimea să se revolte împotriva preoţilor mincinoşi şi sângele să curgă în tot oraşul, dar nici acest lucru nu m-ar fi putut face mai fericit. M-am gândit că, dacă aş povesti adevărul, ar putea fi salvate vieţile tuturor acelora care urmau să fie sacrificaţi în casa aşa-zisului zeu. Dacă nu am făcut-o, este pentru că adevărul este ca un cuţit în mâinile unui copil: adevărul se întoarce împotriva celui care-l cunoaşte.

De aceea, am hotărât că nu mă priveşte pe mine zeul Cretei, eram doar un străin în acea ţară şi, indiferent de ceea ce aş fi făcut, nimeni nu mi-ar fi putut-o da înapoi pe Minea, indiferent de ceea ce urma să se petreacă mai târziu în Creta, crabii şi animalele mării vor curăţa în continuare oasele Mineei până le vor albi şi din Minea, cea care a fost, nu va rămâne decât un schelet, care se va odihni pe fundul mării pentru eternitate. Totul a fost scris în stele, mi-am spus eu, încă înainte de ziua în care m-am născut, îmi fusese dat să apuc acest sfârşit de lume prevestit de preoţii Babilonului, am văzut un zeu mort cu ochii mei şi nu mai aveam de aşteptat decât o altă lume. Toate gândurile mele i le-am împărtăşit lui Kaptah, care se uita la mine ca un câine bătut. Dar Kaptah mi-a spus că sunt bolnav şi mi-a poruncit să mă culc şi să mă odihnesc şi nu a permis celor care au venit să mă vadă în acele zile să intre în cameră, fiindcă îi era teamă să nu încep să povestesc şi altora despre toate neroziile care-mi treceau prin cap.

În acele zile am fost foarte nemulţumit şi sătul de Kaptah, care mă îndemna tot timpul să mănânc, deşi nu-mi era foame. Doar vinul îmi pria. Aveam o sete cumplită şi mă linişteam doar când, din cauza vinului, vedeam toate obiectele din jur de două ori mai mari. Atunci am înţeles că toată lumea aceasta nu este decât o aparenţă şi că cel care bea până ce imaginile din jurul lui se deformează poate vedea o altă lume şi poate crede că realitatea este aşa cum o vede el. Aceasta este esenţa adevărului, aşa credeam eu atunci, dar când, calm şi didactic, am încercat să-i explic şi lui Kaptah despre surprinzătoarea mea descoperire, el nici nu a vrut să mă asculte şi mi-a poruncit mie, stăpânului lui, să mă culc şi să închid ochii ca să mă liniştesc. După părerea mea, eram destul de calm şi cu sânge rece, ca un peşte conservat în ulei, nu voiam să închid ochii, fiindcă dacă-i închideam, vedeam tot felul de imagini dezagreabile, ca de exemplu, oase descărnate şi albite, care zac într-o apă clocită sau pe o oarecare Minea, pe care o întâlneam odată, demult, şi pe care nu mi-o mai aminteam prea bine, cum dansa cu o măiestrie supranaturală în faţa unui şarpe cu cap de taur. M-am încăpăţânat să nu închid ochii şi am încercat să-l lovesc cu băţul pe Kaptah, fiindcă eram deja dezgustat de el până peste măsură, dar mâna mea nu avea nici o putere după atâta vin. El mi-a smuls cu uşurinţă băţul din mână şi l-a ascuns, mi-a ascuns şi preţiosul meu cuţit, pe care-l primisem în dar de la comandantul gărzii hitite din port; l-am căutat multă vreme, fiindcă în acele zile mă bătea gândul să văd dacă sângele meu are aceeaşi culoare ca sângele celorlalţi oameni şi, în acest scop, i-aş fi dat drumul să curgă din vene. În plus, Kaptah a fost atât de obraznic, încât, deşi i-am cerut asta de nenumărate ori, multe zile la rând, a refuzat categoric să-l invite pe Minotaur ca să discut cu el. În acele zile simţeam că Minotaurul este singurul om din lume cu care aş fi putut discuta, care ar fi putut aprecia extraordinara mea putere de înţelegere în ceea ce priveşte zeii, adevărul şi imaginaţia. Dar dacă am văzut că refuză să-l invite pe Minotaur, i-am poruncit lui Kaptah să-mi aducă un cap de bou însângerat, în faţa căruia să pot vorbi despre tauri, despre mare şi despre dans, dar Kaptah nici nu a vrut să audă de aşa ceva. Eram foarte serios supărat pe el, fiindcă îmi refuza până şi cele mai modeste dintre cererile mele.

După ce a trecut acea perioadă, am înţeles că vinul îmi tulburase mintea şi-mi slăbise memoria, că într-adevăr, fusesem destul de bolnav. Înclin să cred că, în aceeaşi măsură, vinul mă protejase ca să nu-mi pierd pentru totdeauna raţiunea şi mă ajutase să trec peste acele momente grele, când, pe lângă Minea, mi-am pierdut complet credinţa în zei şi încrederea în oameni. Mai târziu, când am început din nou să practic meseria de medic, i-am spus oricărui om disperat, care a venit la mine cu veşmintele sfâşiate şi cu cenuşă-n cap: „Nu există supărare pe care vinul să nu o poată uşura. Nu există nici o nefericire pe care vinul să nu o poată micşora. Nu există pierdere pe care vinul să nu o consoleze. Bea vin, îneacă-ţi supărarea în vin, aşa cum şoarecii se îneacă în blidul plin cu ulei şi chiar dacă mai întâi vinul va fi aspru în gura ta, vei vedea că, pe măsură ce bei, gustul vinului devine din ce în ce mai bun, apoi supărarea dispare repede, ca norii de pe cer.”

Iar dacă cineva a venit la mine, împodobit de sărbătoare, cu coroniţe de flori pe cap şi la gât, uns cu cele mai scumpe uleiuri şi îmbrăcat cu veşminte luxoase, cu lacrimi de fericire în ochi, i-am spus: „Este periculoasă fericirea, prietene, fericirea este mai periculoasă decât tristeţea şi necazul, fericirea ta este ca un şarpe care străluceşte în lumina soarelui şi-i frumos când îl priveşti, dar care-ţi poate vărsa în venele tale veninul otrăvitor. Fereşte-te de fericire, prietene, îneacă-ţi fericirea în vin şi să nu şovăi dacă, mai întâi, vinul te va face şi mai fericit şi-ţi va fi limpede în gură; pe măsură ce îl vei bea, el va fi mai aspru şi mai amar, până ce fericirea ta se va risipi, apoi îţi vei sfâşia veşmintele şi-ţi vei pune cenuşă-n cap şi asta este bine, fiindcă, pentru oameni, fericirea este un dar viclean, iar dacă este prea multă fericire, imaginaţia oamenilor o ia razna.”

Am simţit că o dată cu setea nebună din acele zile, ceva s-a rupt în mine, la fel ca atunci când încă eram copil şi l-am văzut pe preotul Templului din Teba cum a scuipat peste faţa lui Amon şi cum i-a lustruit-o cu mâneca hainei lui.

Atunci, în Creta, şi-a oprit fluviul vieţii mele cursul. De atunci încolo, viaţa mea a fost ca un lac mocirlos, care pare frumos la suprafaţă, în care se pot oglindi şi stelele şi cerul. Un lac în care, dacă intri, dai doar de stârvuri acoperite de mocirlă.

Într-o dimineaţă, imediat după ce m-am deşteptat, l-am observat pe Kaptah, care stătea ghemuit într-un colţ al camerei şi plângea încet legănându-şi capul. Am înclinat, cu mâinile care-mi tremurau, oala de vin şi am băut, după care l-am întrebat:

De ce plângi, câine?

Era după multe zile de când nu-i mai adresasem nici un cuvânt, atât de scârbit eram de îngrijirile şi de prostia lui. El şi-a ridicat capul şi a spus:

În port este o corabie care pleacă spre Siria şi poate că este ultima corabie care pleacă înainte de marile furtuni ale iernii. De aceea plâng.

I-am spus:

Du-te repede şi te îmbarcă pe corabie, mai înainte ca să apuc să rup băţul pe spinarea ta, fiindcă m-am săturat de mutra ta, de sporovăielile tale şi de plânsul tău.

M-am îngrozit singur de cuvintele mele, am mai tras un gât de vin şi mi-am spus că încă este bine dacă există pe lume o fiinţă care depinde de mine, chiar dacă este vorba de un sclav fugit.

Kaptah mi-a spus:

Drept să spun, stăpâne, şi eu m-am săturat să văd cum bei şi cum trăieşti ca un porc, atât de mult m-am săturat, încât mi se face rău numai când mă uit la vin; n-aş fi crezut că este posibil să mi se întâmple aşa ceva, îmi este scârbă şi de vin, şi de bere. Trebuie să ştii că ceea ce este mort mort rămâne şi nu se mai întoarce niciodată. După părerea mea, cel mai bine ar fi să plecăm de aici, cât timp o mai putem face. Tot ceea ce ai câştigat, tot aurul şi argintul, ai aruncat deja pe fereastră şi nu cred că ai putea vindeca vreun bolnav cu mâinile acestea care îţi tremură, când tu abia mai poţi să duci oala la gură. La început, m-am bucurat că bei vin ca să te mai linişteşti după nenorocirea care ni s-a întâmplat, chiar eu te-am îndemnat să bei şi am rupt sigilii, unul după altul, de pe amfore cu cele mai bune vinuri şi am băut şi eu şi m-am fălit şi le-am spus altora: „Uitaţi-vă ce stăpân grozav am! Bea ca un hipopotam, aruncă fără ezitare aurul şi argintul pe amfore de vin şi duce o viaţă fericită!” Dar, după aceea, nu m-am mai mândrit deloc, iar acum îmi este ruşine că am un astfel de stăpân, fiindcă pentru toate lucrurile de pe pământ există un timp şi o limită. După părerea mea, tu mergi întotdeauna prea departe. Eu n-am să-l judec niciodată pe un bărbat care bea până se îmbată, apoi se ia la harţă cu un altul în colţul străzii, iar la urmă se trezeşte cu capul plin de cucuie într-un bordel. Este singurul mijloc ca un om amărât să nu înnebunească şi un om cu judecată ştie să se folosească cuviincios de acest obicei. Eu însumi l-am probat, când a fost cazul, poate că, uneori, prea mult. După o beţie, orice om cu judecată merge şi se reface cu o bere şi cu un peşte sărat, după care îşi vede de munca lui, pe care zeii i-au hotărât-o, şi se comportă decent. Dar tu bei ca şi cum fiecare zi ar fi ultima ta zi din viaţă; mă gândesc că, dacă tot vrei să mori din pricina băuturii, mai bine intră cu totul într-un butoi cu vin, în felul acesta poţi muri mai repede, mai plăcut şi mai decent!

Am reflectat la vorbele lui, mi-am privit mâinile, cu care altădată îngrijisem şi vindecasem oameni. Mâinile îmi tremurau şi nu răspundeau comenzilor mele, parcă erau ale unui alt om. M-am gândit la toată ştiinţa pe care o acumulasem în multele ţări prin care călătorisem, era o nebunie ceea ce făceam; nici mâncarea în exces nu este bună, nici băutura, atât la tristeţe, cât şi la bucurie, Kaptah avea dreptate. Este o vreme prielnică pentru orice îndeletnicire de sub cer. Pentru mine era vremea să îngrop totul în uitare. I-am spus lui Kaptah:

Trebuie să ştii că nu cuvintele tale, care sunt ca un bâzâit de muscă în urechile mele, îmi influenţează hotărârea, întâmplarea face că şi cu gândesc la fel ca şi tine în acest moment. De băut nu voi mai bea nici un strop de vin şi probabil că va trece multă vreme până ce mă voi apropia din nou de o amforă cu vin. Am vrut să-mi limpezesc gândurile, dar gândurile mele nu se vor limpezi niciodată. Acum trebuie să plecăm din Creta şi să ne întoarcem în Simyra.

Kaptah a urlat şi a râs de bucurie după ce a auzit vorbele mele şi s-a apucat să sară într-un picior, aşa cum fac sclavii când sunt veseli, dar eu am continuat şi i-am spus:

Această călătorie a fost foarte folositoare pentru mine, deoarece cu această ocazie eu m-am descătuşat de toţi zeii. De acum înainte, eu nu mă consider dator faţă de nici un zeu şi nu aştept nimic de la nici un zeu, fiindcă nici un zeu nu are nici o datorie faţă de mine. Nu-ţi face griji, nu voi spune aceste vorbe nimănui, fiindcă eu nu vreau să rănesc pe nimeni. N-are decât să se sprijine fiecare pe ce vrea şi să creadă în ce vrea, doar un sfat le-aş da: să nu se amestece în treburile zeilor, pentru că pot înnebuni. Oricum, mai bine cu zeii Egiptului decât cu zeii Cretei, Babilonului sau ai hitiţilor. Să ne mulţumim că le-am învăţat numele ca să ştim de cine să ne ferim. Voi merge în Simyra, acolo voi vedea care este drumul meu. Poate că viaţa este mai bună decât moartea, poate că un om viu este mai important decât un zeu mort. Dar nu voi şti niciodată dacă este aşa până ce nu voi muri de-a binelea. Presupun că moartea poate fi mai bizară decât două săptămâni de beţie. Grăbeşte-te şi strânge lucrurile noastre, poate găsim un loc în corabia aceea despre care vorbeai, şi ajută-mă şi pe mine să ajung acolo, observ că picioarele mele se răzvrătesc după atâta vreme de când nu au mai umblat, unul o ia într-o parte, pe când celălalt se ambiţionează să meargă în partea opusă.

Mai înainte ca el să plece şi să ne reţină locuri pe corabie, i-am spus:

Toate acestea se vor întâmpla cu condiţia ca niciodată să nu mai rosteşti în faţa mea numele Mineei, pe care am uitat-o şi am şters-o din mintea mea, ca şi cum ea nu ar fi existat niciodată. Te asigur că, dacă vei rosti odată acest nume, te voi vinde ca sclav la o moară de piatră sau la vreo mină de cupru dezvăluind că eşti un sclav fugit şi ţi se vor tăia urechile şi nasul. Ţine bine minte ce ţi-am spus, Kaptah, astfel de vorbe adevărate, încă niciodată nu ţi-am spus până acum.

Kaptah nu a spus nimic, în aceeaşi zi ne-am urcat pe corabie. Vâslaşii au cufundat vâslele în apă şi au început să vâslească, am ajuns în larg şi am văzut zeci şi sute de corăbii, am văzut şi corăbiile de război ale Cretei, care erau protejate cu scuturi de aramă. Când am ieşit din port, vâslaşii şi-au retras vâslele din apă, căpitanul a adus jertfe zeilor mari şi zeilor pe care-i avea în cabină, apoi a dat ordin să se desfăşoare pânzele. Corabia s-a clătinat şi valurile mării au lovit-o cu un zgomot surd. Navigam spre Siria, şi Creta a dispărut la orizont ca un nor albastru, ca o umbră, ca un vis; în jurul nostru nu a mai rămas decât imensitatea agitată a mării.