CARTEA A NOUA. LUCUMONUL.

Am ajuns din nou în curtea patriciană a senatorului Tertius Valerius şi am observat că lemnul putrezit al porţii fusese înlocuit şi toată poarta vopsită din nou. Când am intrat în atrium, nu am mai recunoscut casa. Era o curăţenie neobişnuită. Jilţurile noi, mobilierul scump, iar în mijlocul bazinului, delicata statuie din bronz a unei graţii uşor acoperită de voaluri, creau o ambianţă mult mai aristocratică decât înainte. Iubiţii boi de teracotă ai lui Tertius Valerius fuseseră împinşi împreună cu carele la care erau înjugaţi, undeva în spate, umbriţi de multe alte obiecte de preţ. Am privit toate aceste schimbări în tăcere, pentru a-mi limpezi capul, răvăşit de neaşteptatele gânduri contradictorii pe care le-am avut când am văzut că Arsinoe este însărcinată. Pentru un moment, mi s-a tăiat respiraţia, ca şi cum aş fi primit o lovitură mortală.

Plictisită de această îndelungă tăcere, Arsinoe şi-a strâns mai bine în jurul burţii roba de matroană, şi-a lăsat ochii în jos şi a spus:

— O, Turms! Dar este îngrozitor c-ai venit pe neaşteptate. Este drept, eu trebuie să-ţi explic destul de multe lucruri, dar, în starea în care sunt, nu suport scandalurile. De aceea, poate că este bine ca, mai întâi, să-l întâlneşti pe scumpul nostru prieten, Tertius Valerius.

A izbucnit în hohote puternice de plâns, a plecat grăbită în camera ei şi a ţipat după servitoare. Înspăimântat de hohotele de plâns şi de ţipetele ei, Tertius Valerius a apărut din camera lui, sprijinindu-se într-un baston. Cu celălalt braţ strângea la piept nişte tăbliţe de ceară. Când m-a văzut, şi-a deschis braţele de uimire şi tăbliţele de ceară s-au risipit pe jos. Apoi a dat drumul bastonului şi l-a împins cu piciorul, enervat că l-am văzut sprijinindu-se în el, fiindcă vanitatea îl îndemna să pară mai tânăr.

— A, tu erai, Turms! Nu mă aşteptam să te mai văd. Noi ştiam că din cauza furtunii, corabia pe care erai s-a scufundat şi te-ai înecat. Arsinoe, care s-a dus în fiecare zi în port, fiindcă era atât de îngrijorată că n-a primit nici o veste de la tine, până la urmă a întâlnit un marinar care i-a spus că te-ar fi văzut când te-ai înecat. Ea l-a adus şi în casa mea pe bărbatul acela, care a jurat că aşa a fost. Dar noi am trăit zile grele aici în Roma când volscii au asediat oraşul, aşa că nici n-am pus la îndoială vorbele lui.

I-am spus calm că mi-a fost imposibil să le dau vreun semn, din cauză că oraşul era asediat. Dar am lăsat cale liberă amărăciunii de care eram încercat şi i-am spus că, aparent, nu se observă c-ar fi suferit Arsinoe prea mult fiindcă nu a avut veşti de la mine şi că poate c-ar fi fost mai bine să nu mă mai întorc niciodată în casa lui. Însă Tertius Valerius mi-a răspuns imediat:

— Dar nu înţelege greşit, Turms! Tu eşti întotdeauna binevenit în casa mea şi mă bucur că te văd viu şi sănătos. În lumina legilor, acest fapt nu schimbă cu nimic situaţia. Oare nu a recunoscut Arsinoe însăşi că voi niciodată nu v-aţi înţeles? De asemenea, ea mi-a mărturisit că a fost silită de împrejurări să te însoţească, fiindcă nu a găsit un altul care s-o protejeze şi voia atât de mult să se întoarcă în Roma, oraşul în care s-a născut, de care, o soartă atât de crudă a despărţit-o încă din copilărie. Dar, uite că m-am depărtat de subiect! Eu nu am nici un sentiment ostil faţă de tine. Nici Arsinoe nu-ţi poartă duşmănie. Iar voi niciodată nu aţi fost căsătoriţi legal, sau, de veţi fi fost, nu în lumina legilor romane. De aceea, atunci când, în ciuda vârstei mele înaintate, zeiţa ei mi-a redat virilitatea de altădată, am considerat un drept şi – ţinând seama de faptul că ea a rămas însărcinată – o datorie să mă căsătoresc legal cu Arsinoe. De atunci, eu am întinerit cu zece ani, poate chiar cu douăzeci. Ce zici, Turms? Oare n-ai observat că am întinerit?

Acest bătrân fleşcăit, altădată cu bun-simţ, se mândrea ca un cocoş în faţa mea ridicându-şi bărbia pe care pielea flască şi încreţită se clătina ca mărgelele de pe gâtul unui curcan. Nu mai purta barbă şi strângea în mână, din când în când, pliurile din faţă ale togii lui de senator, cu îngâmfarea prostească a tinerilor săraci cu duhul. Îmi venea şi să râd şi să plâng, atât de jalnic arăta.

Cum nu spuneam nimic, Tertius Valerius a continuat:

— Bineînţeles, a trebuit să depăşim multe stavile şi să dovedim că Arsinoe este cetăţeană romană de rang patrician. Ea ţi-a povestit doar despre ciudata-i soartă ce a purtat-o, orfană şi săracă, pe un pământ străin. Dar curajul de care a dat dovadă în timpul asediului şi reputaţia de care se bucură în faţa femeilor din Roma ne-au fost de mare ajutor, fiindcă femeile i-au determinat pe senatori să înţeleagă că doar o adevărată femeie romană poate dovedi atâta abnegaţie. Acest lucru a fost acceptat de Senat ca probă a originii ei romane, apoi a fost recunoscută cetăţeană a Romei şi, în sfârşit, patriciană. Fără aceasta, noi nu ne-am fi putut căsători, fiindcă legile interzic căsătoriile dintre patricieni şi plebei.

S-a uitat la mine, a lovit cu bastonul în pardoseală şi a adăugat:

— Evident, căsătoria legală anulează toate legăturile anterioare, care, prin necesitate sau prin constrângere au fost încheiate în afara Romei. După ce o căsătorie a fost săvârşită, legile romane protejează de asemenea: proprietatea, onoarea şi reputaţia persoanei căsătorite.

Auzind zgomotul bastonului, noul intendent, care era îmbrăcat în nişte veşminte strălucitoare, şi-a făcut apariţia şi s-a înclinat până la pământ în faţa lui Tertius Valerius, iar acesta i-a poruncit să ne aducă pâine şi vin ca să-mi ureze bun venit şi să întărească astfel prietenia noastră. Fără să-mi dau seama, am pus mâna peste şemineu, poate doar pentru că mă luase cu frig de la vorbele lui. Ochii lui perspicace au observat gestul, dovadă că încă nu se prostise de tot. Fiindcă era gestul de răspuns pentru sacrificiul de pâine şi de vin, în conformitate cu tradiţia romană.

După ce am frânt pâinea şi am băut vinul, ne-am aşezat faţă în faţă pe nişte jilţuri moi, iar bătrânului senator, care nu obişnuia să bea vin, băutura i s-a urcat repede la cap înroşindu-i buzele şi obrajii. Şi a spus:

— Mă bucur că în legătură cu această căsătorie ai adoptat o atitudine rezonabilă. Eşti un bărbat înţelegător. Arsinoe mi-a mărturisit că a simţit o irezistibilă atracţie faţă de mine ca bărbat, de aceea te-a îndemnat să călătoreşti. Printre altele, mi-a povestit că tu eşti sterp şi nu i-ai putut oferi şansa bucuriei materne. Nu este vina ei că acel grec crud, profitând de slăbiciunea-i de femeie şi de faptul că tu ai abandonat-o, a abuzat de ea şi că, în consecinţă, a născut-o pe Misme. Dar Arsinoe este o femeie inocentă, în sufletul ei nu este loc pentru gânduri rele. Ea a păstrat-o pe Misme, în ciuda amintirilor neplăcute pe care acest copil i le evocă, de aceea eu o respect atât de mult. Şi înţeleg că sosirea ta i-a redeşteptat toate amintirile triste. O femeie însărcinată este foarte sensibilă.

A început să râdă prosteşte, a pus bastonul între picioare, după care mi-a explicat:

— În inima mea eu am rămas un ţăran care-i obişnuit să vadă vite încălecându-se când sunt în călduri şi niciodată nu m-au mişcat prea mult relaţiile dintre bărbaţi şi femei. Dar eu nu am mai întâlnit până la Arsinoe o femeie de o aşa candoare sălbatică. Pe lângă aceasta, Arsinoe este mai curajoasă decât un erou. Oare nu ea a fost aceea care l-a convins pe Coriolan să înceteze asediul şi să le ordone volscilor să-şi vadă de drum?

S-a întunecat la faţă, a strâns puternic bastonul în mână şi a povestit:

— Când s-au retras, volscii au jefuit şi au incendiat până şi proprietăţile patriciene, aşa că şi eu am avut mari pierderi.

Apoi, faţa i s-a luminat din nou şi a spus:

— Dar pământul nu l-au putut lua cu ei şi iată-ne scăpaţi şi de Coriolan! Iar volscii nu mai au de-acum înainte încredere în el, fiindcă a ridicat asediul fără să lupte, cu toate că ei au muncit foarte mult ca să construiască berbeci cu care să forţeze porţile Romei.

Apoi, bătrâneşte, a spus cu mândrie:

— Acum, femeile din Roma cred în zeiţa lui Arsinoe şi o adoră cu numele de Venus. I-am jurat lui Arsinoe că în Roma va fi construit un templu pentru adorarea zeiţei ei. Voi lupta ca Senatul să aprobe fondurile necesare construirii acestui templu, iar de nu le va aproba, voi construi cu banii mei un templu mai mic.

— O cunosc destul de bine pe zeiţa lui Arsinoe, i-am spus eu neliniştit. Nu mă îndoiesc că femeile din Roma şi-ar da toate acele de păr încrustate cu pietre preţioase şi podoabele de aur de pe piept numai să vadă înălţat cât mai repede un astfel de templu.

— Ia te uită ce idee bună! a strigat entuziast Tertius Valerius. Tu poate că mă înţelegi mai bine, dragul meu Turms. Arsinoe a prezis deja că urmaşii acestei zeiţe Venus vor face din romani stăpânii lumii.

După aceea şi-a pierdut şirul gândurilor şi a început să-mi explice:

— Oare tu ştii, Turms, că, de fapt, întemeietorii Romei au fost urmaşii Troiei? Aşa că Roma s-a născut înainte de dominaţia etruscă. Guvernarea etruscă a fost doar temporară. Acest lucru este deja dovedit de către greci.

— Aşa-i, fără îndoială, i-am spus eu scârbit de-a binelea. Şi elimii din Sicilia, tot descendenţi din urmaşii Troiei sunt. Chiar şi zeul Herakles, după ce a furat legendarele turme, nu s-a putut abţine să nu treacă prin Roma. Te asigur, Tertius Valerius, că pe greci îi cunosc eu mult mai bine decât îi cunoşti tu. Lasă-i pe greci în pace şi treci la ce mai ai de spus!

Gura lui Tertius Valerius s-a deschis larg, în timp ce încerca să-şi amintească unde a rămas.

— A! Asta era! a spus el suspinând. Despre tauri şi despre candoarea lui Arsinoe. Este drept că, până la urmă, eu am convins Senatul să recunoască drepturile lui Arsinoe, dar când a trebuit să conving şi familia mea, m-am izbit de o încăpăţânare fără precedent, fiindcă toţi au refuzat să creadă că, la vârsta pe care o am, mi-aş fi redobândit virilitatea. Şi nu m-au crezut fraţii mei decât după ce au văzut cu ochii lor cum am călărit-o pe Arsinoe. Nu suntem noi, romanii, chiar aşa de pudici în chestii de astea. Şi-apoi, sunt destui bărbaţi neliniştiţi care-şi dezgolesc trupul şi-şi arată toate celea la lumea care trece pe podul Romei sau pe malul Tibrului, să nu se creadă cumva că sunt sclavi fugiţi sau castraţi. Dar pentru a le dovedi de ce sunt eu în stare, a trebuit, mai întâi, s-o conving pe Arsinoe să se lase privită. Şi n-a fost deloc uşor, fiindcă această femeie matură este atât de pudică şi de timorată, ca o fecioară când se culcă prima dată cu un bărbat.

— Mie-mi spui? am rostit eu cu vocea sugrumată de amărăciune. Fără îndoială, aşa este.

Şi, cu un mare entuziasm, Tertius Valerius a început să-mi povestească:

— Fraţii mei, unul dintre fiii fraţilor mei şi un trimis din partea Senatului au văzut cu ochii lor că sunt în stare să-mi împlinesc obligaţiile conjugale ca oricare alt bărbat viril. Aşa că nu se mai îndoieşte nimeni că pruncul care urmează să se nască este al meu. Familia mea nu mi s-a mai împotrivit, iar fiul fratelui meu, Manius, s-a grăbit să se căsătorească imediat după aceea, fiindcă, după ce a văzut-o pe Arsinoe, şi-a învins timiditatea de care era bântuit până atunci. Acum totul este bine şi slăvesc memoria femeii mele defuncte, care s-a întrupat atunci în Arsinoe ca să-mi dea sfaturi bune.

În acel moment a intrat şi Arsinoe în cameră, târşâindu-şi picioarele. Avea ochii umflaţi de plâns şi privirea fixă. A sărutat fruntea lui Tertius Valerius şi, în acelaşi timp, mâna ei expertă a strecurat un prosop sub bărbia lui şi sub pielea ce-i atârna.

— Sper că nu te oboseşte prea mult discuţia, dragostea mea! i-a spus Arsinoe şi mi-a aruncat o privire mustrătoare.

Capul lui Tertius Valerius s-a înălţat provocator, şi-a îndreptat spinarea ca şi cum ar fi fost la Senat.

— Lucrurile dezagreabile trebuie rezolvate imediat. Trebuie să luăm, deci, taurul de coarne, a spus el didactic şi şi-a întors privirea spre mine. Până în acest moment, toate lucrurile au mers bine. Nu ne mai rămâne de discutat decât despre problemele financiare. Turms, iubitul nostru prieten, a început el patetic, dintr-o eroare regretabilă, atunci când voi aţi intrat în Roma, averea lui Arsinoe a fost înregistrată pe numele tău şi eu sunt sigur că tu nu ai făcut acest lucru dintr-o intenţie rea. Fără îndoială, ai vrut doar să o protejezi pe Arsinoe, fiindcă tu nu cunoşteai legile acestui oraş şi gândeai, probabil, că o femeie nu se poate folosi singură de averea ei. La fel ai făcut şi atunci când ţi-ai înregistrat talantul de argint, după ce te-ai întors din Etruria. Oare mândria ei de femeie nu a fost lovită când, căsătorindu-se din dragoste cu mine, a venit în casa mea fără nici o zestre? Ştiu, îmi vei spune că sunt destul de bogat, dar nu averea ei, în sine, mă interesează. Eu nu vreau ca soţia mea să sufere şi să se simtă umilită.

Şi el a mângâiat cu tandreţe mâinile lui Arsinoe. Spre cinstea ei, trebuie să recunosc că Arsinoe nu a mai avut puterea să se uite în ochii mei. Şi-a coborât sfioasă ochii ei frumoşi şi a început să privească cu mult interes la mozaicul care decora pardoseala.

— Tu eşti un bărbat de onoare, Turms! şi-a continuat emfatic Tertius Valerius discursul. Transfera-vei oare pe numele lui Arsinoe aceste bogăţii? Oare-i vei putea da tu dovada de aceeaşi dezinteresată dragoste, cum doveditu-i-am eu când i-am dăruit o parte din proprietăţile mele?

Judecând tăcerea mea ca o împotrivire, el s-a întunecat la faţă şi mi-a atras atenţia:

— Nimeni nu te poate obliga să o faci, dar îmi este teamă să nu ţi se întâmple vreun rău când va trebui să dai socoteală în faţa tribunalului din Roma pentru anumite fapte ce le-ai săvârşit mai demult. Doar pentru binele tău dorim noi să clarificăm acest lucru, nu-i aşa, dragostea mea?

S-a uitat întrebător spre Arsinoe şi ea i-a răspuns cu o privire blândă şi plină de compasiune. Erau, într-adevăr, nemaipomenit de frumoşi ochii ei când se uita blând, erau frumoase braţele ei albe ca laptele.

_Mă voi duce mâine dimineaţă să lămuresc lucrurile, nu-ţi face griji, i-am spus eu. Ce nu fac eu pentru Arsinoe, după ce am făcut orice, numai ca ea să fie fericită? Un talant de argint şi o imensă cantitate de aur în bani şi obiecte preţioase, nu este o zestre de dispreţuit, nici chiar pentru un senator ca tine, Tertius Valerius, ca să nu mai amintesc şi despre marea stimă de care se va bucura Arsinoe printre atât de virtuoasele femei romane, pentru că este cu atât mai mult apreciată o femeie, cu cât mai mare-i este zestrea. Să-ţi spun drept, am început deja să mă topesc de fericire de când ştiu cât de fericită este ea.

Nici măcar n-a roşit Arsinoe, doar a aprobat cu o mişcare uşoară a capului hotărârea mea şi a mângâiat distrată cu mâinile ei albe puţinul păr din capul bătrânului senator.

Oare de ce nu voi fi fost cuprins de mânie în faţa atâtor sfruntate minciuni? Oare de ce nu-i voi fi deschis ochii lui Tertius Valerius? De ce nu i-am arătat ce fel de femeie este Arsinoe? Dar de ce nu am luat-o pe Arsinoe în braţele mele şi nu am plecat cu ea, după cum mai făcusem deja în Eryx sau în Segest? Ştiam doar prea bine că nu ar fi putut rezista atingerii mele şi m-ar fi urmat supusă ca un câine, chiar dacă după aceea mi-ar fi scos ochii.

Pentru că deja înţelegeam lipsa de valoare a acestor lucruri. Arsinoe a ştiut dintotdeauna ce a vrut. Ea a preferat bogăţiile şi o poziţie sus-pusă în raport cu congenerii ei, fie chiar şi alături de un bătrân decrepit, unei vieţi la voia întâmplării alături de mine. Amfora era deja spartă şi vinul risipit. I-aş fi putut lipi cioburile, după cum am mai făcut-o de atâtea ori, dar oare ce rost mai avea s-o chinui pe ea? Ce rost mai avea să mă chinui pe mine însumi? Iar dacă Tertius Valerius, în ignoranţa lui, se simţea atât de bine, oare de ce să-i fi tulburat fericirea? Nu cred că în inima lui nu s-a îndoit deloc de poveştile pe care i le-a spus Arsinoe, fiindcă atât de înţelept, încât să deosebească minciuna de adevăr, încă mai era. Dar, pentru a obţine ceea ce el însuşi voia, a trebuit să creadă şi a crezut, atât de ciudată este natura omenească.

Generozitatea mea şi faptul că nici nu am încercat să mă târguiesc l-au pus pe gânduri şi, nemaiamintindu-şi ce mai avea de spus, bătrânul s-a uitat întrebător la Arsinoe. Ea a dat uşor din cap, iar partea generoasă a fiinţei lui a învins partea dominantă, zgârcenia. Şi Tertius Valerius a spus:

— Tu eşti, într-adevăr, un bărbat onorabil, Turms. Tu ai smuls-o pe Arsinoe din ghearele acelei brute de grec şi ai condus-o înapoi în Roma, oraşul din care ea a fost furată pe când era încă un copil mic în braţele mamei sale, unde acum a trebuit să-şi reînveţe limba uitată. De aceea, cu permisiunea lui Arsinoe, se înţelege, m-am gândit să-ţi dăruiesc o casă nu prea mare, este drept, dar care are cincisprezece iugăre de pământ împrejurul ei, toate uneltele trebuincioase pentru prelucrarea pământului şi doi sclavi. Ferma este pe celălalt mal al Tibrului, aproape de hotarele cu etruscii. Eu am obţinut-o ca despăgubire pentru pierderile ce le-am avut de pe urma volscilor, aşa că, dăruindu-ţi-o, nu pierd mare lucru. Ferma a aparţinut unui bărbat care a fost omorât de volsci, şi chiar dacă sclavii sunt bătrâni, sunt oameni demni de încredere. Casa a fost arsă de volsci, dar coteţul de porci şi ocolul pentru oi au fost reconstruite, iar familia de sclavi locuieşte deocamdată sub un acoperiş provizoriu.

Dacă te gândeai la zgârcenia lui, despre care se vorbea în toată Roma, darul era peste măsură de generos. I-am citit de pe faţă că dorea să mă ştie cât mai departe de oraş şi de casa lui. Iar pentru a mă ocupa de cultivarea câtorva iugăre de pământ, era nevoie să obţin mai întâi cetăţenia romană, pe care eu chiar că nu mi-o doream.

— Îţi accept darul, nobile senator Tertius Valerius, i-am spus eu, chiar dacă mă simt jenat din cauza imensei tale generozităţi. Voi păstra această fermă în amintirea lui Arsinoe. Dar n-am de gând să mă ocup de ea, pentru că prefer să trăiesc în oraş. Şi nu mă îndoiesc că voi putea avea din ce trăi, fiindcă aş putea să-i învăţ limba greacă pe copii, să citesc în palmă viitorul oamenilor sau să dansez la reprezentaţiile sacre de la circ.

Arsinoe s-a cutremurat de oroare când mi-a auzit vorbele, Tertius Valerius a afişat un rânjet de dezgust, apoi, atingându-i tandru mâinile, a încercat s-o liniştească şi mi-a spus:

— Dragul meu Turms, sunt fericit să constat că, din cauza originii tale umile, nu-ţi este ruşine să trăieşti la fel ca oamenii din categoria ta şi nu aspiri să obţii cetăţenia romană. Bănuiesc că Suburbium este, într-adevăr, cel mai potrivit loc pentru tine şi am auzit, încă de pe vremea când erai oaspetele meu, că tu te simţi minunat acolo în compania oamenilor de teapa ta.

Obrajii lui Arsinoe s-au congestionat de indignare şi ea a ţipat:

— În sfârşit, Turms, ai fost demascat! Deci acolo te simţeai tu mai bine, între târfele din Suburbium! Dar n-am să-ţi duc dorul, şi mai bine-ar fi fost de nu te-ai mai fi întors niciodată în Roma! Ştii prea bine că am încercat să te dezbar de proastele-ţi obiceiuri, dar n-ai decât să te duci unde îţi este locul! Nu vreau să mai ştiu nimic despre tine cât oi trăi! Eu trebuie să mă gândesc la viitorul fiului meu, după ce se va naşte.

Bătând din picioare şi scoţând fulgere pe ochi, Arsinoe a ţipat ca sălbăticiunile pădurii:

— Du-te la târfele tale! Cu cât mai repede, cu atât mai bine! Eu nu mai pot suporta în casa mea un om de proastă reputaţie! Iar de te va împinge nebunia până acolo încât să dansezi la circ, în numele zeiţei îţi jur că-mi voi întoarce degetul arătător în jos şi voi cere mulţimii să-ţi facă ce li se face căzăturilor, de care Roma vrea să scape.

— Gata, gata, linişteşte-te, femeie! i-a spus Tertius Valerius cu multă compasiune.

Dar eu m-am amuzat când am văzut-o încă o dată cât de geloasă poate fi, chiar şi după ce mi-a dat cu piciorul, preferându-l pe ramolitul ei de senator. Arsinoe şi-a încheiat reprezentaţia izbucnind din nou în plâns, după care şi-a acoperit faţa cu mâinile şi a ieşit din arenă.

Apoi am stabilit concret împreună cu Tertius Valerius că a doua zi dimineaţă ne vom întâlni în forum, la notarul public. Aşa am şi făcut: eu am transferat pe numele lui Arsinoe toată averea mea, iar Tertius Valerius terenul şi toată treaba aceasta nu a costat decât o jumătate de monedă din bronz. Am mers şi la funcţionarul care ţinea registrul terenurilor, ca să plătesc un arpentor, care să confirme că semnele de hotar sunt la locul lor. Nu bănuisem că pentru asta era nevoie de un şirag de monede de cupru, aşa că a trebuit să las în gaj arpentorului inelul de aur, pe care din vanitate îl purtam pe deget, fiindcă în Suburbium, unde locuiam, nu aveam chef să mă întorc ca să iau cuprul cu care trebuia să-l plătesc. În timpul acesta, am observat cu câtă răutate se uita la mine Tertius Valerius, patricianul.

Închiriasem o cameră în Suburbium, exact pe partea cealaltă a străzii unde Tulia trecuse cu cvadriga peste trupul tatălui său. A fost bine, fiindcă nu am mai gândit ca înainte că voi cunoaşte bine Roma doar dacă voi locui în cartierul aristocraţilor etrusci.

Totul s-a petrecut aşa după cum convenisem şi, bineînţeles, m-am dus să văd cele cincisprezece iugăre acoperite de trestie şi de bălării, care se întindeau dincolo de colina Janiculus până la hotarele cu etruscii. Bătrânul sclav şi femeia lui aveau părul cărunt şi le lipseau toţi dinţii. La început, lor le-a fost foarte frică de mine. Tremurând, mi-au arătat o râpă, unde se mişcau câteva capre şi vite. Bătrânul sclav mi-a arătat apoi comoara lui cea mai de preţ, o piele de bou pe care o tăbăcise singur şi o ascunsese, fiindcă ştiuse dinainte de venirea volscilor şi tăiase acel atât de frumos animal, după cum îi spunea el, ca să nu cadă în mâna volscilor.

Nu aveam eu inima aceea ca să-i trimit la moarte pe cei doi bătrâni care lăsaseră pământul în paragină, aşa cum obişnuiau cei mai mulţi dintre romani, care-şi dădeau sclavii neputincioşi din cauza bătrâneţii sau a vreunei boli pe mâna lictorilor să-i decapiteze. Atât de cruzi erau romanii cu sclavii, care aveau aceeaşi soartă ca şi vitele de povară ce nu mai puteau să se mişte din cauza bătrâneţii. Dar eu mi-am vândut banda de piele decorată cu pietre preţioase şi am cumpărat doi boi, iar pentru a avea grijă de cei doi sclavi, am angajat un tânăr păstor, ai cărui părinţi fuseseră omorâţi de volsci. Mai târziu am construit o căsuţă cu acoperişul din ţiglă pictată, aşa cum văzusem la etrusci.

În Suburbium şi în forum, nici n-a fost greu de aflat adevărul despre nemaipomenitul eroism de care a dat dovadă Arsinoe în timpul asedierii Romei de către volsci. De unde am înţeles că ea m-a îndepărtat din Roma pentru a nu fi împiedicată de nimeni să acţioneze cum vrea pentru a cuceri un loc printre femeile de vază ale oraşului. La început nu şi-a dezvăluit planurile nici lui Tertius Valerius, care avea pentru ea mai mult o afecţiune părintească.

Când volscii au încercuit Roma, poporul a refuzat în mod hotărât să lupte alături de patricieni. În forum s-au amplificat tulburările şi Senatul nu a reuşit nici să desemneze un dictator, după cum se obişnuia în atari circumstanţe. Găsind momentul potrivit pe care îl aştepta, Arsinoe s-a aliniat asociaţiei cusătoreselor, unde, fără să se ţină seama de rang, femeile romane ţeseau lână şi coseau veşminte calde pentru romanii a căror dragoste de patrie era mai presus decât conflictul între păturile sociale, de aceea vegheau şi dârdâiau zi şi noapte căţăraţi pe zidurile oraşului în aerul rece de toamnă.

Aşa se face că Arsinoe, însoţită de femeile patriciene, s-a dus în fiecare zi să le ducă celor ce dârdâiau pe ziduri pâine caldă şi supă, preparate în casa lui Tertius Valerius. Printre femeile care se distingeau prin spiritul lor patriotic erau, de asemenea, Veturia, mama lui Coriolan, şi Volumnia, soţia lui, pe care Coriolan o luase în căsătorie doar pentru bogata ei zestre şi de care prea puţin îi păsa, deşi avea împreună cu ea doi fii.

Cele două femei, bătrâna mamă şi umilita soţie a lui Coriolan, făceau eforturi pentru a dovedi prin faptele lor cât de mult iubesc ele Roma. Ele şi-au pus la dispoziţia armatei toate proviziile ce le aveau în casă şi se oferiseră voluntar să spele toate echipamentele rufoase ale soldaţilor împreună cu celelalte femei patriciene sau plebee, n-are importanţă. Din curiozitate, până şi soţia consulului Spurius Nautius, precum şi multe alte soţii de senatori, veneau acasă la ele, arătând în felul acesta că Veturia şi Volumnia nu sunt responsabile de purtarea duşmănoasă a lui Coriolan faţă de Roma. Adevărul este că patricienii se simţeau vinovaţi de a nu se fi angajat la vremea potrivită în apărarea lui Coriolan, fiindcă poporul oricum nu-i iubea.

La această asociaţie de femei se alăturase Arsinoe şi ea a fost întâmpinată cu braţele deschise de patrioatele Romei. Iar după ce, sub presiunea poporului, Senatul a mandatat emisari care să facă oferte de pace lui Coriolan, şi după ce şi preoţii din Regia s-au străduit în zadar să-l convingă, lui Arsinoe i-a venit ideea că doar o delegaţie de femei l-ar mai putea face pe Coriolan să se decidă să înceteze asediul Romei. Pentru că, a explicat ea, Coriolan nu va putea rezista la lacrimile bătrânei lui mame, la reproşurile din privirea soţiei şi în faţa propriilor lui fii, aşa gândea ea.

Aşa se face că, în ciuda faptului că se temeau de ferocitatea volscilor, douăzeci de femei patriciene în fruntea cărora păşea Arsinoe, ţinându-le de mână pe Veturia, care tremura, şi pe Volumnia, care plângea de rupea pământul târându-i pe copii după ea, au ajuns la poarta Romei. Iar soldaţii, care-şi aminteau de supele calde şi de vizitele prietenoase ale lui Arsinoe, le-au deschis poarta mai înainte ca Senatul să se opună acestei temerare aventuri şi consulul să trimită călăreţi care să le împiedice.

Volscii, care dârdâiau de frig şi aveau burţile lipite de şira spinării de foame, au fost surprinşi când le-au văzut şi au acceptat cu bucurie coşurile împletite din nuiele, pline cu pâine şi carne, pe care generoasele femei le purtau cu mâinile lor patriciene, apoi le-au condus într-o procesiune de sărbătoare pe câmpul unde era cortul lui Coriolan. În faţa cortului ardea un mare foc de vreascuri şi acolo femeile au aşteptat toată ziua, fiindcă abia seara Coriolan consimţise să-şi vadă mama şi fiii.

Acolo, în faţa flăcărilor, Arsinoe le-a vorbit despre zeiţă şi le-a afirmat că dacă nu vor reuşi lacrimile Veturiei şi Volumniei să-l înduplece pe Coriolan, va apela la zeiţă şi nu se îndoieşte că va reuşi să-l convingă.

Dar auzind Coriolan chicoteala şi trăncăneala femeilor din faţa cortului, a ieşit afară să vadă ce se întâmplă, după care le-a chemat pe toate să intre. Frângându-şi mâinile, plângând şi blestemându-l, Veturia i-a declarat că dacă ar fi ştiut că a născut un trădător, l-ar fi sugrumat cu mâinile ei când încă era în leagăn.

La rândul ei, Volumnia i-a împins în faţa lui Coriolan pe băieţi şi l-a întrebat dacă vrea să distrugă patria fiilor lui.

— Cât de fericiţi am fost noi când s-au născut băieţii, îţi mai aminteşti? i-a mai spus ea.

Apoi i-a amintit de casa lui frumoasă din Roma, construită cu banii ei. Şi despre faptul că a ajuns să trăiască cu teama că volscii o vor jefui şi o vor necinsti în patul lor matrimonial, iar pe fiii ei îi vor lua sclavi în ţara lor barbară.

Coriolan, care era un bărbat frumos, bine făcut şi-i depăşea cu un cap pe toţi ceilalţi romani, le-a ascultat cu multă răbdare pe cele două femei, uitându-se pe furiş la Arsinoe, care-şi ţinea cu modestie ochii în jos. Dar eu ştiu că această modestie a ei făcea parte dintr-o tactică bine elaborată, pentru că, în felul acesta, îi atrăgea şi mai mult atenţia asupra minunatului ei păr auriu-roşcat şi asupra gâtului nemaiasemuit de alb. Şi n-ar fi de mirare dacă, absolut din întâmplare, i se va fi deschis veşmântul în faţă din cauza închizătorii stricate a vreunei broşe.

După ce le-a ascultat, Coriolan i-a spus mamei sale că recunoaşte în ea răutatea şi lipsa de inimă de altădată, pe care le-a manifestat din plin pe când era copil, fiindcă ea, Veturia, nu şi-a făcut simţită niciodată aşa-zisa dragoste de mamă. Iar pe Volumnia a asigurat-o că n-are de ce să-i fie teamă că volscii o vor viola, că doar volscii nu-s orbi. Cât despre copii, a promis că-i va răscumpăra de vor fi luaţi sclavi. Apoi le-a spus cuviincios că el a fost destul de răbdător şi a lăsat pe cine-a vrut să spună ce-o vrea, dar, dacă nu mai are nimeni nimic important de spus, sunt libere să se întoarcă în oraş, fiindcă el, fiind comandant de război, are şi alte lucruri de făcut, de aceea nu poate sta toată ziua să asculte trăncăneala femeilor Romei.

În timp ce rostea aceste vorbe de rămas-bun, Coriolan a privit cu o oarecare curiozitate spre Arsinoe şi câteva femei au împins-o mai în faţă, dar ea era foarte ruşinoasă. Şi ele i-au spus lui Coriolan că Arsinoe poate invoca zeiţa, care, de-şi va face apariţia, îi va da sfaturi înţelepte. Iar Arsinoe a precizat că pentru invocarea zeiţei trebuie să rămână singură cu Coriolan, bineînţeles dacă lui nu-i este frică de ea. Şi i-a mai spus că este dispusă să-şi dea jos veşmintele pentru a vedea oamenii lui că ea nu a ascuns sub ele otravă să-l omoare. Dar Coriolan i-a răspuns amabil că va controla amănunţit când vor rămâne singuri şi le-a poruncit celorlalte femei să plece.

Mai multe amănunte nimeni din Roma nu ştia. Cât despre ce vor fi discutat, nu s-a aflat. Un lucru este sigur, a durat mult conversaţia lor, din moment ce Arsinoe a ieşit abia dimineaţă din cortul lui Coriolan şi femeile superstiţioase au spus că ar fi văzut când ea a ieşit din cort o lumină supranaturală. Celelalte au afirmat că nu ar fi fost decât luna, care şi-a aruncat într-un mod neobişnuit strălucirea albă pe cortul lui Coriolan. În orice caz, Arsinoe a ieşit din cort epuizată după eforturile ce le făcuse ca să-l înduplece pe Coriolan şi le-a spus femeilor să aducă jertfe zeiţei Venus şi să-i invoce puterea, după care a căzut inconştientă în braţele lor, atât de obosită era. Coriolan nu a apărut, dar a ordonat oamenilor lui să le însoţească pe aceste virtuoase femei până-n Roma. În aceeaşi zi el a anunţat încetarea asediului.

Să fi fost încetarea asediului opera lui Arsinoe şi a zeiţei sale, nu mă încumet să afirm. Din cele auzite, am înţeles că armata volscilor nu a fost în stare să facă o spărtură în zidul de apărare al Romei şi că, de fapt, nici nu dorea să încerce. Printre altele, toamna se apropia de sfârşit şi poporul din Latinum nu era în stare să ducă un război iarna. Coriolan era, fără îndoială, un comandant abil şi, chiar fără intervenţia femeilor, ar fi întrerupt asediul Romei.

Că va fi fost justificată sau nu, Veturia şi Volumnia s-au bucurat de o mare glorie în Roma, pe care au împărţit-o cu plăcere împreună cu Arsinoe, iar Senatul le-a mulţumit solemn că au salvat Roma. Din acea zi, faima lui Arsinoe s-a împrăştiat prin toată Roma, iar zeiţa ei cu farmece secrete a fost respectată de toată lumea.

Şi, dacă tot era ea pe drumul cel bun, s-a gândit să încerce puterea zeiţei pe Tertius Valerius, fiindcă zeiţa nu putea face abstracţie de faptul că bătrânul decrepit fusese cândva în tinereţe un bărbat sănătos de la ţară. Sau poate îi va fi dat să bea din licoarea otrăvită pe care fenicienii o preparau din muşte de Iberia. De la o astfel de licoare, se spunea că până şi unui paralitic i se învârtoşează.

Am reconstituit faptele din poveştile care hoinăreau prin Roma din gură în gură, şi cred că nu m-am înşelat prea mult asupra înţelesurilor lor ascunse, fiindcă o cunoşteam destul de bine pe Arsinoe. Pe Arsinoe nu am mai văzut-o multe luni. Mă abţineam chiar şi să umblu prin apropierea casei lui Tertius Valerius, deşi Arsinoe, fără îndoială, stătea mai mult în casă din cauza sarcinii. Un sclav, pe care-l plăteam cu cupru, îmi mai dădea, din când în când, veşti despre starea ei, fiindcă eu nu mă desprinsesem de ea şi fiecare clipă fără ea încă mi se părea nesfârşită şi imposibilă. În ciuda răului ce mi-l făcuse, nimic nu putea stinge pasiunea cu care o adoram.

Dar când am fost departe de ea, dragostea ce i-o purtam a rămas înconjurată de ziduri şi eu nu am considerat-o ca pe o femeie de care dorinţa mă leagă, ci doar ca pe cineva care-mi fusese apropiat. Îmi aminteam că ea mă făcuse de atâtea ori să râd când eram trist, îmi aminteam cum o contemplam uneori ore în şir, în timp ce ea îşi folosea tot talentul pentru a-şi împrospăta frumuseţea, pălăvrăgind continuu despre tot felul de lucruri şi despre tot soiul de oameni. Eu nu i-am voit răul, în ciuda răului ce mi-l făcuse, pentru că o înţelegeam, îi înţelegeam nevoia de a trăi în siguranţă, nu la hazard, îi înţelegeam minciunile şi meschinăriile.

Când a auzit ţipetele copilului născut, când i-a simţit în braţele lui greutatea, fiindcă băiatul cântărise zece livre, Tertius Valerius parcă ar fi fost în delir. De bucurie a sacrificat tauri, berbeci şi porci în diferite temple ale Romei, ca şi cum naşterea fiului său ar fi fost un eveniment important în statul roman. A distribuit o parte din carnea animalelor sacrificate poporului şi le-a permis sclavilor de pe câmpurile sale să nu lucreze, deşi gestul acesta nu a însemnat mare lucru, fiindcă oricum tot nu lucrau pentru că în acele zile a fost furtună.

Ca mamă romană ce era, Arsinoe s-a îngrijit singură de băiat şi nu s-a arătat în lume mai înainte de a-i fi revenit frumuseţea şi formele de dinaintea sarcinii. Dar când a venit toamna, am văzut-o la circ, în locurile albe de onoare, imediat după vestale, alături de jilţul de fildeş al lui Manius Valerius. Nu am putut-o vedea decât de la depărtare, fiindcă eu aveam loc exact în partea opusă, printre străini şi artizani de origine străină, dar ea era tot aşa de frumoasă, ca şi zeiţa ei, şi eu m-am uitat mai mult la ea decât la spectacol.

Însă nu am încercat s-o reîntâlnesc, fiindcă nu am vrut să o tulbur. Timpul a trecut şi băiatul avea deja un an când am întâlnit-o iarăşi pe Arsinoe.

Era sfârşitul verii şi oraşul se liniştise, fiindcă lumea era ocupată cu munca pe câmp, iar cei care rămăseseră în Roma căutau locurile umbrite şi răcoroase şi nu se plimbau prin oraş decât după căderea serii.

Împuţiciunea gunoaielor, a fructelor stricate şi a pieilor tăbăcite sugruma străduţele din Suburbium. Dar norocul îi surâdea întotdeauna Romei. Volscii şi aliaţii lor, eqvii, se supăraseră unii pe alţii şi se războiau groaznic. Dacă ei îşi risipeau astfel forţele, Romei n-avea de ce să-i mai fie teamă.

Odată, pe când îi explicam unei oarecare tinere dansatoare de la circ mişcările dansului etrusc al cununii, a apărut Arsinoe pe neaşteptate în camera mea din Suburbium. Nu era vina mea că fata nu purta nici un veşmânt pe ea. Era o zi toridă şi, pe lângă asta, un dansator trebuie să exerseze gol, pentru a-şi putea controla mai bine mişcările trupului. Aş fi preferat să se despice pământul sub picioarele mele decât să suport privirea lui Arsinoe, care trecea alternativ de la mine la biata fată, care nici nu înţelegea ce rău îi făcuse acestei femei. Era o fată atât de naivă, încât nici nu-i trecuse prin minte să se acopere cu ceva şi rămăsese în genunchi cu mâinile ridicate, poziţie pe care eu tocmai i-o explicam când intrase Arsinoe. Arsinoe era suplă ca întotdeauna, parcă un pic mai maturizată, dar mai frumoasă ca niciodată.

— Iartă-mă, Turms, mi s-a adresat ea batjocoritor. Nu aş fi vrut să-ţi tulbur desfătările, însă eu trebuia să-ţi vorbesc şi doar astăzi s-a ivit ocazia potrivită de a te întâlni.

Cu mâinile tremurând, am adunat săracele veşminte ale fetei şi i le-am trântit în braţe, apoi, după ce ea a ieşit, am închis uşa camerei mele, care a scârţâit jalnic. Fără să-mi fi cerut permisiunea, Arsinoe se aşezase deja pe singurul scaun din cameră, care nu avea nici un ornament. După ce s-a uitat în jur, a suspinat profund, a scuturat din cap şi a spus:

— O, Turms! Ce jalnic este aici şi cât de tristă sunt pentru tine! A ajuns la urechile mele câte ceva despre societatea proastă pe care o frecventezi, dar nu am vrut să cred că este aşa. Acum văd cu ochii mei şi inima îmi este mult întristată.

Mă sufocam de mânie când o vedeam stând atât de liniştită în faţa mea ca şi cum nimic nu se întâmplase între noi.

— Aşa este, Arsinoe, i-am spus eu calm. Viaţa mea tristă m-a împins spre societatea proastă. I-am învăţat pe câţiva băieţi nătângi limba greacă, pentru că aşa doreau părinţii lor. Până-ntr-o zi, când le-am spus elevilor mei versurile sarcasticului Hipponat:

Doar două zile fericite are-un bărbat pe-acest pământ.

Când se căsătoreşte este prima Dar şi mai fericită-i ultima, când o conduce pe soţie la mormânt.

Hipponat a trăit în Efes, de aceea mi-am amintit versurile acestui bărbat şchiop, strâmb şi fără noroc în dragoste. Dar părinţilor acestor imbecili nu le-au fost pe plac versurile lui Hipponat, aşa că mi-am pierdut elevii. De unde era să ştiu că ei fac parte dintr-o societate atât de proastă, încât nici versurile lui Hipponat nu-i amuză?

Arsinoe s-a prefăcut că nu m-a auzit, a suspinat uşor şi a spus:

— Dar ea are şolduri prea groase şi nici nu-i prea înaltă!

— Insă nu este lipsită de talent, i-am dat eu replica. Ea este o dansatoare bună. De aceea vreau să o ajut, pentru a fi desăvârşită.

— Vai de mine, Turms! Dar eu te credeam mai exigent în ceea ce priveşte femeile. Pe cel care a mâncat doar struguri nu-l poate mulţumi gustul de nap. Dar tu ai fost întotdeauna diferit de alţi oameni. Întotdeauna am rămas surprinsă de prostul tău gust.

Cu un aer distrat, şi-a dezvelit capul, care fusese până atunci acoperit cu un voal. Şi am văzut că părul îi era aranjat cu măiestrie, probabil că de un artist grec. Faţa îi era pictată cu foarte multă minuţiozitate. Am fost uimit de talentul cu care ştiuse să împodobească discret atât de simpla mantie romană.

— Dar este înăbuşitor de cald aici! a spus ea şi, cu o mişcare foarte bine studiată, a lăsat mantia să alunece şi să-i dezvelească umerii şi braţele albe. Ochii îi erau trişti şi buzele întredeschise. Dar nu doream să cad pradă tentaţiei.

— Nu-i nevoie să te dezbraci, i-am spus eu. Mai bine povesteşte-mi cum se face de te-ai încumetat să vii aici, în Suburbium, riscând să-ţi umbreşti reputaţia? Sau poate vei fi uitat că eşti soţie de senator?

— Aşa, deci, a rostit ea şi mi-a aruncat o privire acuzatoare. Dar oare cine este vinovat? Oare nu eşti tu acela care m-ai lăsat cu anii singură şi lipsită de apărare în casa lui Tertius Valerius? Erai sătul de mine şi m-ai împins cu mâna ta în braţele acestui bătrân libidinos, ca să fii liber!

— Arsinoe! am strigat eu îngrozit. Oare cum poţi deforma în felul acesta realitatea? Oare cum poţi minţi cu atâta dezinvoltură? Oare nu îţi este câtuşi de puţină ruşine când mă acuzi pe mine de ceea ce tu însăţi ai plănuit şi ai făptuit?

A început să plângă, apoi şi-a ridicat ochii strălucitori şi umezi şi m-a privit.

— O, Turms! a rostit ea cu o voce tremurătoare. Cât de rău şi de nedrept te porţi tu întotdeauna cu mine! Dar noi nu ne-am mai văzut de atâta vreme! în loc să te bucuri că ne-am întâlnit, tu încerci doar să mă provoci ca să ne certăm. Eu ar fi trebuit să te cunosc mai bine, dar sunt o femeie proastă şi de fiecare dată mă înşel cu o imagine falsă a ta, pe care o păstrez în inima mea.

A suspinat şi m-a privit intens pe sub genele ochilor ei vopsite în albastru. Am respirat greu, mi-am strâns pumnii, dar nu am rostit nici un cuvânt. Arsinoe şi-a întins rugătoare palmele spre mine şi m-a întrebat:

— De ce nu spui nimic, Turms? De ce mă priveşti cu atâta indiferenţă ca şi cum ţi-ar fi scârbă de mine? Spune-mi, explică-mi dacă poţi!

Toată fiinţa mea era frământată de o fericire ascunsă, dar m-am abţinut, pentru că nu am mai voit să cad din nou în puterea ei. Şi, fiindcă genunchii începuseră deja să-mi tremure, m-am aşezat pe marginea patului şi am întrebat-o:

— Ce vrei de la mine, Arsinoe?

A râs veselă şi, aşa, ca din întâmplare, când şi-a ridicat poalele veşmântului ca să se aşeze mai bine pe scaun, picioarele i-au rămas dezgolite.

— Este drept, eu am venit să-ţi cer ceva. Dar, când ţi-am revăzut buzele senzuale, ochii tăi migdalaţi şi trupul atât de frumos, am uitat pentru ce-am venit, iar inima mi se frământă în piept pentru că te doresc.

— Încetează! am implorat-o eu umil.

Şi am căutat din privire un cuţit, pentru că eram hotărât să-mi tai degetele dacă o voi mai atinge, fiindcă de aş fi atins-o, aş fi fost din nou pierdut. Din fericire, voinţa mea a fost mai puternică decât mâinile, care voiau să o atingă.

— Dar tu însuţi ştii, Turms, că în adâncul fiinţei mele eu te iubesc atât de mult, a spus Arsinoe cu o voce stinsă. Chiar şi acum, simt o atracţie irezistibilă pentru tine, chiar dacă acest lucru ameninţă liniştea lui Tertius Valerius şi a fiului meu. Dar, poate că este mai bine să ne stăpânim emoţiile şi să rămânem prieteni. Va fi cel mai bine. Când o femeie ajunge la vârsta mea şi când frumuseţea începe să-i apună, aspiră la o viaţă lipsită de surprizele hazardului. Eu sunt sătulă să mă sacrific în continuare pentru a-ţi împlini capriciile. Acum eşti liber, o, Turms, iar eu am un soţ înţelegător şi nu prea exigent.

Cum eu nu-i spuneam nimic, a înţeles că şi-a irosit timpul de pomană şi a continuat cu o voce plină de regret:

— Am îmbătrânit, braţele mi s-au îngreunat, coapsele au început să se îngroaşe şi ultima naştere mi-a sfâşiat carnea de pe mine şi am rămas cu nişte semne, aşa că frumuseţea trupului meu s-a dus! Vrei să-ţi arăt semnele de pe burtă?

Şi a început să-şi ridice poalele, dar eu mi-am acoperit ochii cu mâinile.

— Înseamnă că sunt îngrozitor de urâtă, a spus ea, dacă nici nu vrei să mă priveşti. Fata care a fost aici are avantajul tinereţii şi este adevărat că an fruct pârguit are câteodată un gust mai bun decât un fruct copt, o, prietenul meu Turms! Dar nu te amăgi prea mult cu fructele pârguite, fiindcă nici tu nu mai eşti chiar atât de tânăr! Excesele vieţii tale destrăbălate au săpat deja şanţuri în colţurile gurii tale, iar în apropierea ochilor, încreţiturile au început să dea târcoale.

— Sunt riduri de expresie, i-am răspuns eu abătut. Am avut atât de multe ocazii să fiu vesel şi am râs prea mult. De la râs mi se trag. Dar mai bine te-ai grăbi şi mi-ai spune ce aştepţi de la mine, că doar nu ca să discutăm despre frumuseţea pierdută ai venit tu aici. Şi-apoi, n-aş vrea să-ţi strici bunul renume întârziind într-un loc cu o reputaţie atât de proastă.

S-a ridicat de pe scaun, s-a aranjat, a tras piedica de lemn la uşă şi a spus:

— Cred că-mi permiţi să închid uşa, ca să putem discuta în linişte.

S-a apropiat de mine, apoi şi-a aruncat privirea înspre lucarna pe unde pătrundea lumina, lăsându-mi, generoasă, destul timp ca să o pot admira şi din spate.

Dar văzând că rămân în continuare indiferent, până la urmă şi-a tras scaunul în faţa mea, şi-a pus ca din greşeală mâinile pe genunchii mei şi a spus:

— Turms, tu ai fost întotdeauna un egoist! Dar nu se poate să nu înţelegi că ai nişte responsabilităţi faţă de Misme. Ea are deja şapte ani, aşa c-ar fi timpul să plece din casa lui Tertius Valerius. Pentru un om atât de serios cum este Tertius, zbenguiala ei continuă este enervantă. Pe lângă asta, Misme îmi aminteşte de lucruri triste.

— Aşa? i-am spus eu. De fapt, n-am ştiut niciodată că tu te-ai născut în Roma într-o familie patriciană.

— Nu ţi-am povestit eu ţie chiar totul despre nefericita mea copilărie, a spus Arsinoe cu o seninătate lipsită de pudoare. În Roma, Misme este considerată un copil nelegitim, ceea ce dăunează poziţiei mele în înalta societate romană. Dacă aş fi putut dovedi că ea este de origine patriciană, i-aş fi putut asigura un viitor bun printre vestale. Dar nu a fost cu putinţă. Oare ţi-ai fi putut imagina că şi pentru a dovedi originea mea patriciană, care era mai mult decât evidentă, nu a fost uşor? Iar acum, când băiatul ne umple casa, Tertius Valerius nu mai are ochi decât pentru el. Aşa că, Turms, în numele bunei mele reputaţii, nu-ţi neglija responsabilitatea ce o ai, ia-ţi fata şi ai grijă de ea!

— Fata mea? am întrebat-o eu uimit.

Arsinoe a fost iritată de întrebarea mea, fiindcă refuza să-şi amintească lucrurile care nu-i conveneau şi mi-a răspuns în felul următor:

— Dar nu există îndoială că, dintr-un anumit punct de vedere, Misme este mai mult fiica ta decât a mea. Fiind Micon prietenul tău cel mai bun, este evident că era mai mult prietenul tău decât prietenul meu. Iar dacă pentru tine eu nu mai însemn nimic, gândeşte-te cel puţin la Micon. Oare ai tu inima aceea să abandonezi fata lui Micon?

— Nu te mai agita atâta, că o voi lua! i-am spus eu. De altfel, voi fi fericit dacă Misme va fi cu mine, nu numai pentru că n-am nimic împotrivă să te scot din nou dintr-o încurcătură, ci şi pentru că pe acest copil îl iubesc şi îi simt lipsa. Dar, pentru că tot a venit vorba despre copii, iartă omeneasca-mi curiozitate. După ce am ascultat toate poveştile despre asedierea Romei, gândindu-mă eu la zeiţa ta, am socotit pe de-a-ndoaselea lunile care au trecut de când s-au retras volscii şi am înţeles că pe fiul tău, cu Coriolan trebuie să-l fi zămislit, nu-i aşa?

Îngrozită, Arsinoe şi-a astupat gura cu mâinile şi a privit cu teamă împrejur, dar nu eram decât noi doi, aşa că s-a liniştit imediat şi, surâzătoare, mi-a spus:

— Eu nu pot să-ţi ascund ţie nimic, Turms! Tu eşti singurul om care mă cunoaşte bine. Nu te-ai înşelat, prin venele fiului meu curge cel mai nobil sânge de patrician roman. Tatăl lui este cel mai viteaz şi cel mai plăcut bărbat roman din câţi mi-a fost dat să cunosc. Când l-am văzut, m-am şi gândit că-i voi face o mare bucurie lui Tertius Valerius de voi avea un copil de la Coriolan. Nu, el n-are nici un motiv ca să-i fie ruşine de fiul său. Cât despre tatăl adevărat al copilului, fiind el prost ca o vită şi îngâmfat, îşi va petrece toată viaţa în exil. Poate că, pentru liniştea mea, aşa este mai bine.

Atât de sincerele ei mărturisiri mi-au risipit supărarea şi ne-am apucat să trăncănim ca altădată, în zilele noastre bune. M-a făcut din nou să râd cu lacrimi şi am înţeles de ce am iubit-o eu atât de mult, de ce o voi iubi întotdeauna. Nu exista în lume o femeie asemenea ei. Dacă mi-a descreţit fruntea cu poveştile ei absurde a făcut-o din toată inima, fiindcă ştia că vreau să râd, fiindcă ştia că nu există un altul care s-o înţeleagă atât de bine cum o puteam înţelege eu. Dar nu m-am atins de ea. Timpul a trecut repede şi, pe neaşteptate, ne-am dat seama că se întunecase de mult. Ea şi-a acoperit capul, şi-a înfăşurat mantia, ca toate femeile respectabile, şi a ieşit în grabă din camera mea. Înainte de a pleca, mi-a spus:

— Trebuie să plec. Peste câteva zile voi veni să ţi-o aduc pe Misme. Am încredere că tu vei fi pentru ea mai bun decât un adevărat tată.

Bănuiesc că n-ar fi deranjat-o pe Arsinoe dacă Misme ar fi crescut în Suburbium. Adevărata ei nemulţumire în ceea ce priveşte Misme era că fata moştenise ochii şi statura lui Micon, că era neîndemânatică şi că nu ştia cum să se facă iubită de mama sa.

Numai că eu însumi nu suportam ideea ca Misme să crească în mijlocul oamenilor fără căpătâi, al prostituatelor şi dansatorilor de la circ. Aşa că am dus-o la căsuţa din Janiculus şi am lăsat-o în grija bătrânilor sclavi. Şi de atunci, mi-am petrecut cea mai mare parte din timp la fermă. Voiam s-o învăţ pe Misme să scrie şi să citească, pentru a nu depinde de nimeni când va creşte mare. Eram prea sărac pentru a-i plăti un preceptor, dar în Roma nici nu existau asemenea obiceiuri. În Roma, copiii născuţi în afara unei căsătorii legale erau dispreţuiţi şi abandonaţi, iar singura educaţie la care putea să aspire o fată era să înveţe să ţeasă şi să coasă, să prepare mâncarea frugală cu care romanii se mulţumeau şi să împlinească cele mai grele treburi dintr-o casă. Chiar şi pentru fetele senatorilor, aceasta era singura educaţie.

Ceea ce afirmase Arsinoe despre Misme nu era câtuşi de puţin adevărat, dimpotrivă, fata avea o îndemânare deosebită şi învăţa orice foarte repede. După ce a scăpat de casa aceea întunecată a lui Tertius Valerius, unde era pedepsită la fiecare mişcare, libertatea şi aerul de la ţară i-au priit foarte mult. Îi plăcea mult de animale, păzea vitele şi nu i-a fost frică să urce pe spinarea unui cal şi să se plimbe călare pe câmp. Pentru a mai câştiga ceva bani, luasem şi eu doi cai de cavalerie, dintre aceia pe care Senatul îi dădea în custodie pentru iarnă fermierilor din împrejurimile Romei. În anumite zile, caii trebuiau duşi la Roma pentru ca tinerii patricieni, întruniţi pe câmpurile zeului lup, să-şi împlinească exerciţiile de cavalerie. În felul acesta, din când în când, mergeam şi eu călare până la Roma, chiar dacă nu-mi puteam cumpăra un astfel de animal. Cu cincisprezece iugăre de pământ nu mi-aş fi putut oferi un asemenea lux. După doi ani la ţară, Misme avea o faţă trandafirie, crescuse frumos, se pricepea la multe lucruri, dar, ca oricare copil lăsat de capul lui, se zbenguia şi alerga ca un viţel toată ziua. Din cauza călătoriilor, o lăsam uneori multe zile doar în grija bătrânilor sclavi. De fiecare dată când mă întorceam, mi se umplea inima de bucurie când îi vedeam ochii negri lucind de fericire că m-am întors. Se arunca în braţele mele, îşi petrecea mâinile în jurul gâtului meu şi mă săruta. Nu le-am spus sclavilor că eu nu sunt adevăratul ei tată. Când a început să se apropie de adolescenţă, ochii ei încontinuu neliniştiţi mi-au amintit, de la o zi la alta, din ce în ce mai mult de Micon. Micon era prezent în casa noastră şi pentru că ea râdea cu ironie de toţi şi de ea însăşi. Această tânără fată Misme îmi spunea tată.

N-am de gând să povestesc despre conflictele Romei cu popoarele vecine, nici despre expediţiile de război pe care le întreprindea armata romană pentru a jefui, din când în când, câte un oraş. Problema distribuirii pământului a ajuns, până la urmă, să fie dezbătută în Senat, numai că, influenţat de Arsinoe, Tertius Valerius îşi schimbase de mult planul preferat. Acum, dacă tot avea un moştenitor, îşi apăra cu ghearele domeniile sale. Aşa se face că patricienii au început să aibă multă încredere în el. Încetaseră să-l mai considere sărac cu duhul, dimpotrivă, îl împingeau în fruntea lor, pentru că poporul avea mai multă încredere în Tertius Valerius decât în alţi patricieni, din cauza opiniilor de dinainte. Astfel greutatea politică a lui Tertius Valerius a crescut considerabil, iar patricienii, senatorii, chiar şi fraţii lui, o admirau şi mai mult pe Arsinoe pentru influenţa benefică pe care a avut-o asupra bătrânului.

N-a fost deloc prost Tertius Valerius. Chiar dacă i-a oferit lui Arsinoe o casă luxoasă, aşa cum aveau în acel timp toţi patricienii Romei, chiar dacă a risipit aurul pentru a-i împlini orice capriciu, el şi-a păstrat obişnuinţele de-o viaţă. Dormea în continuare pe un pat tare, mânca mâncăruri simple, de preferinţă verdeţuri şi legume, se scula dimineaţa la prima cântare a cocoşilor, mergea pe jos până la Senat şi se întorcea de acolo puţin înainte de lăsarea întunericului. În felul acesta, discursurile lui despre virtute şi simplitate pe care le rostea în Senat nu puteau fi considerate ipocrite. Slăbiciunile omeneşti le admitea doar în casa lui. După ce i se născuse băiatul se purta cu Arsinoe cu blândeţea şi înţelepciunea cu care un bătrân tată îşi ocroteşte fiica şi nu a mai dorit nici un leac care să-i înzdrăvenească virilitatea, fiindcă se temea că îl va şubrezi încă şi mai mult, de fapt se temea de moarte.

Ştiu toate acestea, pentru că eu nu am pierdut niciodată din ochi casa lui Tertius Valerius şi simţeam de multe ori nevoia să o văd pe Arsinoe. De fiecare dată când, din întâmplare, o revedeam, mă amuza expresia acră a chipului ei. Ca şi cum surprinzătoarea vitalitate a lui Tertius Valerius s-ar fi întreţinut din ceea ce ea pierdea, Arsinoe începuse, pe neaşteptate, să îmbătrânească, prinsă în capcana pe care singură o construise.

Vestea despre moartea regelui Darius cel Mare a ajuns repede la Roma. Grecii din Roma s-au bucurat şi i-au sărbătorit moartea întrunindu-se lângă altarul lui Herakles şi aducându-i zeului jertfe de mulţumire, gândind că primejdia ce ameninţase continentul grec se risipise o dată cu moartea lui Darius şi că revoltele şi tulburările, care urmează de obicei după moartea unui rege, nu ar mai fi lăsat timp urmaşilor unui regat atât de mare cum era Persia să se mai gândească şi la greci. Numai că Darius lăsase în urmă un regat puternic, construit cu abilitate, şi în ţările stăpânite de perşi era multă ordine, aşa că popoarele supuse nu s-au revoltat şi nici tulburări nu au fost. Iar fiul său, Xerxes, care nu era chiar atât de tânăr, a trimis emisari la Atena şi în alte oraşe ale grecilor şi a cerut pământ şi apă de la aceste cetăţi, ceea ce însemna că le cere să se supună marelui regat persan. De data aceasta, atenienii nu au mai îndrăznit să-i arunce în fântână pe mesageri, ci i-au primit cu respect, chiar dacă nu au dat curs cererii lor. Însă câteva cetăţi din Tracia au răspuns acestei cereri în ideea că o atât de nesemnificativă manifestare a simpatiei faţă de noul rege al perşilor nu le angajează cu nimic.

Toate acestea se întâmplau departe de Roma şi asemenea cu unda slabă ce ajunge la un mal depărtat după ce, în apa unui lac s-a aruncat o piatră, fie ea şi de mărimea unei stânci, în Roma evenimentele ce zguduiau o lume au avut un ecou abia auzit. Oare nu se-ntindea puterea perşilor din orient până-n stepele sciţilor, din Tracia până-n Egipt şi India? Darius gândise întreaga lume ca pe un mare lac, în care el se putea juca aranjându-i ţările şi hotarele în aşa fel, încât în lume să domnească până la urmă pacea şi liniştea şi să se termine odată cu războaiele. Dacă de aceste gânduri spiritul meu era frământat, conflictele şi agitaţia Romei, continua ei expansiune, erau lucruri neînsemnate, ca orăcăitul de indignare al broaştelor în faţa apelor revărsate.

L-am întâlnit pe prietenul meu Xenodot la foarte scurt timp după ce el a ajuns în Roma, exact în acel moment când, după ce abia coborâse de pe corabie, se îndrepta spre piaţa unde se afla templul lui Mercur, pentru a aduce jertfe de mulţumire zeului pentru călătoria terminată cu bine. Renunţase la veşmintele persane şi era îmbrăcat conform gustului ionian din acea vreme. Părul lui răspândea un parfum ameţitor şi era încălţat cu sandale împodobite cu argint. Îşi răsese complet barba cârlionţată. Cu toate acestea, l-am recunoscut imediat după trăsăturile chipului şi după ochi. Când l-am oprit, m-a îmbrăţişat patetic şi a strigat:

— Norocul îmi binecuvântează călătoria. Turms din Efes! Dar eu tocmai voiam să pornesc în căutarea ta. Am nevoie de sfaturile tale în acest oraş străin, şi încă multe mai eu să-ţi spun când vom rămâne singuri.

Eram în general foarte ocupat, pentru că dansam destul de des pe arena circului, dădeam ocazional lecţii de limbă greacă unor băieţi din familiile înstărite, vindeam vite şi mă amuzam să le citesc fetelor din Suburbium liniile din palmă. Însă, când aveam ceva timp liber, îmi plăcea să hoinăresc în apropierea templului lui Mercur, fiindcă acolo puteam respira parfumul oraşelor străine de această lume romană, care nu făcea nimic altceva decât să se înmulţească. În plus, făceam şi afaceri profitabile, pentru că, ştiind să vorbesc multe limbi, îi conduceam pe străinii bogaţi prin oraş sau le făceam unele servicii. Aceste lucruri nu i le-am povestit lui Xenodot, lăsându-l să creadă că reîntâlnirea noastră a fost un miracol, la care şi zeii participaseră, bineînţeles.

L-am condus pe el şi pe servitorii lui, care au cărat lăzile de drum, până la hanul etrusc, atât pentru faptul că era cel mai bun han din Roma, cât şi pentru că era în interesul meu să păstrez bunele relaţii pe care le aveam cu stăpânul hanului. După care, i-am arătat lui Xenodot tot ceea ce era mai interesant de văzut în Roma, dar cum abia sosise din Cartagina, nu avea cum să fie impresionat de templele romane din lemn şi de statuetele din argilă pictată ale etruscilor. În schimb, a fost impresionat de constituţia romană, care ridicase un zid puternic împotriva întoarcerii autocraţiei şi proteja drepturile poporului. Şi a admirat ordinea şi disciplina din armata romană, despre care eu i-am povestit. Ceea ce l-a uimit încă şi mai mult, era faptul că oraşul nu plătea nici o recompensă soldaţilor; fiecare trebuia să-şi plătească singur până şi echipamentul militar, cu excepţia cailor din cavalerie, a căror întreţinere o asigura statul roman. Serviciul militar era considerat o datorie şi un privilegiu al fiecărui cetăţean roman, iar participarea la război era o probă a dragostei de patrie, nu un mijloc de a dobândi o parte din pradă. Prăzile de război erau vândute în beneficiul trezoreriei statului roman şi romanii se temeau atât de mult de întoarcerea autocraţiei, încât îi suspectau pe consulii care distribuiau o parte din pradă în beneficiul armatei că ar aspira să ajungă regi în Roma.

Cum nu voiam ca Xenodot să vadă camera mea sărăcăcioasă din Suburbium, i-am spus că trăiesc într-o casă modestă din afara Romei. El nu a vrut să discute anumite lucruri la hanul unde a tras, aşa că a doua zi am trecut împreună cu mulţimea de oameni şi de vite podul peste Tibru. Din amabilitate, Xenodot mi-a spus că mersul pe jos şi aerul proaspăt de la ţară sunt cele mai sănătoase lucruri, dar transpira puternic şi se cunoştea că nu-şi prea folosise picioarele la mers. Se împlinise la trup destul de mult şi curiozitatea lui arzătoare de altădată fusese înlocuită cu un spirit critic ascuţit şi lucid.

Mi-a povestit că are o funcţie înaltă în Susa – consilier pentru afacerile din occident, că reuşise să fie favorit al noului rege, Xerxes, mult înainte de moartea lui Darius. De aceea, la reorganizarea statului din cauza morţii suveranului, i-a fost încredinţată, în ciuda faptului că încă era tânăr, funcţia de observator al occidentului de dincolo de zona de influenţă a regelui regilor.

— În Cartagina, a spus el, există o Casă Persană, unde locuieşte ambasadorul nostru. De acolo am sosit, dar eu nu îi sunt subordonat, doar m-am sfătuit cu el, ca să vorbim aceeaşi limbă. Regele regilor şi Cartagina nu au opinii divergente şi este normal ca aşa să fie. Consiliul din Cartagina nu poate ignora faptul că, dacă regele Xerxes ar interzice corăbiilor cartaginezilor intrarea în porturile mării orientale, comerţul Cartaginei ar fi distrus. Însă, cu toate că aroganţii negustori ai Cartaginei au refuzat să trimită regelui regilor pământ şi apă, au încheiat cu perşii un acord încă şi mai important decât această recunoaştere formală a puterii Persiei. De aceea am pornit eu din Susa într-o atât de lungă şi de periculoasă călătorie.

În timp ce mergeam pe malul Tibrului, el mi-a povestit, fără să insiste prea mult, că în casa pe care o are la Susa este slujit de o sută de sclavi, dar că în locuinţa de vară din Persepolis, care este mult mai modestă, sunt de ajuns doar cincizeci de sclavi pentru întreţinerea grădinilor şi fântânilor. Şi mi-a mai spus că nici o femeie nu locuieşte în aceste case, fiindcă a vrut să evite plictiseala şi supărările cu care femeile otrăvesc viaţa unui bărbat. Iar regele regilor, Xerxes, ar fi afirmat, aşa mi-a spus Xenodot, că acest lucru îi sporeşte calităţile. De unde am înţeles în ce fel ajunsese Xenodot să se bucure de favorurile noului rege, chiar dacă el, fiind un bărbat educat, nu s-a lăudat cu acest lucru.

În ceea ce mă priveşte, eu nu voiam să par mai bogat decât eram. Aveam un izvor fermecător, umbrit de pomi pe care eu însumi îi plantasem. La marginea apei aşezasem paturi conviviale, iar împrejurul izvorului, terasa era decorată cu panglici sacre de lână. Era răcoare lângă izvor, iar Misme ne-a adus mâncărurile simple de ţară: pâine, brânză, legume fierte şi un porc înăbuşit în groapa de jar, pe care-l sacrificasem dimineaţă pentru Hecate. Am mâncat în vase grele de argilă etrusce, însă cupele, măiestrit decorate, din care ne-am băut vinul, erau din Atena. Nu am vrut să etalez cupe de argint, chiar dacă aveam şi aşa ceva.

Mersul pe jos i-a deschis lui Xenodot pofta de mâncare. A apreciat bucatele şi a mâncat cu poftă. Bătrânei sclave îi fusese degeaba teamă că mâncărurile preparate de ea atât de simplu nu vor fi pe placul oaspetelui meu. Dar Xenodot a chemat-o şi i-a mulţumit, spunându-i că rar a mâncat bucate mai gustoase. Când am văzut cât de frumos şi de cald i s-a adresat, reuşind să cucerească inima acelei femei simple şi să o facă fericită, am înţeles mai bine de ce se înălţase pe o poziţie atât de importantă în Persia şi am început să am un respect special pentru obiceiurile perşilor.

După ce a mulţumit pentru mâncare atât bătrânei sclave, cât şi lui Misme, s-a întors spre mine şi a spus:

— Nu gândi că vorbele mele sunt convenţionale, prietene Turms! O mâncare simplu preparată are un gust mai bun, iar vinul răcit în izvor a pus în valoare aromele pământului unde strugurii au crescut şi s-au copt. Aroma pământului şi pietrei, parfumul rozmarinului, au îmbălsămat carnea de porc, de aceea gustul ei a fost atât de delicios.

I-am explicat că este o mâncare etruscă, a cărei preparare am învăţat-o la Fiesole. Fără să-mi dau seama ce fac, am desenat pe pământ cu un băţ harta Etruriei, indicând toate oraşele mari şi i-am povestit despre bogăţiile etruscilor, despre puterea lor pe mare şi despre minereurile de fier din Vetulonia şi Populonia. Xenodot m-a ascultat cu atenţie şi m-a mai întrebat din când în când câte ceva, vremea a trecut şi Misme ne-a înlocuit cununile de violete de pe cap cu cununi de trandafiri.

Împrejurul nostru s-a împrăştiat parfumul puternic al rozelor de câmp. După ce s-a uitat cercetător în jur, Xenodot mi-a spus pe un ton serios:

— Noi suntem prieteni, Turms. Nu vreau nici să te cumpăr, nici să te corup. Însă vreau să ştiu clar dacă tu eşti cu grecii sau împotriva grecilor. După ce îmi vei spune, voi şti dacă trebuie să păstrez tăcerea sau dacă voi putea să-ţi vorbesc deschis. Şi aş avea multe de spus, dacă aş şti că pot avea încredere în tine.

Pe vremuri îmi găsisem adăpost în Efes, fusesem crescut şi educat de Heraclit, luptasem pentru Ionia trei ani într-un război îngrozitor. Apoi, urmându-l pe Dorieus, îmi vărsasem sângele, şi carnea mea fusese sfâşiată pentru Grecia. Dar când am privit sincer în inima mea, am înţeles că prea puţin mă mai interesează grecii şi obiceiurile lor. Nu, nu-i iubeam pe greci şi nu aveam de ce să le mulţumesc. Cu cât i-am cunoscut mai mult pe etrusci şi cu cât am călătorit mai mult în oraşele lor, cu atât mai mult m-am depărtat de greci. Însă, deşi mă depărtasem de tot ceea ce era grecesc în mine, nici roman nu eram. Eram doar un străin în această lume, atât de străin, încât nici nu ştiam unde m-am născut.

— În multe privinţe, i-am spus eu, grecii sunt demni de admiraţie. Dar inima mea s-a depărtat de ei, iar în această ţară grecii sunt nişte intruşi, care şi-au făcut loc cu forţa. Grecii şi spiritul grec nu se pot apropia de ceva fără a ruina, fără a perverti.

Chiar dacă nu înţelesesem multă vreme motivul real al extraordinar de violentei mele porniri împotriva grecilor şi a spiritului lor, din momentul când l-am conştientizat, mi-am otrăvit inima. Poate că originea se afla în umilinţele zilelor tinereţii mele din Efes. Poate că am fost legat prea mult timp de Dorieus şi prin el i-am iubit pe greci prea mult. Până şi Micon mă umilise. Poate că pe bună dreptate afirmau sciţii că doar ca sclavi şi ca servitori sunt buni grecii, nu ca oameni liberi.

Xenodot a scuturat din cap şi a spus:

— Eu sunt ionian, dar ca să-ţi spun drept, de casa din Persia îmi este dor, nu de cea din Ionia. Un persan îşi ţine cuvântul dat şi niciodată nu-şi va trăda prietenul, pe când pentru noi, grecii, este un obicei să înşelăm. Îi înşelăm chiar şi pe zei când rostim jurăminte ambigue. Este drept că nimic din ceea ce este negru în lume nu este absolut negru, după cum nici albul din lume nu este absolut alb. Însă, servind cauzei regelui din Persia, eu cred că servesc de asemenea mai bine interesului poporului meu. Noi am probat pe pielea noastră şi am văzut că grecii liberi sunt ei înşişi împotriva lor, ca fiarele sălbatice. Cu acelaşi popor, oraşe diferite se învrăjbesc şi se invidiază. Grecia, pământul străbun şi, în special Atena este leagănul neliniştii din toată lumea. Oraşele greceşti din Sicilia incomodează drumurile comerciale ale fenicienilor şi tirenienilor şi ameninţă ţara Eryxului. Nu ştiu dacă ai aflat că noul tiran al Siracuzei, Gelon, a cucerit Himera, l-a alungat de acolo pe Terillos şi a violat toate înţelegerile Himerei cu alte ţări. De acolo nu mai este decât un pas până la Messina şi Reggio. Şi de se va întâmpla aşa, cartaginezilor şi etruscilor strâmtoarea nu le va mai fi deschisă. Din fericire, Anaxilaos veghează, fiindcă ştie că-şi va pierde puterea de va fi de partea lui Gelon.

— Sunt noi toate aceste veşti pentru mine, i-am spus eu cu mult interes. Trăiesc în Roma ca-ntr-o apă tulbure.

Xenodot mi-a explicat:

— În Cartagina domneşte o neobişnuită nelinişte din cauza insolenţei grecilor din Sicilia. Siracuza şi Akragas s-au umflat prea mult şi au câştigat mai mult dacă nu s-au angajat într-un război devastator. De aceea tiranii acestor oraşe au încheiat alianţă. Sângerosul Gelon şi mâniosul Theron sunt tiranii ce guvernează acum împreună oraşele greceşti ale Siciliei. Anaxilaos a cerut ajutorul Cartaginei când a avut nevoie şi gajul loialităţii lui sunt soţia şi fiii lui. El are calităţi politice şi înţelege că strâmtoarea Messina trebuie să fie deschisă tuturor popoarelor, pentru ca schimburile comerciale să nu fie tulburate.

— Nu mă îndoiesc, am spus eu. Dar nici banii nu cred că-i dispreţuieşte; s-a îmbogăţit el bine de pe urma taxelor pe care le percepe pentru trecerea strâmtorii. De altfel, el se poartă ca un adevărat grec din moment ce s-a aliat cu duşmanul împotriva propriului popor.

Obrajii lui Xenodot s-au înroşit ca focul şi el a spus:

— Fără îndoială, şi perşii sunt duşmanii grecilor. Dar eu nu mi-am trădat niciodată poporul. Poate că adevărata Grecie, adevărata Ionie, este civilizaţia greacă, arta, poezia, înţelepciunea filosofică, elegantă. Cât despre politica grecilor, este boala care macină ficatul lumii. Persia preferă pacea dezordinii ce bântuie prin lume şi apreciază civilizaţia grecească. După ce grecii vor fi învinşi, spiritul grecesc va renaşte şi va influenţa o lume nouă şi paşnică.

Observând că această idee nu m-a entuziasmat, s-a apucat să deseneze pe pământ o hartă şi mi-a explicat:

— Regele regilor va cuceri Grecia pe pământ. De aceea Tracia va fi baza atacului din spate. Oraşele Thessaliei au trimis deja pământ şi apă regelui Xerxes. Flotele aliate ale Ioniei şi Feniciei vor însoţi o armată impresionantă, cum niciodată până acum nu s-a mai văzut, în scopul menţinerii comunicaţiei şi aprovizionării cu hrană. Peste Bosfor va fi construit un pod din corăbii la fel de solid cum este pământul. Pentru a evita furtunile, prin peninsula Traciei se vor săpa canale, aşa încât corăbiile nu vor mai trebui s-o ocolească. Toate aceste pregătiri durează nouă ani. Fiecare pas pe care armata Asiei îl va face după ce îşi va începe marşul spre Europa este deja calculat. Este drept că Atena face mare zgomot în toată lumea greacă şi-şi foloseşte tot câştigul de pe urma minelor de argint pentru construirea de noi trireme. Dar realitatea este că atenienii sunt disperaţi şi descurajaţi, chiar dacă încearcă să pară indiferenţi.

Cu un surâs misterios în colţul buzelor, Xenodot a spus:

— Chiar şi oracolul din Delfi este nesigur şi dă informaţii ambigue.

S-a uitat fix în ochii mei şi a continuat:

— Vatra strămoşească a Greciei este săracă. Nesfârşitele războaie între oraşele greceşti au sărăcit-o. În acest moment, emisari din Atena şi Sparta sunt în drum spre oraşele greceşti ale Siciliei şi Italiei pentru a le cere ajutorul, fiindcă în vara următoare este clipa hotărâtoare pentru destinul Greciei. Regele regilor voieşte mai întâi să fie restabilită ordinea în Sicilia, iar acest plan l-am întărit acum la Cartagina, fenicienii angajându-se să-l izgonească pe tiranul Siracuzei din Himera. Iar Consiliul Cartaginei va cere sprijinul Federaţiei Oraşelor Etrusce.

Şi-a lipit palmele şi a continuat:

— De aceea am venit eu la Roma, pentru a putea observa cu uşurinţă afacerile din oraşele etrusce. Eu nu pot şi nici nu trebuie să particip la discuţiile dintre cartaginezi şi etrusci. S-ar putea crede că a rezista la expansiunea grecilor este doar problema cartaginezilor şi a etruscilor. Prea puţin îi interesează pe etrusci că regele regilor plăteşte armata cartaginezilor. Dar este important pentru etrusci să cunoască momentul prielnic pentru a-i lovi pe grecii din occident. Pentru că zeiţa victoriei nu le va oferi etruscilor o ocazie mai favorabilă decât aceasta.

Am scos din apa izvorului amfora cu vin şi am umplut cupele. Vârful colinei era roşu de la soarele de amurg. Era un aer proaspăt de seară şi parfumul vinului şi al rozelor era mai puternic.

— Xenodot, i-am spus eu. Fii sincer! Nu pot crede că o atât de minuţioasă pregătire şi o astfel de armată este destinată doar pentru a-i învinge pe greci. Este ca şi cum te-ai apuca să omori o muscă cu barosul.

Cu un râs nervos a căutat să-mi desluşească expresia umbrită a ochilor.

— După ce grecii vor fi în mâna perşilor, a spus el, fără nici o îndoială că armata persană va ajunge în Italia. Dar regele nu îi va uita pe aliaţi. Tu ştii doar că el nu a cerut de la nimeni nimic mai mult decât un pumn de pământ şi un ulcior de apă. O singură piatră din zidul de apărare va fi de ajuns ca semn de recunoştinţă a puterii perşilor.

Era ciudat că eu, care susţinusem cu ardoare cauza Ioniei revoltate şi luptasem împotriva perşilor, preferam ca perşii să cucerească lumea. Dar hotărârea era coaptă în mine şi eu o alesesem cu ochii deschişi, sprijinit încă o dată pe raţiuni pământeşti de a lupta împotriva forţelor oarbe ale destinului.

— Am prieteni în oralele etrusce, i-am spus, şi aş putea călători ca să le vorbesc mai înainte ca reprezentanţii oraşelor etrusce să se întâlnească în Volsinii ca să fixeze ca semn al începutului unui alt an un cui de aramă în coloana de lemn a templului. Eu am început să-i admir pe etrusci şi să le respect zeii. Pentru siguranţa lor, pentru a rămâne în continuare stăpânii mării tireniene, ei trebuie să se alăture expediţiei de război a Cartaginei.

— Nu vei regreta hotărârea ce ai luat-o, Turms, a spus Xenodot. Şi nu mai avea nici o teamă! Regele nu are nimic împotriva ta pentru că ai incendiat pe vremuri templul zeiţei Cybele. Dimpotrivă, fapta ta se potriveşte de minune cu viziunea lui politică şi îi oferă pretextul unui război necruţător împotriva Atenei. Poţi să-ţi schimbi neliniştea în uitare.

Dar eu i-am răspuns morocănos:

— Crima ce am făptuit-o nu-i priveşte decât pe zei; este o afacere între mine şi zei. Eu nu am nevoie de iertarea nici unui muritor.

Înţelegându-mi vorbele ca pe o expresie a orgoliului, el a schimbat discuţia asupra altor lucruri şi mi-a povestit amuzat despre capriciile vântului, care l-au purtat până la Poseidonia, atunci când a plecat din Panormos, şi despre ciudaţii locuitori ai acelui oraş, care şi-au bătut joc de veşmintele lui persane. A izbucnit în râs, apoi mi-a spus:

— Cumae a rămas un oraş prudent, care a înţeles că este mai bine să fii prieten cu etruscii decât să le fii duşman. De asemenea, Poseidonia, atât din cauza aşezării, cât şi pentru motive negustoreşti, ar face o prostie dacă s-ar alătura Siracuzei. Singura întrebare rămâne asupra Romei, care a reuşit într-un atât de scurt timp să aibă o armată importantă, cu toate că până nu demult era un oraş neglijabil.

Am spus cu dispreţ:

— N-au romanii corăbii, ei se mulţumesc cu jafurile şi hoţiile ce le întreprind prin împrejurimi şi nici Senatul Romei n-are ochi să vadă prea departe de hotarele Romei.

Xenodot a clătinat din cap şi mi-a spus:

— Marile manevre politice sunt mult mai viclene decât crezi tu, Turms, şi grecii mai parşivi. S-ar putea chiar alia cu romanii împotriva etruscilor. Iar după cum am înţeles, etruscii nu se prea omoară după războaie. Dar pentru siguranţa oraşelor lor, nu mă îndoiesc că îi vor ajuta pe cartaginezi.

I-am spus cu aroganţă:

— Nu-ţi face tu griji, Xenodot, romanii mai au încă douăzeci de ani de învăţat cum se cucereşte un oraş, iar Veii, Caere şi Tarquinia sunt oraşe prea puternice, pentru a se încumeta Roma să le atace. Dar este drept că se bucură de orice izbândă a grecilor şi de faptul că au reuşit să distrugă parţial comerţul etruscilor. Însă în inima lor, romanii îi dispreţuiesc pe greci şi-i numesc popor de palavragii şi cântăreţi din fluier. Dar ai dreptate când afirmi că etruscii nu se prea dau în vânt după războaie. Cei mai mulţi etrusci preferă să-şi vadă de lucrul lor în linişte, să se veselească în serbări închinate zeilor, să-şi desfete ochii privind dansurile şi întrecerile sacre, decât să plece în războaie.

— Tu ai înţeles bine care este poziţia mea şi vei proceda aşa după cum crezi tu că este mai bine, a spus Xenodot, Dacă ai nevoie de aur persan, îl vei avea. La sfârşit tu vei fi recompensat regeşte, fiindcă, pentru fiecare corabie etruscă, pentru fiecare soldat etrusc, care se vor alătura Cartaginei pentru a cuceri Himera, ţi se va da răsplata în aur, oricât de mare va fi să fie acea cantitate de aur.

— Dar eu nu am nevoie de aurul perşilor, i-am răspuns. Eu am cum să fac faţă nevoilor zilnice. Şi cred că mai înţelept ar fi ca aurul persan să nu circule în aceste locuri, fiindcă etruscii sunt suspicioşi şi susceptibili. Cred că este cel mai bine dacă ei înşişi vor fi convinşi că viitorul oraşelor lor marine depinde de reuşita acestei expediţii de război.

Dar Xenodot a scuturat din cap a neîncredere şi a spus:

— Vezi, Turms, tu nu trebuie să te superi dacă afirm că nu te pricepi la dedesubturile afacerilor politice. S-ar putea spune că eşti chiar naiv. Pentru a duce un război a fost întotdeauna nevoie de mult aur, şi în continuare lucrurile nu s-au schimbat cu nimic în această privinţă. Bineînţeles, în ceea ce te priveşte, tu poţi face cum doreşti. Poate că favorurile de care te vei bucura din partea regelui vor cântări mai mult decât aurul.

— Dar eu nu aspir la nici un fel de favoare din partea regelui Persiei, i-am răspuns cu încăpăţânare. Printre altele, eu nici nu gândesc la fel ca tine. Eu cred că nu aurul decide buna reuşită a unui război, ci mai mult disciplina şi buna formă a armatei. Oamenii slabi şi înfometaţi îi vor învinge întotdeauna pe oamenii graşi şi sătui.

Xenodot a izbucnit în râs şi a spus:

— Este o certitudine că trupul meu s-a mai împlinit şi că transpir peste măsură de mult când merg pe jos, însă am convingerea că am devenit mai înţelept dacă am preferat să mă învelesc în straturi de grăsime decât să alerg ca nebunul prin pădurile sicanilor. Dar eu pot oricând să fiu protejat împotriva soldaţilor leşinaţi de foame ai grecilor. Cine foloseşte spada cu propriile mâini este un nebun. Înţeleptul îi trimite pe alţii la luptă şi priveşte desfăşurarea bătăliei dintr-un loc sigur şi agreabil.

Observaţiile lui cinice mi-au întărit dorinţa de a-i însoţi pe etrusci la Himera şi de a lupta eu însumi alături de ei, chiar dacă simţeam o repulsie doar gândindu-mă la sânge. Mi-am spus că trebuie să o fac, pentru a-mi întări convingerea că, într-adevăr, nu mai vreau să particip la nici un fel de război. Dar nu i-am spus nici un cuvânt lui Xenodot despre această hotărâre, fiindcă eu însumi o găseam ridicolă.

Cu zâmbetul pe buze, Xenodot şi-a scos colierul de aur de la gât şi l-a atârnat de gâtul meu.

— Acceptă-l, mi-a cerut el. Este doar pentru a-ţi aminti de mine şi de prietenia noastră. Toate piesele componente ale acestui colier sunt de aceeaşi mărime şi nu au nici un marcaj persan. Tu le vei putea vinde separat, dacă vei avea nevoie.

Colierul atârna de gâtul meu ca un lanţ, dar nu i l-am putut refuza, pentru că nu am vrut să-l jignesc. Ceva din mine îmi spunea că mă vârâsem singur într-o afacere care nu mă privea, dar şi aşa, de multă vreme, viaţa nu mai avea nici un sens pentru mine şi tânjeam după ceva deosebit care să-i dea culoare.

S-a făcut apoi întuneric şi stelele s-au aprins pe bolta cerului. Misme ne-a adus blănuri de oaie cu care ne-a învelit spatele şi genunchii, iar bătrânii sclavi au aprins vase cu cărbuni în apropierea picioarelor noastre. Am rămas şi am vegheat până noaptea târziu şi eu i-am povestit lui Xenodot despre Arsinoe. Mi s-a făcut dor când i-am povestit şi nu mi-am amintit decât despre clipele fericite pe care le-am trăit alături de ea. Dar pentru Xenodot, femeile nu însemnau nimic. Doar din amabilitate a spus că Arsinoe este cea mai interesantă femeie pe care a cunoscut-o.

Xenodot a rămas la Roma, iar eu am pornit-o spre Tarquinia ca să-l întâlnesc pe Lars Arnth Velthuru. Cu toate că era foarte tânăr, a înţeles importanţa momentului, care oferea etruscilor ocazia de a-şi consolida puterea asupra mării şi de a opri expansiunea grecilor. A spus:

— În oraşele din interiorul Etruriei locuiesc mulţi tineri ambiţioşi şi nemulţumiţi de politica bătrânilor. Sunt de asemenea destui păstori şi ţărani temerari, care nu ar ezita să înfrunte moartea, fiindcă prada dintr-un război poate fi mai mare decât bogăţia pe care ar câştiga-o într-o viaţă slujind altora. Este puţin probabil că marile insule ne vor da vreo corabie, dar familiile fierului Vetuloniei şi Populoniei vor înţelege care le este interesul, iar din Tarquinia, nu mă îndoiesc că vom avea cel puţin zece corăbii.

Lars Arnth m-a prezentat tatălui său, Aruns Velthuru, care respecta într-o atât de mare măsură tradiţia vechilor etrusci, încât nu admisese să i se dea titlul de lucumon, din moment ce nu era un adevărat lucumon. De aceea Tarquinia era guvernată de un Consiliu. Un bărbat atât de venerabil ca el nu mai întâlnisem încă până atunci. În ciuda originii lui atât de înalte, m-a primit cu multă prietenie şi respect. Cu ajutorul unei hărţi, i-am explicat proiectul expediţiei militare a regelui Persiei, repetând spusele lui Xenodot şi i-am spus că o ocazie mai favorabilă de a scăpa de greci, niciodată nu se va mai ivi.

A ascultat cu o deosebită atenţie, după care a rostit:

— Eu nu cred că este în intenţia zeilor ca-ntr-o zi un om sau un popor să stăpânească întreaga lume. Există un echilibru în lumea aceasta. Înflorirea sau prăbuşirea unui popor este doar fructul rivalităţii. La fel de important este oricare popor, iar suferinţa oamenilor este aceeaşi, fie că ei sunt etrusci sau greci, că au sânge amestecat sau pielea neagră. Fiecare popor şi fiecare oraş are o perioadă de creştere şi o perioadă de declin. Ascensiunea şi declinul sunt ciclice. Fiecărui popor şi fiecărui oraş i-au fost dintru început măsurate creşterea, înflorirea şi declinul. Nu sunt oraşele Etruriei mai bune şi mai importante decât oraşele greceşti, chiar dacă noi, etruscii, cunoaştem mai multe lucruri despre zei decât alte popoare. Uneori, zeii acceptă unui om să trăiască zece ani mai mult decât cei care i-au fost daţi sau unui popor o sută de ani în plus, dar cu mai mult decât atât, nimeni nu-şi poate prelungi existenţa.

Vorbele lui înţelepte m-au impresionat, dar Lars Arnth era nerăbdător şi i-a spus tatălui său:

— Tată, tu eşti bătrân şi nu înţelegi timpurile noii generaţii. Influenţa grecilor pe pământ şi pe mare este o chestiune de viaţă şi de moarte pentru naţiunea etruscă. Nici un popor nu poate trăi în pace şi nu-şi poate echilibra comerţul din pricina grecilor. Etruscii şi cartaginezii au zei diferiţi şi obiceiuri diferite, chiar şi culoarea pielii este diferită, dar cu cartaginezii se poate discuta şi încheia înţelegeri. Pe când din partea grecilor nu te poţi aştepta la altceva în afară de patimă, nelinişte, cupiditate, provocări şi războaie. Dacă cei din Cartagina au hotărât să-l alunge pe tiranul Siracuzei din Himera, noi trebuie să-i susţinem din toate puterile.

Tatăl lui a suspinat şi i-a spus:

— Tu eşti încă foarte tânăr, Arnth, fiul meu! Cine ridică spada, de spadă moare. Noi, etruscii, nu mai oferim sacrificii umane zeilor.

Degetele fine ale lui Lars Arnth s-au crispat şi el şi-a ridicat semeţ capul în faţa tatălui său, pe buzele căruia înflorise zâmbetul frumos şi trist al bătrânilor etrusci. Şi Aruns Velthuru a rostit:

— Este o chestiune politică, deci trebuie hotărâtă de Consiliu. Dacă tu simţi că este atât de importantă, te poţi duce în septembrie în locul meu la întrunirea federaţiei etrusce din Volsinii. De ce m-aş amesteca eu în ceea ce nu pot împiedica să se întâmple?

În felul acesta, Lars Aruns l-a desemnat regent în Tarquinia pe fiul său. Mormântul îi era deja decorat de pictorul Aruns şi el nu mai voia să ceară de la zei cei zece ani ce i-ar fi putut obţine, fiindcă ştia că acei ultimi zece ani sunt mai mult sursă de nelinişti şi supărări decât de plăceri. În felul acesta, conversaţia noastră a avut un rezultat neaşteptat. Apoi Lars Aruns s-a ridicat, a pus mâinile uşor pe umerii mei şi a spus:

— Sunt fericit că te-am cunoscut, o, Turms! să-ţi aduci aminte de mine când îţi vei regăsi regatul!

Am rămas deconcertat, fiindcă aceleaşi vorbe le folosise Lars Alsir în mesajul trimis prin Arsinoe, atunci când am părăsit Himera. Până la urmă, mi-am spus că nu pot fi aceste vorbe decât o veche formă de salut, deci o dovadă a unei deosebite prietenii. Abia mai târziu aveam să înţeleg că Lars Aruns Velthuru mă cunoştea şi ştia că sunt heraldul zeilor. De aceea a preferat să renunţe la putere, decât să se amestece într-o afacere care i se părea detestabilă.

Nici nu a mai fost nevoie ca eu să apăr cauza lui Xenodot, fiindcă Lars Arnth s-a ocupat mai departe de acest lucru, ca şi cum ar fi fost cauza lui. A făcut deci călătoria în Volsinii, dar nu mai înainte de a trimite în toate oraşele etrusce învecinate prieteni care să pregătească terenul. În ceea ce mă priveşte, m-am hotărât să nu mă duc în oraşul sacru şi să aştept în Tarquinia hotărârea ligii oraşelor etrusce.

Perioada sărbătorilor sacre era alcătuită din douăsprezece zile făgăduite zeilor, şapte zile dedicate problemelor interne ale etruscilor şi trei zile pentru politica externă a Etruriei. Decizia Consiliului a fost că fiecare oraş va hotărî el însuşi dacă vrea sau nu vrea să participe la expediţia de război a Cartaginei. Amândoi lucumonii sacri ai Etruriei, cel din Volterra şi cel din Volsinii, au anunţat că pentru acest război, ei nu autorizează nici trimiterea de voluntari din oraşele lor. Dar Volsinii şi Volterra erau oraşe din interiorul ţării, aşa că decizia oraşelor de coastă avea cea mai mare greutate. După încheierea discuţiilor, emisarii din Cartagina i-au întrebat pe suveranii din fiecare oraş care le este hotărârea. Oraşul Veii a promis două mii de oameni cu echipament greu de război, Tarquinia – cavaleria sa şi douăzeci şi cinci de corăbii de război, Vetulonia şi Populonia – câte zece corăbii fiecare, şi, în sfârşit, fiecare din oraşele interioare – câte cinci sute de oameni cu echipament de război. Toate aceste promisiuni indicau că expediţia de război împotriva grecilor din Sicilia urma să fie cea mai importantă expediţie maritimă a etruscilor, cum nu se mai întâmplase de câteva generaţii, ultima fiind aceea când flota tireniană distrusese în apropiere de Sardinia corăbiile foceenilor.

Revenind la Roma, i-am adus la cunoştinţă lui Xenodot despre vestea cea bună. În ciuda vechilor lor principii, etruscii urmau să sprijine Cartagina. Lars Arnth îmi dăduse lista secretă cu ajutoarele promise de fiecare oraş. După ce a citit-o, Xenodot a spus că aşteptările lui au fost depăşite.

— Şi toate astea mi le-ai dăruit! a exclamat bucuros Xenodot. Dar ce-am să fac atunci cu capetele de taur din aur pe care cu atâta greutate le-am transportat la Roma?

Venise din Susa cu capete de taur din aur, prelucrate în maniera vechilor statuete din Creta. Un astfel de cap de taur cântarea un talant de aur şi era folosit în Cartagina ca monedă de schimb. Le ascunsese undeva lângă gura de vărsare a Tibrului, fiindcă voise să evite orice bănuială a Senatului din Roma, dacă ar fi intrat în oraş cu o astfel de avere impresionantă. Râzând, eu i-am spus să ducă înapoi în Susa bogăţiile. Am adăugat mândru că acest război este un război al etruscilor, că nimeni nu i-a cumpărat pe etrusci, nici nu i-a constrâns. Dar Xenodot mi-a spus că dacă se va întoarce la Susa cu capetele de taur din aur, va fi suspectat că informaţiile lui nu sunt adevărate.

— În acest moment, când mi-am împlinit misiunea, imensa bogăţie ce am cărat-o până aici a devenit o povară pentru mine, a început să se văicărească Xenodot. Însuşi transportul acestui aur este un mare risc, fiindcă oricând pot fi jefuit şi omorât. Nu mi-aş fi putut imagina că totul se va rezolva atât de uşor. În orice caz, nu mi s-a mai întâmplat încă să vreau să scap de aur şi să n-am cum.

Înţelegând că nu va trage nici un folos din întoarcerea cu acest aur la Susa, i-am sugerat să cumpere fier din Populonia, din care să fie prelucrate arme, care să fie trimise în Sicilia, de unde, oameni care se pricep să se descurce cu perceptorii de vamă să le ducă sicanilor. Este drept că Hiuls încă era copil. În timpul anilor ce trecuseră de când îl lăsasem în grija sicanilor nu auzisem nimic despre el, însă fierul ar fi întărit poziţia lui între sicani. Nu mă îndoiam eu că fiul lui Dorieus nu ştia ce să facă cu fierul. De altfel, sicanii ar fi putut foarte bine să le arate cartaginezilor drumurile sau să-i imobilizeze pe greci atacând Akragasul. I-am mai sugerat să trimită câteva capete de taur lui Lars Arnth în Tarquinia, fiindcă acest tânăr înţelept ar fi putut construi noi corăbii pentru flota etruscă.

Astfel am hotărât împreună, şi cum el a insistat, am acceptat ca dar din partea lui, un cap de taur, cântărind un talant de aur. Apoi şi-a trimis oamenii, şi ei au adus aurul de unde era ascuns, apoi l-am îngropat împreună în apropiere de casa mea. Chiar dacă eu aş fi murit, Xenodot cunoştea locul unde era ascuns aurul. După ce am băut o noapte întreagă împreună cu el în sănătatea etruscilor şi perşilor, ne-am despărţit ca cei mai buni prieteni. A doua zi, Xenodot şi-a început drumul spre Cartagina, de unde a plecat pe vreme de furtună spre Efes, iar de acolo spre Susa. A trebuit să navigheze înconjurând Sicilia prin Cartagina, fiindcă, între timp, tiranul Siracuzei, Gelon, cucerise Messina şi pusese acolo tiran pe un oarecare Kadmos, care păzea strâmtoarea cu o impresionantă armată, iar Anaxilaos nu mai era decât tiran în Reggio.

Consiliul Cartaginei îl desemnase comandant al armatei pe Hamilcar, care era învestit cu putere de autocrat pentru toată durata războiului. Hamilcar era fiul unui celebru navigator, Hanno, cel care condusese misiunea de cercetare a teritoriilor marine de dincolo de coloanele lui Herakles, spre sud, până într-un loc unde marea se rostogoleşte într-un abis de foc. Hamilcar era un bărbat foarte ambiţios şi în tot timpul iernii a recrutat trupe începând din pădurile coloniilor cartagineze până-n Iberia, astfel că multe rase de oameni cu pielea diferit colorată s-au întâlnit în armata sa. Fiecare naţie avea obiceiurile proprii de luptă şi arme specifice. În plus, tot amestecul acela de limbi diferite şi de obiceiuri diferite, mai ales în ceea ce priveşte hrana, a creat în armata lui Hamilcar o nemaipomenită dezordine.

Grecii aveau o dotare uniformă în privinţa armelor şi echipamentului. Ei erau antrenaţi să lupte pe teren deschis deplasându-se într-un singur front, iar hopliţii purtau cuirase şi scuturi metalice. Printre altele, cât a durat acea iarnă, Gelon şi Theron au fost la întrecere în ceea ce priveşte construirea de noi trireme. În acea primăvară numai în portul Siracuzei făceau manevre aproape o sută de corăbii. Dar regele regilor a fost vigilent şi, din oraşele greceşti ale Siciliei şi Italiei nu a navigat nici o corabie spre leagănul grecilor, mai cu seamă că Atena şi Sparta erau din nou împreună.

Despre comerţul în declin al oraşelor porturi din Etruria am mai vorbit, dar cea mai proastă surpriză a fost aceea că Senatul roman a luat pe neaşteptate hotărârea să rupă pacea cu oraşul Veii şi, urmare a acestei hotărâri, armata romană a făcut o incursiune sângeroasă în teritoriul oraşului Veii. Mesagerii Romei au afirmat că incursiunea a fost motivată de violarea hotarelor de către etruscii din Veii, dar era doar un pretext. În fiecare primăvară, de ani şi ani existau certuri între păstorii de la hotare, dar acest lucru nu avea nicidecum urmări violente. Atacul Romei împotriva oraşului Veii era o ameninţare pentru Caere şi Tarquinia, de aceea în expediţia din Sicilia nu a mai fost trimisă o armată puternică. Era evident că grecii găsiseră un mijloc de a împinge Roma să se războiască cu etruscii. Romanii le întinseseră mâna grecilor pentru a imobiliza armata din Veii.

Cu toate acestea, etruscii s-au ţinut de cuvânt şi au pornit spre coastele Siciliei pentru a se întâlni cu cartaginezii. Flota noastră avea patruzeci de corăbii de război, două trireme şi câteva corăbii cu provizii, la bordul cărora erau două mii de oameni, cea mai mare parte dintre ei fiind cu echipament greu de război. Dar cavalerie nu aveam. Lars Arnth nu a mai însoţit expediţia de război, fiindcă Tarquinia avea nevoie de cavalerie pentru apărare, în cazul invaziei romane.

Era aproape de sfârşitul verii când am ajuns noi în apropiere de coasta Siciliei. Corăbiile cartagineze cu care ne-am întâlnit ne-au condus cu multă abilitate până ne-am apropiat de ţărmul Himerei, aşa că nu am avut parte de nici un atac prin surprindere din partea grecilor. Hamilcar pusese stăpânire pe port şi pe gura fluviului, după ce, scutindu-i de plictiseală pe mercenarii săi indisciplinaţi, străbătuse într-un marş epuizant drumul de la Eryx la Himera, trecând munţii prin pădurile sicanilor.

Făcându-mi loc printre soldaţi, lăsându-i pe şefii etrusci să se întreţină cu Hamilcar, m-am îndreptat spre marginea pădurii unde aşteptau sicanii. Inima dădea să-mi sară din piept, atât am fost de emoţionat când le-am revăzut chipurile şi braţele pictate cu benzi roşii, albe şi negre. Sicanii au fost foarte miraţi când le-am vorbit în limba lor şi m-au condus până la stânca lor sacră. Acolo erau adunaţi şefii diferitelor triburi, care aveau feţele acoperite cu măşti de lemn. Printre ei am văzut un băiat robust, care purta scutul meu, şi l-am recunoscut imediat, în ciuda măştii ce o avea pe faţă. M-am repezit spre el şi l-am luat în braţe.

Hiuls încă nu împlinise treisprezece ani şi tinereţea îl făcea să fie neîncrezător. S-a desprins imediat din braţele mele, iar şeful tribului a început să mă ameninţe fiindcă am îndrăznit să îl ating pe Ercle al lor. Dar când şi-a dat seama cine sunt, Hiuls şi-a scos masca, le-a spus sicanilor să-mi ofere carne şi grăsime şi mi-a mulţumit pentru armele pe care sicanii deja le primiseră.

— Hamilcar din Cartagina este un mare conducător de război, mi-a explicat el. Alături de el luptă însuşi zeul Baal şi încă mulţi alţi zei. Iar noi, sicanii, ne-am părăsit pentru prima dată pădurile pentru a sprijini ca o armată organizată lupta cartaginezilor împotriva grecilor. Dar noi îi venerăm pe zeii noştri şi nu suntem legaţi de zeii cartaginezilor sau ai elimilor.

— Tu eşti Ercle, i-am spus eu. Tu trebuie să decizi pentru poporul tău. Orice ar fi să se întâmple, gândeşte-te doar la binele poporului tău! Eu nu-ţi pot da nici un sfat, fiindcă tu eşti regele, nu eu.

Când a văzut că nu încerc să-l sfătuiesc şi nu cer nici o răsplată pentru armele ce i le-am trimis, Hiuls s-a mai înmuiat şi s-a aşezat cu picioarele încrucişate sub scutul său. După aceea a spus sicanilor să treacă în grupuri de câte zece şi să arate cum folosesc armele şi s-a bucurat că fiecare foloseşte cum trebuie suliţa.

Inima mea s-a încălzit din nou când i-am revăzut pe sicani. Am băut împreună cu căpeteniile triburilor de sicani o gură din licoarea lor sacră şi am mai văzut o dată prin trunchiurile transparente ale arborilor până departe, şi am mai privit dincolo de pietre în interiorul pământului. În acea noapte am dormit pe aşternutul lor tare, dar trupul meu, obişnuit cu confortul, a refuzat frigul pe care în alte vremuri nu-l simţeam, de aceea am preferat în continuare să-mi petrec nopţile pe puntea corabiei.

Mai întâi trebuia cucerit oraşul Himera. Urma să luptăm cu grecii, fie în afara oraşului, pe un câmp preferat de armata reunită a cartaginezilor şi etruscilor, fie să aşteptăm în Himera atacul lor, dar acest lucru încă nu se hotărâse. Neliniştitor era faptul că navele cartagineze, desfăşurate la intrarea în strâmtoare, nu văzuseră încă urmă de corabie din Siracuza. Triremele greceşti parcă dispăruseră de pe suprafaţa mării şi Hamilcar se temea de o tentativă menită să împiedice legătura cu spatele armatei. După cum spunea Hamilcar, o astfel de manevră ar fi fost mai periculoasă decât bătălia împotriva armatei terestre a grecilor.

Reputaţia soldaţilor etrusci îi inspira lui Hamilcar destul de mare respect, de aceea a hotărât ca noi să ocupăm centrul primei linii. În schimb ne-a reproşat că nu ne-am respectat promisiunea şi am venit atât de puţini, şi, la drept vorbind, el avea dreptate să-şi manifeste nemulţumirea, fiindcă în loc să-şi întărească poziţia armatei sale, mai mult a tulburat-o. Dar ceea ce era deja făcut, nu mai putea fi schimbat. Am rămas înmărmuriţi şi contrariaţi când am văzut cortul de purpură al lui Hamilcar şi am aflat că în interior era dotat cu tot luxul cu care fusese obişnuit în Cartagina, printre care un pat din fildeş, statui de zei, vase de aur şi de argint, precum şi o mulţime impresionantă de sclavi, care mişunau în jurul lui. Cartaginezii se preocupaseră mai mult de confortul lor decât de fortificarea poziţiei armatei.

Jurându-se pe Baal şi pe încă alţi câţiva zei, Hamilcar urla că negrii şi libienii nu sunt obişnuiţi să sape găuri în pământ şi că mai degrabă oamenii săi sapă pentru zeii Cartaginei când au burta plină şi sunt odihniţi, nu în timp de război.

Dar eu nu am putut răbda să-l aud afirmând asemenea nerozii şi i-am explicat că romanii sapă şanţuri când se instalează pe un câmp, pentru a-şi consolida poziţia. Hamilcar a dat sec replica:

— Eu conduc războiul în manieră cartagineză. Cred că sunt în stare să-mi înţeleg mai bine oamenii decât îi poţi înţelege tu, străinule!

Când am discutat cu mercenarii lui brutali şi războinici, am constatat că erau plictisiţi, fiindcă nu aveau cu ce să-şi ocupe timpul. Aşteptau să ia oraşul cu asalt. Ardeau de dorinţa de a jefui şi erau dispuşi să-şi rişte viaţa pentru a-şi câştiga dreptul de a fura şi viola pe săturate. Până la urmă, am înţeles că Hamilcar avea un motiv politic care-l împiedica să se hotărască dacă bătălia să se poarte în Himera sau în afara Himerei.

Cartaginezii au dat apoi un banchet în cinstea noastră. Acolo am aflat ce îl determina pe Hamilcar să ezite. Eram toţi aşezaţi în cortul lui Hamilcar, când, deodată, perdeaua de purpură din fundul cortului s-a dat la o parte şi a apărut Kydippe. Ţinea în braţe doi copii mici şi în urma ei păşeau ceilalţi doi băieţi, care aveau ochii foarte serioşi şi se ţineau de poalele veşmântului ei.

Ca femeie matură, Kydippe era mai frumoasă decât fecioara pe care, odinioară, o cunoscusem. O pudră fină de aur era răspândită în părul ei aranjat ca al Afroditei iar gâtul, braţele şi gleznele îi erau încărcate de bijuterii încrustate cu pietre preţioase. Pe buze avea acelaşi surâs atrăgător şi, cu toate că născuse patru copii, talia, pusă în valoare de o robă feniciană foarte strânsă, era îngustă. Când am văzut-o am scos toţi un ţipat de mirare şi am ridicat cupele cu vin în cinstea ei.

Uimirea noastră l-a amuzat pe Hamilcar. Zâmbind, el ne-a explicat:

— Ostatica noastră, Kydippe, soţia tiranului Anaxilaos, s-a îmbarcat la Cartagina împreună cu noi. Din cauză că este incapabil să fie tiranul unui oraş, Terillos a rămas la Cartagina. Ar fi bine dacă Himera va trece în mâinile lui Anaxilaos până ce unul dintre băieţi va avea vârsta care să-i permită să guverneze oraşul.

În timp ce vorbea, admiraţia ce o avea faţă de Kydippe i se trăda în fiecare trăsătură a feţei. Şi cum ar fi fost posibil să nu fie impresionat de farmecul acestei femei ambiţioase şi impunătoare, care încă de pe când era copilă ştia cum să întoarcă pe degete un bărbat pentru a obţine tot ceea ce voia? Cu o voce veselă ea ne-a invitat să ne vedem în continuare de băutură şi, fără nici o grabă, a trecut de la un pat convivial la altul adresându-i-se pe nume fiecărui comandant cartaginez.

Într-un sfârşit, aşezându-se pe marginea patului meu, i s-a adresat comandantului etruscilor astfel:

— Eu nu vorbesc prea bine limba voastră, o războinici fără de asemănare! M-am născut şi am copilărit în Himera. De aceea sunt îngrozită la gândul că acest oraş ar putea fi distrus şi bogăţiile lui transformate în cenuşă. Am suferit şi aşa destule ofense din partea soldaţilor din Siracuza. Dacă voi îi veţi alunga pe greci, nici un locuitor al Himerei nu va opune vreo rezistenţă, aşa că n-are rost să fie distrus oraşul.

Hamilcar a confirmat vorbele ei şi a mai spus:

— Anaxilaos din Reggio a cerut ajutorul nostru. Ca garanţie a loialităţii lui faţă de Cartagina, şi-a lăsat ostatici soţia şi fiii. El s-a angajat să apere cauza noastră şi propria lui cauză luptând până la ultimul om de va fi nevoie.

Îndreptându-mi poziţia pe perna pe care stăteam, am spus:

— Soarta locuitorilor Himerei este demnă de milă, dar legile războiului fac abstracţie de astfel de sentimente. Comandantul care se aşază de bunăvoie între doi duşmani este un nebun. Dacă vom lupta pe teren deschis împotriva grecilor, garnizoana din Himera va ataca ariergarda noastră exact în momentul oportun.

Întorcându-se spre mine, Kydippe şi-a pus uimită mâna albă pe gură când m-a recunoscut.

— O, Turms, a rostit ea. De câtă bucurie îmi este plină inima că te pot revedea! Să bem împreună o cupă cu vin pentru neaşteptata noastră întâlnire!

Şi apăsând marginea cupei sale de vin de buzele mele mi-a dat să sorb vin. În timp ce eu înghiţeam băutura tare, ea a explicat celor din jur:

— Nu trebuie să vă simţiţi ofensaţi, dar acest bărbat frumos a fost prima mea iubire. Eram încă o fetişcană zăpăcită şi o dată chiar l-am sărutat. Întâlnindu-l acum, mi-am adus aminte de acele zile, când inima-mi vibra gândindu-mă la el, de aceea vreau să beau împreună cu el o cupă de vin.

Când am dat să răspund, mi-a pus copiii în braţe şi ei mi-au sărutat obrajii, iar ea mi-a atins gâtul într-un aşa fel, încât tot trupul mi-a fost scuturat de un fior de dorinţă.

Se pare că atenţia deosebită pe care mi-o arăta Kydippe nu i-a prea plăcut lui Hamilcar. Chipul i s-a întunecat şi el şi-a muşcat buzele.

— În faţa porţilor Himerei va fi pusă o mare grămadă de buşteni şi de crengi, a spus el. De va fi nevoie, i se va da foc. În felul acesta garnizoana grecească din Himera va fi imobilizată. Dispoziţiile pe care le-am dat acoperă toate eventualele schimbări ce se pot întâmpla în timpul bătăliei şi nu mă îndoiesc că zeii Cartaginei ne sunt favorabili. Puterea de a hotărî îmi aparţine şi sper că nimeni nu mai are ceva de obiectat asupra hotărârii mele.

Era clar că Hamilcar era prea plin de sine pentru a lua în seamă vorbele altuia, aşa că nu m-am mai ostenit să spun ceva şi am contemplat-o în continuare pe Kydippe, care, într-adevăr, era o femeie nespus de frumoasă.

Mângâindu-mi uşor părul, ea a suspinat şi a spus:

— O, Turms! Dac-ai şti că în mine încă mai trăieşte acea atingere de atunci a buzelor tale. Buzele şi mâna ce mi-a mângâiat atunci trupul. Chiar dacă voiam să par indiferentă, eu te-am dorit. La vârsta mea, mamă a patru copii, încă nu am putut uita acea clipă. Şi în acelaşi an, o dată, într-o noapte cu lună plină, tu ai apărut în patul meu, dar nu a fost decât un vis şi m-am deşteptat din el tremurând.

Când a văzut că o ţineam de mână pe Kydippe, Hamilcar s-a ridicat de pe locul lui de onoare şi a spus cu o voce enervată că Kydippe a vorbit deja prea mult, atât ca femeie, cât şi ca ostatică. Şi a rugat-o să se retragă, iar ea s-a retras urmată de eunucii care o protejau. Dar eu am înţeles că nu fusese decât o tactică a lui Kydippe de a-l face gelos, pentru a se convinge de puterea pe care o are asupra lui Hamilcar. Când a plecat cu copiii, le-a aruncat tuturor o privire triumfătoare.

Mă frământau presimţiri sinistre şi viaţa în tabăra de război a lui Hamilcar nu îmi plăcea câtuşi de puţin. Comandanţii etrusci îşi instruiau toată ziua oamenii pentru lupta în rânduri strânse şi pentru lupta corp la corp. Mercenarii cartaginezilor se strângeau în jurul nostru, râdeau zgomotos şi făceau tot felul de glume proaste pe socoteala antrenamentului. Dar comandanţii lor nu-i lăsau prea mult timp liberi şi încercau să rivalizeze cu etruscii în privinţa instrucţiei. Am văzut soldaţi libieni, care îşi uneau scuturile pentru a forma un zid metalic şi alţi soldaţi, ale căror piepturi erau strânse cu benzi de fier, nituite unele de altele pentru a împiedica ruperea liniei de front.

Apoi, într-una din zile, cercetaşii lui Hamilcar au sosit în galop pe caii lor, care făceau spume la gură, şi au urlat că grecii sunt la o zi de marş de locul unde ne aflam şi că numărul lor este neaşteptat de impresionant, că scuturile şi armurile lor strălucesc înspăimântător în lumina soarelui şi de pe coline se văd asemenea valurilor mării. Aceste ştiri au provocat panică în tabăra cartagineză şi mulţi au alergat spre ţărm şi au vrut să urce pe corăbii pentru a se întoarce acasă. Atunci au murit mulţi oameni înecaţi sau sugrumaţi de ceilalţi, până ce Hamilcar a restabilit ordinea, urlând şi distribuind în dreapta şi-n stânga lovituri puternice de cravaşă.

Apoi au apărut sicanii care au dat informaţii mai precise despre numărul armatei reunite a Siracuzei şi a oraşului Akragas decât cercetaşii călăreţi ai lui Hamilcar, fiindcă sicanii puteau alerga mai repede decât ei străbătând pădurile, de aceea, neobservaţi, s-au apropiat foarte mult de greci. Nu erau, după spusele sicanilor, chiar atât de mulţi greci. Ei au apreciat că armata lui Hamilcar este de trei ori mai numeroasă decât armata grecilor. Şi Hamilcar a poruncit să fie aduse jertfe, şi, lângă fiecare statuie de zeu, care fuseseră aşezate în diferite locuri ale taberei cartagineze, au fost înălţate ruguri şi au fost sacrificaţi berbeci. Iar Hamilcar s-a plimbat dintr-un loc în altul unde se jertfea şi le-a urat oamenilor să fie viteji.

Faptul că nu erau atât de numeroşi, l-au compensat grecii printr-o strategie bine chibzuită. Au oprit la jumătate zi de marş de Himera pentru a recunoaşte tabăra noastră şi au trimis mesaje garnizoanei greceşti din Himera cu ajutorul porumbeilor voiajori din Egipt. Iar Hamilcar a crezut că ei ezită în faţa trupei de atari proporţii a cartaginezilor şi etruscilor. Dar am înţeles de ce s-au oprit, când am văzut impresionanta flotă reunită din Siracuza şi Akragas cu două sute de trireme, care a sosit o dată cu bruma de dimineaţă şi s-a răspândit de-a lungul întregului ţărm al mării. Dinspre vest şi dinspre Panormos veniseră corăbiile, nu dinspre strâmtoarea Messina, unde se afla jumătate din flota lui Hamilcar. De aceea, mai întâi nu ne-a venit să credem, gândind că sunt corăbii cartagineze. Abia când s-au apropiat mai mult am înţeles că sunt trireme greceşti.

Şi, după ce corăbiile de război ale grecilor au barat accesul în largul mării, forţele terestre şi-au reluat marşul şi s-au apropiat de Himera. Fără nici o ezitare, Hamilcar a poruncit să fie transmis, pe apă şi pe uscat, mesajul că navele ce păzeau strâmtoarea să ajungă cât mai repede la Himera, dar numai doi sicani au reuşit să treacă de trupele greceşti fără a fi omorâţi. Ajungând ei, nu se ştie cum, la strâmtoarea Messina, niciunul dintre comandanţii corăbiilor ce erau acolo nu au crezut că ei sunt mesageri ai lui Hamilcar şi şi-au spus că mesajul primit este, fără îndoială, o viclenie grecească. Abia când pescarii de pe coastă au confirmat că, într-adevăr, grecii dăduseră ocol Siciliei, s-au supus ordinelor lui Hamilcar. Dar deja era prea târziu.

În ziua următoare, armata grecească s-a aşezat în formaţie de atac în faţa Himerei, cu una dintre aripi în apropiere de ţărmul mării şi cu cealaltă lângă pădure. Împotriva obiceiurilor greceşti, şi-au aşezat cavaleria în centru pentru a încerca să străpungă frontul lui Hamilcar şi să stabilească contactul cu Himera în timpul luptei. În pădure, lugubrele tobe ale sicanilor au început să bată. Tabăra noastră a fost transformată în câmp de luptă şi toată armata cartagineză a fost aliniată conform ordinelor lui Hamilcar.

După ce a văzut amplasamentul cavaleriei greceşti, Hamilcar a schimbat planul iniţial şi i-a pus în centru pe iberi, care aveau cel mai greu echipament de război şi pe libienii care erau legaţi unii de alţii prin armuri; până atunci fuseseră plasaţi pe cele două aripi ale armatei. Lipsa de încredere faţă de etrusci ne-a enervat oarecum şi noi a trebuit să mergem în spatele acelor barbari legaţi unul de altul, care ne împiedicau să mai ajungem la corăbiile noastre în caz de nevoie. Dar scrâşnetul interminabil al zbârnâitoarelor cartagineze şi sunetul dogit al trompetelor ne-au asurzit şi nu ne-am mai gândit la nimic. Iar grecii nu au aşteptat să începem atacul.

Încă de la primele mişcări ale bătăliei, Hamilcar a dat ordin să fie aprins marele rug de buşteni din faţa porţilor Himerei. Totul a mers destul de repede şi ne-am trezit descoperiţi în faţa cavaleriei greceşti, care a rupt frontul nostru. Mai mult de jumătate dintre etrusci au fost omorâţi, iar mulţi au fost răniţi, fiindcă altceva nu am putut face decât să alergăm spre margini pentru a ne da la o parte din faţa cavaleriei greceşti, ca după aceea să ne regrupăm din nou după ce ei au trecut. Iar cavaleria a deschis drumul hopliţilor. Apoi, un oarecare timp, lupta a fost echilibrată pentru ambele părţi şi etruscii au început să-şi etaleze măiestria lovind cu forţă. Dar duritatea atacului ne împingea din ce în ce mai mult în spate şi cei care am supravieţuit, nu din cauza forţei noastre am supravieţuit; înclin să cred că a fost un miracol.

În spatele nostru, zidurile Himerei erau învăluite de un fum negru şi de la distanţă, tot oraşul părea incendiat. După ce au rupt rândurile noastre, supravieţuitorii cavaleriei greceşti au gonit spre oraş, iar infanteria grea a elenilor s-a năpustit asupra flancurilor cartagineze, despărţind în două armata lui Hamilcar. Din acest moment, tot planul lui Hamilcar a fost destrămat şi atacul scurt al sicanilor nu a destabilizat prea mult aripa dinspre pădure a armatei elene. Sicanii au atacat ca un fulger, apoi s-au retras în mare goană în pădure.

Dar nu a mai fost posibil să am o idee clară despre ceea ce se întâmpla, cert este că lupta a durat până noaptea târziu. In ceea ce mă priveşte, împreună cu etruscii supravieţuitori am fost împins până spre aripa dreaptă înspre liziera pădurii şi acolo am mai putut respira un oarecare timp, în vreme ce trupele proaspete din Eryx treceau la contraatac în apropiere de noi. Urmând un obicei care-i era drag, în mijlocul haosului general, Hamilcar a trimis un mesager care ne-a anunţat să ne retragem din luptă. Aşa că, tremurând de oboseală, plini de sânge din cap până-n picioare, târându-ne spadele şi scuturile, am ajuns în spatele trupei să ne mai tragem sufletul.

Hamilcar urmărea bătălia de pe un scaun înalt pe care sclavii i-l aşezaseră pe o colină. Cu ochii scânteietori, a ridicat mâna în semn de salut când noi am ajuns în spatele armatei şi în semn de mulţumire pentru vitejia noastră a pus sclavii să arunce lanţuri de aur lângă picioarele noastre. Dar eram prea amărâţi şi ne plângeam morţii şi niciunul dintre noi nu s-a aplecat să-şi culeagă lanţul, prea mare ne era suferinţa. Graţie atacului trupelor de rezervă, refăcându-şi flancul drept până la jumătatea câmpului de luptă, Hamilcar a reuşit să realinieze armata cartagineză, dar grecii, care ajunseseră deja până la zidurile oraşului, au înlăturat din faţa porţii buştenii care ardeau şi au intrat în Himera. Restul cavaleriei lor a întreprins apoi un atac surprinzător în rândul armatei cartagineze aruncând cu crengi aprinse în soldaţi, pe care le luau de lângă poarta cetăţii.

După ce ne-am astâmpărat setea, ne-am legat rănile şi am furat de mâncare de la negustorii ambulanţi ce apăruseră pe câmpul de luptă, ne-am târât până la corăbiile noastre în speranţa de a mai găsi supravieţuitori etrusci. Fraţii îşi strigau fraţii, prietenii îşi strigau prietenii, căpitanul îşi striga timonierul, dar nimeni nu mai era viu pe corăbii şi toţi cei care mai eram nu am fi putut asigura manevrele a două corăbii, iar triremele greceşti supravegheau în continuare ca nici o navă cartagineză sau etruscă să nu poată ajunge în larg. După bătălia de la Himera nu se putea spune că pierderile atât de mari pe care le suferisem sporiseră reputaţia de războinici a etruscilor.

Când s-a înserat, prin fum şi haos, am văzut cum grecii i-au împins până aproape de mare pe soldaţii cartaginezi din aripa stângă. Iar grecii garnizoanei din Himera, care apărau poarta oraşului, au căzut în spatele aripii drepte a trupelor lui Hamilcar, care încă nu fusese zdrobită. În timpul acesta, pe câmpul de luptă începuseră jafurile şi barbarii aliaţi ai lui Hamilcar îşi plăteau datoriile faţă de comandanţii lor cartaginezi şi-i măcelăreau. Era semnul cert al înfrângerii. Alţii, mai puţin răzbunători, alergau spre mal în speranţa de a se urca pe o corabie cu care să poată fugi. Etruscii mei au preferat să rămână aproape de mal noaptea, în speranţa că poate vor fugi cu o corabie protejaţi de întuneric. Eu le-am propus să îi conduc la un adăpost sigur în pădurile sicanilor, dar ca oameni ai mării ce erau, se simţeau mai în siguranţă acolo la ţărmul mării. Aşa că i-am lăsat acolo şi am plecat spre pădurea sicanilor. Cred că zeii m-au protejat fiindcă nu am fost omorât, deşi am trecut indiferent, fără să mă gândesc la nimic pe lângă greci şi barbari care se sfâşiau între ei din cauza prăzilor şi despuiau cadavrele celor morţi pentru a-şi însuşi obiectele de valoare şi monedele ascunse în veşminte.

Acceptându-şi înfrângerea, Hamilcar şi-a acoperit capul şi a coborât de pe colină. Mercenarii săi greci i-au deschis drum până la cortul său. Acolo el a sfărâmat statuia zeului Baal şi a aruncat bucăţile în focul sacrificial, pentru că zeul cartaginezilor să nu ajungă în mâinile duşmanilor. Cu ochi de nebun, cu gura plină de spume, ca şi cum ar fi înghiţit otravă, Hamilcar a urlat gărzilor să-i aducă pe Kydippe şi pe fiii ei pentru a-i omorî. Dar mercenarii, în cea mai mare parte din Reggio, erau preocupaţi cu furtul de la cadavrele celor căzuţi. Târşâindu-şi paşii, câţiva s-au dus la cortul grec unde era Kydippe, dar nu a fost nevoie să o aducă cu forţa, fiindcă ea a venit de bunăvoie, şi, aruncându-se asupra lui Hamilcar, i-a tăiat beregata cu cuţitul ce-l strângea în mână, apoi i-a împins trupul în foc. După care, garda lui Hamilcar s-a adunat în jurul lui Kydippe şi a copiilor ei, formând un zid, apoi au pornit să se predea tiranului Gelon. Aceasta era imaginea adevărată a politicii Himerei şi a spiritului de decizie al acestui oraş.

Cât despre Ercle, în ciuda vârstei lui fragede, el nu a fost câtuşi de puţin lipsit de sensul realităţii. Văzând că centrul armatei lui Hamilcar este distrus şi că aripa stângă se împrăştie, depăşindu-şi tatăl în privinţa înţelepciunii, cu o ramură verde în mână, s-a predat tiranului Theron din Akragas şi şi-a aliniat armata de sicani în spatele elimilor, care îi urmau pe cei din Akragas. În zilele care au urmat, sicanii i-au masacrat pe cartaginezii care fugeau şi au furat tot ceea ce-au putut de la ei, iar tiranul Theron a fost atât de mulţumit de ajutorul primit, încât i-a dăruit lui Hiuls un scut de aur, un lanţ bineînţeles tot din aur şi un vultur din aur, emblema oraşului Akragas. A acceptat scutul şi lanţul de aur, dar vulturul l-a restituit, fiindcă nu a voit să-i lege pe sicani de Theron.

Fără nici o îndoială, aşa după cum eu însumi i-am spus lui Hiuls, un bun comandant trebuie să se gândească întotdeauna la binele poporului său făcând abstracţie de legile onestităţii şi onoarei, care au valoare doar în raporturile dintre oamenii obişnuiţi. În actele făptuite de Hiuls am recunoscut umbra lui Dorieus, care îndată după ce obţinuse coroana câinelui din Segest, l-a abandonat pe Dionysios şi pe oamenii lui.

Când am văzut ce se întâmplase, nu am mai vrut să-mi găsesc adăpost la sicani şi m-am întors pe ţărmul mării pentru a-i regăsi pe etrusci şi a-i însoţi, oricare va fi fost să le fie soarta. Eram hotărâţi să nu ne predăm, fiindcă soarta de sclavi nu îi era nimănui pe plac. În puterea nopţii am dezlegat şi am împins în apă două dintre corăbiile cele mai rapide şi, fără să ţinem seama de rang, ne-am aşezat la vâsle şi am început să ne îndepărtăm de ţărm.

Răcnetele tiranului Gelon, turbat de furie când a înţeles că două corăbii au reuşit să fugă, le-am auzit în pofida valurilor şi zgomotului vâslelor. Şi noi ne-am sfătuit şi am hotărât:

— În această noapte, viaţa etruscilor nu are un preţ prea mare şi zeii şi-au întors privirea de la marea tirenienilor. Să răzbunăm moartea compatrioţilor noştri şi să răsturnăm o triremă grecească, pentru a dovedi că marea aparţine pentru eternitate etruscilor!

Hotărârea ce o luasem ne-a întărit şi ne-a salvat, fiindcă triremele din Siracuza nu se aşteptau la atacul nostru, ci doar se pregăteau să scufunde corăbiile noastre dacă vom fi avut intenţia să ne avântăm în largul mării. În timp ce ne semnalizau cu torţele să ne oprim, noi am pornit cu toată viteza şi, aproape simultan, cele două nave ale noastre şi-au înfipt pintenii percutori în flancul unei trireme greceşti. Puternica corabie s-a înclinat şi a început să ia apă, oamenii de pe punte, în panică au început să strige că trirema s-a izbit de stânci, iar noi ne-am îndepărtat în mare viteză, protejaţi de întunericul nopţii.

Toată noaptea am vâslit din toate puterile iar dimineaţa, au apărut nori de furtună şi vântul ne-a împins corăbiile până la ţărmurile italiene. Am fost nevoiţi să oprim în Cumae pentru a repara corăbiile şi pentru a ne aproviziona cu hrană şi cu apă. Aici, tiranul Demadotos ne-a primit foarte bine, făcând risipă de vorbe şi gesturi prefăcute de prietenie, însă, după ce a auzit despre zdrobitoarea înfrângere a Cartaginei în bătălia de la Himera, a spus:

— Legal, prin testament, eu sunt urmaşul lui Tarquinius, ultimul rege etrusc din Roma, dar încă nici acum nu am primit despăgubiri pentru moştenirea pierdută. Niciodată eu nu am avut intenţii rele împotriva etruscilor, dar trebuie să mă gândesc la responsabilităţile pe care le am faţă de oraşul meu şi faţă de familia mea. De aceea voi păstra aceste două corăbii în gaj până ce drepturile ce mi se cuvin ca moştenitor al lui Tarquinius îmi vor fi onorate de către Etruria.

Şi, în timp ce noi eram la Cumae, trataţi mai mult ca nişte prizonieri decât ca nişte oaspeţi, din Poseidonia au sosit veşti neliniştitoare. Populaţia Poseidoniei jefuise tarabele şi magaziile cu mărfuri ale cartaginezilor şi etruscilor din oraş, însă în loc să-i pedepsească pe cei vinovaţi, tiranul oraşului îi închisese pe toţi cartaginezii şi etruscii sub pretextul că vrea să-i protejeze de mânia poporului.

Însă veşti încă şi mai alarmante au venit de dincolo de mare, purtate pe aripile zeiţei victoriei, cum că atenienii au scufundat flota perşilor într-o bătălie navală nemaipomenită în apropiere de Atena, la Salamina. Regele regilor însuşi fusese nevoit să se retragă în fugă pe pământ, de teamă ca nu cumva grecii să distrugă podul din nave de peste Bosfor ca să-i împiedice retragerea. Este drept, puternica armată persană incendiase Atena şi răsturnase statuile zeilor greci, dar aceeaşi armată a suferit pierderi grele la Termopile şi iarna care o aştepta nu era câtuşi de puţin uşoară, fiindcă grecii îi împiedicau accesul spre Asia. Şi nu era de sperat că în primăvara următoare armata persană, slăbită de foame şi de frig, ar mai fi putut învinge forţele terestre ale grecilor conduse de spartani, când doar trei sute de lacedemonieni fuseseră de-ajuns să-i imobilizeze la Termopile, în timp ce atenienii îşi transportau populaţia la adăpost, în insule.

Chiar dacă cunoşteam obiceiul grecilor de a-şi înfrumuseţa poveştile despre victoriile lor, nu puteam nega adevărul, fiindcă veştile despre victoriile lor veneau de pretutindeni. Încercam în van să mă consolez şi-mi spuneam că sângele etrusc nu fusese risipit degeaba. În lumina noilor evenimente, expediţia etruscilor în Himera era lipsită de sens.

Aflând despre nenorocirea ce ni se întâmplase, Lars Arnth Velthuru i-a trimis un mesaj tiranului Demadotos, în care îl ameninţa că, dacă nu va da drumul celor două corăbii de război şi oamenilor de pe ele să plece din Cumae, îi va alunga pe toţi negustorii din Cumae care se află în Etruria şi le va confisca toate mărfurile. În acelaşi timp, de la tiranul Gelon al Siracuzei a primit un mesaj în care era atenţionat că dacă va da drumul celor două corăbii etrusce să plece din Cumae, acest gest va fi considerat drept ostilitate faţă de afacerile interne ale Siciliei.

Suspinând şi gemând, tiranul Demadotos şi-a prins capul între mâini şi a început să se jelească:

— Oare ce vânturi rele v-au împins corăbiile în portul meu? Inima mea slabă nu mai poate suporta astfel de necazuri.

Iar noi i-am răspuns că doar prietenia tradiţională dintre Cumae şi oraşele etrusce ne-a împins să oprim la el ca să-l întrebăm de sănătate.

— Nu mă îndoiesc, a răspuns el, însă tiranul Gelon al Siracuzei este un bărbat puternic şi rău. Dacă se supără, s-a zis cu mine şi cu comerţul oraşului Cumae.

S-a gândit el ce s-a gândit şi apoi a spus:

— Dar noi avem un oracol celebru, Hierofila, şi tradiţia spune că este mai vechi decât oraşul însuşi. Zeii vorbesc prin gura oracolului şi mă îndoiesc că Gelon ar îndrăzni să-i comenteze hotărârile.

Dar nu a vrut să meargă la grota sibilei, fiindcă, a pretins el, drumul până acolo este foarte obositor şi aburul neplăcut care pluteşte în peşteră îl ameţeşte şi-i provoacă dureri de cap. Aşa că el a încredinţat această misiune sfetnicului lui, iar trei dintre noi, aleşi prin tragere la sorţi, l-am însoţit.

— Du-i din partea mea aceste daruri, i-a spus el sfetnicului şi i-a întins darurile pe care să i le ducă sibilei. Dar spune-i să-şi facă profeţiile mai clar şi să nu-mi încurce mie mintea cu ghicitori greu de rezolvat.

Peştera sibilei se afla în spatele unei trecători înalte dintre munţi şi drumul ce ducea acolo fusese bătătorit bine de călătorii ce-l străbătuseră de sute de ani. Templul era modest, patinat de ploi şi de vânturi, dar sfetnicul lui Demadotos ne-a povestit că în subteranele templului sunt ascunse imense bogăţii, chiar dacă văzând chipurile prăpădite ale preoţilor, nu îţi prea vine să crezi c-ar fi adevărat. Preoţii aveau fruntea acoperită cu o bandă de lână, iar pe umeri o mantie albă din lână aspră.

Aburii sulfuroşi ai grotei ne sufocau. Ochii ne usturau şi toţi am tuşit în timp ce am străbătut coridorul până ce am ajuns la Hierofila, care era aşezată pe un piedestal. Era o căldură îngrozitoare din cauza focului sacru, pe care ea îl întreţinea tot timpul. Îi căzuse de mult tot părul de pe cap, dar din vanitate purta o calotă rotundă. O fată tânără, cu o faţă nemaipomenit de albă şi părul zbârlit îi slujea şi în ochii ei eu am recunoscut privirea speriată a Pythiei din Delfi. Am presupus că Hierofila o instruia pentru a o succeda. Ochii oracolului erau ca două pietre cenuşii, ca şi cum Hierofila ar fi fost complet oarbă.

Când am intrat noi, tânăra fată a început să alerge în toate sensurile şi să sară în faţa noastră. Apoi a izbucnit într-un râs sălbatic, a scos nişte ţipete ascuţite, ca o nebună şi a încetat abia când Hierofila, cu o voce metalică, i-a poruncit să se liniştească, şi noi am tresărit, fiindcă nu ne-am aşteptat ca un astfel de glas puternic să vină de pe buzele unei femei atât de bătrâne. Apoi emisarul lui Demadotos s-a înclinat în faţa ei şi i-a explicat de ce venisem.

Dar vocea autoritară a Hierofilei l-a întrerupt, şi el, plin de respect, nu a mai suflat un cuvânt.

— Termin-o cu pălăvrăgeala! a spus ea. Ştiu eu prea bine de ce-aţi venit la mine. Eu ştiu cine sunt ei şi sosirea le-a fost anunţată la Cumae de corbii ce au zburat deasupra munţilor spre mare, de unde aceşti oameni au venit. Eu nu permit ca spiritele morţilor cu limbile umflate şi ochii ieşiţi din orbite, care-i urmăresc pas cu pas pe aceşti bărbaţi să intre în grota mea. Vedeţi-vă de drumul vostru şi luaţi-vă morţii cu voi!

Respiraţia ei a devenit mai accelerată şi ea a făcut un gest de interdicţie. Ne-am sfătuit şi cei doi etrusci care mă însoţeau au ieşit din grotă invocând spiritele morţilor căzuţi în bătălia de la Himera.

Sibila şi-a regăsit calmul şi a spus:

— Acum este mai bine şi avem spaţiu liber ca să putem respira. Dar de unde vine această lumină care se rostogoleşte peste mine? De unde sunt tunetele ce le aud în urechi, din moment ce nu este furtună?

Atunci, fata care se retrăsese în fundul grotei, s-a apropiat, a atins mâinile Hierofilei, după care a venit şi mi-a pus pe cap o cunună din frunze uscate de dafin. Râsul Hierofilei s-a auzit ca un gâlgâit. M-a fixat cu ochii ei morţi şi mi-a spus:

— O, tu, favorit al zeilor, eu văd strălucirea albastră a lunii pe tâmplele tale şi lumina soarelui pe fata ta. Aş fi vrut să-ţi pun eu însămi pe cap o cunună de salcie sau de mirt, dar trebuie să te mulţumeşti cu cununa de dafin, fiindcă alta nu am.

Sfetnicul lui Demadotos a crezut că ea delirează şi s-a apucat să-i explice Hierofilei care este întrebarea la care aşteptam să ne răspundă. Şi Hierofila l-a întrerupt pentru încă o dată.

— Oare ce importanţă au două corăbii când o mie de corăbii acoperă fundul mării la Cumae? Să-i lase Demadotos pe aceşti oameni să-şi vadă de drumul lor şi să le restituie corăbiile! Nu corăbiile hotărăsc soarta războaielor, ci însemnele de pe scuturi.

Vocea ei se auzea ca şi cum ar fi sunat dintr-o trâmbiţă de metal.

— Demadotos nu are nevoie de corăbii, ci doar de însemnele de pe ele. Zeul a vorbit!

Sfetnicul lui Demadotos a însemnat vorbele oracolului pe o tăbliţă de ceară, apoi, apucându-mă de braţ, a vrut să ne retragem din grotă, dar tânăra fata s-a repezit la el şi cu o mişcare abilă i-a zgâriat faţa cu unghiile ei ascuţite. Apoi a sărit şi m-a îmbrăţişat. Nu era ea prea curată, dar puternicul miros de dafin şi de ierburi ce-l împrăştiau în jur veşmintele şi pielea ei era plăcut. Am spus că mai rămân un moment, fiindcă era evident că asta se aştepta de la mine, iar sfetnicul lui Demadotos a plecat strângând în dinţi un colţ al mantiei sale. Apoi Hierofila a coborât de pe piedestal şi a deschis o uşiţă de lemn din perete şi tot aburul otrăvitor s-a retras. Prin deschidere se putea vedea cerul albastru şi marea.

S-a apropiat de mine, şi-a trecut mâna prin părul meu şi mi-a atins buzele, urmărindu-le conturul cu degetele. Şi mi-a spus emoţionată:

— Fiu al tatălui tău, eu te recunosc! De ce nu-ţi săruţi mama?

M-am aplecat, am atins pământul, apoi mi-am sărutat mâna, ca să arăt că recunosc drept mamă Pământul. Şi m-am simţit mai mare, şi am simţit lumina din inima mea. Fata tânără s-a apropiat, mi-a atins genunchii şi umerii şi s-a lipit de mine. Din mine se revărsa forţa, subsorile îmi transpirau intens şi sudoarea se prelingea pe şoldurile mele. Dar Hierofila a lovit-o cu pumnul peste urechi şi fata s-a depărtat.

— Tu îţi recunoşti mama. Oare de ce nu-l saluţi şi pe tatăl tău?

Dezorientat, am scuturat din cap şi am spus:

— Dar eu niciodată nu am ştiut cine este tatăl meu şi nici unde m-am născut.

Hierofila vorbea, dar nu era glasul ei. Zeul vorbea:

— O, fiul meu! Tu te vei recunoaşte în ziua când vei pune mâna pe bolta mormântului tatălui tău. Văd lacul tău, văd muntele tău, îţi văd oraşul. Caută şi vei găsi! Ciocăneşte şi ţi se va deschide! Când vei trece dincolo de porţile pecetluite, aminteşte-ţi de mine!

— Priveşte în spatele tău! mi-a poruncit Hierofila.

Am privit dar nu am văzut nimic deşi în grotă pătrundea lumina ce venea de afară prin deschizătura din perete.

Aparent mirată, Hierofila a pus mâna pe fruntea mea şi m-a încurajat:

— Mai priveşte! Oare nu o vezi pe zeiţă? Mai impunătoare şi mai frumoasă decât toţi muritorii, ea te priveşte şi întinde braţele spre tine. Coroana zidită cu iederă îi împodobeşte fruntea. Ea este atât zeiţa lunii, cât şi a fântânii. Ea este zeiţa spumei mării, cerbului, chiparosului şi mirtului.

Am privit dar nu am văzut-o pe zeiţă. În locul unde ea ar fi trebuit să fie, era o formă curbată ca o proră de corabie, înfăşurată într-un veşmânt alb, cu chipul învelit cu benzi albe. Tăcută, încremenită, uşor înclinată înspre înainte, ca şi cum ar fi aşteptat ceva sau ar fi atras atenţia spre ceva.

Retrăgându-şi mâna de pe fruntea mea, Hierofila m-a întrebat tremurând:

— Ce-ai văzut?

— El este încremenit. Chipul îi este acoperit cu benzi de pânză şi indică nordul.

În acel moment, când am rostit aceste vorbe, am simţit un tunet în urechi, ochii mi-au fost orbiţi de o lumină imposibil de suportat şi am căzut inconştient pe pământ. Când mi-am revenit, am avut impresia că plutesc în atmosferă, deasupra pământului, iar ecoul tunetului ce-l auzisem se stingea progresiv în urechi. Abia când am deschis ochii am înţeles că mă prăbuşisem peste pardoseala de piatră a peşterii. Îngenunchiată lângă mine, Hierofila îmi fricţiona mâinile, iar fata îmi tampona fruntea cu un ştergar înmuiat în vin.

Cu vocea ei adevărată şi tremurătoare de femeie bătrână, mi-a spus:

— Prevestirile au fost anunţate şi tu ai fost recunoscut. Dar nu-ţi mai lega inima de pământ! Caută doar să te cunoşti pe tine, o, tu, nemuritorule!

Am mâncat pâine şi am băut vin împreună cu ea. Mi-a povestit viziunile ei.

Când am ieşit din grota sibilei, o rază de lumină a căzut peste o piatră de lângă picioarele mele. Era o piatră opalescentă de formă ovală şi, în timp ce o puneam alături de celelalte, în punga ce o purtam legată de gât, am înţeles, în sfârşit, că fiecare piatră ce am ridicat-o de pe pământ a marcat sfârşitul unei perioade din viaţa mea şi începutul alteia. M-am depărtat de grotă şi i-am regăsit pe ceilalţi, apoi ne-am întors împreună în oraş. Demadatos a interpretat oracolul în felul lui. A desprins scuturile cu însemnele Etruriei de la prora corăbiilor şi le-a pus în peşteră unde-şi ţinea comorile, apoi ne-a permis să plecăm din Cumae. Dar pe noi nu ne-a neliniştit faptul ca pe corabia noastră nu mai era nici un însemn.

Am încredinţat gărzilor din portul Tarquinia corăbiile noastre. Când am coborât pe pământ, oamenii nici nu au vrut să ne salute, au preferat să se întoarcă cu spatele la noi sau să-şi acopere faţa. Străzile deveneau pustii în faţa noastră. Atât de mare era tristeţea pe care am adus-o noi pe pământul etrusc. De aceea, fără să ne fi spus o vorbă, ne-am despărţit unii de alţii în portul Tarquinia, iar cei care erau din Populonia şi Vetulonia au plătit navelor comerciale ca să poată ajunge în oraşele lor. Cei care erau din alte oraşe din interiorul ţării şi-au acoperit capul şi au plecat pe drumurile care duceau spre casa lor. Viaţa acestor bărbaţi urma să fie cufundată în tăcere.

I-am însoţit pe cei zece supravieţuitori ai Tarquiniei până la zidurile oraşului. Lars Arnth ne-a ieşit în întâmpinare. Era neliniştit, dar nu ne-a spus nici o vorbă de reproş. Doar a ascultat povestirea noastră şi l-a răsplătit pe fiecare. În timp ce ceilalţi se retrăgeau, el m-a rugat să mai rămân şi mi-a spus:

— Chiar şi cel mai curajos bărbat nu are nimic de câştigat dacă luptă împotriva destinului, pe care nici zeii nu-l pot influenţa. Mă refer la zeii al căror nume şi număr îl cunoaştem, cărora noi, oamenii, le aducem jertfe. Zei cu chipul acoperit, pe care nu-i putem cunoaşte, sunt deasupra a tot ceea ce există şi nu există, poate că şi deasupra destinului.

L-am rugat:

— Învinuieşte-mă! Loveşte-mă! Poate doar aşa mă voi simţi mai bine.

Cu un surâs trist, Lars Arnth mi-a spus:

— Dar nu este vina ta, Turms! Tu nu eşti decât mesagerul. Însă eu sunt într-o poziţie dificilă. Şefii celor patru sute de familii ale noastre au păreri diferite, iar aceia care întreţin legături de prietenie cu grecii ne împroaşcă cu reproşuri amare pentru că, fără să fi fost nevoie, ni i-am ridicat împotriva noastră. Bunurile pe care le cumpăram de la ei au devenit foarte scumpe, iar vasele de ceramică din Attica, pe care etruscii le apreciază atât de mult şi care împodobesc mormintele suveranilor, nu mai pot fi găsite decât la preţuri neobişnuit de mari. Oare cine-ar fi putut să creadă că grecii îi vor învinge pe perşi? Dar eu cred că expediţia noastră de război în Sicilia nu este decât un pretext pentru ei. Intenţia lor este să ne distrugă comerţul.

Şi-a pus o mână pe umărul meu şi a continuat:

— Sunt mulţi etrusci care admiră civilizaţia greacă, unii au împrumutat chiar modul zeflemitor şi spiritul îndoielnic al grecilor. Doar oraşele din interiorul Etruriei au rămas sacre. Oraşele porturi sunt deja corupte şi decăzute. Nu întârzia în Tarquinia, Turms! S-ar putea să fii lapidat pentru că te-ai amestecat în treburile etruscilor, tu, un străin.

Mi-am deschis veşmântul, i-am arătat rănile care abia se închiseseră, i-am arătat mâinile mele jupuite şi i-am spus cu amărăciune:

— Dar eu mi-am riscat viaţa pentru etrusci. Nu sunt eu de vină că am avut norocul să mă întorc viu.

Nu i-a venit bine lui Lars Arnth când i-am spus aceste vorbe şi mi-a evitat privirea. A spus:

— O, Turms! Pentru mine, tu nu eşti un străin. Eu ştiu bine acest lucru şi te-am recunoscut, la fel după cum şi tatăl meu te-a recunoscut. Dar, din motive politice, trebuie să evit tulburările. Şi nu vreau ca un oarecare om din mulţime, care nu înţelege, să te omoare cu pietre.

Şi, asigurându-mă de prietenia lui, m-a alungat din oraş. A trecut încă multă vreme până ce faptele grecilor au schimbat opinia oamenilor din Tarquinia care aveau prieteni greci. Negustorii din Tarquinia şi nobilii s-au întristat şi au înţeles că vremurile se schimbaseră.

Mulţi dintre negustorii etrusci spuneau scârbiţi:

— Ca şi cum mâini nevăzute ne-ar strânge de gât. Comerţul nostru este sugrumat. Preţurile mărfurilor din alte ţări cresc de la o zi la alta, dar preţul mărfurilor noastre scade. Înainte vreme, cu cât mai mult un bărbat mergea cu corabia să-şi vândă mărfurile în alte ţări, cu atât se îmbogăţea mai mult. Oare cum de este posibil că acum toate se întâmplă exact pe dos? Cu cât ne străduim mai mult, cu atât mai mult pierdem.

M-a alungat din oraş Lars Arnth asigurându-mă în acelaşi timp de prietenia lui. Dar acest bărbat bogat nu observase cât de sărac eram. Trecuse multă vreme de când vândusem lanţul de aur pe care mi-l dăruise Xenodot, iar ceea ce obţinusem pe el se cheltuise deja, fiindcă la Cumae, noi, cei care supravieţuisem, împărţeam totul frăţeşte. Aşa că am fost nevoit să-mi vând nenorocita de spadă cu tăişul spart şi scutul deformat în Tarquinia, şi, în timp ce vântul rece al iernii cobora munţii, am pornit-o pe jos, prin oraşul Caere, spre Roma. Eram atât de slăbit şi aveam febră, de aceea nu am fost în stare să muncesc nicăieri pentru a-mi putea plăti călătoria pe o corabie. Când, într-un sfârşit, de pe colina Janiculus, am văzut malul galben al Tibrului, portul, zidurile şi templele, am înţeles că şi în Roma fuseseră multe construcţii distruse. Dar, în mijlocul câmpului devastat, nu era decât casa noastră, care nu fusese atinsă de dezastru şi Misme mi-a ieşit în întâmpinare, cu braţele şi picioarele arse de soare şi ochii sclipind de fericire.

— Am trăit zile îngrozitoare! mi-a spus ea. Nici nu am avut timp să ne refugiem la Roma, după cum ne-ai sfătuit tu. Dar bărbaţii din Veii au pus pe terenul nostru semne sacre şi nimeni nici nu s-a atins de noi, nici măcar nu ne-a fost furat vreun animal. Recolta a fost bună şi se găseşte la loc sigur. Aşa că suntem bogaţi, fiindcă preţul grâului a crescut mult la Roma. Nu-i aşa că dacă tot ne-a mers atât de bine îmi vei cumpăra veşminte şi sandale noi?

Am înţeles că fusesem ocoliţi de necaz din cauza prieteniei cu Lars Arnth. Dar pe lângă bine, a fost şi mult rău în asta, fiindcă abia am pus piciorul pe podul Romei, că am şi fost arestat de către un lictor şi azvârlit în fundul unei hrube umede şi întunecate a închisorii Mamers. În timpul nopţilor geroase, apa a îngheţat şi paiele putrede mi-au fost patul, iar în primele zile, când încă mai aveam putere, mi-am disputat cu şobolanii hrana pe care o primeam. Apoi febra, pe care o purtasem tot timpul în mine în drum spre Roma, s-a agravat, aveam halucinaţii şi, în rarele momente de luciditate credeam că am murit.

Din cauză că eram atât de bolnav, nu puteam fi judecat şi condamnat. Autorităţile mă considerau o persoană neimportantă şi arestarea mea nu a fost decât o manevră politică, destinată distragerii atenţiei mulţimii nemulţumite după un război pierdut. Nimeni nu-mi acorda vreo atenţie şi pe consuli prea puţin îi interesa soarta mea.

Dar nu am murit. Febra a mai scăzut, şi, într-o dimineaţă, m-am deşteptat cu mintea limpede. Însă eram atât de slăbit, încât abia am putut să-mi ridic mâinile. Când gărzile au văzut că mă însănătoşisem, i-au permis lui Misme să mă revadă. Ea parcursese în fiecare zi lungul drum de la fermă până la oraş şi de flecare dată a vrut să intre, după ce a aşteptat răbdătoare la poarta închisorii, dar de fiecare dată nu i s-a permis. Hrana, pe care ea mi-a adus-o, mi-a salvat viaţa. Gardienii mi-au spus că, în ciuda faptului că îmi pierdusem complet memoria şi nu înţelegeam nimic, în momentele în care eram lucid am mâncat şi am băut.

Când m-a văzut, Misme a izbucnit în plâns şi, aplecându-se peste aşternutul meu împuţit de paie, m-a hrănit cu mâinile ei şi m-a forţat să înghit fiecare bucăţică de mâncare şi fiecare picătură de vin. Când mi-a revenit puterea de înţelegere, am prevenit-o să nu mai vină la închisoare, pentru că autorităţile ar putea să o închidă şi pe ea, chiar dacă era un copil.

Misme m-a fixat cu ochi plini de mirare şi mi-a spus:

— Eu nu cred că mai sunt copil. Eu înţeleg mult mai multe lucruri pe care niciodată nu le-am înţeles mai înainte.

Din orgoliu, nu voiam ca ea să-i povestească despre starea mea lui Arsinoe şi nici nu voiam să-i creez necazuri. Chiar dacă Misme nu-mi spusese, eu ştiam că sunt acuzat de trădare, proba cea mai convingătoare fiind casa mea de la ţară, care rămăsese intactă, în timp ce toate celelalte din jur fuseseră distruse. De ce soldaţii din Veii mi-ar fi ocolit ferma dacă nu le-aş fi făcut nişte servicii? Situaţia mea s-a înrăutăţit şi mai mult când s-a aflat că participasem la expediţia militară a etruscilor împotriva Siciliei. Adevărul este că, dacă aş fi fost cetăţean roman, în ciuda bolii, aş fi fost flagelat şi decapitat imediat. Niciodată nu aspirasem să fiu cetăţean roman, dimpotrivă, aderasem la tagma preceptorilor, pe care romanii o dispreţuiau, doar din dorinţa de a evita accesul la cetăţenia romană.

Îmi era mai multă teamă pentru Misme decât pentru mine însumi. Ferma şi animalele mele urmau să fie, fără îndoială, confiscate de către stat, iar eu, în cel mai fericit caz, exilat. Aveam îngropat într-un loc sigur capul de taur din aur, care era o adevărată avere, dar dacă aş fi încercat să plătesc un judecător, nu încape îndoială că el ar fi păstrat aurul şi la vinovăţia mea s-ar mai fi adăugat şi încercarea de corupţie.

După ce am chibzuit îndelung, i-am spus:

— Draga mea Misme, nu te mai întoarce la fermă! Mai bine te duci în locuinţa mamei tale, unde eşti în mai mare siguranţă. Tu eşti doar fiica ei, ea ar putea să te protejeze. Dar nu-i povesti nimic despre mine. Explică-i doar că am dispărut şi că tu ai nevoie de cineva care să te protejeze.

— Niciodată nu-i voi cere eu protecţie lui Arsinoe, a spus ea hotărâtă. Prefer să devin păstoriţă sau chiar să fiu vândută ca sclavă, dar la ea, niciodată nu mă voi întoarce.

Nu bănuisem că ea nutreşte astfel de sentimente faţă de Arsinoe şi i-am spus:

— Dar ea este mama ta. Oare nu ea ţi-a dat viaţă?

Lacrimi de ură i-au umplut ochii şi Misme mi-a spus:

— Dar ea este o mamă plină de răutate şi cruzime. Toată copilăria ea m-a neglijat, fiindcă eu nu am ştiut cum să-i fiu pe plac. Acest lucru încă i-l pot ierta. Dar ea s-a debarasat de Hanna, care era atât de bună cu mine cum ea, mama mea, nu a fost niciodată. Hanna a fost singura mea prietenă.

Am fost cuprins de tristeţe când mi-am adus aminte de felul în care se purtase Arsinoe cu Hanna. Fiecare detaliu din trecut mi-a revenit în minte şi m-a torturat, şi am înţeles că în destinul tinerei sclave fusese ceva care-mi scăpa. Am întrebat-o pe Misme dacă remarcase vreodată ceva suspect la prietena ei Hanna.

— Dar eu eram încă un copil mic atunci când teribilul eveniment s-a petrecut, a spus ea. Totuşi, sunt sigură că aş fi ştiut dacă ea ar fi umblat după bărbaţi, fiindcă dormea în acelaşi pat cu mine şi niciodată nu a lipsit. Ea m-a sfătuit cum să mă păzesc de mânia mamei mele şi mi-a spus că tu nu eşti adevăratul meu tată. Aşa că, nu mai are nici un rost să ascunzi de mine acest adevăr. Hanna mi-a povestit că Arsinoe l-a făcut să trăiască într-o permanentă dorinţă şi nesiguranţă pe adevăratul meu tată, de aceea, până la urmă, el şi-a pus capăt zilelor şi s-a înecat într-o mlaştină. Era un medic grec şi-ţi era prieten, nu-i aşa? Dar tu, Turms, ai fost singurul bărbat pe care Hanna l-a iubit. Din cauza ei te iubesc eu, chiar dacă nu o meriţi. Nu, nu, nu am vrut să spun asta, a adăugat ea. Tu ai fost atât de bun cu mine, poate că mai bun decât un tată adevărat. Însă cum de-ai putut-o abandona tu pe cea care-ţi purta în pântece pruncul?

— O, zei! am strigat. Ce spui tu, copil nefericit?

Curgea sudoarea pe faţa mea şi nu aveam nevoie de privirea acuzatoare a lui Misme ca să înţeleg că ea spunea adevărul. În fond, în afară de afirmaţiile lui Arsinoe, eu nu aveam altă dovadă că aş fi fost sterp.

— Atunci, a rostit Misme cu sarcasm, poate tu crezi că pe Hanna a lăsat-o grea vreun zeu? Tu ai fost singurul bărbat cu care ea s-a culcat şi eu nu mă îndoiesc de acest lucru. Hanna mi-a povestit când începuse să se teamă, dar eu nu am înţeles nimic, fiindcă eram atât de mică, abia acum reconstitui din frânturi de aducere-aminte ce s-a întâmplat. Şi înţeleg clar că Arsinoe a ştiut acest lucru. De aceea a şi vândut-o celui mai îngrozitor negustor de sclavi.

Privindu-mi chipul încremenit, Misme a considerat că nu cred şi mi-a spus:

— Dar tu, într-adevăr, nu ai ştiut? Eu am crezut că o dispreţuiai pe Hanna şi de aceea nu ai vrut să-ţi asumi nici o responsabilitate. Toţi bărbaţii sunt nişte laşi, ăsta-i adevărul. Chiar dacă nu a fost în stare să mă înveţe şi altceva, acest lucru îl ştiu de la mama mea. Dar ea nu mi-a spus cui a vândut-o pe Hanna. Am aflat-o mai târziu de la sclavul de la grajduri care a însoţit-o în piaţa de vite. În acea vreme venise un negustor de sclavi în Roma, care cumpăra sclave volsce pentru bordelurile din Tir. Lui i-a vândut-o Arsinoe pe Hanna. Şi acel negustor a asigurat-o pe Arsinoe că, dacă copilul care se va naşte va fi băiat, îl va castra şi îl va vinde în Persia, iar dacă va fi o fată, o va învăţa din copilărie meseria mamei sale. Am fost atât de disperată şi am plâns atât de mult ani de zile pentru soarta Hannei, dar am crezut că tu ştii ce s-a întâmplat cu ea.

Lacrimile îi curgeau fără încetare pe obrajii ei de copil. Şi-a pus mâinile peste mâinile mele.

— O, Turms, tatăl meu! m-a implorat ea. Iartă-mă că am gândit atât de rău despre tine! O, zei, de ce nu am păstrat totul în inima mea ca până acum? Totuşi, sunt fericită, fiindcă ştiu că tu nu ai vrut să-i faci Hannei nici un rău. Dar aş fi fost şi mai fericită dacă ai fi făcut din Hanna mama mea şi dacă aş fi avut un frate sau o soră.

Nu mai puteam suporta. Ororii i-a luat locul o furie sălbatică, am invocat zeii infernului şi am blestemat-o pe Arsinoe, în viaţă cât şi în moarte, pentru crima înspăimântătoare ce o făptuise. Dar imprecaţiile mele au fost atât de teribile, încât Misme şi-a astupat urechile cu mâinile ca să nu le audă. Apoi mânia mea s-a transformat într-o disperare cumplită, fiindcă am înţeles că Hanna trebuie să fie deja moartă, iar fiul nostru, dispărut de multă vreme. Casele de prostituţie feniciene păstrează secretele lor şi odată intrată acolo, o femeie nu mai poate fi salvată. Acest lucru Arsinoe îl ştia prea bine.

Până la urmă m-am liniştit şi i-am spus:

— Poate că-i mai bine dacă nu te vei mai întoarce niciodată la această femeie. Soartă mai detestabilă decât aceea de a depinde de ea, nu există.

În imposibilitatea de a o proteja pe Misme, i-am dat câteva sfaturi bazându-mă pe vizibila ei isteţime. I-am spus despre capul de taur din aur, i-am povestit unde este îngropat şi am sfătuit-o să nu cumva să îl vândă în Roma, ci să-l taie în bucăţi mai mici, pe care să le vândă, când va avea nevoie, doar în oraşe etrusce.

I-am sărutat buzele, am strâns-o în braţe şi i-am spus:

— Un spirit păzitor mă protejează pe mine. Sper să aibă grijă şi de tine cineva, draga mea copilă! Nu fi neliniştită pentru mine, poartă-ţi doar ţie de grijă!

În aceeaşi noapte am avut un vis de o uimitoare claritate. O femeie adusă de spate, acoperindu-şi faţa cu o margine a veşmântului, a intrat pe nu se ştie unde în hruba mea de piatră. În vis am ştiut cine este şi am avut încredere în ea. Când m-am deşteptat, nu am mai ştiut cine a fost acea femeie, dar încrederea, încă mai era în mine.

În sfârşit, mi s-a permis să mă spăl şi să mă îmbrac cu veşminte curate, apoi am fost condus la casa justiţiei. Am fost întrebat de ce tâlharii din Veii au ocolit casa mea şi eu le-am răspuns că nu ştiu, fiindcă în acea vreme luptam în Sicilia alături de etrusci. Dar am spus că, probabil, vreunul dintre prietenii pe care îi aveam în oraşele etrusce va fi fost cauza acestui noroc.

Era o dimineaţă îngheţată. Consulul şi chestorul aveau sub scaunele lor vase în care ardeau cărbunii. Îşi tot strângeau togile pe ei, îşi ridicau picioarele pentru a nu atinge lespezile reci de piatră şi abia îşi puteau înăbuşi căscatul. În urma propriei mele mărturisiri, ei m-au declarat vinovat de trădare în timp de război; singura chestiune, care le-a dat o oarecare bătaie de cap a fost dacă ei aveau dreptul legal să mă condamne la moarte, din moment ce nu eram cetăţean roman. Până la urmă, au căzut de acord că, având eu cincisprezece iugăre de pământ lângă hotarele Romei, aş fi putut obţine cetăţenia romană, deci nu există nici o diferenţă între mine şi un cetăţean roman. Dar conştiinţa lor de apărători ai legii îi împiedica să-l arunce într-o prăpastie sau să-l înece în Tibru pe un om care nu este cetăţean roman, aşa că, m-au anunţat ei, răsuflând uşuraţi, că nu sunt condamnat decât la flagelare şi decapitare, cu toate că, fiind un trădător, nu aş fi meritat un sfârşit atât de onorabil.

O moarte sigură mă aştepta, fiindcă romanii nu cunosc noţiunea de iertare după ce o judecată s-a săvârşit şi nici eu nu puteam face apel la tribunii poporului, fiindcă nu eram cetăţean roman. Dar nici nu-mi era teamă, nici nu credeam că voi muri. Adevărul este că serenitatea şi aerul meu încrezător i-a impresionat pe gardieni atât de mult, încât au venit des ca să sporovăiască cu mine.

Judecarea mea a fost publică, aşa că şi la urechile lui Arsinoe au ajuns ecourile. Pe de altă parte, când a aflat că peste câteva zile urma să fiu executat în piaţa centrală a Romei, călcându-şi promisiunea, Misme s-a dus la mama ei şi i-a vorbit. Aşa se face că Arsinoe şi-a făcut apariţia în închisoare cu un coş de nuiele sub braţ, ca să împartă, din caritate, hrană prizonierilor şi criminalilor.

Când a ajuns în dreptul hrubei mele, prefăcându-se că nu m-ar cunoaşte, a spus soţiei senatorului, care o însoţea:

— Acest bărbat pare a fi grec. Continuă împărţitul hranei, fiindcă eu vreau să-l hrănesc pe acest nenorocit care are mâinile prinse în lanţuri!

Într-o oală de argilă, preparase aceeaşi supă din carne de vacă, de porc şi de berbec, care o făcuse celebră în timpul asediului volscilor.

Aşezându-se în genunchi pe paiele murdare, ea a început să mă hrănească şi obrajii îi erau foarte aproape de ai mei.

— O, Turms! a spus în şoaptă. Cât de mult rău ţi-ai făcut ţie însuţi! Oare de ce ai trădat Roma, care a fost întotdeauna atât de binevoitoare cu tine? Eu nu ştiu cu ce te-aş putea ajuta şi nici cum aş putea să-ţi salvez viaţa. Nici Tertius Valerius nu-ţi poate fi de vreun folos, fiindcă zace înţepenit în pat şi nu poate să rostească nici un cuvânt. Ieri a avut un alt atac de paralizie.

Făcând abstracţie de aspectul meu jalnic, şi-a pus mâna pe pieptul meu gol şi a început să mă mângâie ca altădată, continuându-şi trăncăneala:

— O, zei! Cât eşti de murdar şi de slab! Ca un câine ce rătăceşte prin gunoaie. Eu i-am întrebat pe oamenii legii ce ar mai putea fi de făcut şi ei mi-au spus că dacă ai fi fost cetăţean roman, ai fi putut cere judecata tribunilor poporului. Însă, cel care este vinovat de trădare nu poate obţine cetăţenia romană. O, Turms! Eşti insuportabil. Întotdeauna trebuie să faci tu ceva care să mă ameţească. Poate că ar fi trebuit să te gândeşti şi la Misme. Acum, din cauza ta, ea este săracă şi nici casă nu are. Şi cine crezi tu oare că ar mai dori să se căsătorească cu fata unui om care a fost executat pentru trădare?

Când am fost în stare să spun şi eu ceva, i-am spus:

— Arsinoe, ia-ţi labele de pe trupul meu, că dacă nu, te voi omorî, chiar şi aşa legat în lanţuri! Sunt în pragul morţii, de aceea te conjur să-mi spui, pentru prima dată în viaţa ta, adevărul. Ai ştiut că Hanna purta în pântece copilul meu? Oare acesta este motivul care te-a împins s-o biciuieşti atât de cumplit şi să o vinzi ca sclavă?

Îmbufnată, Arsinoe a trântit lingura în oala de argilă şi a spus:

— De ce să discutăm despre lucruri atât de plictisitoare, care s-au întâmplat demult, când am putea să ne privim în ochi cât încă mai suntem vii? Şi aşa am suferit atât de mult din cauza acestei fete respingătoare. Dar dacă tu insişti să cunoşti adevărul, fii liniştit, nu-ţi voi ascunde nimic! Nu sunt eu oare femeie? Dar eu am înţeles dintr-o privire ce s-a întâmplat în acea noapte când v-am lăsat singuri la Panormos. Apoi, am văzut cu ce ochi umili de câine credincios ea te contempla de fiecare dată când credea că nu o observă nimeni. La început, acest lucru m-a amuzat, însă trebuie să-ţi imaginezi ce am simţit când am înţeles că este însărcinată de la tine. Eu sunt destul de femeie şi nu admit bastarzi în casa mea!

Nouă ani trecuseră de atunci şi chipul ei încă se înroşise de furie.

— Nu ştiu ce mă împiedică să te strâng de gât cu mâinile mele pentru această murdară trădare a dragostei ce ţi-am purtat-o, a urlat ea.

Mânia nu-i era prefăcută. Nu, ea era convinsă că doar eu eram vinovat de nefericita soartă a Hannei. În adâncurile fiinţei, ea suferea cu adevărat că din cauza destinului, sau, poate că din cauza propriei zeiţe, nu a avut parte de un copil de la mine. Pentru aceasta, îi eram recunoscător, şi am înţeles că aşa fusese în intenţia zeilor. Nu aş fi avut nimic bun de aşteptat de la descendenţii din Arsinoe. Chiar nici în Misme eu nu aveam încredere absolută.

După accesul de furie, Arsinoe mi-a mărturisit:

— Acum îmi pare rău de fapta mea şi îmi este teamă, nu cumva la bătrâneţe, lemurii Hannei şi ai copilului ei să vină şi să mă persecute. Adevărul este că am dat mai multă importanţă decât trebuia acestei întâmplări, că doar nu este pentru prima dată când un stăpân se culcă cu servitoarea lui şi o lasă însărcinată. O, Turms! Dar eu am fost atât de mult rănită şi lovită în mândria mea! Poate că astăzi aş putea să iert astfel de fapte.

S-a aplecat deasupra mea şi am simţit un miros îmbătător de narcise. Atunci am remarcat că-şi înroşise buzele şi îşi umbrise pleoapele. Mi-a spus cu un ton grav:

— O, Turms! Cât de mult mi-ai lipsit! În vis, te-am văzut de multe ori, dar eu trebuie să mă îngrijesc pentru viitorul ce mă aşteaptă. Tot ceea ce am este frumuseţea mea. Dar, ca să obţii cel mai bun preţ, o astfel de bogăţie trebuie vândută la timpul potrivit.

Nu mă puteam împiedica să nu-i privesc ochii luminoşi, gura frumoasă, buzele, nasul.

— Arsinoe, i-am spus, întotdeauna tu vei fi frumoasă, ochii mei nu se satură niciodată să te privească. Doar tu eşti femeia pe care o doresc mereu.

Şi-a desfăcut mantia, s-a aplecat mai mult şi mi-a mângâiat bărbia.

— Cât de frumos ştii tu să minţi, Turms! Dar eu nu mai sunt decât o femeie bătrână. Nu peste multă vreme voi împlini cincizeci de ani. Uite, vreau să fiu cinstită cu tine, pentru că aşa ai dorit, de aceea îţi spun că sunt cu aproape zece ani mai bătrână decât tine. Doar zeiţa m-a ajutat să par mai tânără decât sunt în realitate.

— Arsinoe, i-am spus eu, frumuseţea ta nu are vârstă. Este nemuritoare, ca şi zeiţa ta.

Mi-a zâmbit cu tandreţe, dar când a deschis uşor gura, am văzut strălucirea aurului.

— Eu nu mai am nici măcar dinţii mei, s-a tânguit ea. După ce l-am născut pe Iulius, am pierdut mulţi dinţi. Dar un bijutier etrusc mi-a făcut alţi dinţi din fildeş şi din aur, şi i-a fixat cu atâta măiestrie, încât sunt mai bine înfipţi în gingie decât dinţii cu care m-am născut.

Erau, într-adevăr, mai frumoşi decât ai lui Tanaquil. Apoi am întrebat-o:

— Oare cum se face că fiul tău poartă numele Iulius? Doar familia Iulius este una dintre cele mai vechi familii din Latinum.

Nu i-a convenit observaţia, dar explicaţia a dat-o convingător.

— Eu însămi mă trag dintr-o ramură colaterală a familiei Iulius, a pretins ea. Acest lucru l-am dovedit în faţa reprezentanţilor legii, când Tertius Valerius s-a căsătorit cu mine, aşa că fiul meu este de sânge patrician, în zilele de astăzi, familia Iulius este săracă, dar ea se trage din Ascanios, fiul lui Enea din Troia, acela care a întemeiat cel mai vechi oraş din Latinum, Alba Longa. Însemnul familiei Iulius este porcul sălbatic şi în fiecare an ei trebuie să-l liniştească pe cerbul sacru al zeiţei Artemis. Dar, prin Enea, există, de fapt, o descendentă din Afrodita. Aşa că în familia Iulius sângele zeiţei s-a amestecat cu sângele zeului-lup Mamers. De aceea i-am dat băiatului numele Iulius. Când i-am explicat lui Tertius Valerius, el a înţeles.

Şi a continuat:

— Păcat că ceilalţi doi copii ai mei nu au nici un viitor. Hiuls va ajunge doar regele unui popor barbar, iar de Misme, mi-e teamă că nimic nu se va alege. Dar semne certe mă fac să am multe speranţe în Iulius. De aceea, dacă bietul Tertius va muri, nu mă voi mai căsători cu Manius Valerius, după cum mă bătea gândul. Printre altele, fiindcă femeia acestuia din urmă trăieşte încă, şi s-ar părea că are şi o sănătate bună. Dar există un oarecare Iulius, sărac, este drept, dar foarte simpatic, care a devenit prietenul familiei noastre. Cu ăsta, dacă m-aş căsători, n-aş mai avea nevoie de nici un Valerius şi fiul meu va fi Iulius de două ori. Cea mai în vârstă dintre vestale, care îşi aduce aminte despre vremurile când erau regi în Roma şi cunoaşte foarte bine toate familiile vechi, mi-a dat sfaturi folositoare.

Dar în timp ce vorbea atât de pătimaş despre fiul ei Iulius, gândul mi-a alunecat din nou la Hanna şi la copilul meu. Arsinoe a observat chipul meu trist şi a spus neliniştită:

— Aşa este, Turms. Am greşit că am vândut-o pe Hanna, dar voiam să o trimit undeva, cât mai departe de Roma. De aceea am vândut-o unui oarecare negustor fenician.

Apoi s-a uitat cu ochii senini la mine şi a jurat:

— Pe numele zeiţei, pe numele lui Misme, pe numele lui Hiuls şi chiar şi pe părul de pe capul meu, îţi jur, Turms, corabia pe care se afla Hanna s-a scufundat în timpul unei furtuni îngrozitoare, cu toţi sclavii şi mărfurile de pe ea. Acest lucru s-a întâmplat în dreptul oraşului Cumae şi nimeni nu a scăpat cu viaţă, aşa că nu mai ai de ce să fii neliniştit pentru Hanna şi pentru copilul tău. Nu mă urî pe mine din cauza lor!

Ştiam că a minţit. O cunoşteam eu destul de bine pe Arsinoe.

— Aşa deci? Şi Iulius? am întrebat-o scârbit. La urma urmelor, puteai să juri chiar şi pe numele lui Caius Marcius Coriolanus. Însă, tare-aş vrea să ştiu de ce n-ai jurat pe numele fiului tău iubit.

S-a uitat înspre mâinile ei şi a răspuns tulburată:

— Nu, nu, el n-are nimic a face cu acest lucru. Şi-apoi, el s-a născut mai târziu. Pe numele lui nu pot jura. Dar ai intuit bine. Numele lui întreg este Caius Iulius, însă nu am vrut să-ţi zgândăresc sensibilitatea, de aceea nu ţi l-am spus decât pe jumătate. Era o datorie faţă de adevăratul lui tată.

— Să ştii că s-ar putea să rămâi cheală, Arsinoe, şi-ar fi păcat, i-am spus eu. Ce rost avea să te mai juri şi pe părul tău?

Dar nu am mai continuat să o necăjesc, fiindcă am înţeles că dacă jurase, fie şi strâmb, o făcuse din milă pentru mine, ca să-mi elibereze gândurile de sentimentul de vinovăţie ce-l aveam din pricina destinului Hannei. Iar dacă a jurat chiar şi pe părul ei, riscând să-l piardă, poate că a vrut să-l jertfească pentru mine, fiindcă ea, într-adevăr, mă iubise. Sau poate că-i căzuse deja tot părul şi purta o perucă? Nu, nu, inima ei schimbătoare, labirintul gândirii ei, un bărbat întreg la minte nu le poate înţelege.

— Fie aşa precum doreşti tu, Arsinoe! i-am spus liniştit. Deci Hanna s-a înecat. Vina este doar a mea, nu a ta. N-are nici un rost să te temi de lemuri. Eu te-am iertat. Dă-mi şi tu iertare pentru că nu am fost bărbatul care tu ai fi dorit să fiu. Încă îţi mai cer să mă ierţi pentru că nu ţi-am oferit siguranţa după care ai râvnit! în numele dragostei noastre, îţi doresc să rămâi frumoasă şi luminoasă cum eşti acum şi cum întotdeauna ai fost! Întotdeauna şi pentru eternitate, Arsinoe!

Chipul ei a început să strălucească, părul îşi revărsa aurul în lumina zeiţei, care o scălda, era ca şi cum soarele pătrunsese în întunecata hrubă a închisorii. Am simţit în nări mirosul rozelor şi brânduşelor. Pielea ei a devenit şi mai netedă, de culoarea merelor roşii şi a zăpezii. Confuz, tremurând, am recunoscut-o în ea pe zeiţă şi m-am bucurat că, în inima sa, ea nu a fost niciodată rea. Crudă, capricioasă, egoistă, nesinceră, ea nu era decât chipul zeiţei născută din spuma albă a mării, oglindit pe pământ. O undă de dorinţă, de tandreţe şi de iubire mă împingea spre ea arzându-mi trupul. Dar nu am mai întins mâinile ca să o ating. Timpul era împlinit, eu mă eliberasem deja de ea.

Apăsându-şi pieptul cu mâna, a strigat uimită:

— Ce-ai spus? Ce mi-ai făcut, o, Turms? Sunt atât de fierbinte, inima îmi bate nebuneşte şi simt cum prin vinele mele curge sângele tinereţii. O, cât de tânără şi de radioasă mă simt! Zeiţa a revenit în mine!

Şi-a pipăit fruntea şi a spus:

— Nu, legile Romei şi judecăţile ei nu te pot ajuta pe tine. Dar, graţie zeiţei, ştiu cum să te scot de aici. Apoi nu vom mai avea nici o datorie unul faţă de altul, chiar de-ar fi să nu ne mai revedem niciodată în viaţa aceasta.

S-a aplecat să mă sărute. Buzele îi erau reci şi obrajii i s-au înroşit ca ai unei fecioare în pragul primului sărut. A fost ultima dată când am sărutat-o, fiindcă niciodată nu ne-am mai revăzut. Dar sunt bucuros în inima mea că mi-o pot aminti astfel.

Întâlnirea noastră m-a ajutat să-mi accept moartea şi în fiecare dimineaţă am aşteptat să aud strigătele mulţimii şi paşii lictorilor care să mă ducă în piaţa unde urma să fiu executat. Promisiunilor lui Arsinoe nu le-am dat o prea mare importanţă. Am înţeles că acesta fusese modul în care ea a ştiut să mă consoleze. Nu putea Arsinoe să schimbe hotărârea judecătorilor.

Dar, peste câteva zile, poarta s-a deschis şi în hrubă a intrat femeia pe care am văzut-o în vis, a cărei faţă era acoperită de o pânză cenuşie şi care mă privise prin fanta din dreptul ochilor, căreia nu i-am putut vedea chipul. Abia după ce gardianul a ferecat poarta hrubei, şi-a dezvelit faţa brăzdată de încreţituri adânci şi am înţeles că în faţa mea se găsea cea mai bătrână preoteasă a templului zeiţei Vesta. O văzusem deja de multe ori la circ, aşezată în loja de onoare a vestalelor. Mi-a spus:

— Tu eşti bărbatul pe care îl caut, îţi recunosc chipul.

Abia o puteam zări în întunericul hrubei, dar, într-un acces de luciditate, zidurile închisorii s-au deschis şi am văzut-o ca în lumina zilei, aşezată pe o bancă de piatră, cu o umbrelă de soare deasupra capului. Am îngenuncheat în faţa ei şi mi-am aplecat capul. A surâs cu zâmbetul ei şters de femeie bătrână, mi-a atins părul murdar şi m-a întrebat:

— Oare nu-ţi mai aduci aminte de mine, Turms? M-ai întâlnit chiar în prima zi când ai ajuns în Roma. De atunci au trecut deja nouă ani. Singur ai găsit grota şi izvorul sacru, ţi-ai răcorit mâinile în apa lui şi ai ales cununa de iederă. A fost destul pentru mine. Dar chipul ţi-l cunoşteam mai demult.

Şi a mai spus:

— Zeii mi-au arătat ce am de făcut. Romanii nu trebuie să te dezonoreze şi să te omoare, o, Turms, pentru că un astfel de sacrilegiu i-ar mânia pe zei şi dezastrul s-ar abate asupra Romei. Spre binele Romei, tu trebuie să fii eliberat. Şi pentru tine, fiindcă Roma este oraşul tău.

— Nu am fost prea fericit în Roma, i-am spus eu. Viaţa în Roma mi-a adus multă amărăciune în suflet, de aceea nici nu-mi este frică de moarte.

A scuturat uşor din cap şi a spus:

— Fiul meu iubit! Tu, cel care trebuia să vii! Rătăcirea ta încă nu s-a sfârşit! Tu încă nu poţi să te odihneşti şi să uiţi!

Ochii ei negri m-au privit intens. Ea a rostit:

— Mângâietoarea, plăcuta uitare, binecuvântata uitare! Dar tu nu te-ai născut om pe pământ doar pentru tine! Singur te-ai rătăcit. Tu ai fost liber să alegi ceea ce ai vrut, dar acum a venit timpul. Cununa din frunze de stejar îţi poate acoperi capul. Cei nouă ani au trecut, ai atins deja vârsta înţelepciunii. Trebuie să mergi spre nord! Este o poruncă. Nu te supune altor semne sau prevestiri!

— Cum aş putea să merg, când singurul meu drum este deja hotărât? Dar eu voi fi decapitat în curând. Ce mai poţi face tu, o femeie bătrână?

Şi-a îndreptat trupul, şi-a ridicat capul şi a spus:

— Este luna februarie. Săritoarele gângănii de primăvară ale zeului-lup şi-au pierdut elitrele de aramă, ca şi cum mâini nevăzute le-ar fi smuls. Cei doisprezece prezicători, care tălmăcesc semnele câmpului, sunt neliniştiţi şi din cauza şoarecilor şi ciorilor. Ei au confirmat că niciodată culturile tale nu au fost atinse de grindină. Pământul tău a fost întotdeauna dăruit cu soarele şi cu ploile care i-au fost de folos. Vitele tale nu s-au îmbolnăvit niciodată. Oile tale au fătat miei gemeni. Zeul tău este un zeu străin pentru Roma. El şi-a manifestat voinţa prin multe prevestiri, care nu pot fi ignorate. Romanii respectă legile, dar mai mult decât de legi, se tem de zeii străini şi nu doresc ca ei să se amestece în treburile Romei. Pe zeii lor ştiu cum să-i înduplece şi să-i liniştească, dar pe zeii străini nu, fiindcă nu cunosc vorbele sacre pe care trebuie să le rostească, nici jertfele cu care să-i mulţumească.

Apoi a spus:

— Acum câteva zile, soţia unui înalt senator a venit să-mi vorbească despre tine. La început, nu am înţeles despre cine este vorba şi m-am îndoit de spusele ei. Pentru că, de obicei, ea aduce jertfe secrete pentru ca anumitor femei respectabile să le meargă rău. Dar zeiţa ei mi-a venit în ajutor şi mi-a deschis ochii şi am înţeles că o mare nenorocire se poate abate asupra Romei. Marele pontif şi-a desfăşurat cartea şi a găsit numele tău în ea. Senatul a trebuit să se supună, fiindcă cele mai vechi familii din Roma cunoşteau deja despre ce este vorba. Turms, pedeapsa ta a fost anulată! Nici biciuit nu vei fi. Dar trebuie să pleci din Roma. Şi vei pleca spre nord. Tu eşti deja aşteptat. Lacul tău te aşteaptă. Muntele tău te aşteaptă.

Vestala a bătut în poartă, gardianul a deschis-o şi a adus o ciutură plină cu apă. Apoi a intrat un fierar, care mi-a tăiat lanţurile. Bătrâna vestală m-a spălat cu mâinile ei, mi-a uns trupul şi mi-a pieptănat părul. Apoi gardianul a adus un coş de nuiele în care se găsea o tunică lungă, făcută din cea mai fină lână şi vestala m-a înveşmântat. Apoi a pus pe umerii mei o togă cenuşie, asemănătoare celei pe care ea o purta. Iar pe cap mi-a aşezat o cunună cu frunze de stejar şi ghinde.

— Eşti gata de drum, a spus ea. Dar aminteşte-ţi, ceea ce ţi-am spus este secret; poporul roman nu trebuie să ştie nimic. Toţi cei de a căror încredere am avut nevoie, au jurat că vor păstra tăcere. Grăbeşte-te! Aleargă sprinten, o, tu, cerb sacru! Cei doisprezece tălmăcitori ai câmpurilor te aşteaptă. Ei te vor proteja şi te vor conduce pe partea cealaltă a Tibrului, în afara hotarelor Romei. Pentru prima dată de când există republica romană, consulul a anulat o condamnare la moarte. Dar poporul nu trebuie să ştie acest lucru.

Bătrâna fecioară a templului Vestei a mai spus:

— Zeii au învăluit oraşul în ceaţă ca să-ţi înlesnească plecarea.

Mi-a întins braţul şi m-a scos afară din hruba umedă şi rău mirositoare, apoi toate porţile închisorii s-au deschis în faţa noastră, una după alta. Ceva din interiorul fiinţei mele mi-a spus că o asemenea femeie nu aştepta de la mine nici o răsplată, nici o vorbă de mulţumire. Era ceaţa sacră, ceaţa care ne ascundea altor priviri şi ne proteja paşii. Când am ajuns în forum, tălmăcitorii pământului m-au înconjurat. M-au sprijinit atenţi cu braţele lor şi m-au ajutat să merg, fiindcă picioarele îmi tremurau şi eram lipsit de puteri după atâta timp cât trăisem în acea hrubă a închisorii.

Străjerii podului s-au întors cu spatele ca să nu ne vadă când am alunecat pe lângă ei ca nişte umbre prin ceaţa cu care zeii m-au protejat. Pentru ultima dată am mers de-a lungul podului Romei, am simţit mirosul lui de bălegar şi scârţâitul lemnului sub picioare. Dar ceaţa era atât de groasă, de aceea nu am putut distinge apa Tibrului, am auzit doar, când am trecut pe lângă pilonii de susţinere, tânguirea ei, murmurul de rămas-bun al Tibrului.

Când am vrut să traversez drumul pentru a mai privi încă o dată spre casa şi pământul meu, tălmăcitorii pământului m-au împiedicat şi au rostit în şoaptă:

— Îţi vom proteja pământul. Îţi vom proteja sclavii. Îţi vom proteja vitele. Nu te abate de la drumul tău!

Când am ajuns la hotare, s-au strâns în cerc împrejurul meu şi s-au aşezat pe pământul umed. M-am aşezat şi eu. Ceaţa s-a ridicat şi vântul a început să bată, iar ei au frânt ceremonios o pâine de orz în douăsprezece părţi şi au luat fiecare, începând cu cel mai bătrân, şi au mâncat. Apoi cel mai bătrân dintre ei a turnat într-un vas de argilă vinul dintr-un burduf, vasul de argilă a trecut din mână în mână şi ei au băut. Dar mie nu mi-au dat nici să beau, nici să mănânc.

Vântul de nord a risipit apoi ceaţa şi cerul s-a deschis luminos. Când a început să ardă soarele, ei s-au ridicat deodată, mi-au pus pe umeri un sac din piele şi m-au împins dincolo de hotare, pe pământul etrusc. În inima mea eu am ştiut că ceea ce au făcut ei a fost just. Vântul de nord, triumfător, îmi biciuia obrajii, sângele din trupul meu a început să clocotească, dar pământul pe care picioarele mele au păşit nu îl cunoşteam.

Nordul era direcţia spre care trebuia să mă îndrept. Mă simţeam mai liber decât oricând. Am dat jos de pe mine viaţa de până atunci aşa cum lepezi un veşmânt prea uzat. Mi-am simţit fiinţa uşoară, ca şi cum aş fi fost o pasăre a văzduhului; mi se părea că picioarelor mele le crescuseră aripi şi nu mai atingeau praful pământului. Eram îmbătat de lumina soarelui, ochii mei nu se mai săturau să privească verdele câmpurilor şi dealurilor. Viaţa de nomad mă făcea să zâmbesc. Primăvara hoinărea împreună cu mine, păsărelele ciripeau, râurile îşi ieşeau din matcă, ploi blânde sărutau pământul.

Mă abăteam uneori de la drumul drept, urmăream potecile păstorilor şi îmi odihneam picioarele obosite la malul unui iaz. De pe dealuri se auzeau duioase melodii, pe care păstorii le cântau din flaute. Am mers doar spre nord şi uneori în jurul capului meu s-au rotit în zbor păsări. Mă deşteptau în zorii zilei ţipetele gâştelor sălbatice ce urcau spre cer.

O fericire a aşteptării era în inima mea. Nu mă gândeam la nimic. Nu-mi doream nimic. Ceva din fiinţa mea îmi spunea că mă voi regăsi, că este timpul potrivit pentru a mă cunoaşte. Înţelesuri ascunse îmi călăuzeau paşii.

Nu mă grăbeam. Câteodată înnoptam la vreo stână, alteori în bordeiul rotund al vreunui ţăran sărac. Deseori mă odihneam la poalele munţilor şi mă bucuram de căldura binecuvântată a soarelui. Apa era proaspătă, pâinea avea un gust bun. Şi am fost iarăşi puternic. Ca şi cum aş fi fost din nou tânăr. Mi-am simţit trupul purificat de otrava ucigătoare a vieţii, de opresiunea lucrurilor făptuite, de tortura gândurilor. Eram liber. Mă bucuram de singurătate. Hoinăream fericit.

Apoi au apărut dealurile în vârful cărora alergau umbrele norilor. Într-un sfârşit, după săptămâni de drum, am întâlnit câmpiile roditoare, coastele colinelor acoperite cu viţă-de-vie, plantaţiile gri-argintii de măslini şi străvechii smochini. În vârful unui munte se ridica o cetate cu ziduri îmbrăcate în iederă, porţi arcuite şi case colorate. Dar nu m-am îndreptat într-acolo. Împins de o dorinţă arzătoare, am părăsit drumul ce ducea spre oraş şi am căutat cărarea spre muntele vecin. Păsările şi-au întrerupt zborul. Apoi au fost înaintea mea, arătându-mi drumul spre vârful muntelui vecin, iar o vulpe, care se odihnea în faţa vizuinii ei, s-a ridicat şi a început să alerge înainte-mi, luând cu asalt pantele ce trebuiau depăşite. Simţeam în nări mirosul animalelor pădurii. Un cerb semeţ păşea uşor alături de mine. Pietrele se rostogoleau sub picioare, veşmintele îmi erau destrămate, pantele erau abrupte, urcuşul nu era câtuşi de puţin uşor şi abia puteam să mai respir. Însă la un moment dat am simţit că sunt în apropierea unui loc sacru. Şi, de la o clipă la alta, această presimţire a fost mai puternică, până nu am mai fost doar eu, acela care eram. Eram şi pământul, şi cerul, şi văzduhul, şi muntele. Eram mai mult decât eu.

Am văzut gurile mormintelor, coloanele sacre din faţa lor şi locuinţele pictorilor şi tăietorilor de piatră. Am văzut scara sacră, dar nu m-am oprit. Am urcat mai sus de morminte, până am ajuns în vârful muntelui. Atunci a început furtuna. Deasupra capului meu, bolta cerului era fără nori, dar vântul sufla, aşa cum va sufla atunci când mă voi întoarce într-un trup plămădit dintr-o altă argilă şi voi urca scara mormântului, ţinând în mâini vasul negru cu pietrele vieţii mele. Prefacă-mi-se scrisul în pulbere, risipească-mi-se aducerea-aminte, ce importanţă are? Piatră după piatră, voi lua în mână pietrele vieţii mele şi le voi citi, iar sub cerul senin al muntelui meu sacru, furtuna se va dezlănţui din nou.

M-am uitat spre nord şi am văzut lacul. Înconjurat de munţii brumării, marele meu lac, frumosul meu lac. L-am recunoscut. Ca şi cum i-aş fi auzit cândva trestia unduitoare, ca şi cum i-aş fi simţit cândva mirosul de mâl, ca şi cum i-aş fi gustat deja apa proaspătă. Vuietul furtunii îmi lovea urechile şi mi-am întors privirea spre apus, dincolo de morminte, spre conul muntelui albăstrui al zeiţei. Şi muntele îmi era cunoscut. Mi-am lăsat ochii să coboare drumul sacru, străjuit de coloanele din lemn pictate, până în câmpie, apoi să urce din nou pe cealaltă parte a muntelui. Acolo era oraşul meu. L-am recunoscut. L-au recunoscut picioarele mele, l-a recunoscut inima mea. L-am simţit cu inima mea când am trecut hotarele, când am depăşit dealuri, în vârful cărora alergau umbrele norilor.

O ameţeală plăcută era în toată fiinţa mea, am îngenuncheat şi am sărutat pământul care m-a adus pe lume. Am sărutat pământul, mama mea, şi i-am mulţumit că am ajuns înapoi acasă după lunga rătăcire.

Umbrele unor fiinţe luminoase au străbătut cerul, iar eu am coborât panta muntelui, am ajuns la fântâna sacrificială şi am privit în întunecatu-i hău. M-am oprit în faţa mormintelor. Nu am ezitat. Am atins capătul rotund al unei coloane decorate cu un cerb graţios care sărea şi am şoptit:

— Tată! Fiul tău s-a întors!

M-am întins pe pământul cald din faţa mormântului tatălui meu. Liniştea şi siguranţa pe care le-am simţit în inima mea atunci, niciodată nu o mai cunoscusem. Am privit cum soarele coboară domol şi se ascunde în spatele muntelui conic al zeiţei, colorând dealurile în roşu-sângeriu. Acoperişurile templelor din oraş şi statuile pictate ale zeilor de pe muntele de pe cealaltă parte a văii au strălucit în lumina soarelui de asfinţit. Apoi s-a lăsat întunericul şi eu am adormit.

M-au deşteptat tunetele. Era noapte şi vântul vuia, norii se rupseseră într-o ploaie caldă şi în apropiere am văzut strălucirea fulgerelor. Apoi pământul de sub mine s-a cutremurat când fulgerul a lovit creasta muntelui din faţa mea. Am simţit în nări mirosul fulgerului şi al pietrei sfărâmate, mâinile şi picioarele mele au început să vibreze. Dansul ancestral era din nou în mine. Am ridicat mâinile spre cer, ploaia caldă m-a sărutat şi am dansat dansul fulgerului sacru, ca atunci, pe drumul ce ducea spre templul din Delfi, când am dansat dansul furtunii.

Când m-am deşteptat din nou, am observat că soarele răsărise deja. Trupul îmi era îngheţat şi am început să-mi frec mâinile şi picioarele ca să mi le încălzesc. Tăietorii de piatră şi pictorii, care se îndreptau spre locurile lor ie muncă, s-au oprit şi m-au privit cu teamă. Când au văzut că sunt viu, s-au întors cu spatele şi şi-au văzut de drum. Gardianul mormintelor şi-a ridicat bastonul sacru. Atunci a apărut, urcând muntele pe cărarea sacră, preotul fulgerelor, care era înveşmântat în mantia de ceremonie şi avea pe cap o cunună. Gardianul i-a ieşit în întâmpinare şi i-a strigat că în faţa mormântului regal al lui Lars Porsenna a găsit dormind un străin înfăşurat într-o mantie cenuşie. I-a mai povestit că alături de mine dormea o căprioară şi că porumbeii zeiţei au zburat deasupra capului meu. Şi că apoi m-am deşteptat când au venit artizanii.

Preotul fulgerelor a spus:

— Astă-noapte a strălucit fulgerul, de aceea am venit să văd ce s-a întâmplat pe muntele sacru.

S-a oprit în faţa mea şi m-a privit intens. Apoi şi-a acoperit ochii cu mâna stângă, a ridicat braţul drept şi m-a salutat ca pe un zeu.

— Îţi recunosc chipul, a spus el şi a început să tremure. L-am văzut în statuile şi frescele din morminte. Cine eşti tu? Ce doreşti?

— Am căutat şi am găsit, i-am răspuns eu. În inima mea am lovit până ce poarta s-a deschis. Eu, Turms, m-am întors acasă. Sunt fiul tatălui meu.

Un bătrân tăietor de piatră cu faţa obosită, care se întâmplase să treacă în timpul acesta pe lângă noi, a lăsat să-i cadă din mâini uneltele ce le purta şi a izbucnit în plâns.

— Este el! Regele nostru s-a întors printre noi, trăieşte şi este încă şi mai frumos decât în cele mai bune zile ale bărbăţiei sale.

S-a aplecat să-mi sărute genunchii, dar nu i-am dat voie şi i-am spus:

— Nu, nu, tu te înşeli! Eu nu sunt rege.

Dar câţiva artizani deja alergau înspre oraş să vestească sosirea mea. Preotul fulgerelor a spus:

— Am văzut fulgerele. Sosirea ta era anunţată şi iniţiaţii au discutat despre asta încă de acum nouă ani. Multora le-a fost teamă că nu vei găsi niciodată drumul întoarcerii, dar nimeni nu a îndrăznit să se amestece în destinul hotărât de zei şi să te călăuzească. Augurul nostru te-a salutat atunci când ai ajuns în Roma şi ţi-a citit prevestirile, pe care le-a anunţat şi iniţiaţilor. De la marele preot al fulgerelor de pe insulă, noi am ştiut că eşti pe drum, fiindcă fulgerele, în semn de bucurie, au trasat un cerc complet pe pământ. Spune-mi, tu eşti un adevărat lucumon?

— Nu ştiu, i-am răspuns eu. Ştiu doar că m-am întors acasă.

— Chiar dacă nu eşti lucumon, a spus el, nu încape îndoială că prin venele tale curge sânge nobil, Tu eşti fiul lui Lars Porsenna. Te-ai odihnit noaptea în faţa mormântului lui şi, nu numai atât, după chip se cunoaşte că eşti fiul lui.

Am văzut apoi cum ţăranii din vale şi-au abandonat boii şi carele lor şi au început să urce muntele unul după altul pe cărarea sacră ca să ne iasă în întâmpinare.

— Eu nu cer nimic, i-am spus. Doresc doar să-mi trăiesc restul vieţii în ţara mea. Nu am venit să revendic nici averi, nici putere. Ajuns în ţara mea ca cel mai umil dintre umili, am recunoscut dealurile, am recunoscut munţii, am recunoscut lacul, am văzut mormântul tatălui meu. Este tot ceea ce voiam, îmi este de ajuns. Dar povesteşte-mi despre tatăl meu!

— Numele oraşului tău este Clusium, a răspuns el evaziv. Este cetatea etruscă a vaselor de ceramică neagră şi a chipurilor eterne. De când lumea, olarii şi sculptorii din Clusium au creat pentru eternitate chipuri de oameni din argilă arsă, din piatră moale şi din alabastru. De aceea tu eşti uşor de recunoscut, Turms. Te vei regăsi în chipul tatălui tău. Aici, la picioarele noastre, în acest mormânt, el se odihneşte, iar peste sarcofag, pentru eternitate, statuia lui din piatră este culcată, ţinând în mâini cupa sacră. Şi în oraş sunt imagini ale lui.

— Povesteşte-mi despre tatăl meu! l-am mai îndemnat eu pentru încă o dată. Până acum, eu nu am ştiut nimic despre originea mea.

Şi el a povestit:

— Lars Porsenna a fost cel mai curajos suveran al ţărilor din interiorul Etruriei. El însuşi nu s-a recunoscut ca lucumon, iar numele de rege noi i l-am dat abia după ce a murit. El a cucerit Roma, dar nu a vrut să-i constrângă pe romani ca să-l reînscăuneze pe regele pe care ei l-au expulzat. De aceea, i-a sfătuit pe romani să se orienteze pentru o guvernare asemănătoare cu a noastră, pe care noi am adoptat-o după moartea lui. Noi avem doi conducători şi două sute de reprezentanţi, care sunt aleşi în fiecare an. Glasul poporului este ascultat când sunt aleşi reprezentanţii. Ambiţioşii, care au dorit, după moartea lui Lars Porsenna, să se agaţe de putere, nu au reuşit. Noi am hotărât că până în momentul în care vom găsi un lucumon adevărat, nu vom admite un guvernator unic.

A spus în continuare preotul fulgerului:

— Tatăl tău a fost în tinereţe un bărbat plin de viaţă, neliniştit. A luat parte la expediţia de război a etruscilor în Cumae. După ce am fost înfrânţi, el s-a întrebat: Ce anume este acel ceva, pe care grecii îl au, iar nouă ne lipseşte? De aceea a călătorit în oraşele Greciei ca să înveţe obiceiurile grecilor.

Departe, pe înălţimi, în faţa porţii arcuite a oraşului se vedea mulţimea de oameni înveşmântaţi în alb. Apoi au ajuns primii ţărani şi s-au oprit la o distanţă considerabilă faţă de noi cu mâinile aspre legănându-se uşor pe lângă corp şi s-au uitat cu atenţie înspre mine.

— Lucumonul, lucumonul, îşi murmurau ei unul altuia. Lucumonul a sosit.

Întorcându-se spre ei, preotul fulgerului le-a explicat:

— El este fiul lui Lars Porsenna, care s-a întors din ţări străine. El nici nu cunoaşte semnificaţia cuvântului lucumon. Nu ne mai tulburaţi cu şuşoteli stupide.

Dar oamenii au murmurat în continuare, aşa se face că din gură în gură, au ajuns, până la urmă, ca fiecare să audă următoarele vorbe:

— El a adus ploaia. A venit o dată cu descreşterea lunii şi ne-a binecuvântat câmpurile.

Au rupt crenguţe verzi din copaci şi le-au fâlfâit în semn de bun venit şi au strigat exaltaţi de bucurie:

— Lucumon! Lucumon!

Preotul fulgerelor, contrariat, mi-a spus:

— Ai incitat neliniştea poporului. Nu este bine. Dacă eşti, într-adevăr, lucumon, va trebui să fii supus la probe şi recunoscut. Acest lucru se poate face doar la toamnă, când are loc adunarea sacră a tuturor oraşelor etrusce în Volsinii, la marginea lacului. Până atunci, cel mai bine ar fi să nu te faci nici văzut, nici auzit.

Însă primii locuitori din oraş şi-au făcut deja apariţia, gâfâind după drumul greu pe care îl străbătuseră în goană. Erau îmbrăcaţi în grabă cu cele mai frumoase veşminte de sărbătoare. Şuşoteala mulţimii, care era la început ca o adiere de vânt a crescut de la o clipă la alta până ce a ajuns ca vijelia furtunii şi toţi îşi povesteau ce se întâmplase. Am auzit cu urechile mele pe cineva care povestea că aş fi coborât din cer o dată cu fulgerul şi pe un altul care susţinea că ajunsesem pe muntele sacru călătorind pe spinarea unui porumbel. Iar strigătele mulţimii erau din ce în ce mai triumfătoare:

— Lucumon! Lucumon!

Dar prea aproape de mine, nimeni nu se încumeta să stea sau să-mi atingă veşmintele.

Apoi au apărut şi augurii cu toiagele lor terminate cu un cârlig recurbat şi preoţii haruspicii, purtând fiecare câte un model din bronz sau din argilă arsă a ficatului de berbec, pe care erau înscrise numele şi locurile zeilor. Mulţimea s-a dat la o parte, iar ei s-au apropiat de mine, studiindu-mă cu privirea lor înţeleaptă. Pe cer alunecau norii, şi, pentru un moment, un nor a umbrit soarele. Fiind în umbră, am văzut clar muntele zeiţei în lumina puternică a soarelui.

Preoţii erau într-un moment dificil, dar acest lucru aveam să-l aflu mai târziu. Adevărul este că doar cei mai vârstnici dintre ei erau iniţiaţi şi fuseseră avertizaţi de venirea mea, dar chiar şi cei care erau iniţiaţi îşi puneau întrebarea dacă eram un adevărat lucumon sau doar fiul lui Lars Porsenna, fapt care, la urma urmelor tot o bucurie era pentru poporul care, într-adevăr, îl iubise. Doar prevestirile şi profeţiile nu erau de-ajuns. Trebuia ca eu însumi să mă recunosc lucumon şi să fiu recunoscut. Recunoaşterea o puteau face doar cei doi lucumoni în viaţă din Etruria. În timpurile noastre moderne, foarte mulţi oameni, în mod special cei din porturile de la mare, se îndoiau că lucumonii ar exista în realitate. Aceasta era influenţa grecească. Vântul arid al îndoielii, care sufla dinspre Ionia, se împrăştiase pe toate mările şi pământurile.

Probabil că preoţii ar fi preferat să mă tragă deoparte şi să discute cu mine, dar poporul sosise înaintea lor. Râzând bucuroasă, mulţimea îi încuraja pe băieţii tineri şi pe fete, care erau împodobiţi cu cununi de mirt, violete şi dafin, să aducă pe muntele sacru litiera divină din templu. Muzica fluierelor duble se dezlănţuise, iar dansatorii sacri roteau zbârnâitoarele în mâini, răspunzând suflătorilor din fluier. Fără teamă, ei s-au apropiat de mine, m-au prins de braţe şi m-au obligat să mă aşez pe perna dublă de pe jilţul divin.

Dar când au început să ridice litiera divină ca s-o poarte pe umerii lor, nu am mai răbdat, am ţipat la ei să o coboare, m-am ridicat în picioare, apoi i-am îmbrâncit şi, făcându-mi loc prin mulţime, am început să merg pe drumul sacru înspre oraş. Tinerii m-au privit neliniştiţi şi şi-au frecat braţele ca şi cum ar fi fost loviţi, dar eu nu îi lovisem. Toţi norii se risipiseră de pe cer şi razele de soare mi-au urmărit paşii. Când mi-a văzut părul strălucind în soare, mulţimea a intonat ceremonios:

— Lucumon! Lucumon!

Nu au murmurat în joacă, nu au murmurat triumfător, au făcut-o cu toţii în semn de respect.

În urma mea mergeau preoţii, iar mulţimea venea după ei liniştită. În felul acesta am coborât până în vale, apoi am urcat drumul şerpuitor, până am ajuns la arcada porţii şi am intrat în oraşul meu. În tot acest timp, soarele a strălucit şi un vânt uşor mi-a mângâiat şi mi-a răcorit faţa.

Mi-am petrecut toată vara aceea minunată în casa liniştită pe care bătrânii oraşului mi-au oferit-o. Servitori, ai căror paşi nu se auzeau, vegheau să am tot ceea ce îmi trebuie. Îmi înţelegeam fiinţa, mi-o ascultam şi încercam să mă cunosc mai bine. Le-am spus preoţilor iniţiaţi să mă înveţe ce trebuie să ştiu, dar ei mi-au răspuns:

— Dacă eşti lucumon, ştiinţa este în tine însuţi. Nu în noi.

Să fi fost ei invidioşi şi doritori de ceartă? Să se fi îndoit asupra intenţiilor mele, temându-se că în numele tatălui meu ce fusese rege, voi încerca să mă agăţ de putere? Nu ştiu. Cert este că, din cauza poporului, care avea încredere în mine, ei nu au îndrăznit să-mi facă nici un rău, deşi ar fi putut să mă otrăvească, la fel cum i-au otrăvit pe cei care au aspirat să ajungă regi după moartea lui Lars Porsenna. Moartea tatălui meu a fost neaşteptată. El a fost atacat de un porc sălbatic, care l-a muşcat cu colţii lui înfiorători. Sănătos, în putere, el a murit la cea mai frumoasă vârstă a vieţii, când încă nu împlinise cincizeci de ani. Dar renumele lui s-a păstrat şi bănuiesc că se va păstra atâta timp cât poporul etrusc va mai fi pe pământ.

Acea vară toridă, când eu am bâjbâit ca să deschid porţi secrete din profunzimile fiinţei mele, a fost cea mai frumoasă vară din viaţa mea. O vară minunată, roditoare, prosperă. În Clusium au suflat vânturi calde şi ploile au fost din abundenţă. După cum au afirmat toţi, nimeni nu-şi aduce aminte să mai fi fost vreodată grânele mai bune şi vinul mai dulce. Vitele au fost grase şi nici o boală n-a bântuit, nici asupra oamenilor, nici asupra animalelor. Nu au fost crime, iar vecinii, care se certau de-o viaţă, s-au împăcat. După atâţia ani de greutăţi şi neînţelegeri, norocul mă însoţise la Clusium.

Un preot iniţiat mi-a povestit că mă născusem cu faţa acoperită de o membrană. Au mai fost şi alte prevestiri, care i-au incitat pe bătrâni să-i profeţească tatălui meu că eu voi deveni lucumonul poporului meu. Dar tatăl meu a spus:

— Eu însumi nu mă recunosc a fi un lucumon, chiar dacă alţii m-au îndemnat să cred că sunt. Inteligenţă, curaj şi integritate sunt de ajuns pentru un om. Să ai milă de cel care suferă, să-l susţii pe cel slab, să-l pocneşti pe cel insolent peste gură, să rupi punga cu aur a celui lacom, să-i laşi celui ce lucrează pământul pe care lucrează, să protejezi poporul de hoţi şi de uzurpatori. Un suveran nu are nevoie de o altfel de gândire după care să se orienteze. Şi nu este nevoie să fii lucumon pentru a guverna corect. Dacă fiul meu este un adevărat lucumon, el trebuie să fie în stare să se descopere singur că este lucumon şi să-şi găsească singur cetatea, ca lucumonii din timpurile străvechi. Nimeni nu obţine prin naştere dreptul de lucumon. Abia după vârsta de patruzeci de ani, un adevărat lucumon se poate recunoaşte şi poate fi recunoscut. De aceea, eu trebuie să-mi încredinţez fiul altcuiva să-l crească.

Aşa se face că atunci când am împlinit şapte ani, tatăl meu a călătorit împreună cu mine la Sibaris, cel mai civilizat oraş grecesc al Italiei şi m-a încredinţat unui prieten apropiat, obţinând de la el promisiunea că nu-mi va spune nimic despre originea mea. Desigur, nu i-a fost uşor să mă lase acolo, mai cu seamă că eram singurul lui copil. Mama mea murise când aveam trei ani şi tata nu a mai vrut să se recăsătorească. Din cauza poporului lui m-a sacrificat pe mine, pentru că nu a dorit să ajung un fals lucumon doar pentru că, după ce m-am născut, semnele au arătat că sunt lucumon.

Fără îndoială, în intenţia lui a fost să-mi supravegheze de departe creşterea şi educaţia, dar pe neaşteptate a izbucnit războiul cu Crotona, în care Sibarisul a fost şters de pe faţa pământului cu o meticulozitate nemaiîntâlnită până atunci. Din cele patru sute de familii din Sibaris au supravieţuit doar femeile şi copiii, care s-au îmbarcat pe corăbii ce au plecat spre Milet. Prietenul tatălui meu a găsit posibilitatea de a mă salva trimiţându-mă în Ionia cu femeile şi copiii ce părăseau oraşul, şi nu a vrut să dezvăluie că sunt etrusc, pentru a nu fi vândut ca sclav de către cei din Crotona. El însuşi a rămas să lupte şi a fost omorât, la fel ca toţi bărbaţii celor patru sute de familii din Sibaris, chiar dacă lumea nu le aminteşte niciodată curajul, ci doar îi învinuieşte că erau petrecăreţi şi destrăbălaţi.

Poate că prietenul tatălui meu nu a vrut să spună nici femeilor în grija cărora mă va fi lăsat care este originea mea, pentru a nu-şi încălca legământul ce-l făcuse lui Lars Porsenna, dar oricum, nu avea nici o importanţă, fiindcă cine scăpase din Sibaris avea şi aşa destule pe cap. Iar nenorociţii refugiaţi au fost uitaţi de toată lumea, chiar dacă la început Miletul le-a plâns soarta.

Tatăl meu nu avea cincizeci de ani când a murit şi mulţi au spus după ce el a murit că fusese lucumon, chiar dacă el, din motive neştiute, nu a vrut să-şi dezvăluie adevăratul har. Alţii au spus că nu ar fi putut fi, din cauză că fusese în război şi că moartea neaşteptată a fost o pedeapsă pentru că s-a amestecat în afacerile poporului roman. Mai cu seamă că porcul sălbatic era animalul sacru al latinilor, încă mai sacru şi mai străvechi decât lupul.

Iniţiaţii m-au prevenit şi mi-au spus:

— Mulţi suverani, unii chiar provenind din cele mai mari familii, au început să-şi spună lucumoni, ca să dea o culoare aparte puterii pe care o au, de aceea este pusă la îndoială existenţa adevăraţilor lucumoni. Orice poate fi iertat, dar nimic nu este mai rău decât dacă un fals lucumon se recunoaşte cu ipocrizie a fi un adevărat lucumon. Un astfel de bărbat ar putea să se unească cu zeii întunericului şi, cu ajutorul lor, să-i orienteze greşit pe auguri, pe haruspicii şi pe fulguriatori. Dar zeii, până la urmă îi dezvăluiesc pe falşii lucumoni, chiar dacă ei fac miracole şi-i orbesc pe oamenii obişnuiţi ca să nu le înţeleagă falsa identitate.

Surorile tatălui meu au venit să mă vadă, dar nu m-au îmbrăţişat, iar copiii lor s-au uitat cu ochii mari la mine. Ele mi-au spus că vor împărţi cu plăcere împreună cu mine averea lui Lars Porsenna, chiar dacă nu au nici o dovadă că eu sunt, într-adevăr, fiul lui, dar eu le-am răspuns că nu am venit în Clusium pentru moştenire, aşa că au răsuflat uşurate. Probabil că ar fi fost greu pentru ele să-şi convingă bărbaţii, deşi la etrusci femeile pot dispune după cum vor de bunurile lor şi au aceleaşi drepturi de urmaş ca şi bărbaţii. De aceea, un bărbat etrusc, care este mândru de familia sa, menţionează alături de numele tatălui şi numele mamei. Adevăratul meu nume este Lars Turms Larkhna Porsenna, fiindcă mama mea era din străvechea familie Larkhna.

Despre ea se povestea că ar fi fost o femeie foarte frumoasă, dar tristă, la fel ca străvechii etrusci, despre care se ştie că aveau o înclinaţie mai mare spre melancolie decât cei din zilele noastre. Tatăl meu se născuse dintr-o familie etruscă mai tânără şi mai impulsivă, ce nu avea rădăcini prea vechi în Etruria. După ce vestea vitejiei lui din război a fost cunoscută, după ce a strâns bogăţii, a cerut-o pe mama mea de soţie, dar mi-au povestit unii bătrâni că, încă din copilărie, mama mea i-a oferit în joacă un măr pe malul unui râu, şi de atunci el a ştiut că ea va fi soţia lui.

Cei de acelaşi sânge cu mine m-au vizitat pentru a ne cunoaşte, dar au avut, la fel ca şi ceilalţi oameni, o poziţie neutră şi nu au vorbit în favoarea sau defavoarea mea, aşteptând doar ca adunarea din Volsinii să hotărască dacă sunt sau nu sunt un adevărat lucumon.

Singur am gândit aşa: de-a lungul vieţii eu am obţinut tot ceea ce am vrut, mai puţin sau mai mult, dar totdeauna suficient. De ce m-aş lega singur de pământuri, case şi lucruri? Bogăţiile nu îl fac pe un om mai liber, dimpotrivă, îl încătuşează. Cel care posedă ceva, este întotdeauna bântuit de teama să nu piardă ceea ce posedă. La fel de gelos ca şi bogatul care-şi închide cu zece ferecături comorile în sipete şi lădiţe, veghindu-le cu străşnicie şi temându-se să nu-i fie furate, omul care este sărac şi are câteva oi, nu se poate odihni fiind doar cu gândul să nu li se întâmple ceva oilor lui.

În acea vară, tinerii din Clusium au exersat cu înverşunare în vederea alegerii celui care va reprezenta oraşul la jocurile tradiţionale din Volsinii, unde, în fiecare an era desemnat oraşul suveran al Etruriei. Dar iniţiaţii mi-au explicat că, de secole, aceste lupte sacre nu mai aveau nici o influenţă politică. In zilele noastre, câştigătorul luptelor poate să se căsătorească cu fecioara care este miza jocului, iar oraşul lui este timp de un an oraşul de onoare al Etruriei.

Nu am fost prea atent când mi s-a povestit despre tradiţiile perpetuate prin aceste jocuri din Volsinii. Eram preocupat să învăţ a mă cunoaşte pe mine însumi, nu doar ca om, ci încă mai mult. Locuiam într-o încăpere depărtată de orice zgomot, cu pereţii acoperiţi de fresce. Sculpturi, vase de ceramică şi alte obiecte minunate îmi încântau ochii. Mă odihneam pe saltele moi, beam vin bun şi mă bucuram de cele mai rafinate mâncăruri. Nici din patul în care mă odihneam nu lipsea tot ceea ce trebuia pentru a-mi desfăta simţurile. Dar din mine lipsea ceva şi încă nu ştiam ce. Şi am bătut cu răbdare la porţile inimii mele.

Uneori totul îmi era clar pentru o clipă, se întâmpla ca trecerea unui fulger. Alteori, ca un ţipăt, o idee se desprindea din gândurile mele. Atunci eram fericit. Dar apoi îmi simţeam din nou greutatea terestră a trupului. Parfumuri îmbătătoare îmi desfătau fiecare clipă, zi şi noapte ardea tămâia şi mirodeniile în thymiaterioanele de aramă. Cu toate acestea simţeam mirosul mort a trupului meu. Cu toate că încercasem să îndepărtez tot ceea era în mine trupesc, omenesc. În noaptea cu lună plină, mi-a apărut în vis zeiţa fecioară, sălbatică şi intimidantă, cu chipul mânios. Şi zeiţa născută din spuma mării mi-a apărut în vis, cu păru-i de aur şi trupul alb ca zăpada, şi a încercat să mă lege din nou de pământ amăgitor.

În ciuda acestor apariţii, a fost cea mai frumoasă vară a vieţii mele, acea vară în care m-am descoperit pe mine însumi şi am aflat că sunt mai mult decât un trup pieritor de argilă. Apoi, puţin înainte de a veni toamna, nu m-a mai bucurat nimic şi am fost sfâşiat de o melancolie profundă. În noaptea când luna se mistuise de pe cer, am plecat spre Volsinii împreună cu reprezentanţii oraşului Clusium. Dar pe propriile picioare nu mi s-a permis să merg, nici pe spinarea vreunui cal sau măgar. Am fost purtat într-o şaretă acoperită, trasă de boi albi, a căror frunte era împodobită cu o panglică lată dintr-o ţesătură fină vopsită în roşu. Draperii grele mă ascundeau privirii oamenilor.

În aceeaşi şaretă, disimulate după aceleaşi draperii, au fost transportate amândouă conurile de piatră albă din templul zeului Voltumna, metamorfozatorul.

Încă o dată mă voi odihni pe patul convivial şi mă voi desfăta la ospăţul zeilor, atunci când sudoarea morţii îmi va brobona fruntea. De aceea, eu, Turms, încă nu mă grăbesc să consemnez tot ceea ce aş dori să-mi amintesc când mă voi întoarce.

ULTIMA CARTE.

OSPĂŢUL ZEILOR.

Nu există un lac mai limpede şi mai albastru decât lacul sacru al poporului nostru etrusc. Când l-am văzut prima oară între munţii maiestuoşi, pe suprafaţa lui liniştită se oglindea puţina lumină de amurg a toamnei. Tot atunci am văzut pentru întâia oară templele şi rotundul sacru din pietre, cercul zeiţei Turan, cea căreia grecii îi spun Afrodita. Am văzut brazda din care se ridicase odinioară Tages ca să dăruiască Etruriei înţelepciunea. Am văzut izvorul lângă care s-a arătat nimfa Vegoia. Cine ştie, poate că Tages şi Vegoia îşi vor fi făcut apariţia într-o altă parte. Dar ce importanţă are că mormântul lui Tages se afla în Tarquinia sau că la Roma oricine poate vedea peştera şi izvorul Vegoiei, din moment ce tradiţia a aşezat pentru eternitate aceste locuri sacre în Volsinii?

Însă pentru mine, cel mai sacru dintre toate locurile sacre rămâne templul zeului Voltumna, metamorfozatorul. Coloanele lui masive de piatră înconjoară un sanctuar gol, care este străjuit de o uimitor de frumoasă Himeră din bronz, în trupul căreia sălăşluiesc împreună un leu, un şarpe şi un vultur, simboluri ale pământului, cerului şi puterii subterane. Neînvinsă, Himera apără sanctuarul gol al lui Voltumna. Grecii pretind că un oarecare erou de-al lor, călare pe un cal înaripat, ar fi învins şi ar fi omorât Himera, în tinereţe, la Corint, eu însumi am văzut fântâna lui Pegas. Dar, pentru poporul etrusc, Himera trăieşte ca simbol al zeului Voltumna, metamorfozatorul, şi grecii încă nu au reuşit s-o omoare.

În timpul sărbătorii de toamnă, se adunau oamenii din toate oraşele etrusce în Volsinii, dar numai reprezentanţii desemnaţi, împreună cu suita lor, aveau dreptul să intre în perimetrul sacru şi să locuiască acolo. Partea nesacră a puternicului şi prosperului oraş Volsinii se întindea pe o distanţă de jumătate de zi de mers prin trecători şi de căţărat pe crestele munţilor. Artizanii şi negustorii din Volsinii sunt renumiţi în toată Etruria şi ştiu să profite din plin de sărbătoarea de toamnă.

În dimineaţa primei zile, cu capul acoperit, am fost condus la casa consiliului, unde erau deja întruniţi cei doisprezece reprezentanţi ai celor douăsprezece oraşe. Printre ei erau doi lucumoni adevăraţi şi alţi cinci, care doar foloseau acest titlu, al optulea era un rege ales de popor, iar ceilalţi patru erau, pur şi simplu, delegaţi numiţi de sfatul înţelepţilor din oraşul lor. Printre aceştia din urmă, era şi reprezentantul oraşului Clusium. Printre cei doisprezece erau şi bărbaţi foarte bătrâni, dar şi foarte tineri, de pildă Lars Arnth Velthuru care, în calitate de regent, îşi înlocuia tatăl. Toţi erau înveşmântaţi în mantii, pe care erau brodate însemnele sacre ale oraşelor lor. Toţi m-au privit cu curiozitate, dar nu cu superioritate. Unii erau în picioare, alţii aşezaţi, dar nimic nu lăsa să se bănuiască vreo ierarhie.

Mi-am descoperit capul. Ştiam că aceasta este prima şi cea mai simplă încercare. În timp ce privirea mea trecea de la un bărbat la altul, fiecare încerca să-mi atragă atenţia, unii clipind complice din ochi, alţii surâzând sau afişând un aer sever. Fiecare şi-a acoperit mantia, ca eu să nu pot distinge după însemne, cărui oraş îi aparţine. Cu toate acestea, am ştiut imediat care sunt cei doi lucumoni. Nu aş putea explica cum de i-am recunoscut, dar am fost absolut sigur şi am zâmbit amuzat de jocul lor copilăresc.

Apoi, m-am dus şi mi-am înclinat cu respect capul în faţa bătrânului lucumon al oraşului Volsinii, după care l-am salutat la fel de respectuos pe lucumonul Volterrei, un bărbat masiv, care încă nu împlinise cincizeci de ani. Figura îi era întunecată de o eternă răceală. Poate că-l recunoscusem după ochi, poate după zâmbetul din colţul buzelor. Din el se degaja o austeră seriozitate, din bătrânul lucumon al oraşului Volsinii, zâmbetul şi bunătatea. Pe ceilalţi i-am salutat cu o simplă înclinare a capului.

După ce au schimbat o privire între ei, amândoi lucumonii au făcut un pas înainte. Bătrânul a spus:

— Te recunosc, Lars Turms.

Dar ceilalţi au început imediat să discute zgomotos în contradictoriu şi câţiva chiar au spus că aceasta nu este o dovadă suficientă, fiindcă aş fi putut ghici după aspectul lor exterior că cei doi sunt adevăraţii lucumoni sau că, reprezentantul oraşului Clusium mi-ar fi putut face un semn discret, indicându-mi-i. Nu s-au ferit să discute de faţă cu mine, ca şi cum eu nici nu aş fi existat.

Bătrânul lucumon mi-a atins umărul şi prin mâna lui am simţit cum pătrunde în mine toată căldura, bunătatea şi tandreţea lui.

— Umblă pe unde vrei în aceste zile, a spus el zâmbind, în locuri sacre sau profane, nu are importanţă unde. Asistă la sacrificii, dacă doreşti. Urmăreşte jocurile. Nici o uşă nu-ţi va fi închisă, dar nimeni nu te va constrânge să deschizi vreuna.

Lucumonul Volterrei mi-a mângâiat prietenos umărul, am simţit cum rigoarea, puterea, siguranţa, alunecau din mâna lui în mine.

— Pregăteşte-te, Lars Turms, a spus el, doar dacă tu doreşti; nimeni nu te obligă să o faci.

Şi a adăugat:

— Oare un adevărat lucumon trebuie să se pregătească? Nu ştiu. Numai că, doar pregătindu-te vei deveni sensibil la orice lucru nou şi vei fi capabil să cunoşti experienţe pe care niciodată nu le-ai mai încercat.

I-am întrebat:

— Oare cum trebuie să mă pregătesc?

Bătrânul lucumon a râs şi mi-a spus:

— Aşa cum doreşti tu însuţi, Turms. Unul urcă pe munte pentru a fi singur, altul se descoperă pe sine însuşi în mijlocul mulţimii ce se agită. Există multe cărări care duc la acelaşi ţel. Poţi să veghezi şi să ţii post în aceste zile. Veghea îi ajută chiar şi pe oamenii obişnuiţi să vadă ceea ce în alt mod nu pot vedea. Dar, tot la fel de bine, tu poţi să bei vin până ţi se tulbură vederea şi-ţi tremură genunchii, să bei încă şi mai mult, pentru a te trezi din beţie, apoi să dai totul afară din tine pentru a te purifica. Tu te poţi iubi până la epuizare cu femeile, dacă vrei. Este şi acesta un mod în care te poţi apropia de iluzii şi poţi avea viziuni. Eu regret că nu am urmat la timpul potrivit un astfel de drum. Dar acum este prea târziu. Am deja şaptezeci de ani, fiul meu, şi nu mai vreau să cer alt timp de la zei; sunt destui cei zece ani, pe care ei mi i-au promis, cât timp va trebui să mai suport acest trup uzat, din care doresc să mă eliberez.

Bărbatul din Volterra mi-a spus:

— Simţurile noastre pot fi mângâiate cu rafinament până la o încântătoare epuizare. Acest lucru ne ajută să suportăm viaţa, mai mult, să o slăvim. Dar nu uita, Turms, că şi foamea, şi setea, şi abstinenţa, se pot schimba în plăceri, iar când sunt împinse dincolo de plăcere, aduc cu ele viziuni extatice. Dar nu m-aş încumeta să afirm că foamea, setea şi abstinenţa sunt mai de preţuit ca beţia sau saţietatea. Fiecare îşi urmează calea. De aceea, eu nu te pot sfătui care este drumul pe care tu trebuie să mergi. Nu pot povesti despre alte căi în afară de calea pe care eu am ales-o.

Apoi bătrânul a îndreptat spre lucumonul Volterrei bastonul lui de alun şi a spus:

— El s-a născut păstor şi, în singurătatea pe care a găsit-o în munţi, a dobândit calitatea de clarvăzător. Trupul meu s-a născut dintr-o străveche familie etruscă. Ca lucumon, poate că el este mai vârstnic decât mine.

Mai multe nu mi-au spus, dar din ochii lor, din căldura şi din acel fluid misterios pe care-l simţeam când eram în apropierea lor, am înţeles cu inima mea că ei recunoşteau în mine lucumonul; nu era nevoie de nici o altă probă; eu, Turms, eram cel care eram. Dar, conform obiceiurilor, trebuia să parcurg încercările impuse, să mă regăsesc şi să mă recunosc eu însumi. Pentru un lucumon, aceasta este experienţa cea mai răscolitoare, experienţa cea mai dureroasă.

În acea zi, i-am văzut cum au fixat un nou cui din aramă în vechea şi cenuşia coloană de lemn a Templului Destinului. Era plină coloana de cuie din aramă, cele vechi erau strâmbe şi acoperite de cocleală verzuie, dar încă mai era loc pentru altele. Zeii continuau să măsoare timpul pentru poporul şi pentru oraşele Etruriei.

Timp de trei zile, reprezentanţii celor douăsprezece oraşe au discutat despre politica externă şi au examinat cazul războiului dus de oraşul Veii împotriva Romei. Caere şi Tarquinia au promis atunci că vor sprijini oraşul Veii cu arme şi cu soldaţi. Chiar şi despre greci s-a discutat iar Lars Arnth a încercat să obţină sprijinul Populoniei şi Vetuloniei când a afirmat că, mai devreme sau mai târziu, războiul împotriva grecilor este inevitabil. Dar nimeni nu a dat curs subiectului deschis de Lars Arnth. De altfel, nici un lucumon nu se amesteca într-o discuţie despre război, un lucumon nu acceptă războiul decât atunci când este vorba despre un război de apărare. Şi, atât timp cât ţine un război, lucumonul îşi pierde puterea.

Dar, în timp ce alţii discutau, bătrânul lucumon din Volsinii mi-a şoptit la ureche:

— N-au decât să se războiască cu Roma, dacă atât îi duce capul. Numai că, niciodată Roma nu va putea fi învinsă. Fără îndoială, tu ştii că destinul Romei, oraşul tatălui tău, este în secret legat de destinul oraşului tău. Dacă oraşul Roma va fi distrus, va fi distrus şi oraşul Clusium.

Am scuturat din cap şi i-am spus:

— Sunt multe lucruri pe care eu nu le cunosc, iar iniţiaţii din Clusium nu mi-au povestit niciodată despre asta.

El şi-a sprijinit braţul pe umărul meu şi a şoptit:

— Cât de frumos şi de puternic eşti, o, Turms! Mă bucur că ochii mei au avut norocul să te vadă. Şi, doar faptul că eşti acum lângă mine, îmi încălzeşte bătrâneţea. Dar nu te încrede în vorbele iniţiaţilor! Ei repetă pe de rost tot ceea ce au învăţat de la alţii, formule magice şi ritualurile sacrificiilor. Însă ei nu ştiu. Poate că încă nu ar trebui să-ţi dezvălui acest aspect ascuns al lucrurilor, dar îmi este teamă, nu cumva mai târziu să uit a o face şi, ar fi păcat să nu cunoşti tot ceea ce este legat de oraşul tău. Tatăl tău a cucerit Roma şi a trăit câţiva ani acolo. El ar fi putut lăsa puterea lui Lars Tarkhon sau unuia dintre fiii săi, dacă romanii nu l-ar fi convins că cel mai bine-ar fi să-i lase pe ei înşişi să guverneze Roma. De fapt, ei au încercat chiar să-l şi omoare pe tatăl tău. După aceea, cea mai bătrână şi mai înţeleaptă dintre vestale, i-a prevestit viitorul şi tatăl tău a crezut în tot ceea ce ea a spus, de aceea prin voia sa a abandonat Roma. Din cauza acestor prevestiri destinul Romei este legat de destinul oraşului Clusium. Dacă vreun pericol ameninţă oraşul Clusium, Roma trebuie să-i sară în ajutor. Aşa a fost consemnat în cărţile sacre din Roma iar zeii au coborât atunci pe pământ şi, printr-un ospăţ divin, au întărit cele scrise. Lars Porsenna, a considerat că este mai bun acest act al zeilor, decât oricare hotărâre oficială, pe care nu are importanţă ce individ, fie el chiar din însuşi sistemul de guvernare, o poate viola. Pentru romani, pentru a le mângâia amorul lor propriu, aşa este mai bine, decât dacă acest lucru ar fi fost public. Doar prin legături de rudenie se ştie despre această alianţă şi acest lucru trebuie să se păstreze aşa, putând fi transmis direct de la tată la fiu. Aceste lucruri tu trebuie să le cunoşti, a continuat bătrânul lucumon. Oraşul Clusium nu trebuie să se ridice niciodată împotriva Romei, iar dacă oraşele vecine vor vorbi despre distrugerea Oraşului Lupoaicei, oraşul Clusium va trebui să vorbească în favoarea Romei şi să-i ia apărarea. Altfel va fi pedepsit. Roma trebuie să treacă în linişte de la copilărie la maturitate. Chiar dacă toate oraşele etrusce se vor uni pentru a distruge în întregime Roma, Clusium va trebui să treacă mai degrabă de partea Romei, din cauza propriului viitor. Este un pact sacru şi intangibil, zeii înşişi au coborât atunci pe pământ pentru a-l confirma. Semnele acestei înţelegeri întărite de zei nu sunt cunoscute de oricare muritor, fiindcă nu l-au anunţat crainicii în agora. Dar în Roma, pentru a autentifica valoarea unui lucru, se spune: acesta este pământul lui Porsenna sau aceasta este casa lui Porsenna sau acestea sunt bogăţiile lui Porsenna. Pentru că Porsenna a fost acela care a ajutat la creşterea renumelui Romei.

Mi-am adus aminte că am fost uimit în Roma de ciudatul ritual ce însoţea fiecare legiferare a unei vânzări. Şi am înţeles de ce paşii m-au purtat până la grota sacră, de ce am recunoscut acea grotă şi de ce mi-am spălat faţa în apa izvorului ei. Am umblat atunci pe urmele paşilor tatălui meu. De aceea, cea mai bătrână vestală m-a recunoscut ca fiu al tatălui meu.

Timp de şapte zile, delegaţii au discutat despre afacerile interioare şi au rezolvat diversele neînţelegeri în legătură cu hotarele. De la o zi la alta, am simţit, din ce în ce mai mult, slăbiciunile fiinţei mele. M-am amestecat în mulţime. M-am plimbat atât prin locurile sacre, cât şi prin cele profane. Am râs şi am strigat împreună cu mulţimea când am privit diferitele jocuri şi întreceri. Dar, când mulţimea m-a recunoscut, în jurul meu s-a făcut imediat gol ca într-un pustiu şi oamenii m-au privit stânjeniţi. De aceea am sfârşit prin a prefera singurătatea şi liniştea. Am vegheat aproape de crestele munţilor şi am privit stelele. Şi nu mi-a fost nici foame, nici sete. Am simţit în mine o bucurie extraordinară şi nici o deznădejde nu mi-a mai tulburat cugetul. Privirea celor doi lucumoni, mângâierea lor, prietenia lor, au fost de-ajuns ca orice umbră de nelinişte din gândurile mele să se stingă şi cerul din inima mea a strălucit.

Apoi au început zilele de sacrificii şi jocurile rituale. Sacrificiile au avut loc în temple, însă luptele sacre s-au desfăşurat afară, în interiorul unui cerc, al cărui contur a fost marcat cu pietre. Lucumonii şi ceilalţi reprezentanţi ai oraşelor Etruriei s-au aşezat pe cele douăsprezece pietre, acoperite cu perne, ce delimitau cercul, iar toţi cei care erau admişi în perimetrul sacru s-au aliniat în spatele lor, în timp ce poporul a urmărit luptele de la poalele muntelui sau de pe acoperişurile caselor. Nu s-a auzit nici un zgomot în timpul luptelor, fiindcă luptele se desfăşurau întotdeauna în linişte şi nimeni nu avea voie să-i încurajeze sau să-i huiduiască pe concurenţi.

Am luat parte la ritualul fulgerului şi am fost aşezat la masa de piatră a jertfelor zeului fulgerului, pe care am pus un peşte ce-l pescuisem din lac şi o ceapă pe care am cules-o din pământ. Rugăciunea sacră a spus-o preotul fulguriatores din Volsinii, pentru că eu nu o ştiam. Apoi el a prezentat mărturii ale prevestirilor anunţate de fulger în cursul timpului. Doar în oraşul Veii fuseseră fulgere roşii ce prevestiseră nenorocirile, în celelalte oraşe ale Etruriei aşa ceva nu s-a întâmplat.

În ziua zeului Turms, a trebuit să aleg o oaie din marea turmă de oi ce erau într-un ţarc împrejmuit. Toate oile erau frumoase, curate, fără nici un beteşug. Oaia pe care am ales-o m-a urmat supusă până la altar şi nu s-a împotrivit câtuşi de puţin când preotul i-a tăiat beregata cu cuţitul din piatră. Sângele s-a scurs în cupa sacrificială şi preotul a desfăcut animalul cu mişcări sigure şi a scos ficatul. Culoarea era favorabilă, ficatul sănătos, dar de două ori mai mare decât un ficat obişnuit de oaie. Haruspiciul şi ajutorul lui nu au dat detalii despre prevestirile înscrise în ficat, şi, începând din acel moment, s-au uitat la mine cu un deosebit de mare respect şi s-au înclinat în faţa mea ca în faţa unui zeu. Probabil ştiau că voi deveni lucumon.

A doua zi, bătrânul lucumon din Volsinii m-a chemat în casa în care locuia. După ce am intrat, am trecut printre cele opt coloane de la intrare, am văzut în vestibul un om, care, pe jumătate aplecat, stătea pe un scaun şi privea drept în faţa lui ca un orb. Când a auzit zgomotul paşilor mei, a întrebat cu o voce nesigură:

— Om generos, oare eşti tu?

Apoi a rostit:

— Pune-ţi mâinile peste ochii mei, tămăduitorule!

I-am spus că eu nu sunt nicidecum tămăduitorul pe care îl aştepta el, ci doar un oarecare om, care am fost invitat în această casă.

Dar orbul nu m-a crezut. A insistat atât de mult încât, până la urmă, de milă, mi-am pus mâinile peste ochii lui. Mi-a prins braţele şi mi le-a apăsat multă vreme peste ochii săi. Am simţit o moleşeală cumplită, ca şi cum în interiorul fiinţei mele s-ar fi rupt ceva, capul a început să mi se învârtească de ameţeală şi mi-am retras mâinile. Cu ochii închişi, el a suspinat profund şi mi-a mulţumit.

Pe un pat convivial din camera lucumonului, era întinsă o fată palidă, încă copil, şi-şi încălzea mâinile ţinându-le deasupra unui vas în care ardeau cărbuni. Mi-a aruncat o privire disperată şi neîncrezătoare. Am întrebat-o unde este lucumonul din Volsinii. Ea mi-a răspuns că trebuie să apară dintr-o clipă în alta şi m-a invitat să mă aşez pe marginea patului, lângă ea.

— Eşti bolnavă? am întrebat-o.

Ea a dat la o parte pătura ce-i învelea picioarele. Muşchii îi erau atât de atrofiaţi, încât picioarele acestei fete frumoase erau subţiri ca două beţe. Când avea şapte ani, un taur furios a luat-o în coarne şi a aruncat-o apoi pe pământ. A avut mult de suferit de la numeroasele lovituri, dar cel mai rău este că de atunci nu a mai putut să meargă. Şi mi-a arătat umerii, pe care se vedeau semnele lăsate de coarnele taurului. A tăcut un moment, după care a spus cu timiditate:

— Tu eşti bun şi frumos, tămăduitorule! Masează-mi picioarele! Au început să mă doară îngrozitor în momentul în care tu ai intrat aici.

Nu eram nicidecum un masor priceput, totuşi în tinereţe învăţasem cum să-mi fricţionez muşchii încordaţi după un exerciţiu fizic. După o bătălie, toţi soldaţii îşi masează între ei braţele şi picioarele, pentru destinderea muşchilor rigidizaţi. Oricât de uşor am fricţionat picioarele sărmanei fete, ea a gemut de durere, de aceea am întrebat-o dacă nu ar fi mai bine să încetez. Dar ea mi-a spus:

— Nu, nu, nu de la mâinile tale este durerea ce o am.

Am simţit în cap o ameţeală şi mai puternică decât atunci când am pus mâinile pe ochii bărbatului orb.

Într-un sfârşit, bătrânul lucumon a intrat şi m-a întrebat:

— Oare de ce-o mai chinui şi tu, Turms, pe biata copilă bolnavă?

M-am apărat spunându-i:

— Dar ea mi-a cerut să-i fricţionez picioarele.

— Oare tu îi vei ajuta pe toţi cei care te vor implora să-i ajuţi? Oare tu îi vei da fiecăruia tot ceea ce îţi va cere? Sunt mulţi oameni bolnavi şi nefericiţi în lume, buni şi răi, vinovaţi şi inocenţi. Oare nu vei face nici o deosebire între ei?

Am meditat o clipă la întrebările lui, apoi i-am răspuns:

— Suferinţa acestei nefericite fete nu este din vina ei. Dar, când văd oameni care suferă, nu fac niciodată deosebire între cei răi şi cei buni, între cei vinovaţi şi cei nevinovaţi, ci îi ajut dacă pot. Soarele îi încălzeşte la fel şi pe cei buni, şi pe cei răi. Nu mă încumet să cred că aş putea fi mai înţelept decât soarele.

A clătinat din cap nemulţumit, s-a aşezat şi a bătut în gongul de aramă să ni se aducă vin. Şi mi-a spus:

— Dar eşti atât de palid, Turms! Te simţi slăbit?

În continuare eram uşor ameţit şi îmi simţeam braţele şi picioarele fără vlagă, dar, din amabilitate, l-am asigurat că mă simt bine. Era o mare cinste pentru mine că el mă invitase în casa în care locuia. Nu voiam să distrug această mare bucurie plângându-i-mă de suferinţele mele trecătoare.

M-am înzdrăvenit imediat după ce am băut vin împreună cu el. Bătrânul lucumon al oraşului Volsinii s-a uitat tot timpul la fata întinsă în pat şi ea i-a răspuns privirii cu neliniştea fiinţei ce aşteaptă să se întâmple ceva. La un moment dat, în încăpere a intrat lucumonul oraşului Volterra şi ne-a salutat scurt. Bătrânul lucumon i-a turnat vin într-o cupă neagră. Când acesta şi-a apropiat cupa de buze să soarbă vinul, bătrânul lucumon i-a poruncit fetei bolnave:

— Ridică-te, copilul meu, şi umblă!

Spre surprinderea mea, obrajii fetei s-au luminat deodată, ea şi-a coborât cu grijă picioarele până ce tălpile au atins podeaua, după care, sprijinindu-se de pat, ea s-a ridicat în picioare. Am vrut să o ajut, fiindcă-mi era teamă că va cădea, dar bătrânul lucumon, fără să rostească un cuvânt, m-a împiedicat apucându-mă de braţ şi toţi trei am rămas nemişcaţi şi ne-am uitat la fată. A înaintat cu paşi şovăitori şi a mers până la peretele din lemn pictat, de care s-a sprijinit.

A râs şi, în acelaşi timp, ochii i-au fost inundaţi de lacrimi. A strigat:

— Pot să merg!

Şi-a întins braţele spre mine şi clătinându-se, nesigură pe paşii ce-i făcea, a ajuns în faţa mea, s-a prăbuşit şi mi-a sărutat genunchii.

— Lucumon, a rostit ea şi a plâns. Lucumon!

Eu însumi eram surprins de ceea ce se întâmplase, poate că mai surprins decât ea, care sperase la o astfel de vindecare. I-am cercetat încă o dată muşchii atrofiaţi ai picioarelor şi am rostit:

— Acesta este un adevărat miracol!

Bătrânul lucumon a râs atunci amuzat şi a spus:

— Dar tu eşti cel care l-a împlinit! Energia vitală a venit din tine, lucumon!

Am ridicat amândouă braţele în semn de protest şi am spus:

— Nu, te rog, nu râde de mine!

Atunci bătrânul lucumon din Volsinii i-a făcut un semn din cap lucumonului Volterrei, iar acesta, apropiindu-se de uşă, l-a strigat pe orbul din vestibul şi i-a spus:

— Vino să-ţi vedem ochii, tu cel care ai credinţă!

Bărbatul a înaintat nesigur spre noi acoperindu-şi ochii cu mâinile. Şi-a luat mâinile de pe ochi, apoi şi le-a pus din nou cu teamă şi a repetat lucrul acesta de multe ori şi vocea i s-a rupt de emoţie când a rostit:

— Dar eu văd!

Apoi s-a apropiat de mine, şi-a înclinat umil capul şi a ridicat braţul cum se ridică pentru a fi salutaţi zeii.

— Tu eşti cel care m-ai vindecat, lucumon! Eu văd şi văd razele de lumină dimprejurul capului tău.

Şi bătrânul lucumon mi-a povestit:

— Acest om nu a fost orb din naştere. Acum patru ani, corabia lui a fost atacată de piraţi şi el a încercat să se apere. Dar s-a întâmplat că un bărbat voinic, cu o statură impresionantă şi cu o barbă mare, l-a lovit în cap cu ceva şi el a orbit.

Cel care vedea acum l-a aprobat cu o mişcare viguroasă a capului şi a spus:

— Aşa este, corabia mea a fost salvată, dar capul mi-a fost vătămat şi din acea zi eu nu am mai văzut nimic până când tu, tămăduitorule, ai pus mâinile peste ochii mei.

Am privit deconcertat în jurul meu şi m-am gândit că, poate, aburii acelui vin îmi aduceau viziuni fără nici o legătură cu realitatea.

— Dar este imposibil, am spus eu. Eu nu am făcut nimic special.

Cei doi lucumoni au rostit într-un singur glas:

— Puterea şi energia sunt în tine, îţi aparţin. Trebuie doar să le recunoşti! Cunoaşte-te singur, fiindcă eşti lucumon! De acest lucru noi nu ne îndoim.

Dar vorbele lor nu mi-au risipit îndoiala. M-am uitat la chipul mulţumit al acelei fete, care mă sorbea din ochi de admiraţie, la bărbatul care, cu câteva clipe mai înainte, fusese orb şi am strigat:

— Dar eu nu cer să am o astfel de putere. Eu nu vreau să am o astfel de forţă. Îmi este teamă. Eu nu sunt decât un om.

Bătrânul lucumon s-a adresat astfel celor doi oameni vindecaţi:

— Mergeţi şi aduceţi ofrande de mulţumire zeilor! Şi nu uitaţi că ceea ce voi veţi face altora, alţii vă vor face vouă!

Şi ei au plecat, fata mergând pe propriile picioare, cel ce fusese orb, necondus de nimeni.

După ce ei au plecat, bătrânul lucumon s-a întors către mine şi mi-a spus:

— Eşti om pentru că te-ai născut într-un trup omenesc. Dar, de te vei încumeta să crezi în puterile tale şi ţi le vei cunoaşte, vei fi ceea ce eşti, lucumon. Tu nu mai ai de ce să te temi, nici să te răzvrăteşti împotriva ta, nici să fugi de tine însuţi. Pentru că, momentul ce trebuia să vină, a venit.

— Rana pe care tu o vei atinge se va închide şi sângele ce se va vărsa din ea va înceta să curgă, a spus celălalt lucumon. Tu, cel care te-ai întors şi încă te vei mai întoarce, priveşte în tine şi recunoaşte-te!

Şi bătrânul lucumon a spus:

— Dacă are încredere în sine şi îşi cunoaşte puterea, lucumonul îl poate deştepta şi pe un mort din odihna eternă, pentru o clipă sau pentru o zi. Dar acest fapt îi scurtează propria viaţă şi, de cele mai multe ori, spiritul obligat să se întrupeze încă o dată în putrezitul înveliş rău mirositor, se simte jignit şi persecutat. Nu abuza de această putere ce o ai! Nu o folosi decât dacă eşti constrâns să o faci! Însă, dacă doreşti, tu poţi evoca spiritele celor morţi şi le poţi construi o formă convenabilă, care să le permită comunicarea, ca ele să-ţi răspundă la întrebările ce te frământă. Dar nici acest lucru nu este bun, fiindcă spiritele vor fi tulburate. Nu tulbura spiritele din somnul lor etern decât atunci când este absolut necesar.

Îi ascultam ca într-un vis pe cei doi lucumoni şi inima mea nu putea să li se împotrivească, fiindcă, în vorbele lor despre încrederea absolută în putere şi cunoaştere, voiam să cred. Şi mi-am adus aminte de vremea când l-am ajutat pe Micon să oblojească rănile celor răniţi. Rănile pe care eu le-am înfăşat, s-au vindecat foarte repede, iar sângele ce se scurgea din tăieturile adânci ale celor răniţi, îşi înceta curgerea în momentul când eu le atingeam rănile. În vremea aceea, eu nu am dat importanţă acestor lucruri, fiindcă eram fascinat de măiestria şi rapiditatea mişcărilor lui Micon, care era, într-adevăr, un medic talentat.

Văzând că oscilez încă între certitudine şi îndoială, bătrânul lucumon a spus:

— Poate că nu înţelegi ce am vrut să spun când ţi-am vorbit despre crearea unei forme.

A luat o bucăţică de lemn şi a ridicat-o la nivelul ochilor mei, ca să o pot vedea bine. Apoi, cu o mişcare energică a trântit-o pe jos şi mi-a spus:

— Priveşte! Din lemnul ce l-ai văzut se va naşte o broască.

Şi am văzut cu ochii mei cum lemnul s-a preschimbat într-o broască. A făcut mai întâi câteva sărituri, apoi s-a oprit şi m-a privit cu ochii ei bulbucaţi.

— Ia-o în mâinile tale pentru a te convinge! m-a îndemnat râzând bătrânul lucumon.

Supărat pe propria-mi îndoială, m-am aplecat şi am ridicat broasca. Pielea îi era umedă şi rece. Era o broască adevărată, o fiinţă vie, care se zbătea să scape din mâinile mele.

— Dă-i drumul jos! m-a îndemnat bătrânul lucumon.

Am eliberat broasca din strânsoarea mâinii mele, ea a sărit, iar când a atins podeaua era din nou o bucată neînsufleţită de lemn.

S-a aplecat apoi lucumonul Volterrei şi a luat bucăţica de lemn, mi-a arătat-o şi a spus:

— Eu nu voi invoca o creatură a puterilor subpământene, ci a puterilor terestre. Şi ai să vezi cum creşte un viţel până ce ajunge taur.

Şi a aruncat bucăţica de lemn pe podea, care a început să prindă forma vie până ce a devenit un viţel abia născut. Încă umed, viţelul s-a ridicat tremurând, nesigur, pe cele patru picioare. Apoi a început să crească şi a crescut rapid şi pe cap i-au apărut coarne ce au crescut progresiv împreună cu trupul, până ce a ajuns un taur înspăimântător de mare, care voind să iasă afară, nu a reuşit, fiindcă nu încăpea pe uşă. Am simţit mirosul de taur, i-am văzut ochii de un albastru spălăcit, apoi lucumonul a pocnit din degete ca şi cum ar fi fost plictisit de acest joc şi în locul taurului a rămas bucăţica neînsufleţită de lemn.

— Acum este rândul tău să încerci, bineînţeles, dacă vrei, mi-a spus bătrânul lucumon al oraşului Volsinii. Aibi curaj! Ia lemnul în mână, spune ce vrei să se nască din el şi se va naşte!

Ca şi cum aş fi fost în vis, m-am aplecat şi am ridicat de pe podea lemnul şi l-am cântărit în mână. Era un lemn obişnuit, neted, uşor, de culoare fumurie.

— Nu voi invoca puterile subpământene, nu voi invoca puterile terestre, invoc puterile nevăzute ale văzduhului să-mi trimită un porumbel, pasărea mea, am spus încet uitându-mă intens la bucata de lemn.

Şi în aceeaşi clipă, am simţit în mână netezimea penelor, căldura păsării sacre şi bătaia inimii ce se anima. Şi din mâna mea a zburat un porumbel cu aripile albe ca zăpada, a înconjurat încăperea şi s-a aşezat din nou în mâna mea, atât de uşor fâlfâind din aripi, că abia i-am simţit unghiile când mi-a atins mâna.

Lucumonul Volterrei a întins mâna, l-a mângâiat şi a spus:

— Ce pasăre frumoasă ai creat! Este pasărea zeiţei. Şi este atât de albă.

Bătrânul lucumon m-a întrebat:

— Acuma crezi, Turms, nu-i aşa?

Pasărea a dispărut şi în mâna mea nu mai era decât bucata cenuşie de lemn.

Eram atât de uimit, încât nici nu ştiam ce să spun şi cei doi lucumoni au râs, iar cel mai în vârstă a continuat:

— Probabil că acuma înţelegi, Turms, de ce este preferabil ca un lucumon să se descopere pe sine însuşi abia după ce a împlinit patruzeci de ani. Dacă ai fi descoperit pe când erai adolescent că ai această putere, ai fi fost tentat să abuzezi de ea pentru a te juca, ai fi creat continuu alte şi alte forme, i-ai fi ţinut pe cei din jurul tău într-o nelinişte permanentă şi ai fi putut crea, de asemenea, făpturi şi forme care nu există, stârnind mânia zeului Voltumna. Crearea formelor necunoscute este permisă doar zeilor. Să nu sfidezi niciodată zeii, pentru a nu se abate mânia lor asupra ta! Dacă cineva vrea să-ţi facă vreun rău şi tu eşti fără apărare, poţi să hotărăşti tu, fie să-i înţepenească picioarele, ca să nu mai aibă cum să te atace, fie să îi apară în faţă un şarpe înspăimântător, doar aceste două lucruri sunt permise. Dacă eşti singur şi trist, poţi crea un animal care să se odihnească la picioarele tale şi în prezenţa căruia să te simţi bine. Dar dacă o vei face, fă-o doar când eşti singur şi nu te mândri nimănui cu puterea ta! De altfel, animalul va reveni de fiecare dată când îl vei chema.

Îmi simţeam puterea, inima îmi era aprinsă, în fiecare parte a trupului simţeam energii diferite. I-am întrebat:

— Dar o fiinţă umană? Pot oare crea un om, care să fie alături de mine?

S-au uitat mai întâi unul la altul, apoi s-au uitat la mine, au clătinat din cap şi mi-au spus:

— Nu, Turms, tu nu poţi crea o făptură umană. Poţi crea doar o formă, în care să poată locui câteva clipe un spirit din lumea subpământeană, după care forma se va risipi. Dar există spirite bune şi spirite rele. Un spirit rău te poate înşela şi te poate conduce greşit. Tu nu eşti un atotştiutor, tu nu poţi simţi totul. Adu-ţi întotdeauna aminte că te-ai născut într-un trup omenesc! învaţă să-ţi cunoşti zidurile închisorii tale! Doar când vei muri, ele se vor nărui şi vei fi liber până când va trebui să te naşti din nou. Într-un alt timp, într-un alt loc. Dar, între cele două vieţi terestre, odihna îţi va fi minunată.

Mai multe nu mi-au mai spus în acea zi şi m-au lăsat să meditez în linişte la vorbele ce ei mi le-au spus. A doua zi m-au chemat şi mi-au pus în mâini un veşmânt mototolit, plin de pete de sânge, şi mi-au spus:

— Pipăie-l, apoi închide ochii şi spune ce vezi.

Am închis ochii şi am fost bântuit de o stare de groază. Ca într-un vis fumuriu, am văzut totul într-o clipă şi am povestit:

— E veşmântul unui bărbat bătrân, care este în drum spre casă. Este un om obosit, plin de praf, transpirat. Dar este vesel şi păşeşte energic. De după o tufă apare un păstor şi îl loveşte cu o piatră. Bătrânul cade în genunchi, îşi ridică braţele şi imploră îndurare. Dar păstorul îl mai loveşte o dată. După aceea, despoaie cadavrul şi fură bunurile bătrânului, uitându-se cu teamă împrejurul lui. Apoi totul este ceţos.

Eram plin de sudoare şi mâinile îmi erau umede. Am deschis ochii şi am lăsat veşmântul pătat cu sânge din mâini.

— Oare l-ai putea recunoaşte pe păstor? m-au întrebat ei.

— Era o zi toridă, am rostit eu cu o voce nesigură. Purta doar o bucată de pânză în jurul coapselor. Avea pielea aproape neagră, fiindcă era arsă de soare. O privire ursuză şi o cicatrice pe pulpa piciorului.

Au mişcat aprobativ din cap şi mi-au spus:

— Gata, n-are rost să-ţi mai tulburi gândurile cu acest lucru. Judecătorii nu au avut nici o probă care să ateste vinovăţia păstorului. Noi am indicat unde au fost ascunşi banii ce i-a furat. A fost aruncat în apă cu un coş de nuiele pe cap, aşa cum i se cuvine celui care nu are milă de un om fără apărare. Dar suntem mulţumiţi că ai confirmat culpabilitatea păstorului. Este un lucru pe care preferăm să nu-l facem, fiindcă posibilitatea de a te înşela este mare. Dar, uneori este nevoie, pentru că o crimă nepedepsită îi încurajează pe potenţialii criminali.

Apoi, pentru a mă face să uit de sentimentul de opresiune de care fusesem dominat, mi-au pus în fiecare mână câte o cupă neagră de aceeaşi greutate, decorate identic. Nu a fost nevoie să închid ochii, am ridicat mâna stângă şi am spus:

— Aceasta este cupa sacră! Cealaltă este o cupă obişnuită.

Ei au rostit:

— Turms, tu eşti lucumon. Oare încă te mai îndoieşti?

Dar eu eram deconcertat. Şi bătrânul lucumon a spus:

— Tu ai puterea să citeşti dintr-un lucru trecutul. Cu cât vei gândi mai puţin într-un astfel de caz, cu atât vei vedea mai clar. Şi din acest motiv este bine că un lucumon nu ajunge mai înainte de patruzeci de ani să-şi cunoască puterile. De i s-ar întâmpla să se descopere mai devreme, ar fi tentat să-şi risipească acest talent pentru desluşirea a tot felul de lucruri neimportante. De altfel, este o prostie ca un lucumon să-şi piardă timpul cu astfel de detalii fără importanţă, din moment ce există destui oameni care au acest talent de a citi din diferite obiecte întâmplările petrecute în trecut.

Am ezitat un moment, apoi le-am spus:

— Sicanii din Sicilia cunosc şi pot auzi ceea ce se întâmplă în cealaltă parte a lumii.

Iar ei mi-au spus:

— Dacă vrei, tu îţi poţi părăsi oricând trupul, pentru a vedea ce se întâmplă în alte locuri din lume. Dar cel mai bine este să nu o faci. Nu-ţi părăsi trupul în care te-ai născut! Este o încercare periculoasă, fiindcă în timpul cât tu vei fi într-un alt loc, trupul tău este inert şi lipsit de apărare. De altfel, efectul ce-l are această investigaţie asupra evenimentelor ce se vor întâmpla este doar o iluzie. Fiindcă toate se întâmplă aşa cum trebuie să se întâmple. Noi putem citi din multe surse semnele prevestitoare. Fulgerele, zborul păsărilor, ficatul oilor de jertfă sunt suficiente pentru a cunoaşte tot ceea ce dorim să cunoaştem.

Pentru a întări cele spuse, ei au ridicat braţele şi m-au salutat aşa cum sunt salutaţi doar zeii şi au spus:

— Turms, tu eşti un lucumon! Tu ai puteri imense, dar nu uita că nu toate sunt doar spre binele tău. Învaţă să alegi, învaţă să deosebeşti, învaţă să te mărgineşti! Nu te obosi inutil şi nu tulbura niciodată zeii! Pentru poporul tău, pentru oraşul tău, este suficient faptul că exişti. Este destul de mult că printre ei vieţuieşte, într-un trup pieritor de argilă asemenea trupurilor lor, un nemuritor.

Am fost scuturat de un tremur când am auzit aceste vorbe şi am ridicat braţele şi i-am întrebat:

— Oare este adevărat că eu sunt nemuritor?

Iar ei au rostit ceremonios:

— Aşa este, o, Turms, lucumonule! Tu vei fi nemuritor dacă vei îndrăzni să te cunoşti pe tine însuţi! Rupe voalul din faţa ochilor tăi, care te împiedică să vezi, şi acceptă-ţi propria identitate!

Şi ei au mai spus:

— În fiecare om este un grăunte de nemurire. Dar cea mai mare parte dintre oameni se mulţumesc doar cu pământul. Germenele nemuririi zace în ei, nu încolţeşte şi nu rodeşte niciodată. De ce să li se ofere nemurirea, când ei nu ştiu ce fac şi nu vor şti ce să facă cu ea? De ce să li se ofere nemurirea unor oameni care nu simt cât de goală le este fiinţa, care-şi pierd zilele vieţii lor de pomană şi se plictisesc atunci când sunt singuri? Acesta este omul!

Şi ei au mai spus:

— Cunoştinţele noastre sunt limitate, fiindcă ne-am născut într-un trup mărginit. Bănuim doar că grăuntele de nemurire este ceea ce deosebeşte omul de animal. Dar nu avem nici o certitudine. Tot ce trăieşte este o formă a zeului Voltumna, metamorfozatorul. De altfel, noi nu putem distinge nici măcar ce este viu de ce este lipsit de viaţă. Într-o clipă de luciditate poţi simţi radiaţia unei pietre dure pe care o ţii în pumn. Cunoaştem atât de puţin, chiar dacă ne-am născut lucumoni pe pământ.

Apoi ei mi-au dat următoarele sfaturi:

— După ce tu însuţi vei recunoaşte că eşti lucumon, nu vei mai trăi pentru tine, ci doar pentru binele poporului şi oraşului tău. Tu vei fi cel care dăruieşte, tămăduitorul, binefăcătorul. Dar nu va fi nevoie să intervii tu pentru ca grânele să se coacă pe câmp sau copacii să rodească. Toate se vor întâmpla aşa cum trebuie să se întâmple, dar prin tine. Nu te lăsa influenţat şi tulburat de nimic! Nu interveni doar pentru a le face plăcere oamenilor, ci doar dacă eşti sigur că le eşti de un adevărat folos! Nu te amesteca în lucrurile neînsemnate! Există legi şi obiceiuri, judecători, preoţi, prezicători, ghicitori şi legiuitori pentru toate aceste lucruri. Retrage-te mai bine în singurătate! Şi nu te reţine de la nimic ce-ţi face plăcere şi-ţi bucură existenţa! Este şi aşa destul de greu să trăieşti ca prizonier al trupului în care te-ai născut. Fă-ţi închisoarea agreabilă, în măsura în care acest lucru este posibil, dar fără să dăunezi cu ceva poporului tău sau să faci rău cuiva! Nu îi ofensa pe zei dacă vrei ca ei să te protejeze! Tu eşti marele preot, primul legislator şi judecătorul suprem, dar nu uita că cel mai bine este dacă nu te va chema nimeni decât în cazuri excepţionale şi dacă fiecare îşi va face datoria ce o are de împlinit. Popoarele şi oraşele trebuie să înveţe să trăiască fără lucumoni. Vor veni vremuri rele, pline de cruzime. Tu te vei întoarce, te vei întoarce etern, dar poporul tău nu se va mai întoarce niciodată.

Dacă ei au avut răbdare şi înţelegere faţă de mine, insistând asupra unor detalii aparent fără importanţă, este pentru că în decursul vieţii lor de lucumon au cunoscut momente dificile şi experienţe ciudate. Şi bătrânul lucumon m-a bătut pe umăr şi mi-a spus încurajator:

— Îndoiala este starea ce te tulbură cel mai mult. Dar trebuie să ştii că toţi avem stări de nelinişte şi de slăbiciune. Totul se petrece ciclic. Sunt zile când puterea ta este la apogeu şi bucuria se revarsă din tine, zile în care ai încredere în tine şi nu te îndoieşti de nimic. Acestea sunt zilele binecuvântării. Dar ciclul poate fi în declin, poate ajunge şi la perigeu. Atunci totul devine cenuşiu în jurul tău, îndoielile te frământă, aproape că nu mai crezi în nimic, eşti deprimat şi nu mai ai nici o dorinţă. Dar fii răbdător şi aşteaptă umil şi liniştit până ce clipele îndoielilor se risipesc. Când slăbiciunea este cea mai mare, şi tentaţiile sunt cele mai puternice.

Lucumonul Volterrei a spus:

— Puterile cresc şi descresc în raport cu fazele lunii. Pot fi, de asemenea, diferite, funcţie de anotimp. Sau după cum este vremea. Raportaţi la acestea, suntem diferiţi. Poate că doar vremea este aceea care ne conduce, nu invers, chiar dacă noi putem chema vântul şi furtuna. Odată, pe când eram în cel mai de jos punct al ciclului meu vital, am urcat pe munte până când am ajuns la marginea de sus a pantei. Tentaţia îmi şoptea continuu în urechi: Dacă tu eşti un adevărat lucumon, sări până în vale! Văzduhul te va împiedica să cazi şi vei pluti lin până ce picioarele tale vor atinge pământul. Iar dacă tu nu eşti un adevărat lucumon, ce importanţă mai are dacă-ţi vei sfărma oasele şi-ţi vei sparge capul? Ţi-am povestit despre aceasta doar pentru a te preveni. Tentaţia poate fi neaşteptat de puternică în clipele noastre de slăbiciune. Aşteaptă cu răbdare şi vei depăşi cu bine clipele slăbiciunii tale! Cheamă-ţi animalul preferat lângă tine în momentele grele şi vei fi în siguranţă! Şi tentaţiile vor trece pe lângă tine, fără a te atinge.

Mi-am aruncat privirea pe chipul lui posomorât şi l-am întrebat:

— Spune-mi, ai sărit?

A scuturat din cap şi a spus:

— Nu-mi face plăcere să povestesc despre acest lucru. Am suferit destul atunci.

Dar bătrânul lucumon a izbucnit în râs şi mi-a spus:

— Priveşte cicatricele de pe genunchii lui. Nu rămăsese un os nezdrobit în trupul lui, când oamenii Volterrei au mers să-l scoată din prăpastia în care a căzut. Mai întâi a căzut peste vârful unui pin, apoi s-a rostogolit de pe o creangă pe alta până la pământ. Dacă nu ar fi fost un lucumon, nu ar mai fi putut niciodată să meargă. Dar de atunci, spatele lui a rămas înţepenit. Un lucumon nu poate fi rănit chiar atât de mult, încât să rămână un infirm, dar, din când în când, i se întâmplă câte ceva, ca el să-şi aducă aminte că, deşi este nemuritor, trăieşte într-un trup muritor.

Aşa este, eu am cunoscut războiul atât pe mare, cât şi pe uscat, multe pericole m-au ameninţat în acele vremuri, dar niciodată nu am fost rănit prea grav. Ca şi cum aş fi fost protejat de făpturi invizibile.

Lucumonul din Volterra şi-a fixat privirea spre podea şi mi-a povestit:

— Nu am simţit nici un fel de durere atunci când am căzut. Abia când m-am trezit şi am fost conştient, în timp ce eram dus spre casă, a început suferinţa. Aş putea spune că am simţit din plin ce înseamnă suferinţa unui om muritor, am băut până la fund cupa cu băutura-i amară, dar acest lucru a fost bun pentru mine şi mi-a fost o bună învăţătură.

Vorbele lor m-au adus pentru un moment aproape de pragul prăbuşirii încrederii ce o aveam în mine şi mi-am simţit slăbiciunea şi neputinţa. Şi le-am spus cu ardoare:

— Iertaţi-mă şi fiţi înţelegători! Eu sunt doar un muritor. Oare trebuie cu orice preţ să mă recunosc lucumon şi să mă încred în mine, chiar dacă eu nu simt această dorinţă?

Ei au spus:

— Tu eşti Turms nemuritorul, tu te-ai născut lucumon. Tu trebuie să simţi acest adevăr. Pentru că nu te poţi nega în continuare pe tine însuţi.

Şi au adăugat, ca şi cum ar fi vrut să mă consoleze:

— Noi te înţelegem, fiindcă noi înşine am trecut prin suferinţe când încă nu ne ştiam nemurirea, prin îndoieli şi prin tristeţea ce ţi-o aduce cunoaşterea propriilor imperfecţiuni. Dar, în seara celei de-a douăsprezecea zi, ţie ţi se va îngădui să iei parte, împreună cu noi, la ospăţul zeilor, la fel cum, odinioară, nouă înşine ne-a fost permis să luăm parte la ospăţul zeilor, după ce am fost recunoscuţi cine suntem. Vom fi trei când ne vom întâlni cu zeii, dar nu trebuie să uiţi că fiecare moare singur şi singur te vei întâlni cu zeii în ziua morţii tale.

În cea de-a douăsprezecea zi s-au desfăşurat luptele rituale şi au fost desemnate primele două oraşe câştigătoare. Era o zi senină de toamnă şi razele fierbinţi ale soarelui se revărsau peste lacul sacru şi peste munţii albaştri. Cei doisprezece lucumoni şi reprezentaţi ai oraşelor etrusce s-au aşezat pe pietrele sacre ce împrejmuiau cercul zeiţei Turan. Eu am stat atunci în spatele reprezentantului oraşului Clusium împreună cu mulţimea, fiindcă nu fusese anunţată public calitatea mea de lucumon. Deşi, aparent, oamenii păreau indiferenţi când mă vedeau, s-a creat imediat un spaţiu gol împrejurul meu şi fiecare se temea ca nu cumva, din întâmplare, să mă atingă.

Primul şi-a făcut apariţia cel mai bătrân augur, ţinând în mâini bastonul curbat. A fost urmat de doisprezece tineri, reprezentând cele douăsprezece oraşe. În afara unei benzi de purpură legată pe frunte, nu purtau nici un fel de veşmânt. Fiecare purta în mâini câte un scut rotund şi sabia sacră a oraşului său. Ordinea în care au intrat fusese hotărâtă prin tragere la sorţi, fiindcă niciunul dintre oraşele etrusce nu era considerat mai important decât indiferent oricare alt oraş. Imediat după ce au intrat în cerc, fiecare s-a plasat în faţa reprezentantului oraşului său.

Apoi augurul a ieşit în întâmpinarea unei litiere acoperite, din care a coborât o fată, pe care a condus-o până la patul sacru de piatră ce se afla în mijlocul cercului zeiţei Turan. Fecioara era, de asemenea, goală şi chipul îi era acoperit de o bandă albă de lână strâns legată. Era o fată cu un trup nemaipomenit de frumos, şi, atunci când augurul i-a desfăcut nodul benzii care-i acoperea faţa, ochii ei au privit neliniştiţi în jurul său şi, instinctiv, ea şi-a acoperit cu mâinile trupul gol. Tinerii au privit-o cu mult interes şi în ochii lor s-a aprins dorinţa de a lupta. Dar eu am fost răscolit până-n adâncul fiinţei mele şi câteva clipe nu mi-am crezut ochilor, fiindcă fecioara nu era alta decât Misme, fiica mea.

Bineînţeles, eu ştiam că în fiecare an erau alese cele mai frumoase fecioare etrusce din cele mai nobile familii şi chiar faptul de a fi fost desemnată în vederea alegerii fecioarei ce urma să fie sacrificată câştigătorului luptelor rituale, era cea mai mare onoare pentru o fată din Etruria. Dar unde o vor fi găsit pe Misme şi cum de au ales-o pe ea, acest lucru nu-l puteam înţelege. Mai mult, expresia neliniştită a chipului ei mă făcea să mă îndoiesc că ea a acceptat de bunăvoie sacrificiul.

Conform obiceiurilor, trebuia păstrată o linişte perfectă. De aceea am observat mişcarea de ridicare şi de coborâre a pieptului tinerilor bărbaţi, ce se producea în ritmul alert al respiraţiei lor. Dar o ofrandă ce nu se oferă din toată inima este fără valoare. De aceea augurul i-a vorbit lui Misme şi ea s-a liniştit, după care şi-a ridicat capul cu mândrie, sigură de tinereţea şi de frumuseţea ei, ascunzându-şi cu demnitate jena pe care o simţea când era privită de tinerii bărbaţi. Şi augurul i-a legat apoi mâinile cu o bandă de lână albă.

Dar eu nu mai puteam suporta, o disperare fără margini m-a cuprins atunci şi am început să-mi agit braţele. Cei doi lucumoni îmi aruncau priviri scrutătoare, apoi am observat că şi ceilalţi reprezentanţi ai oraşelor Etruriei mă priveau cu o mai mare curiozitate decât o priveau pe Misme. Abia atunci am înţeles că şi aceasta era tot o încercare la care eram supus. Ştiind că Misme este fata mea, au vrut să vadă dacă sunt pregătit de sacrificiul propriei mele fiice, pentru a respecta cele mai sacre obiceiuri ale etruscilor, o dovadă în plus că sunt un adevărat lucumon.

Nu ştiam exact ce urmează să se întâmple, dar nu mă îndoiam că patul de piatră ar fi altceva decât un altar sacrificial. Ştiam de asemenea că tinerii vor lupta între ei cu spadele. Dacă cineva era rănit, îşi putea salva viaţa doar dacă ieşea din cercul sacru. Dar şi augurul putea să intervină când cineva rănit nu voia să lase spada din mână, anunţând că îl ia sub protecţia sa.

Într-un sfârşit m-am liniştit şi privirea mea a întâlnit privirea lui Misme. Ea mi-a zâmbit. Era în surâsul ei ceva irezistibil de seducător şi zburdalnic, încât, pentru o clipă, am recunoscut-o în ea pe Arsinoe. Nu era atât de frumoasă ca mama ei, trupul ei era încă al unei adolescente. Sânii ca nişte mici pere sălbatice, gleznele subţiri, coapsele rotunde. Reuşise să-şi depăşească timiditatea şi din strălucirea provocatoare a ochilor ei am înţeles că era mulţumită de efectul pe care privirea ei îl produce asupra celor doisprezece tineri.

Nu, pentru Misme nu aveam nici un motiv să mă frământ. Ea era fiica mamei sale şi ştia prea bine în ce joc a intrat. Şi m-am liniştit spunându-mi că, indiferent de modul în care etruscii au găsit-o şi au adus-o în Volsinii, ea a consimţit la sacrificiu de bunăvoie. Mă uitam la ea, eram uimit cât de frumoasă se făcuse, şi deodată am devenit mândru de ea. Când mi-am întors capul, am întâlnit privirea lui Lars Arnth, care era aşezat pe piatra desemnată reprezentantului Tarquiniei. O privise pe Misme cu acelaşi interes cu care o priveau cei doisprezece bărbaţi tineri. Apoi s-a uitat intens la mine şi din privirea lui am citit întrebarea. Şi eu am fost de acord cu ceea ce el mi-a cerut.

Atunci Lars Arnth s-a ridicat, şi-a scos toga şi a pus-o pe umerii tânărului luptător al Tarquiniei. Şi-a scos veşmintele, şi-a dat jos lanţul de aur de la gât, şi-a scos inelul de pe deget, a luat din mâinile tânărului concurent al Tarquiniei spada şi scutul şi i-a poruncit să se aşeze pe piatra sacră. Era o atât de mare onoare pentru tânărul bărbat, aşa că supărarea de a nu participa la întrecere i-a trecut repede.

Bătrânul augur s-a uitat mai întâi la cei unsprezece bărbaţi aşezaţi pe pietrele sacre, pentru a vedea dacă este cineva împotriva acestei substituţii. După aceea l-a atins cu toiagul său curbat pe Lars Arnth, ceea ce a însemnat că şi el accepta schimbarea. Lars Arnth era un pic mai scund decât tânărul pe care îl înlocuise şi trupul îi era alb ca al unei femei. Dar gol, era un bărbat deosebit de frumos şi viguros şi nu părea mai în vârstă decât adversarii lui. O privea pătimaş pe Misme şi aceasta răspundea surâzătoare privirilor lui. Vanitatea tinerei fete fusese evident măgulită; nu era neînsemnat faptul că regentul celui mai puternic oraş etrusc era gata să-şi rişte viaţa pentru ea.

Dar eu am zâmbit şi am simţit o uşurare extraordinară când am înţeles că totul nu era decât un joc al zeilor, care se amuzau arătând cât poate fi orbit până şi cel mai lucid bărbat şi cât de ridicol este să acorzi o importanţă exagerată lucrurilor pământeşti. Eu am citit atunci gândurile lui Lars Arnth, ca şi cum aş fi citit dintr-un sul de papirus. Este drept că Misme îl fascina, dar pe lângă aceasta, s-a gândit şi la avantajele ce le va avea dacă va fi victorios în luptele rituale. În politica externă el suferise un eşec. Prestigiul lui avusese, de asemenea, de suferit, în expediţia de război împotriva Himerei. Bătrânul Aruns mai trăia încă şi autoritatea lui era de neclintit, dar nimic nu îl asigura pe Lars Arnth că îl va urma, chiar dacă fusese crescut în regenţă. Politica lui Lars Arnth era lucidă şi în conformitate cu vremurile ce le trăiam, dar nu era pe placul bătrânilor şi elenofililor.

Dacă ar fi câştigat victoria, Tarquinia ar fi fost oraşul câştigător, precum şi, timp de un an, oraşul de onoare al Etruriei. Adevărul este că, în alte vremuri, chiar suveranii oraşelor se înfruntau în luptele rituale pentru supremaţia oraşului lor, dar de generaţii întregi aşa ceva nu se mai întâmplase. Faptul că un tânăr regent îşi risca viaţa pentru poporul lui, a fost fără precedent pentru epoca în care trăiam. Dacă ar fi câştigat, supremaţia Tarquiniei nu urma să fie doar formală şi rituală, victoria fiind considerată, în acest caz particular, un semn al zeilor. Mai mult, victoria îi putea asigura căsătoria cu fiica unui lucumon în viaţă, nepoata celui mai renumit etrusc, Lars Porsenna.

Zeii se amuzau şi, împreună cu ei, mă amuzam şi eu, fiindcă totul nu era decât minciună. Misme nu era, de fapt, fata mea. Dar alţii credeau că este. Este o dovadă că diferenţa dintre adevărat şi fals este lipsită de importanţă. Totul depinde doar de ceea ce crezi că este adevărat. Zeii sunt deasupra adevărului şi falsului, binelui şi răului. În inima mea, am hotărât să accept că Misme îmi este fiică şi să-i interzic să dezvăluie vreodată cuiva că eu nu sunt tatăl ei. Era destul că noi doi ştiam. Ce importanţă avea pentru alţii acest lucru? Şi, din toată inima, am dorit victoria lui Lars Arnth, fiindcă un soţ mai nobil şi mai bun decât el, Misme nu ar fi putut găsi. Dar este drept, nu ştiam dacă fiica lui Arsinoe l-ar fi putut face fericit pe vreun bărbat şi, în cazul acesta, pe un etrusc. Dar, dacă acceptasem că Misme este fiica mea, acest lucru nu mai avea nici o importanţă. Pentru fiica mea, doar cel mai bun dintre etrusci era destul de bun. În fond, aşa hotărâseră zeii pentru a se amuza. Am zâmbit gândindu-mă că Arsinoe se înşelase în privinţa lui Misme.

Apoi augurul a pus pe umerii goi ai lui Misme eşarfa rituală din piele neagră şi i-a spus să se aşeze pe marginea patului de piatră cu mâinile, ce-i erau legate, pe genunchi. Apoi, învârtindu-şi bastonul în mână, a dat semnalul începerii luptei şi toţi concurenţii s-au aruncat unul asupra altuia cu atâta impetuozitate, încât, la început, ochii noştri nu au putut distinge nimic, fiindcă totul era confuz. Deja doi dintre concurenţi zăceau răniţi pe pământ.

Cred că ceilalţi concurenţi ar fi fost mai înţelepţi dacă, la început, şi-ar fi unit forţele împotriva lui Lars Arnth, determinându-l să părăsească cercul sacru, pentru a nu fi obligaţi să atenteze la viaţa celui mai nobil bărbat al Etruriei. Fiindcă ei nu luptau decât pentru onoare şi pentru frumuseţea sacrificiului, în timp ce Lars Arnth lupta atât pentru viitorul său, coroana Tarquiniei, cât şi pentru viitorul poporului etrusc, fiindcă era convins că doar politica sa permitea eliberarea celor douăsprezece oraşe etrusce de sub tutela grecilor. Dar cum ar fi putut rivalii lui să înţeleagă aşa ceva?

Aşa după cum era obiceiul, s-au aruncat în luptă, mai întâi, cei şase concurenţi ai oraşelor porturi la mare împotriva celor şase oraşe din interiorul Etruriei. Cei doi, care fuseseră grav răniţi, au fost scoşi imediat din cercul sacru. Mai înainte de a începe lupta, celor doisprezece concurenţi li s-a reamintit că loviturile din spate şi dintr-o parte nu sunt permise. După o pauză de câteva clipe, care le-a permis luptătorilor să-şi tragă puţin sufletul şi să respire, s-a hotărât care sunt cei cinci ce vor lupta împotriva celorlalţi cinci. Apoi nu s-au mai auzit decât loviturile de spadă şi sunetul sec al scuturilor atinse de spadă sau cum se atingeau între ele. Şi după aceea au mai rămas doar patru luptători, care s-au dat un pas înapoi pentru clipele de repaus. Unul dintre cei învinşi fusese împins în afara cercului sacru, doi l-au părăsit de bunăvoie, lăsând în urma lor două dâre groase de sânge, iar celui de-al patrulea îi căzuse spada din mână împreună cu degetele ce-i fuseseră retezate. Braţul – cu care ţinea scutul – al celui de-al cincilea concurent fusese retezat, iar cel de-al şaselea era întins pe spate şi avea o rană cumplită la gât, din care curgea sângele. Strângea în mâini spada şi s-a împotrivit atunci când augurul l-a luat sub protecţia sa şi a poruncit să fie scos din cercul sacru.

Fără să arunce nici o privire spre cei care căzuseră, cei patru, care încă mai rămăseseră în luptă, s-au înfruntat aprig în continuare. Lars Arnth era printre ei. Cu mâinile încleştate, eu i-am dorit şi mai mult decât înainte să învingă, dacă tot supravieţuise până atunci. Cel mai neliniştit dintre cei patru, s-a aruncat deodată, cu scutul ridicat împotriva celui mai apropiat adversar, iar acesta, la rândul lui, ridicându-şi scutul, l-a străpuns imediat cu spada. În acelaşi timp, un al treilea a profitat de acest moment şi l-a lovit pe învingător, a fost o rană ce l-a scos din luptă şi pe acesta.

Totul s-a petrecut cu o rapiditate extraordinară. Zece dintre cei mai frumoşi, mai curajoşi şi mai puternici luptători ai Etruriei au căzut atunci. M-am gândit cu tristeţe la speranţele lor, la antrenamentele grele ce le-au împlinit pentru a-şi întări trupul şi perfecţiona măiestria. A durat doar o clipă şi toate speranţele lor au fost înghiţite de pulberea cercului sacru pe care s-au prăbuşit. În luptă nu au mai rămas decât Lars Arnth şi campionul oraşului Veii. Adevărata luptă putea, în sfârşit, să înceapă. Din acest moment, norocul şi întâmplarea nu mai aveau nici un rol de jucat, totul urma să fie hotărât de rezistenţa celor doi adversari şi de abilitatea lor în mânuirea spadei.

Graba nu ar fi ajutat la nimic. Acest lucru trebuie să-l fi înţeles amândoi, fiindcă amândoi au avut timp să o privească pe Misme, care s-a uitat la ei cu ochii strălucind de înflăcărare. Mai târziu, aveam să aud povestindu-se că tânărul bărbat din Veii, fusese în grupul celor care o aduseseră pe Misme, mai mult, o ţinuse în braţele lui pe calul pe spatele căruia călătorise. Probabil că atunci se hotărâse că va lupta până la moarte pentru a o câştiga de soţie. În ciuda faptului că era atât de tânăr, Lars Arnth cunoscuse deja duritatea vieţii politice şi ştia bine că doar răbdarea şi calmul erau cele mai bune mijloace pentru a-şi domina adversarul. Aşa că, el a aşteptat un moment, cu scutul lăsat jos, odihnindu-şi muşchii încordaţi ai membrelor.

Această aşteptare a fost prea multă pentru înfocatul şi nestăpânitul tânăr din Veii, care şi-a ridicat scutul ca pavăză şi cu spada ridicată a pornit la atac. Ca loviturile într-un gong de bronz se auzeau izbindu-se scuturile unul de altul, iar din tăişul spadelor ce se înfruntau săreau scântei argintii. Dar cei doi tineri erau la fel de puternici şi de ageri. După ce au schimbat o duzină de lovituri, s-au retras în acelaşi timp câţiva paşi înapoi ca să respire în tihnă. Din şoldul lui Lars Arnth curgea sânge, dar el a clătinat din cap în semn de împotrivire atunci când augurul, ridicându-şi bastonul, l-a întrebat dacă îi poate acorda protecţie.

Deci, chiar de putea sau de nu mai putea, Lars Arnth trebuia să-şi continue lupta. Şi a înţeles că nu va putea rezista multă vreme în faţa bărbatului din Veii. De aceea a trecut la un atac mai hotărât. Lăsându-şi scutul atât de jos pe cât era posibil, l-a atacat rapid pe tânărul din Veii, dar acesta a reuşit să-i pareze lovitura. Însă bărbatului din Veii i-a alunecat atunci din mâini spada. Cu o rapiditate nemaipomenită, s-a aplecat să-şi recupereze spada şi a luat un pumn de nisip pe care l-a aruncat în ochii lui Lars Arnth. Apoi a izbit cu o lovitură puternică de spadă înspre pieptul lui Lars Arnth şi, dezechilibrându-se a căzut pe nisip cu faţa în jos. Dezechilibrul neaşteptat a fost datorat faptului că Lars Arnth, orbit de la nisip, a parat teribila lovitură cu o mişcare instinctivă de apărare cu scutul. Apoi i-a dat bărbatului din Veii o lovitură peste grumaz cu o margine a scutului, şi a pus piciorul pe unul dintre braţele lui, ţinându-l apăsat. Dar nu a profitat de avantajul ce-l avea ca să-l mai lovească cu spada. A procedat ca un adevărat nobil ce era.

În acest timp, tânărul din Veii, a încercat să se ridice pentru a continua lupta, iar când a înţeles că a fost învins, a scos un ţipăt gutural, în care s-au simţit dezamăgirea şi furia ce-l încercau. Apoi Lars Arnth s-a aplecat, a recuperat scutul ce-l lăsase în nisip, l-a aruncat în afara cercului sacru şi i-a întins mâna adversarului său ca să-l ajute să se ridice, chiar dacă el însuşi, în acel moment, nu mai era prea sigur în mişcări, fiind încă orbit pe jumătate de la nisipul ce-i fusese aruncat în ochi, iar din răni sângele îi şiroia.

Apoi Lars Arnth a făcut un lucru care, într-adevăr, niciodată până atunci nimeni nu-l mai făcuse. Emoţionat din cauza victoriei şi încă respirând greu, şi-a rotit ochii şi a privit întreaga asistenţă, după care, foarte hotărât, s-a îndreptat înspre bătrânul augur. S-a oprit în faţa lui şi a luat hlamida de pe umerii lui. Cu mantia în mâini s-a apropiat de Misme, i-a desfăcut panglica ce-i lega mâinile, a sărutat-o respectuos pe buze, apoi s-a întins pe patul de piatră cu ea în braţe, trăgând peste amândoi hlamida augurului.

A fost un gest atât de neaşteptat, încât până şi cei mai exigenţi păstrători ai tradiţiilor nu şi-au putut împiedica râsul. Şi toată lumea a râs încă şi mai mult când a văzut picioarele plăpânde ale augurului, ce erau dezgolite din cauza hitonului prea scurt. Iar când de sub hlamidă au apărut picioarele lui Misme, mişcând din degete, până şi cei doi lucumoni au râs cu lacrimi.

A fost ca o uşurare acel râs. În felul acesta, extravaganta înnoire, pe care a adus-o Lars Arnth tradiţiei etruscilor, a fost acceptată. Şi toţi au recunoscut că aşa a fost bine, fiindcă nu era demn ca un bărbat atât de nobil ca Lars Arnth şi nepoata marelui Lars Porsenna să săvârşească sacrificiul ritual în faţa ochilor întregii mulţimi de oameni. Bănuiesc că Lars Arnth şi Misme au râs doar îmbrăţişaţi sub hlamida augurului şi au amânat sacrificiul pentru un moment mai propice.

Când cascadele de râs au încetat, Lars Arnth a dat jos hlamida ce-i învelea. Şi amândoi s-au ridicat în picioare şi mâinile ei erau în mâinile lui şi se priveau în ochi, ca şi cum ar fi uitat de lumea ce era împrejurul lor. Erau o pereche frumoasă. Apoi augurul s-a apropiat de patul sacrificial, şi-a recuperat hlamida, a pus-o pe umeri şi i-a atins pe amândoi pe creştet cu bastonul lui, dar a făcut-o cu putere, depărtându-se astfel şi el de obiceiurile rituale. I-a declarat căsătoriţi şi a anunţat că timp de un an, Tarquinia este oraşul de onoare al Etruriei. Lars Arnth a întors eşarfa neagră de pe umerii lui Misme şi pe partea cealaltă eşarfa era albă, fiindcă simboliza, de fapt, triumful vieţii asupra morţii. Ţinându-se de mână, ei au ieşit din cercul sacru. Pe umerii lui Misme a fost pusă hlamida ceremoniei nupţiale, iar pe cap o cunună de mirt. În timp ce Lars Arnth s-a întors să-şi recupereze veşmintele, m-am apropiat de Misme, am îmbrăţişat-o şi i-am spus:

— Cum de-ai putut să mă sperii în felul acesta? La început, când te-am văzut, să ştii că am fost, într-adevăr, înspăimântat.

Dar ea şi-a lăsat, capricioasă, capul pe spate, a izbucnit într-un râs cristalin şi mi-a spus:

— O, Turms! Poate că tu credeai că nu-s în stare să mă descurc şi singură.

Aruncând o privire spre Lars Arnth, care se apropia de noi, m-am aplecat şi i-am şoptit la ureche că ea trebuie neapărat, începând din acest moment, să-mi spună tată, să arate că are un respect deosebit faţă de mine şi să-şi amintească întotdeauna că este nepoata celui mai mare erou al etruscilor, Lars Porsenna. La rândul ei, mi-a spus că tălmăcitorii câmpurilor au încercat să o protejeze şi să salveze bunurile mele de furia romanilor, dar în zadar. Când a auzit că am reuşit să fug din închisoarea Mamers, mulţimea dezlănţuită a ars casa, a furat vitele şi a distrus tot ceea ce era pe câmp. Misme s-a ascuns împreună cu bătrânii sclavi şi a scăpat cu viaţă. În aceeaşi seară s-a dus la locul ştiut, a săpat şi a dezgropat capul de taur din aur, i-a desprins coarnele şi a dat unul din coarne bătrânilor sclavi, iar pe cel de-al doilea tânărului păstor, care a avut grijă de casă şi de bunurile mele, care, în numele lui Misme urma să cumpere libertatea sărmanilor bătrâni.

Abia a reuşit să pună capul de taur din aur în ascunzătoare, că au şi apărut gărzile din Veii, care, văzând incendiul, au trecut hotarele călare. Şi călăreţii din Veii au răpit-o. Dar au fost cuviincioşi, chiar şi tânărul care a luat-o pe calul lui, pe care a avut surpriza de a-l vedea printre luptătorii din cercul sacru, deşi, poate că nu era cazul s-o strângă atât de tare în braţe când călărea, fiindcă nu era ea prima dată pe spinarea unui cal şi n-avea deci de ce să se teamă.

— Pentru mine nu a fost nimic nou, aşa că nu mi-a fost frică, m-a asigurat Misme. Pentru că, păstorul care s-a îngrijit de casă şi de bunurile tale, m-a cam hărţuit în fiecare zi, încercând să mă atingă şi să mă sărute. Aşa am început să am încredere în mine, să mă apăr singură şi să nu-mi pierd vremea tot întrebându-mă dacă nu cumva sunt urâtă. Dar de cedat nu i-am cedat, aşa că el a suferit din cauza încăpăţânării mele, însă, cu aurul ce i l-am dat, el îşi va putea găsi o femeie care să-i fie pe plac, să-şi cumpere pământ şi să aibă grijă de bătrâna şi de bărbatul bătrân, pe care i-am eliberat de sclavie.

— Dar de ce nu mi-ai povestit niciodată că viaţa etruscilor este atât de frumoasă şi rafinată? m-a întrebat ea şi m-a fixat cu o privire oarecum acuzatoare. Aş fi putut învăţa de mult limba lor dificilă. Turms, tatăl meu, m-ai lăsat ani de zile în Roma, dar eu nu iubesc Roma. Doar lucruri bune şi frumoase am găsit la familiile etrusce, atât în Veii, cât şi în Volsinii, chiar dacă, la început, am bănuit că sunt prizonieră şi că ei mă vor vinde ca sclavă. Dar nişte femei frumoase m-au învăţat cum să mă scald, cum să-mi îngrijesc pielea şi să-mi cârlionţez părul, ele mi-au spus că sunt o fată frumoasă şi m-au încredinţat că este o adevărată cinste că am fost aleasă pentru luptele rituale.

Deodată s-a întristat şi a spus:

— Am crezut că am fost aleasă din cauza frumuseţii mele. Dar acum înţeleg că au făcut-o pentru tine, Turms, tatăl meu, ca semn al respectului pe care poporul etrusc îl are pentru tine. Am auzit deja vorbindu-se atât de mult despre tine.

Dar, auzindu-i vorbele, Lars Arnth s-a jurat pe toţi zeii surâzători ai etruscilor că Misme este cea mai frumoasă fată pe care a văzut-o vreodată şi, dacă şi-a riscat viaţa în luptele rituale, a făcut-o doar fiindcă, după ce i-a întâlnit privirea, a simţit că nu poate trăi fără ea.

Probabil că el credea sincer în vorbele ce le-a spus, dar eu ştiam că acel extaz, care l-a dominat în momentul în care a văzut-o pe Misme, a fost provocat de ceaţa aurită cu care zeiţa l-a orbit, de aceea a intrat el în luptă.

Nici un motiv care determină fapta unui om nu este singular, ci este susţinut de o întreagă suită de alte motive, de mai mare sau de mai mică importanţă, ce se unesc creând un complex de motive ce justifică fapta, chiar dacă făptuitorul nu le cunoaşte pe toate sau nu se cunoaşte prea bine pe sine însuşi.

Dar eu m-am bucurat atât pentru Misme, cât şi pentru Lars Arnth. Îl cunoşteam şi ştiam că merită să fie fericit şi credeam că fiica lui Arsinoe este în stare să-i aducă mai mult fericire decât gânduri rele, acest lucru le-am spus şi lor. Dar Misme mi-a răspuns că este mai înţeleaptă decât mama ei şi îi va fi credincioasă soţului ei, fiindcă în toată Etruria nu crede că ar putea găsi un bărbat mai frumos şi mai pe gustul ei decât Lars Arnth. Dar nu am crezut-o în întregime, fiindcă prea repede s-a grăbit să promită un lucru pe care încă nu ştia de-l va putea respecta. Oare începuse deja să se simtă fiica mamei sale? Când am privit-o cu atenţie în ochi, am înţeles că viaţa lui Lars Arnth împreună cu femeia lui nu va fi câtuşi de puţin monotonă.

Era o linişte deplină. Când soarele de amurg a colorat în roşu-aprins suprafaţa cenuşie a lacului şi vârfurile înceţoşate ale munţilor, preoţii au ridicat cortul pentru zei. În apropiere, femeile măcinau în morile de piatră grăunţe pentru a fi pregătită pâinea pentru ospăţul zeilor. Din lacul sacru fuseseră pescuiţi peşti cu ochi roşii. Un viţel, un miel şi un porc au fost sacrificaţi şi oferiţi pentru zei. Aburul mâncărilor ce se pregăteau afară se ridica spre cer. Preoţii discutau între ei şi recitau versete sacre, în timp ce era frământat aluatul, coaptă pâinea dulce cu mirodenii şi pregătită mâncarea conform cu obiceiurile străvechi.

În timp ce soarele apunea, am simţit răcoarea ce venea dinspre lac, mirosul de carne friptă, de pâine, de mirodenii. Într-un sfârşit, au sosit şi cei doi lucumoni cu hlamidele sacre pe umeri. În spatele lor, venea suita cu vasele sacre ale zeilor.

— Te-ai purificat? m-au întrebat lucumonii.

— M-am purificat, le-am răspuns. Ochii îmi sunt limpezi. Gura îmi este curată. Urechile îmi sunt curate. Toate orificiile trupului meu sunt curate. Am făcut abluţiunile rituale şi tot trupul îmi este curat, din creştet până-n tălpi. Iar tunica ţesută din lână fină ce o port nu a mai atins niciodată trupul meu.

Ei au zâmbit şi au spus:

— În această seară tu eşti amfitrionul. Tu eşti cel care vei oferi darurile. Tu poţi invita doi zei la festinul nostru. La cine te-ai gândit?

Nu am ezitat. Am spus:

— Trebuie să o invit pe zeiţa a cărei coroană, înfăşurată cu iederă, nimic nu o poate clinti. O voi invita deci pe Turan.

Bătrânul lucumon s-a prefăcut surprins şi mi-a spus răutăcios:

— Tu însuţi ne-ai povestit că zeiţa Artemis, sub înfăţişarea ei de Hecate, te-a protejat şi a vegheat ca bogăţiile tale să nu se risipească. Tu îi datorezi mult, de asemenea, zeiţei născute din spuma mării, cea care în Eryx este venerată cu amândouă numele ei, Afrodita şi Istar.

Am spus:

— Ele sunt doar o entitate divină, care se arată în zile diferite, în locuri diferite, diferiţilor oameni. Adevăratul ei nume este Turan şi luna-i este însemnul. Acest lucru l-am înţeles. De aceea am ales-o pe ea. Pe zeiţa Turan o voi invita.

— Cine va fi cel de-al doilea invitat? m-au întrebat ei. Pe cine ai ales?

Le-am răspuns radios:

— Pe el, metamorfozatorul, pe zeul Voltumna îl voi invita. Pe el nu l-am întâlnit niciodată. Pe el nu l-am înţeles mai înainte. De aceea vreau să îl cunosc. Încă de la începuturile timpului, înainte de falisci, înainte de etrusci, înainte de greci, hipocampul lui sacru a fost venerat. Soarele îi este însemnul, Himera îi este chipul.

Chipurile celor doi lucumoni s-au luminat, ei au zâmbit şi, după ce s-au uitat unul la altul, au strigat, ameninţător, într-un glas:

— Oare tu eşti conştient de ceea doreşti, de ceea ce te încumeţi să faci invitându-i?

Eram în extaz, bucuria de care eram învăluit mă stimula şi am rostit pătimaş:

— Pe el, pe zeul Voltumna, metamorfozatorul, îl voi invita, ard de nerăbdare să-l cunosc.

Au tras la o parte perdeaua sacră ce acoperea intrarea în cortul divin. În lumina puternică pe care torţele o împrăştiau cu generozitate în jur, am văzut înaltul pat convivial al zeilor, acoperit cu saltele groase de lână şi, peste perna dublă, două conuri din piatră albă. Pentru fiecare dintre noi trei era câte un pat convivial scund, alături de care se aflau mese joase. Vinul era deja amestecat cu apă într-un crater corintian ce se afla între paturile conviviale. Mănunchiuri cu spice de grâu, toate fructele pământului, coroane de flori şi de frunze împodobeau interiorul cortului divin.

Lucumonii mi-au spus:

— Oferă cununi invitaţilor tăi celeşti!

Am ales o cunună de iederă, pe care am pus-o în jurul unuia dintre cele două conuri de piatră şi am rostit:

— Pentru tine, nemuritoare zeiţă Turan, de la mine, un muritor!

Eram bântuit de o bucurie fără de margini, am ales o cunună cu flori şi fructe de măceş, am pus-o în jurul celui de-al doilea con de piatră şi am rostit.

— Pentru tine, zeule Voltumna, o cunună de măceş, pe care o vei putea schimba, de vei voi, într-o alta care-ţi poate fi pe plac! Pentru tine, nemuritorule, de la mine, un muritor!

În acel moment am simţit, într-adevăr, că sunt nemuritor şi mi-am acceptat nemurirea. De ce şi cum s-a întâmplat, nu ştiu. De ce am ales pentru zeul Voltumna cununa de măceş, nu pot explica. Dar îndoiala din mine s-a împrăştiat ca o rouă, şi pe cerul inimii mele a apărut strălucitorul astru al nemuririi.

Ne-am aşezat confortabil pe paturile conviviale, iar servitorii ne-au împodobit gâtul cu ghirlande grele pline de florile toamnei. Cântăreţii au început să sufle în fluierele duble şi să ciupească strunele lirelor, iar dansatoare goale şi dansatori goi au dansat în faţa cortului divin dansurile sacre ale zeilor. Mâncarea ne-a fost servită în vase străvechi de argilă arsă de culoare neagră şi, chiar dacă pentru a tăia carnea friptă am folosit vechile cuţite de silex ale etruscilor, pentru a o apuca am folosit furculiţe de aur cu doi dinţi. Pe masa din faţa celor două conuri sacre au fost puse vase cu aceleaşi bucate cu care am fost serviţi noi, şi fiecare a avut cuţitul lui din silex şi furculiţa de aur. Am mâncat mai întâi crabi de mare, caracatiţă tăiată în felii şi peştişori conservaţi în ulei. Apoi am mâncat peştii cu ochi roşii, ce fuseseră pescuiţi din lacul sacru. Peştele fusese prăjit în ulei şi curăţat de oase. Iar la urmă carne fiartă şi prăjită de viţel, de miel şi de porc, care era însoţită de sosuri acrişoare şi dulci.

Progresiv, muzica a devenit frenetică şi dansatorii s-au întrecut în măiestrie – fiindcă în Volsinii veniseră cei mai talentaţi dansatori ai Etruriei – şi au dansat dansul pământului, dansul mării şi dansul cerului. După aceste trei au urmat pătimaşele dansuri al zeiţei fecioare şi al iubirii. Iar după aceea dansul câinelui, dansul taurului şi chiar şi dansul calului. Aerul din jurul nostru era îmbălsămat de parfumuri puternice, ce veneau de la mirodeniile ce erau arse în thymiaterioane înalte de aramă. Vinul îmi încălzea puternic trupul şi aburii lui începuseră deja să urce spre cap. Dar, pe măsură ce timpul trecea şi noi ne ospătam, decepţia mea creştea. Mă uitam din ce în ce mai nesigur spre patul convivial al zeilor, pe care se odihneau doar cele două conuri de piatră albă.

Bătrânul lucumon se odihnea pe patul convivial din dreapta mea. S-a uitat la mine, a izbucnit în râs şi mi-a spus:

— Dar nu mai fi atât de nerăbdător, Turms! Noaptea este lungă. Şi-apoi, poate că zeii se pregătesc pentru întâlnirea cu noi, după cum noi înşine ne-am pregătit. Probabil că în sala fără de margini a nemuririi este o agitaţie de nedescris şi servitorii aleargă în toate direcţiile cu braţele încărcate de veşminte de sărbătoare, uleiuri parfumate cu care zeii să-şi ungă trupul şi să-şi facă strălucitor părul de pe cap. Cine ştie?

— Nu îţi bate joc de mine, te rog! i-am spus eu neliniştit.

El a întins înspre mine venerabila-i mâna şi mi-a atins umărul. Apoi mi-a spus:

— Această noapte este cea mai importantă noapte din viaţa ta terestră, Turms. Dar nu uita că şi poporul etrusc trebuie să aibă partea lui de bucurie. Oamenii trebuie să vadă coroanele pe care tu le-ai oferit zeilor şi ospăţul nostru. Trebuie să-şi bucure urechile ascultând muzica şi ochii privind dansurile sacre. Apoi va fi trasă perdeaua şi vom rămâne doar noi trei. După aceea vor veni zeii.

În întunericul din afara cortului, sub acoperişul înstelat, erau adunaţi mii de oameni, care urmăreau în tăcere tot ceea ce se petrecea în interiorul cortului luminat. Prezenţa lor o simţeam, dar de văzut nu îi puteam vedea, şi, în ciuda faptului că erau atât de mulţi, nu se auzea nici un zgomot, fiindcă nimeni nu îndrăznea să mişte nici un deget, pentru a nu deranja ceremonia sacră.

La un moment dat, focul la care au fost pregătite bucatele a fost stins. După aceea, servitorii au ieşit din cort, unul după altul, dansatorii nu s-au mai văzut şi muzica nu s-a mai auzit. Ultimul servitor s-a întors şi a pus în faţa mea un platou acoperit, şi atunci cei doi lucumoni s-au sprijinit mai comod pe paturile lor conviviale şi au început să mă privească intens. Servitorul a ridicat capacul de pe vasul ce era pe platoul din faţa mea şi atunci am simţit un miros puternic de ierburi aromate şi am văzut bucăţile de carne ce pluteau într-un sos gras. Am luat cu furculiţa o bucată de carne şi am dus-o la gură. Gustul nu era nicidecum rău, dar nu am putut nici să muşc, nici să înghit, aşa că am scuipat din gură bucata aceea de carne.

Atunci a fost trasă cu zgomot perdeaua de la intrarea în cort. Servitorul s-a retras, iar platoul descoperit a rămas pe măsuţa din faţa mea. Mi-am şters gura cu dosul palmei. Şi am sorbit din cupa cu vin, dar nu l-am putut înghiţi şi l-am scuipat. Cei doi lucumoni îmi urmăreau cu atenţie fiecare mişcare. Şi m-au întrebat:

— De ce nu mănânci, Turms?

— Nu pot, le-am răspuns.

Au dat înţelegători din cap şi au spus:

— Ai dreptate. Nici noi nu o putem mânca. Fiindcă aceasta este hrana zeilor.

Am amestecat cu furculiţa de aur bucăţile de carne şi sosul din vas. Mirosul era plăcut. I-am întrebat:

— Ce fel de carne este aceasta?

— Carne de arici, au spus ei.

Şi mi-au explicat:

— Ariciul este cel mai străvechi animal de pe pământ. Când vine iarna, el se ascunde între frunzele uscate şi doarme. Sare în afara timpului. Apoi, când vine primăvara, se deşteaptă din nou. De aceea ariciul este hrana zeilor.

Apoi bătrânul lucumon a luat de pe masă un ou fiert, l-a curăţat de coajă şi l-a ridicat cu vârful degetelor arătându-mi-l.

— Oul este începutul tuturor, a spus el. Oul este simbolul naşterii şi întoarcerii. Oul este semnul nemuririi.

Apoi a pus oul în cupa lui sacrificială. Celălalt lucumon a curăţat un ou şi l-a pus în cupa lui. Aşa am făcut şi eu. Şi lucumonul Volterrei s-a ridicat şi a luat un ulcior de argilă sigilat, a tăiat sigiliul de ceară cu cuţitul de silex şi a turnat în cupele sacrificiale vinul amar, amestecat cu ierburi. Şi a spus:

— Momentul a venit. Zeii îşi vor face apariţia. Să sorbim din băutura nemuririi, ca ochii noştri să reziste apariţiei lor strălucitoare.

Am golit dintr-o sorbitură cupa sacrificială, aşa după cum şi cei doi lucumoni au făcut. Am simţit o arsură pe gât când am băut, apoi o amorţeală în pântece. Urmându-le exemplul, am mâncat apoi oul. Şi bătrânul lucumon mi-a spus încet:

— Turms! Ai băut împreună cu noi băutura imortalităţii. Ai mâncat împreună cu noi hrana imortalităţii. Acum să păstrezi tăcere, fiindcă zeii au sosit.

Am privit toţi trei înspăimântaţi spre conurile de piatră albă, care au început să se clatine uşor şi să crească, iar lumina torţelor ni s-a părut stinsă faţă de lumină puternică şi clară ce o radiau în jur cele două conuri albe. Apoi cele două conuri de lumină nu s-au mai văzut, în timp ce zeiţa a căpătat, progresiv, formă şi trup. S-a aşezat în patul convivial al zeilor cu o mişcare atât de uşoară şi delicată, cum niciodată nu am mai văzut la un muritor. Şi ne-a zâmbit pentru a nu mai fi înspăimântaţi, iar în ochii ei ovali strălucea o lumină pură. Chipul ei era mai plin de viaţă decât oricare chip şi pe cap purta redutabila cunună, zidul înconjurat de iederă.

Apoi a apărut el, schimbătorul Voltumna. Dar, mai înainte de a apărea, s-a jucat cu noi şi a vrut să ne necăjească. I-am simţit prezenţa ca un curent puternic de aer îngheţat, apoi ca o tremurătoare flacără galbenă ce ne-a îmbrăţişat, ca o apă invizibilă a mai fost, şi nu am putut respira, la fel ca cei care se îneacă, şi apa a pătruns în toate cavităţile noastre încetul cu încetul. Iar când a devenit foc, ne-a mângâiat tot trupul şi eu am crezut atunci că voi muri ars de viu. Dar pe trupurile noastre nu a rămas nici o urmă, şi el a mai fost un vânt răcoros şi mi-am simţit trupul relaxat, ca şi cum ar fi fost masat cu un ulei parfumat cu mentă. Apoi a început să prindă formă şi a plutit deasupra noastră ca un imens hipocamp. Într-un sfârşit, zeiţa Turan, probabil plictisită de jocul lui, a întins mâna, şi el a coborât ca o ploaie de stele, după care a căpătat trup uman.

Nu a fost nevoie să mă ridic de pe patul meu convivial ca să-i servesc, fiindcă, în vasul cu hrana zeilor, mâncarea din carne de arici scădea văzând cu ochii, şi, nu după multă vreme, nu a mai rămas nimic. Dar cum au mâncat, nu am înţeles. În acelaşi timp, nivelul vinului amestecat cu apă din craterul corintian a scăzut şi până la urmă nu a mai rămas nici o picătură. Nu erau nici flămânzi, nici însetaţi, fiindcă zeii nu cunosc foamea şi setea ca fiinţele muritoare, dar dacă tot au acceptat invitaţia noastră, făcându-şi apariţia într-un efemer şi diafan înveliş uman, din prietenie, au mâncat şi au băut ceea ce noi le-am oferit.

Cred că hrana terestră li s-a părut gustoasă şi nici vinul nu le-a displăcut, acesta din urmă făcându-şi vizibil efectul, aşa cum se întâmplă la orice festin, fiindcă zeiţa a afişat un surâs capricios şi m-a privit insistent, după care şi-a pus braţul drăgăstos pe umerii lui Voltumna. Iar el, metamorfozatorul, m-a privit cercetător drept în ochi, ca şi cum ar fi vrut să vadă cât timp pot eu să rezist a-l privi direct în ochi.

— O, voi sărmani lucumoni! a rostit el deodată. Poate că sunteţi nemuritori, dar eterni, în nici un caz nu sunteţi.

Vocea lui metalică a şuierat ca o rafală de furtună. În acelaşi timp a fost o dovadă a caracterului lui invidios.

Dar zeiţa Turan i-a mângâiat cu tandreţe părul de culoarea soarelui aprins şi i-a interzis să caute motiv de ceartă. Apoi ne-a spus cu o voce cristalină ca sunetul unui clopoţel de argint:

— Nu vă fie teamă de el! Voltumna este un zeu veşnic neliniştit. Dar eu îl înţeleg. Noi, ceilalţi zei, ne facem apariţia sub diverse înfăţişări, dar odihna şi bucuria ne-o aflăm doar în forma noastră sacră, pe care oamenii nu o pot vedea. Dar el nu are formă permanentă. Într-o continuă schimbare, dilatare, contracţie, trecere de la cald la rece, de la furia furtunii la adierea cea mai delicată – este lesne de înţeles că toate acestea fac din el un zeu neliniştit.

Auzindu-i vorbele, forma zeului Voltumna a început să tremure, dar zeiţa Turan l-a îmbrăţişat, i-a sărutat sprâncenele, apoi l-a sărutat pe gură şi i-a spus:

— Această formă îţi stă cel mai bine şi, îţi spun drept, eu nu te-am mai văzut până acum într-o formă mai frumoasă. Te rog, mai rămâi câteva clipe în ea şi încetează să mă enervezi tot schimbându-ţi forma pe neaşteptate!

Voltumna nu a rămas indiferent la vorbele ei, care îl măguleau, chiar dacă se ştia el, şi fără aceste vorbe, superior tuturor celorlalţi zei, fiindcă era creatorul tuturor formelor din lume, pe când ceilalţi zei puteau doar folosi forme deja existente. Văzând eu toate acestea, am înţeles, în sfârşit, vanitatea zeilor şi motivele pentru care sunt ei atât de sensibili la rugăciunile celor care cred în ei şi la ofrandele ce li se aduc.

Abia mi-a trecut prin minte acest gând, că imediat am simţit cum nişte degete micuţe şi usturătoare ca focul m-au ciupit de umăr pentru a-mi atrage atenţia să nu mai gândesc aşa în prezenţa zeilor. Am întors instinctiv capul şi am văzut că sprijinită de marginea patului convivial era acolo, în spatele meu, înaripata făptură din lumină a spiritului meu protector. Era pentru a doua oară când mi se arăta, ea îmi atrăsese atenţia să fiu respectuos faţă de zei. Când am văzut, am înţeles în inima mea că după ea am râvnit tot timpul, nu după fiinţele terestre, care în acea clipă mi s-au părut depărtate şi şterse. Era atât de aproape de mine, atât de vie, am simţit că prin venele mele sângele curge asemenea unui metal topit.

M-am uitat încă o dată şi am văzut în spatele celor doi lucumoni înaripatele lor spirite luminoase. Făpturile noastre protectoare se uitau oarecum provocator una la alta, ca şi cum ar fi fost într-o competiţie şi aripile lor fâlfâiau uşor. Era evident că spiritul meu protector era cel mai frumos, aşa am gândit.

Dar zeul Voltumna a ridicat înspre noi un deget acuzator şi a rostit:

— O, voi lucumoni! Sunteţi nişte amfitrioni prudenţi, de v-aţi chemat şi spiritele ca să vă protejeze. Oare de ce vă este vouă teamă?

Iar zeiţa Turan, vizibil ofensată, a rostit:

— Dar este o insultă pentru zeiţa ce sunt să aud cum vă linguşiţi spiritele cu gânduri atât de frumoase, în loc să mă admiraţi şi să veniţi lângă mine. Doar voi m-aţi invitat, nu eu sunt cea care v-a invitat pe voi. Alungaţi-le imediat de lângă voi pe aceste spirite, dar mai ales tu, Turms. Dacă spiritul va pleca, poate că voi coborî şi te voi mângâia.

Simţeam aripile spiritului meu protector cum tremurau de furie. Era minunată făptura ce mă proteja. Zeiţa s-a uitat la ea cu o privire critică, aşa cum priveşte de obicei o femeie la altă femeie şi a spus:

— Fără îndoială, înaripata aceasta a ta, Turms, este frumoasă. Dar nu cred că te bate gândul că ar putea să se întreacă cu mine. Totuşi, eu sunt zeiţă de când este lumea lume. Ea nu este decât o nemuritoare, ca şi tine. Nemurirea şi eternitatea sunt încă noţiuni distincte.

M-am simţit stânjenit, dar când m-am uitat încă o dată la spiritul meu protector şi i-am văzut chipul radios, m-am simţit mai aproape de făptura-mi pereche decât de zeiţa Turan.

— Eu nu o pot alunga, chiar dacă a venit fără să o fi invitat, am început eu să explic.

Dar o anume certitudine a trecut ca un fulger prin gândurile mele, vocea mi-a tremurat şi am adăugat:

— Poate că cineva, care este mai presus de zei, o va fi trimis.

Dar nu am mai apucat să rostesc tot ceea ce am gândit. În acelaşi moment, în mijlocul cortului zeilor, o fiinţă nemişcată, mai înaltă ca statură decât oamenii şi decât zeii, a prins formă în faţa ochilor noştri. O hlamidă rece de lumină îi înfăşură trupul, iar chipul îi era acoperit cu benzi de întuneric şi lumină neclară. El era El, acela pe care nici zeii nu îl cunosc, acela ale cărui numeroase nume şi număr de forme existenţiale nimeni nu le cunoaşte, nici muritori, nici zei care sunt legaţi de pământ. Când au văzut apariţia fiinţei imobile, cei doi zei tereştri s-au preschimbat în două umbre, ce au rămas nemişcate pe patul convivial al zeilor, iar spiritul meu protector s-a făcut subţire ca un papirus şi s-a lipit de spatele meu, încercând să lase impresia că nu suntem decât unul. Am simţit atunci un gust de metal în gură, ca şi cum aş fi fost mort, în urechi auzeam tunetul prevestitor de furtună, nările mi-au fost pline de un miros al frigului etern, iar ochii orbiţi de o flacără insuportabil de puternică.

Când am fost din nou conştient, am constatat că sunt întins pe patul convivial. Torţele, al căror ulei se consumase, încetaseră să mai ardă. Pete de vin se vedeau peste tot pe pământ. Conurile de piatră albă de pe înaltul pat convivial al zeilor se înălţau semeţe şi erau luminate de două raze de lumină ale dimineţii, ce pătrundeau prin ţesătura perdelei ce acoperea intrarea în cort. Cununile aveau florile şi frunzele vestejite, ca şi cum ar fi fost calcinate. Eu însumi mă simţeam uscat şi vestejit, ca şi cum în cursul acelei nopţi, ani întregi din viaţa mea se vor fi scurs.

Ne-am deşteptat toţi trei în acelaşi timp şi ne-am aşezat pe marginea paturilor noastre conviviale, sprijinindu-ne capul în mâini. După un oarecare timp, ne-am uitat unul la altul.

— Oare totul nu a fost decât un vis? i-am întrebat eu.

Bătrânul lucumon din Volsinii a scuturat din cap şi a spus:

— Nu, nu ai visat. Sau, dacă va fi fost un vis, înseamnă că toţi trei am avut acelaşi vis.

— Dar noi l-am văzut pe Zeul Încremenit, cel a cărui faţă nimeni nu o ştie, a rostit lucumonul din Volterra. Cum se face că încă mai suntem în viaţă şi respirăm?

— Înseamnă că trăim sfârşitul unei ere, a spus bătrânul lucumon. Şi începutul altei ere. Niciodată nu şi-au făcut apariţia zei cu faţa acoperită la un ospăţ al zeilor. Dar, ca lucumoni, noi am putut înţelege cine este El. Poate că noi suntem ultimii lucumoni. De aceea şi-a făcut El apariţia.

Lucumonul din Volterra s-a ridicat, a tras perdeaua la o parte şi s-a uitat afară.

— Cerul este acoperit de nori, a spus. Este o dimineaţă posomorâtă.

Apoi au sosit servitorii şi ne-au adus să bem lapte cald amestecat cu miere. Am băut cu lăcomie. Laptele mi-a încălzit trupul îngheţat şi m-am simţit mai bine. Apoi ni s-a adus apă pentru a ne putea spăla faţa, picioarele şi mâinile. Veşmintele de pe mine erau murdare şi am remarcat că din nas îmi cursese mult sânge. Iar pântecele îmi ardea ca şi cum aş fi înghiţit o otravă aducătoare de moarte.

Bătrânul lucumon s-a apropiat de mine şi mi-a spus:

— Tu ai mâncat din hrana zeilor, Turms. Tu ai băut vinul celor nemuritori. Nu mai eşti cel care ai fost până acum. Vei observa tu însuţi destul de repede şi te vei recunoaşte, o, fiu al lui Porsenna şi al Larkhnei!

— Nu, am rostit eu liniştit. Pământul este mama mea. Cerul este tatăl meu. Soarele îmi este frate. Luna îmi este soră. Abia acum mă recunosc. Eu m-am născut lucumon printre oameni. Sunt Turms nemuritorul. Simt că m-am întors. Simt ca mă voi întoarce etern. Dar de ce este aşa, nu ştiu.

El mi-a spus:

— Turms, prietene! Leapădă de pe tine aceste veşminte murdare, la fel cum mai târziu, într-o zi, vei ieşi din trupul uzat din lut pieritor! Ieşi gol din cortul zeilor, aşa cum te-ai născut în lumea aceasta muritoare! Sărută Pământul mamă şi ridică-ţi braţele şi faţa înspre Cerul tată! Noi, lucumonii Etruriei te salutam! Tu eşti un lucumon, tu eşti un nemuritor!

Au dat complet perdeaua la o parte. Sub cerul încărcat de nori mulţimea aştepta în tăcere. O rafală de vânt m-a întâmpinat când am ieşit afară. Eram gol, aşa cum mă născusem pe pământ. Am îngenuncheat şi am sărutat Pământul. Atunci s-au dat norii la o parte. Cerul s-a deschis senin şi razele de soare m-au scăldat în strălucirea lor. Nu mă mai puteam îndoi de mine însumi. Cerul, tatăl meu m-a recunoscut ca fiu. Fratele meu, Soarele, m-a mângâiat cu razele lui. Se întâmplase un miracol!

Mai puternică decât furtuna, mulţimea a strigat:

— Lucumon! Lucumon!

Agitând în mâini bucăţi de pânză, mulţimea a strigat în continuare şi din cort au ieşit apoi lucumonul din Volsinii şi cel din Volterra şi mi-au pus pe umeri hlamida sacră de lucumon. Am simţit atunci pace în suflet şi o bucurie fără de margini s-a strecurat până în cele mai profunde teritorii ale fiinţei mele. Nu mai eram gol, nici pe dinăuntru, nici pe dinafară. Şi nici frig nu-mi era.

Nu mai am nimic de povestit. După ce am ţinut în mâini risipita mea viaţă, am lăsat să cadă, înapoi în vasul negru de argilă din faţa imaginii zeiţei, piatră după piatră. Când mă voi întoarce le voi ţine din nou în mâini, în ele mă voi regăsi, din ele-mi voi reaminti despre mine însumi. Poate că din vasul de argilă nu va mai fi nimic. Poate că peste podeaua mormântului meu se va fi aşternut praful gros al multelor secole ce se vor scurge. Poate, sarcofagul, cu frumoasele lui sculpturi, nu va mai fi, poate că trupul meu muritor, transformat în pulbere, se va fi întors în pulbere. Dar pietrele încă vor mai fi acolo.

Comorile şi bogăţiile pier. Sarcofagele din piatră sunt deschise cu forţa de către hoţi şi tâlhari. Viaţa unui popor nu înseamnă nimic. După ce un popor moare, îi este uitată şi limba pe care a vorbit-o. Cine să-i mai îngrijească mormintele? Minunate amfore pictate, statuete delicate, oare ce va mai rămâne din ele? Doar din pictura de pe pereţii de piatră ai mormintelor se va mai păstra ceva. Fiindcă nimeni nu fură pereţi din morminte. Şi pietrele nepreţioase vor rămâne la locul lor. Dar nimeni nu le va putea citi.

Sunt sigur că după ce mă voi apleca să ridic aceste pietre netede din pulberea în care secolele le vor fi îngropat, mă voi regăsi. Voi urca scara îngustă şi voi ieşi din nou la lumină. Ochii mei vor fi din nou vii şi vor vedea conul sacru al zeiţei de pe muntele ce se află în faţa mormântului. Mă voi recunoaşte, îmi voi reaminti de mine, cel care sunt acum. Iar după aceea… după aceea se va dezlănţui furtuna.

Eu, Turms, nemuritorul, cred că aşa va fi. Chiar dacă ceea ce am scris va dispărea, chiar dacă cerneala se va dizolva, chiar dacă hârtia de stuf se va fărâmiţa, chiar dacă limbile în care am scris se vor fi şters din memoria oamenilor, scriind aceste cărţi, am legat fiecare piatră a vieţii mele de întâmplările pe care vreau să mi le amintesc. Mă voi regăsi atunci când mă voi întoarce.

Mâinile îmi tremură, respiraţia mea este greoaie. S-au scurs până la capăt cei zece ani promişi; în sfârşit, se apropie momentul morţii, ce mă va elibera din acest înveliş pieritor de argilă. Poporul meu este prosper, numărul vitelor a crescut, câmpurile au recolte bogate, femeilor li s-au născut copii viguroşi. I-am sfătuit să trăiască onest chiar şi după ce eu nu voi mai fi.

De vin oameni la mine ca să le fac profeţii, eu le spun:

— Mergeţi la auguri, mergeţi la haruspicii şi la preoţii cititori în fulgere! Aveţi încredere în ei! Nu mă tulburaţi pentru lucruri neînsemnate!

Am permis Consiliului să emită legile şi poporului să le ratifice. Judecătorii judecă, funcţionarii justiţiei execută hotărârile stabilite în urma judecăţilor. M-am limitat doar să-i atenţionez că: Legea trebuie să-i protejeze pe cei slabi de răzbunarea celor puternici. Fiindcă cei puternici nu au nevoie de protecţie.

Dar, după ce am rostit aceste vorbe, gândul mi-a zburat la Hanna, femeia care m-a iubit, şi la copilul meu, ce încă nu se născuse, pe care ea îl purta în pântece. Tocmai pe ei, cei care erau atât de slabi, eu nu i-am putut proteja. De aceea, în momentul în care mi-a fost cu putinţă, am trimis oameni până-n Fenicia să afle unde sunt, însă Hannei şi copilului meu nu li s-a dat de urmă.

După ce toate căutările s-au dovedit a fi zadarnice, mi-am simţit şi mai aprig vinovăţia şi m-am rugat: O, fiinţă supremă! Tu, cel care eşti mai presus decât toţi zeii pământeşti, Tu cel a cărui faţă nimeni nu o poate vedea, Tu, cel care eşti pretutindeni! Doar Tu ai puterea să ştergi crima ce am săvârşit-o. Tu poţi chema timpul înapoi şi îi poţi redeştepta la viaţă pe cei care zac înecaţi în fundul mărilor. Iartă-mi greşelile şi adu-mi în suflet liniştea!

Şi i-am jurat: Nu-ţi voi cere nimic pentru mine însumi. Chiar de voi obosi în acest trup al cărui prizonier sunt, promit că voi trăi cei zece ani – pe care zeii tereştri mi i-au dat – doar pentru binele poporului meu. Dar fă în aşa fel încât Hannei şi copilului meu să nu li se întâmple nimic rău!

Dar nu i-am adus ofrande nici unui zeu. Oare ce sacrificii pot fi aduse zeilor al căror chip nu-l cunoşti, despre care nici cât de mulţi sunt nu ştii? Doar m-am rugat. Eu, un lucumon, izvorul de la care poporul îşi soarbe binecuvântarea pentru a fi fericit, nu am putut face nimic pentru mine însumi.

Din ce în ce mai rar am permis să mi se picteze faţa şi mâinile în roşu şi să fiu purtat în litiera zeiască până la templu. De vedeam uneori copii flămânzi sau femei ce plângeau, grindina lovea grânele până ce le culca la pământ şi se dezlănţuiau, ameninţătoare, fulgerele şi tunetele. Aşa a învăţat poporul să-mi cunoască voinţa şi să-şi îndrepte greşelile. Dar greşeala ce o săvârşisem nimic nu o mai putea îndrepta.

Apoi s-a întâmplat un miracol. Trecuseră deja mulţi ani de când trăiam ca lucumon al poporului meu, când, într-o zi, doi călători obişnuiţi au cerut să mă vadă. Ei au sosit fără să se fi anunţat cu mai multe zile înainte, fără să aştepte. Atunci am revăzut-o pe Hanna. În ciuda faptului că-şi plecase umil capul în faţa mea, aşa după cum şi bărbatul ei făcuse, am recunoscut-o imediat. Era o ţărancă frumoasă, în floarea vârstei. Dar când şi-a ridicat privirea şi s-a uitat la mine, am observat că ochii ei sunt trişti.

Bărbatul avea o faţă frumoasă, deschisă. Se ţineau strâns de mână şi le era frică de mine. Străbătuseră un drum lung ca să mă vadă.

— Turms, lucumon al oraşului Clusium, au rostit ei, noi suntem oameni săraci, dar trebuia să venim în faţa ta pentru a-ţi cere o importantă favoare.

Şi Hanna mi-a povestit că, în apropiere de oraşul grec Poseidonia, preferând să se înece decât să fie sclavă, a sărit în mare de pe corabia feniciană şi a scăpat de destinul pe care Arsinoe i-l hotărâse. Dar valurile au fost bune şi au purtat-o domol până la ţărm, unde, întâlnindu-se ea cu un păstor, care s-a arătat prietenos, în ciuda faptului că ea era doar o sclavă fugară, a fost adăpostită şi protejată de acesta.

— După ce fiul tău s-a născut, şi-a continuat Hanna povestirea, m-am ocupat de oierit împreună cu el. Lui i-a plăcut mult de copilul tău şi niciodată nu m-a umilit. M-am apropiat de el pentru că era atât de bun cu mine, apoi am observat că-l iubesc. El nu mi-a spus niciodată vreun cuvânt urât. Dimpotrivă, vorbele lui au fost întotdeauna dulci ca mierea şi pline de respect. Copilul a fost o fericire atât pentru el, cât şi pentru mine. Avem o căsuţă în care locuim, un câmp pe care-l cultivăm, o colină cu viţă-de-vie şi câteva animale. Dar de alţi copii nu am avut parte, singurul nostru copil este băiatul tău, Turms.

Bărbatul s-a uitat la mine cu o privire rugătoare şi a spus:

— Copilul crede că eu sunt tatăl lui, este fericit împreună cu noi şi iubeşte pământul pe care îl cultivăm. A învăţat singur să cânte din fluier, el însuşi născoceşte melodiile pe care le cântă. Gândurile îi sunt bune. Noi suntem totuşi neliniştiţi şi nu ştim ce trebuie să facem, fiindcă nu am vrea să ne despărţim de el. Dar, cum fiul tău a împlinit deja cincisprezece ani, nu mai puteam amâna, de aceea ne-am decis să venim în faţa ta şi să acceptăm ceea ce tu vei hotărî. Vrei să-ţi dăm ţie băiatul, sau permiţi ca el să trăiască în continuare cu noi?

Hanna a spus:

— Tu eşti lucumon. Tu ştii mai bine decât noi care este locul unde fiul tău ar putea fi mai fericit.

Inima mi se zbătea neliniştită în piept. Copleşit de emoţie, i-am întrebat:

— Unde este băiatul vostru?

I-am însoţit afară şi am văzut în piaţă un tânăr cu părul cârlionţat, care sufla din fluier. Cânta atât de frumos, încât lumea se strânsese în jurul lui să-l asculte. Pielea lui era arămie de la soare, avea ochii mari, visători. Când ne-a văzut, şi-a întrerupt cântecul şi, strecurându-se prin mulţime, s-a apropiat de noi. S-a uitat la mine cu ochi bănuitori, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu le fi făcut vreun rău părinţilor săi. Era în picioarele goale, înveşmântat în straie ţărăneşti din pânză ţesută în casă. Era frumos, era atât de frumos. Toţi trei se potriveau de minune, se vedea că sunt fericiţi împreună. Ruga mea fusese auzită. Nu mă lăsa inima să-i despart. Răul pe care Arsinoe i-l făcuse Hannei se schimbase în bine. Eu i-aş fi adus Hannei mult mai multă tristeţe decât bucurie.

L-am privit cu atenţie pe fiul meu, pentru a-mi aminti trăsăturile chipului lui, pentru a le grava în inima mea. Apoi m-am întors în solitudinea casei mele. Le-am mulţumit Hannei şi bărbatului ei că au venit la mine, le-am oferit daruri corespunzătoare poziţiei lor sociale şi le-am spus că cel mai înţelept lucru este ca băiatul să rămână cu ei, părinţii lui adevăraţi. Nu, eu nu aveam nici un drept asupra lui. I-am rugat să mai treacă pe la mine dacă vor avea nevoie de ceva, dar ei nu s-au mai întors niciodată. Le-am trimis daruri obişnuite până în ziua în care s-au mutat de pe pământul grecesc şi de atunci nu am mai ştiut nimic despre ei. Hanna a înţeles. Aşa era cel mai bine. Atât pentru ea, cât şi pentru băiat.

În acest fel, datorită unei iertări de neînţeles, m-am eliberat de sentimentul vinovăţiei. Apoi am trăit pentru binele poporului meu, care se simte în siguranţă doar dacă eu, lucumonul, trăiesc în mijlocul lui.

Dacă se cutremură pământul, dacă ficatul animalelor de jertfă este stricat, dacă apa inundă câmpurile, dacă nefericirea se abate peste oraş, oamenii poporului meu cercetează şi află singuri care este cauza răului: insulta, nedreptatea, strămutarea pietrelor de hotar, maltratarea sclavilor, furtul din averea văduvelor sau plânsul copilului flămând la uşa vecinilor bunicului. Pot muri liniştit. Ei au învăţat. Mult mai mult bine decât rău i s-a întâmplat poporului meu de când, ca lucumon, am trăit împreună cu el.

Nu am permis poporului meu să se războiască. Nici chiar împotriva Romei, în ciuda provocărilor, pentru că Roma, cândva, aşa după cum s-a prezis, va salva oraşul Clusium de la dezastru. Nici să se alăture războiului dus de Lars Arnth nu am permis oamenilor poporului meu. Abia după insistenţele şi repetatele reproşuri ale lui Misme, în care am regăsit caracterul capricios al mamei sale, cu care atât de bine semăna, rezistenţa mea a slăbit, şi, de aceea, am permis celor ce înşişi doreau, să meargă în război. S-a întâmplat la şase ani după luptele din Himera, atât de mult a durat construirea corăbiilor în oraşele de la ţărmul mării şi repararea stricăciunilor corăbiilor vechi. Dar nordul a căzut şi amfora s-a spart. Amintindu-şi de prevestirile Hierofllei, Demadotos a trimis corăbii de război împotriva flotei reunite a grecilor. Pe mare, în luptele de la Cumae, corăbiile noastre au fost zdrobite; o astfel de înfrângere niciodată etruscii nu au mai cunoscut. Şi de atunci, marea nu a mai fost niciodată a noastră. Insulele noastre de pe mare au devenit provincii greceşti. Iar în loc de corăbii, am început să construim ziduri de apărare în jurul oraşelor. Bogăţia multor generaţii a fost furată acum, când grecii ne-au distrus comerţul.

După ce am auzit despre înfrângerea noastră la Cumae, nu m-am mai arătat în faţa poporului meu până în ziua în care am ales locul unde mi s-a construit mormântul. Pentru un lucumon, a permite poporului său să intre în război este un abuz. Aşa după cum am promis, în cei zece ani ce mi i-au acordat zeii, am trăit doar pentru binele poporului meu. Timp de zece ani nu m-am arătat. Au fost ani lungi, dar poporul a fost prosper, iar eu mi-am umplut timpul scriind aceste cărţi. În acest moment, cei zece ani s-au încheiat.

Încă mai trăieşte poporul etrusc, încă mai sunt înfloritoare oraşele noastre, încă se mai întrec în măiestrie olarii din Veii, pictorii din Tarquinia şi sculptorii oraşului meu, Clusium, pentru ca imaginile oamenilor şi zeilor să se păstreze etern. Statuia mea se odihneşte pe capacul sarcofagului de alabastru din mormânt, cu o cupă sacrificială în mâini şi cu o ghirlandă de iederă în jurul gâtului. Dar îmi este străină această imagine, îmi este străin acest chip. Vreau să-mi odihnesc trupul pe patul de piatră, între frescele de pe pereţi şi ofrandele pe care poporul meu mi le-a dăruit. Nu m-am putut împotrivi obiceiului de a fi pusă pe sarcofag imaginea mea. Şi nici nu am vrut să-l jignesc pe sculptor, fiindcă, doar prin opera artistului continuă să trăiască tot ceea ce a murit: un om, un oraş, un popor… Am consimţit să se păstreze serbările şi sărbătorile care împodobesc viaţa unui om, cu vinul, cu pescuitul în lacul meu sacru, ca bucuria şi jocurile, ce ni le-au dat zeii, să nu se risipească din sufletul etruscilor.

Acesta este poporul meu, acesta este oraşul meu. Va trăi etern prin imaginile pe care artiştii le-au lucrat, şi chipurile etruscilor vor înfrunta veacurile. Eu, Turms, nemuritorul, sunt mândru de poporul meu, sunt mândru de oraşul meu.

Dar am obosit de când sunt prizonierul acestui trup. Ziua ce va veni va fi senină şi voi fi eliberat din trupul meu muritor. În faţa mormântului meu de pe muntele sacru a fost deja aranjat cortul zeilor. Conurile sacre din piatră albă se sprijină pe perna dublă a patului divin. Se simte în aer parfumul toamnei, amestecat cu mirosul făinei proaspăt cernute şi al vinului nou. Pasările de apă se adună în stoluri. Femeile macină grăunţele în morile de piatră şi cântă. Din făina aceasta va fi plămădită pâinea ce va fi adusă ca ofrandă zeilor.

Trupul meu muritor nu mai are încă prea multe de suportat. Braţele, mâinile şi chipul îmi vor fi pictate în roşu, pe umeri mi se va pune hlamida de lucumon, pe cap o cunună de iederă, apoi voi fi transportat cu lectica de ceremonie până în cortul zeului de lângă mormântul meu şi voi fi întins pe patul meu de moarte. Când sudoarea morţii îmi va aburi fruntea, când panglica neagră a morţii va tremura în faţa ochilor mei, încă va mai trebui să asist la dansul zeului şi, urmărit de privirile oamenilor poporului meu, să împart cu zeul hrana divină. Apoi va fi întuneric, voi rămâne singur, îi voi întâlni pe zei şi voi sorbi din vinul nemuririi.

Pentru ultima dată voi gusta savoarea vieţii din turta coaptă de orz şi din vinul amestecat cu apă. Vor veni apoi zeii. Dar, mai mult decât de ei, îmi este dor de partea nevăzută a fiinţei mele. Cu trup de lumină şi de foc, ea îmi va sorbi sufletul de pe buze. Şi îmi va şopti la ureche numele ei. Atunci o voi cunoaşte.

Ştiu că în acea clipă voi fi fericit, ştiu că, încă şi mai aprins ca atunci când eram tânăr, voi tremura de pasiune în braţele ei. Aripi puternice mă vor purta apoi spre nemurire. Acolo unde este linişte şi uitare. O sută de ani de uitare, o mie de ani,… acelaşi lucru. Eu, Turms, nemuritorul, cândva, mă voi întoarce.

SFÂRŞIT