CARTEA A OPTA. PREVESTIRILE.

Cu părul ţeapăn din cauza apei sărate a mării, cu feţele cenuşii de nesomn şi palmele sfâşiate de la parâme, am ajuns la ţărmul Italiei. După semnele mării, timonierul şchiop şi-a dat seama că suntem la distanţă de o zi de gura de vărsare a fluviului roman în mare. Negustorul etrusc şi-a frecat mâinile şi a bătut din palme, apoi s-a jurat că niciodată nu a mai avut o traversare atât de rapidă a mării, nici un vânt atât de susţinut şi constant, mai cu seamă că în prima zi fusese o furtună grozavă. Apoi a spus că el nu s-ar fi încumetat niciodată să navigheze pe o asemenea furtună şi ar fi aşteptat în Panormos până ce un convoi de corăbii, care transportă cereale, ar fi navigat spre Italia. Şi a mai spus că nimeni nu l-ar putea crede dacă i-ar povesti despre cât de repede a ajuns de la Panormos la gura de vărsare a fluviului, aşa că, cel mai bine este să nu-şi bată gura degeaba şi să nu povestească nimănui nimic.

Am văzut că amândoi se uitau cu oarecare teamă spre mine şi spre Arsinoe, fiindcă ne credeau, fără îndoială, vrăjitori. Iar în timpul cât am navigat până la gura fluviului au vorbit în şoaptă între ei şi au căzut de acord că mâini nevăzute au dezlegat parâmele de ancorare şi au împins corabia de la ţărmul oraşului Panormos în largul mării, iar mai departe corabia a înaintat aproape fără să atingă apa, fiindcă îi crescuseră aripi. Şi-apoi, au mai afirmat ei, niciodată până atunci nu s-a mai văzut şi auzit despre o astfel de invocare a vântului cum noi am făptuit-o.

Când am ajuns la gura de vărsare a fluviului roman, ne-am întâlnit cu tot felul de corăbii din diferite ţări, care urcau sau coborau cursul maiestuos al Tibrului. Încă de departe am văzut strălucirea extraordinară a albului salinelor, pe care zeii, cu generozitate, le dăruiseră Romei. Sclavii, cu picioarele pe jumătate îngropate în sare, o vânturau mai înainte de a o căra.

Când am ajuns la Tibru, fără să acosteze, negustorul etrusc a închiriat boi şi sclavi, care, după ce au legat parâme groase de prora corabiei, au tras la edec corabia împotriva curentului repede al fluviului. Tibrul era destul de lat şi de adânc, de aceea corăbiile ce navigau pe mare puteau urca până la Roma sau până aproape de malul din vecinătatea târgului de animale.

Ne-am încrucişat în drumul nostru cu tot felul de ambarcaţiuni, care urcau sau coborau fluviul şi cu impresionante trunchiuri de arbori, legate între ele, ce pluteau spre locul unde se construiau corăbiile. Marinarii de pe alte ambarcaţiuni ne salutau în jargonul marinăresc. Plutaşii care dirijau trunchiurile de arbori erau etrusci şi vorbeau în limba etruscă, în timp ce sclavii, care trăgeau la edec, vorbeau în limba latină şi în multele ei dialecte. Negustorul etrusc a spus cu dispreţ că limba vorbită în Roma nu este o limbă veritabilă, fiindcă toate cuvintele civilizate ale limbii latine au fost împrumutate din etruscă, după care au fost deformate în mod barbar. Conducătorul boilor şi edecarilor îi biciuia fără pic de îndurare pe sclavi şi îi înţepa cu coada biciului pe boi ca să ajungă mai repede la capătul drumului, unde urma să primească banii pentru care se tocmise cu negustorul etrusc. Am trecut pe lângă maluri acoperite de sălcii şi, însoţind corabia, cârduri de păsări ţipau în jurul nostru. Deasupra câmpurilor şi păşunilor se roteau fără întrerupere şoimi ale căror aripi parcă erau nemişcate. În împrejurimile Romei erau doar câmpuri cultivate şi grădini şi îmi venea greu să cred că un oraş atât de prosper fusese nevoit să cumpere grâne tocmai din îndepărtata Sicilie ca să scape de foamete.

Dar negustorul etrusc mi-a arătat ruinele multor ferme incendiate chiar de către romani. În nesfârşitele certuri şi neînţelegeri interne, romanii nu se cruţau unii pe alţii şi, în ciuda războaielor de expansiune, pe care Roma le purta an de an, devenind din ce în ce mai puternică, culturile erau sistematic distruse. Odinioară, prin drenaj şi canale de irigaţie, etruscii transformaseră o imensă mlaştină din vecinătatea Romei într-o câmpie fertilă. În timpul domniei regilor etrusci, brutala populaţie a Romei fusese liniştită, însă, de când fusese alungat ultimul rege etrusc, agricultura şi comerţul erau în declin şi, din cauza jafurilor şi hoţiilor întreprinse de romani, nici un oraş din vecinătatea Romei nu mai era în siguranţă.

Apoi am văzut colinele Romei, satele din vecinătatea oraşului, zidurile, podul şi câteva temple. Podul, pe care îl ridicaseră etruscii, pentru a lega între ele numeroasele oraşe de pe cele două maluri ale Tibrului, era o rafinată construcţie din lemn, mai lung decât oricare alt pod ce-l văzusem. În mijlocul Tibrului era o insulă pe care pilonii de susţinere ai podului se sprijineau. Romanii aveau un respect deosebit pentru acest pod, de aceea marelui preot îi spuneau mare pontifex, denumire moştenită de la etrusci, prin care este desemnată o poziţie intermediară între constructorii de poduri şi zei. Lipsa de rafinament a romanilor se poate vedea clar din faptul că întreţinerea podului era una dintre atribuţiile marelui pontif, deşi la etrusci acest titlu avea doar o semnificaţie simbolică, marele preot fiind podul de legătură între zei şi muritori. Pentru etrusci, podul de lemn era doar o imagine a podului invizibil. Dar romanii au înţeles greşit tot ceea ce au învăţat de la etrusci.

După ce am văzut podul masiv de lemn am ştiut că sunt deja la Roma. Încă de departe am auzit forfoteala de pe pod, răgetele măgarilor şi apoi am văzut continua mişcare de du-te-vino a sutelor de oameni şi animale care se înghesuiau pe el.

Când gărzile din port i-au arătat negustorului etrusc locul unde putea să acosteze corabia, pe faţa etruscului s-a putut citi nefericirea, pentru că locul indicat era un mal râpos şi noroios, sprijinit de stâlpi grei din lemn, dar nu a încercat să le ofere nimic pentru a obţine un loc mai bun, fiindcă, a spus el, din cauza legilor prea austere, funcţionarii romani erau incoruptibili.

Pe pontonul care ducea la târgul de animale, chiar în apropierea stâlpilor de susţinere, era un călău, gata în orice moment să-şi practice meseria. Purta pe piept o insignă, pe care era reprezentată o secure înconjurată de un mănunchi de nuiele. Negustorul ne-a spus că însemnul îl moştenise de la etrusci. Romanii îl numeau lictor pe acest om care aplica hotărârile judecătorilor. Fiindcă nu avea rege, Roma era guvernată de doi pretori aleşi în fiecare an, fiecare dintre ei fiind escortat de câte doisprezece lictori. Lictorii aveau puterea să aresteze criminalii prinşi în flagrant delict, să biciuiască cu nuiele pe cei vinovaţi de vreun delict, sau să reteze braţele hoţilor şi tâlharilor. Din cauza aceasta, în port era o ordine nemaipomenită şi nu existau hoţi ca în alte porturi din lume.

Chestorul de mărfuri ne-a controlat mai întâi pe mine şi pe Arsinoe. A înscris numele nostru pe listele lui şi ne-a crezut când i-am spus că suntem sicani din Sicilia. Negustorul etrusc ne prevenise să nu ascundem nimic. Chestorul a numărat mai întâi monedele de aur ale lui Arsinoe, apoi a verificat obiectele de aur şi a cerut o taxă substanţială pentru a-i permite să intre cu atât de mult aur într-un oraş în care moneda de schimb era din bronz. Când am fost întrebaţi dacă Hanna este liberă sau este sclavă, Arsinoe s-a grăbit să spună că este sclavă, în timp ce eu am afirmat că este liberă. Funcţionarul care ne întreba, neînţelegând prea bine limba greacă, a trimis după un tălmaci, care a vorbit direct cu Hanna. Dar nefiind ea în stare să-şi apere interesele, a fost declarată sclavă. Chestorul a crezut că eu am minţit pentru a evita taxa destul de mare, care se cerea în cazul în care intrai în oraş însoţit de un sclav.

Şi, cu un surâs îngăduitor, i-a cerut tălmaciului să-mi explice că dacă ar fi înscris-o ca femeie liberă, protejată de legile romane, ea ar fi putut să plece oricând de la noi unde va fi voit. Aşa că, minţind, aş fi putut pierde mai mult. Şi ei s-au amuzat pentru prostia pe care eram s-o fac dacă nu ar fi fost ei vigilenţi, şi au ciupit-o pe Hanna estimând cam la ce preţ ar putea fi vândută. Dar, faţă de noi s-au purtat cu respect, fiindcă aveam aur. Un popor rapace, care împărţea oamenii în diferite clase doar după averea pe care o aveau, în aşa fel încât cei mai săraci erau rareori admişi pentru hotărârea unor anumite afaceri ale oraşului – aşa erau romanii. În schimb, în slujba armatei, celor bogaţi le reveneau sarcini dificile, în timp ce cei mai săraci dintre săraci nici nu erau admişi să poarte arme, fiind consideraţi o scursoare a societăţii civile.

Imediat după ce am debarcat, negustorul etrusc ne-a condus în mare grabă până la noul templu al zeului Turnus, pentru a aduce sacrificii de mulţumire. Romanii îl adorau pe acest zeu numindu-l Mercur, dar, în acelaşi timp, în acelaşi templu, grecii din Roma îl numeau Hermes, aşa că, după părerea mea, nu putea fi vorba decât despre acelaşi zeu. Romanii au păstrat funcţia de templu al zeului comerţului; în centru se găsea o impresionantă statuie a zeului, din argilă arsă foarte frumos colorată, executată de către un sculptor din oraşul Veii. Fără îndoială, romanii nu ar fi putut realiza o atât de frumoasă statuie a zeului. Artiştii din Veii erau cei mai renumiţi.

Templul era plin de negustori veniţi din diferite oraşe, care sporovăiau sau discutau aprins şi se informau despre preţul cuprului, pieilor de bou, lânii şi lemnului pentru construcţii. În creştere sau în scădere, preţul era stabilit în templul lui Mercur în fiecare zi, funcţie de fluctuaţiile cererii şi ofertei. Doar preţul grâului era stabilit de către funcţionarii guvernamentali, care fixaseră o limită a acestuia. Roma ofensase astfel popoarele vecine, iar etruscii refuzau să le mai vândă cereale romanilor.

După ce am depus ofrandele de mulţumire în templu, negustorul etrusc şi-a luat rămas-bun şi mi-a spus:

— Îţi mulţumesc pentru norocul pe care mi l-ai purtat în această călătorie, dar cred că cel mai bine este să mă despart cât mai repede de tine. Un negustor bun nu trebuie să-şi risipească timpul gândindu-se prea mult la lucruri supranaturale sau să se împrietenească cu oameni cărora nu are ce le spune. Nu sunt curios să aflu cine eşti tu. Dar te rog să nu mă cauţi niciodată şi să nu pomeneşti nimănui numele meu dacă vei avea vreun necaz.

Când am vrut să-i plătesc drumul, aşa cum stabilisem în Panormos, nu a vrut să primească nimic. Crezusem că am mers împreună la templu pentru a-i plăti în faţa zeului, dar m-am înşelat, fiindcă el mi-a restituit şi aurul pe care i-l dădusem în avans ca să aibă încredere în mine. Şi mi-a spus:

— Nu cred că norocul îmi va fi favorabil dacă voi primi de la tine bani pentru această călătorie. Îmi amintesc prea bine de forţa magică care a împins corabia şi am văzut cu ochii mei cum i-au crescut aripi de-o parte şi de alta ca să nu fie încărcătura înmuiată de apă. Eu nu sunt decât un biet om şi voi fi bucuros doar dacă tu mă vei binecuvânta. Îmi este de-ajuns, dar uită numele meu!

Am pus mâna dreaptă pe umărul lui şi mi-am acoperit ochii cu mâna stângă ca să-l binecuvântez, dar de ce voi fi făcut acest semn sacru, eu însumi nu am înţeles. Etruscul s-a speriat atât de tare, încât a alergat imediat spre mal, întorcându-şi din când în când capul şi privindu-mă printre degete. Am rămas în faţa templului lui Mercur din Roma, împreună cu Arsinoe, Hanna şi Misme. Fiindcă nu cunoşteam nici oraşul, nici obiceiurile, nici limba latină, m-am gândit că cel mai bine este să rămânem în acel loc şi să aşteptăm un semn, care să ne indice încotro să mergem.

Arsinoe nu se mai sătura să privească mulţimea care trecea prin faţa ochilor noştri. Mulţi dintre bărbaţii care intrau în templul lui Mercur sau ieşeau de acolo o priveau admirativ, iar unii chiar întorceau capul ca să o mai vadă o dată. Uimită, ea mi-a atras atenţia că, în afară de sclavi, care umblau în picioarele goale, toată lumea purta încălţări.

— Dar femeile, a afirmat ea, după ce că sunt prea ursuze şi buhăite, poartă şi nişte veşminte urâte.

Nu a mai apucat ea să spună nimic, fiindcă în faţa noastră s-a oprit un bătrân, care ţinea în mâini un toiag neted şi curbat ca un cârlig, căruia la Roma şi în Etruria i se spune lituus, dar acest lucru aveam să-l aflu mai târziu. Toga îi era plină de pete de la mâncare, avea ochii congestionaţi şi barba unsuroasă.

— Aştepţi ceva, străinule? m-a întrebat el.

Chiar dacă aparent nu inspira încredere, am înţeles care-i este meseria după toiagul curbat. Şi, fiindcă el era primul om din Roma care mi se adresa, i-am răspuns binevoitor:

— Abia am ajuns în acest oraş şi aştept semne favorabile, pentru a şti încotro să merg.

M-a privit cu un atât de mare interes când mi s-a adresat din nou, încât toiagul curbat a început să-i tremure în mâini.

— M-am gândit întâi că eşti grec, a spus el, dar cred că m-am înşelat, fiindcă am apreciat acest lucru mai mult după înfăţişarea femeii tale. Dacă vrei, îţi pot prevesti după zborul păsărilor. Sau pot merge împreună cu tine la un alt augur, care să sacrifice pentru tine un berbec şi să-ţi citească prevestirile din ficatul berbecului. Se înţelege că te va costa mai scump decât dacă voi privi zborul păsărilor.

Vorbea atât de prost limba greacă şi i-am sugerat să vorbească în limba lui, în speranţa că-l voi înţelege mai bine. Şi el mi-a vorbit în limba oraşului Roma, ale cărei cuvinte sunau la fel de barbar ca şi reputaţia de care se bucurau vorbitorii ei. Am clătinat din cap şi i-am spus:

— Nu înţeleg nici o vorbă. Dar vorbeşte mai bine vechea limbă adevărată a oraşului. Un prieten etrusc m-a învăţat mai demult această limbă.

În timpul călătoriei îl auzisem pe negustorul etrusc discutând cu timonierul şchiop şi înţelesesem tot ceea ce ei au vorbit. Mi se păruse chiar că o cunosc mai bine decât atunci, cu mulţi ani în urmă, când o învăţasem de la Lars Alsir. De aceea am vorbit cu negustorul etrusc în limba lui şi cuvintele mi-au venit pe limbă cu atâta uşurinţă, încât el a preferat în continuare să vorbească cu mine doar în limba etruscă.

Interesul bătrânului a crescut mai mult şi a spus:

— Dar tu eşti un grec de excepţie dacă cunoşti limba sacră. Eu sunt etrusc. Sunt un augur adevărat şi niciodată nu mă mulţumesc să repet vorbe învăţate pe de rost. Nu mă dispreţui, dar cum vederea îmi este mai slabă de la o zi la alta, ca să pot trăi trebuie să umblu eu după oameni în loc să vină ei la mine ca altădată.

Şi-a pus mâna pavăză deasupra ochilor şi s-a apropiat mai mult de faţa mea să mă vadă şi am înţeles că era pe jumătate orb. Mi-a spus:

— Oare te-am mai văzut înainte? De ce îmi este chipul tău atât de cunoscut?

Acestea sunt vorbe pe care toţi clarvăzătorii şi ghicitorii din lume le rostesc pentru a-şi impresiona clientul, dar el vorbea atât de sincer şi părea atât de venerabil, în ciuda faptului că era sărac, încât eu l-am crezut. Nu i-am spus despre certitudinea pe care o aveam, şi anume că zeii mi l-au trimis în acel loc, în acel moment. I-am spus doar în glumă lui Arsinoe:

— Cititorul în zborul păsărilor a afirmat că îmi cunoaşte chipul.

Invidioasă, Arsinoe şi-a apropiat faţa de bătrân şi l-a întrebat:

— Dar chipul meu? Dacă eşti un adevărat augur, oare nu-mi recunoşti chipul?

Bătrânul şi-a pus o mâna streaşină pe frunte şi, privind fix în ochii lui Arsinoe, a început să tremure şi a spus:

— Într-adevăr, te recunosc, şi zilele tinereţii mele îmi vin în minte când mă uit la chipul tău. Să fie adevărat că tu eşti Calpurnia, cea pe care am întâlnit-o în pădure lângă izvor?

Dar într-o clipă a revenit la realitate, a clătinat din cap cu părere de rău şi a spus:

— Nu, nu, nu poţi fi tu Calpurnia. Dacă va mai fi încă în viaţă, ea ar trebui să fie deja o femeie bătrână. Dar pe faţa ta, femeie, eu pot vedea chipul tuturor femeilor care m-au tulburat în această viaţă. Doar nu vei fi însăşi zeiţa, întrupată într-un corp de muritoare!

Râzând de plăcere, Arsinoe i-a atins braţul şi a spus:

— Acest bărbat bătrân îmi este pe plac. El este, într-adevăr, un augur. Turms, lasă-l să-ţi prevestească după zborul păsărilor!

Dar bătrânul era frământat de îndoieli şi se uita la mine cu multă atenţie.

— Oare de unde îţi cunosc eu chipul? a întrebat el în limba etruscă. Am o senzaţie ciudată. Ca şi cum în oraşul sacru, unde mi-am învăţat meseria, ţi-aş fi văzut chipul într-o frescă.

Am râs şi i-am spus:

— Te înşeli. Nu am ajuns încă niciodată într-un oraş etrusc. Dar, dacă, într-adevăr, îmi cunoşti chipul, s-ar putea să mă fi văzut vreodată într-un vis în care ţi-am plătit deja ca să-mi spui profeţiile.

Bătrânul s-a retras în el însuşi şi flacăra ce-l animase când mi-a vorbit s-a stins. Mi-a spus umil:

— Dacă aşa doreşti, îţi pot prevesti chiar şi fără să mă răsplăteşti. Dar de câteva zile nu am mâncat nimic. O fiertură caldă, cât ar fi ea de săracă, tot mi-ar înzdrăveni puţin trupul, şi o gură de vin mi-ar bucura sufletul amărât de bătrân. Dar, chiar dacă ţi-am dezvăluit suferinţele mele, nu mă considera un cerşetor!

— Nu-ţi face griji! l-am asigurat eu. Am să-ţi răsplătesc osteneala. De altfel, nu ar fi demn de mine dacă aş primi ceva pe degeaba. Mai cu seamă că eu sunt răsplătitorul care împarte darurile.

— Răsplătitorul care împarte darurile, a repetat el şi şi-a acoperit imediat gura cu palma. Oare de unde cunoşti aceste cuvinte şi cum de te încumeţi să le rosteşti? Nu-i aşa că nu eşti grec?

Neliniştea lui m-a făcut să înţeleg că, fără să fi vrut, folosisem numele secret al unui zeu etrusc, dar cum se face de mi-a venit atunci pe limbă, nu pot înţelege. Am izbucnit în râs, i-am atins prieteneşte umărul şi i-am spus:

— Eu nu cunosc prea bine limba ta şi nu toate cuvintele ce le rostesc se potrivesc cu ceea ce doresc să spun. Eu nu am vrut nicidecum să te jignesc sau să-ţi dispreţuiesc credinţa.

— Nu, a spus el. Tu ai folosit corect cuvintele ce le-ai rostit, dar sunt în lume cuvinte pe care muritorii nu le pot rosti. Sunt vorbe sacre, pe care nu le pot folosi decât lucumonii. Vremurile sunt proaste. Nici nu-i de mirare, doar trăim zilele lupoaicei. Iar străinii pot repeta vorbe sacre la fel ca un corb care a fost învăţat să le rostească.

Nu m-au supărat vorbele lui. Am fost doar curios şi l-am întrebat:

— Cine sunt lucumonii? Explică-mi care mi-a fost greşeala, pentru a nu o mai făptui altădată!

Mi-a răspuns cu o oarecare duşmănie:

— Lucumonii sunt regii sacri ai etruscilor. Rar se nasc în zilele noastre lucumoni.

Răbdarea lui Arsinoe era pe sfârşite şi ea a spus:

— Oare despre ce sporovăiţi atâta? Mai bine să ne plimbăm şi să vedem oraşul! Fără îndoială, acest bătrân ne poate arăta locuri interesante. Dar vorbiţi greceşte, fiindcă eu nu înţeleg nimic! După aceea, când vom găsi un adăpost, mă voi odihni şi voi n-aveţi decât să mergeţi şi să priviţi zborul păsărilor cât vreţi.

Era în mine o ciudată contradicţie, simţeam că este absurd să vorbesc cu bătrânul augur într-o altă limbă. De altfel, făceam paşi importanţi în cunoaşterea vechii limbi a pământului, cuvintele îmi veneau pe buze mai înainte de a le fi gândit, ca ceva apărut pe neaşteptate după o îndelungă rătăcire. I-am tălmăcit lui Arsinoe atât cât am crezut de cuviinţă că trebuie să ştie din ceea ce discutasem cu bătrânul augur, apoi, strecurându-ne prin mulţimea gălăgioasă a străzii, ne-am îndreptat spre centrul oraşului. Arsinoe era fascinată, avea la atât de multe lucruri de privit, aşa că nu a mai fost interesată despre ceea ce discutam noi.

Mai întâi, am trecut prin partea cea mai zgomotoasă a oraşului, unde locuiau oamenii veniţi de la ţară şi misiţii. Dar hangiii cu braţe păroase, care ne-au chemat insistent să locuim în casa lor, nu mi-au fost pe plac şi nici nu înţelegeam vreun cuvânt din ceea ce spuneau. Străzile erau înguste şi murdare, adevărate depozite de gunoaie. Arsinoe, care făcea eforturi vizibile să nu-şi murdărească sandalele brodate cu argint, mi-a spus că nu trebuie să fii prea deştept pentru a citi cu uşurinţă, de pe chipul femeilor ce mişună pe stradă, ce meserie practică. Am mers apoi pe străzi pietruite şi, printre altele, bătrânul ne-a arătat locul unde fiica unui rege, Tulia, incitându-l pe bărbatul ei să-l omoare pe rege, pentru a obţine coroana, a trecut cu roţile cvadrigei, pe care el o conducea, peste trupul tatălui său. Sângele care a ţâşnit din trupul regelui a împroşcat roţile cvadrigei şi veşmintele Tuliei. Începând de atunci, acel loc, căruia bătrânul augur îi spunea Suburbium, a rămas un loc blestemat. Doar oamenii de la circ şi cei care aveau o proastă reputaţie locuiau în Suburbium.

Apoi bătrânul augur ne-a arătat altarul, pe care grecii îl ridicaseră în cinstea zeului Herakles şi ne-a întrebat dacă nu vrem să ne stabilim în colonia grecească. El ne-a povestit că mulţi refugiaţi din Grecia s-au stabilit acolo şi-şi practicau profesiunea în Roma. Printre ei erau medici, cântăreţi, bijutieri, olari. Încă de demult, romanii au tolerat altarul lui Herakles, fiindcă ei susţineau că zeul, venind din Gerion cu turmele furate, ar fi trecut prin Roma. Altarul arăta a fi, într-adevăr, foarte vechi şi bătrânul augur ne-a explicat că, după greci, Roma ar fi fost întemeiată de urmaşii lui Enea, fugari după căderea Troiei.

— Fiecare este liber să creadă ce vrea, a rostit bătrânul augur. Grecii sunt guralivi şi spun tot felul de poveşti, iar proştii le ascultă cu gurile căscate până la urechi. Iar pe pământurile pe care au ajuns grecii, popoarele aborigene le-au împrumutat imediat obiceiurile. Eu sper că nu te jignesc dacă afirm că grecii şi obiceiurile lor s-au răspândit în toată lumea ca o boală contagioasă.

— Nici nu mă jigneşti, nici nu doresc să locuiesc printre ei, i-am răspuns eu.

El a mai povestit că în Roma locuiesc mulţi negustori şi artizani fenicieni veniţi din orient şi din Cartagina. Dar eu nu-mi doream câtuşi de puţin să trăiesc printre ei. Apoi, el ne-a arătat un smochin foarte bătrân, lângă rădăcinile căruia, apa revărsată a fluviului îi purtase într-un coş de răchită pe fraţii gemeni Romulus şi Remus. Acolo fuseseră ei alăptaţi de lupoaică, până când un păstor a adoptat copiii şi i-a crescut.

— Însă numele lor au fost deformate, a spus bătrânul augur. Adevăratele lor nume erau Ramon şi Remon, la fel ca numele celor două fluvii. Până la urmă, fluviul Ramon şi-a întins albia şi a învins fluviul Remon, iar acum romanii îi spun fluviului, Tibru, după numele unui oarecare Tiburinus, care s-ar fi înecat în el.

A scuturat din cap şi a continuat:

— Dintr-un fratricid s-a născut acest oraş, apoi chiar şi Ramon a fost ucis, chiar dacă mai târziu a fost adorat ca un zeu. Unui oarecare rege, romanii i-au incendiat casa în timpul unei furtuni şi au pretins după aceea că fulgerul l-ar fi omorât şi i-ar fi ars casa. Pe ultimul rege l-au alungat fiindcă construise în spatele unei coline circul, care este la fel de mare ca circurile din oraşele mari ale Etruriei. El a înzestrat Roma cu canale de scurgere subterane, aşa cum sunt în toate oraşele etrusce, pentru ca gunoaiele să poată fi evacuate şi oraşul să se păstreze curat. Asta n-au suportat romanii, deşi ar fi trebuit să-i mulţumească, fiindcă datorită lui oraşul are un aspect civilizat. Până la el, locuitorii colinelor trăiau ca păstorii.

I-am spus:

— Am auzit atât de mult vorbindu-se de rău despre Roma şi despre romani. Dar pe tine nu te înţeleg de ce vorbeşti aşa. În alte părţi, oamenii se mândresc cu oraşul lor şi pun în valoare tot ceea ce este mai bun acolo. Oare tu nu poţi povesti şi despre ceva bun din Roma?

Mânios, a învârtit toiagul în mâini şi mi-a spus:

— Bineînţeles, îţi pot povesti şi despre foarte multe lucruri bune. Romanii sunt mai strângători decât toate celelalte popoare şi au cele mai simple obiceiuri. Femeile romanilor sunt virtuoase şi bărbaţii îşi respectă cuvântul dat. Încă şi mai pioase sunt femeile romane şi se duc mai des la temple să aducă ofrande zeilor, dacă şoriceii dintre picioarele preoţilor le dau târcoale. Romanii sunt atât de corecţi în războaie, încât mai întâi trimit mesageri care să-i întrebe pe cei pe care vor să-i cucerească dacă nu cumva îi deranjează, abia după aceea trimit războinici sângeroşi peste hotare, care aşteaptă treizeci şi trei de zile mai înainte de a lua cu asalt o cetate. Dar Roma nu este oraşul meu natal, de aceea, poate că nu sunt dator să vorbesc de bine despre Roma.

Aşa este, a repetat el. Nu sunt dator să vorbesc de bine despre oraşul Roma. Cupiditatea îi este atât de mare, încât îşi biciuieşte propriul popor şi îi împinge în închisori pe cei care nu-şi pot plăti dările. În spatele pioşeniei acestui oraş este teama. Pe toate ţările vecine le provoacă la război pentru a le fura bogăţiile. Fiindcă întemeietorii Romei au fost alăptaţi de lupoaică.

Am observat că, tot discutând, am ajuns pe o stradă pavată cu dale late. Bătrânul augur ne-a explicat că ne aflam în cartierul etrusc. Strada se numea Vicus Tuscus, fiindcă romanii îi numeau pe etrusci tuscani sau toscani. Aici locuiau negustori bogaţi, artizani iscusiţi şi vechile familii etrusce din Roma. A treia parte din aristocraţia Romei era de origine etruscă. Aruncând o privire în jurul lui, bătrânul augur a oftat şi a spus:

— Picioarele îmi sunt peste măsură de obosite şi gâtul mi s-a uscat, atât de mult am vorbit.

L-am întrebat:

— Crezi că un etrusc ne-ar putea găzdui, pe noi, nişte străini?

Fără să mai aştepte mult, a mers în faţa unei porţi colorate şi a bătut cu toiagul, după care a intrat. Am intrat şi noi după el. Ne-a condus într-o curte, pe jumătate acoperită, înconjurată cu coloane înalte din lemn. În mijlocul curţii era un bazin în care se aduna apa de ploaie. În apropierea casei se găsea un altar al zeilor casei. În jurul curţii interioare se aflau locuinţe, care puteau fi închiriate călătorilor, iar în casa principală erau numeroase camere împodobite cu fresce şi mobilate cu mese şi paturi conviviale. Stăpânul hanului era un bărbat rezervat şi nu l-a întâmpinat pe bătrânul augur cu prea multă căldură. După ce ne-a privit cu atenţie, a fost de acord să ne găzduiască şi a strigat slujitorilor să ne pregătească masa. Am lăsat-o pe Hanna într-o locuinţă din afara curţii, să aibă grijă de Misme şi de lucrurile noastre, apoi am intrat să ne ospătăm. În cameră erau doar două paturi conviviale şi bătrânul augur ne-a spus:

— La etrusci, femeile pot mânca în aceeaşi încăpere unde mănâncă bărbaţii. Dacă vrea, o femeie se poate aşeza chiar şi pe acelaşi pat convivial pe care se odihneşte bărbatul ei. Şi grecii au aceleaşi obiceiuri. Dar, pentru romani este indecent ca o femeie să mănânce la aceeaşi masă cu bărbaţii.

Modest şi umil, s-a sprijinit de perete, aşteptând să capete ceva de la ospăţul nostru. Dar eu l-am invitat să împartă mâncarea şi băutura cu noi şi am spus sclavilor să mai aducă un pat convivial. El s-a dus mai întâi afară să se spele. În timpul acesta, hangiul a întins o pânză curată pentru a proteja pernele patului convivial. Mâncărurile au fost gustoase şi vinul de la ţară. În timp ce mânca şi bea, faţa bătrânului augur s-a luminat, ridurile s-au estompat şi mâinile lui au încetat să mai tremure ca până atunci. Fiindcă era invitatul nostru, l-am servit de fiecare dată mai întâi pe el. Nu era lacom, mânca decent, folosindu-se doar de două degete de la mână. Se vedea că este un om civilizat şi, de fiecare dată, înainte de a fi sorbit din cupa cu vin, nu a uitat să jertfească o picătură de vin. Cea mai bună mâncare a fost o specialitate a casei, porc înăbuşit cu ierburi şi mirodenii. La sfârşit, ni s-au pus pe masă fructe proaspete şi rodii. Am poruncit să fie dusă mâncare pentru Hanna şi pentru Misme, iar ce a rămas de la ospăţ să fie împărţit între slujitori, iar bătrânul augur mi-a apreciat generozitatea.

Apoi a luat cupa de vin în mâna stângă şi o rodie în mâna dreaptă. Lituusul era alături de el, în partea stângă. Am fost deodată copleşit de un simţământ ciudat, mi s-a părut că acelaşi moment l-am mai trăit şi altădată, într-o casă necunoscută cu tavanul din grinzi pictate. Vinul mi se urcase deja la cap şi i-am spus:

— Bătrânule augur, eu am văzut când te-ai înţeles din priviri cu stăpânul acestei case. Nu cunosc obiceiurile voastre, de aceea te întreb de ce mie mi-a fost pusă mâncarea în vase de argilă neagră, în timp ce femeii mele i s-au pus în platouri de argint, iar băutura într-o cupă împodobită cu aur?

El mi-a răspuns:

— Sunt vase străvechi cele în care ai fost servit tu. Este un semn de respect, nicidecum de umilire. Dar, bineînţeles, trebuie ca mai întâi să cunoşti semnificaţia acestui gest, pentru a-l aprecia.

Auzind discuţia noastră, stăpânul casei a venit în grabă cu o foarte frumoasă cupă de argint pe care mi-a pus-o în faţă. Dar nu fusese în intenţia mea să schimb cupa neagră pe care o strângeam în mână. Palmele mele recunoşteau forma cupei, şi am spus:

— Dar eu nu sunt un om sacru. Fără îndoială, tu te-ai înşelat. De ce mi-ai dat să beau dintr-o cupă sacrificială?

Bătrânul augur nu mi-a răspuns. A aruncat deodată spre mine rodia şi eu am prins-o în cupă fără să o fi atins. Veşmântul a alunecat de pe umerii mei şi am rămas pe jumătate gol. Rodia se odihnea în cupa de argilă neagră pe care încă o mai ţineam în mâna stângă. Stăpânul casei mi-a pus atunci în jurul gâtului o cunună din flori de toamnă.

După aceea, bătrânul augur s-a ridicat, şi, după ce mi-a pipăit fruntea, a spus:

— Străinule! în jurul capului tău este un nimb de foc.

I-am spus:

— Profesiunea ta este să vezi ceea ce nu este, dar îmi cer iertare, fiindcă eu însumi te-am îndemnat să bei prea mult vin. Spune-mi, nu cumva vezi flăcări şi în jurul capului femeii mele?

Bătrânul augur a privit-o cu atenţie pe Arsinoe, a clătinat din cap şi a spus:

— Nu. Pe chipul ei nu străluceşte nimic altceva decât soarele de amurg. Ea nu este asemenea ţie.

Dar, deodată, am observat că pot vedea prin pereţii încăperii. Chipul lui Arsinoe s-a schimbat în chipul zeiţei însăşi, barba bătrânului a dispărut şi chipul lui era al unui bărbat în floarea vârstei, iar stăpânul casei a încetat să mai pară un hangiu oarecare, faţa lui împrumutase trăsăturile distinse ale unui erudit.

Am izbucnit în râs şi i-am spus bătrânului augur:

— Ce-ţi veni să mă pui la atari încercări pe mine, un străin?

Dar augurul şi-a atins buzele cu degetele, făcându-mi semn să tac, apoi a arătat înspre Arsinoe care căsca. Peste o clipă ea a adormit, augurul s-a ridicat, i-a închis pleoapele şi a spus:

— Ea a fost cufundată într-un somn profund, nimic rău nu i se va întâmpla. Cât despre tine, străinule, a venit vremea să-mi fac profeţiile ce ţi le-am promis. Nu-ţi fie teamă! Nici mâncarea, nici băutura ta nu au fost otrăvite. Ai gustat doar din ierburile sacre. Eu însumi am gustat, pentru a-mi limpezi vederea. Tu nu eşti un om obişnuit, de aceea prevestirile obişnuite nu-ţi vor fi de ajuns de ţi le voi anunţa. Să mergem! Pentru că va trebui să ajungem pe colina sacră.

Nu am avut nici o îndoială, am lăsat-o pe Arsinoe dormind şi l-am urmat pe augur. Dar nu am fost atent şi am trecut în curte direct prin peretele de piatră, după care am aşteptat până ce el a ajuns afară. A ieşit prin uşă însoţit de trupul meu, care păşea liniştit alături de el. Aşa că, m-am întors în trupul meu, fiindcă numai doar ajutat de trup puteam discuta cu augurul şi m-am gândit că ceva mai absurd chiar că nu mi se mai întâmplase până atunci. Şi am fost sigur că băusem mult mai mult vin decât puteam suporta. Dar picioarele nu îmi tremurau, în ciuda faptului că obrajii îi simţeam incandescenţi din cauza vinului, şi bătrânul augur m-a condus în forum şi mi-a arătat clădirea în care se găsea senatul, închisoarea, care era faţă în faţă cu senatul, precum şi alte lucruri demne de văzut. El intenţionase să mergem pe drumul sacru, dar după câţiva paşi, picioarele mele au luat-o razna şi au urcat pe o faleză abruptă. Rotindu-mi privirea, am văzut un templu rotund, cu acoperişul de stuf, susţinut pe stâlpi de lemn şi am strigat:

— Eu simt că în apropiere este un loc sacru.

Bătrânul augur a spus:

— Este templul zeiţei Vesta. Şase fecioare îi păzesc focul sacru şi nici unui bărbat nu-i este permis să intre în acest templu.

I-am spus:

— Aud susurul unei ape. Undeva, aproape de noi, este un izvor sacru.

Bătrânul augur nu a protestat şi a venit în urma mea. Am dat la o parte piatra care acoperea intrarea într-o grotă. În grotă era o străveche piatră scobită, în care curgea un fir de apă ce ţâşnea din peretele stâncos. Pe marginile adăpătorii erau trei cununi atât de proaspete, ca şi cum cineva abia le-ar fi aşezat acolo. Prima era împletită din rămurele de salcie, a doua din frunze de măslin, iar a treia din iederă.

Augurul s-a uitat înspăimântai în jur şi a spus:

— Este interzis de intrat aici, fiindcă aceasta este grota nimfei Egeria, cea pe care noi, etruscii, o numim Vegoia. Singurul lucumon care a guvernat Roma venea noaptea să o întâlnească.

Mi-am înmuiat mâinile în apă rece, mi-am stropit faţa cu apă, am luat cununa de iederă în mâini şi am spus:

— Să ne continuăm drumul şi să urcăm pe colina sacră. Sunt pregătit.

În acelaşi timp când am rostit aceste vorbe, grota s-a întunecat şi în pragul ei am văzut o femeie înfăşurată într-o pânză aspră. Era imposibil să-mi dau seama dacă este tânără sau bătrână, fiindcă faţa îi era în întregime acoperită. Chiar şi mâinile îi erau acoperite şi nu se vedeau decât vârfurile degetelor, care strângeau pânza cenuşie ce o acoperea. Privirea neliniştită i s-a strecurat printr-o fantă îngustă practicată la nivelul ochilor. S-a dat la o parte din uşa grotei şi nu a spus nici o vorbă.

Fără să ştiu cum s-a întâmplat, în acel moment când am ieşit din grota sacră a nimfei Vegoia şi am ajuns la lumina zilei, eu, Turms, pentru prima dată, cu o certitudine răscolitoare, mi-am simţit nemurirea. I-am auzit în urechi vâjâitul de furtună, i-am simţit în nări mirosul îngheţat, i-am simţit în gură gustul metalic, i-am văzut flacăra luminoasă. Am ştiut că mă voi întoarce cândva, că voi ajunge la izvor, că îmi voi răcori mâinile în apa lui şi mă voi regăsi pe mine însumi. Însă acea certitudine nu a durat mai mult de o clipă, a fost clipa în care am ridicat cununa de iederă şi am pus-o pe cap. Apoi a dispărut.

Dar cununa de iederă o aveam pe cap, iar în jurul gâtului era cununa cu flori de toamnă. Îmi udasem faţa şi mâinile cu apa rece a izvorului nemuritor. Am îngenuncheat, m-am aplecat ca să sărut pământul şi am spus:

— Mamă, anunţă-mi prevestirile! Ochii mei sunt încă orbi.

Am sărutat Pământul, mama trupului meu, presimţind că ochii trupului meu se vor deschide odată, ca să vadă şi altceva în afară de pământ. Femeia înfăşurată în pânza cenuşie s-a dat la o parte fără să rostească un cuvânt, dar, la fel înfăşurată, aceeaşi femeie a stat altădată pe tronul zeiţei sub o umbrelă de soare şi eu am sărutat pământul din faţa ei. Dacă s-a petrecut în realitate, în vis sau într-o existenţă anterioară, acest lucru nu l-am ştiut niciodată.

Atunci a coborât brusc bruma peste valea dintre coline şi nu s-au mai văzut nici casele Romei, nici clădirile din forum. Nu era ceaţa umedă a toamnei, mai degrabă era ceva asemănător unui abur. Şi bătrânul augur a spus:

— Sosesc zeii. Să ne grăbim!

Şi am început să urcăm panta abruptă. Era în spatele meu şi îi auzeam răsuflarea greoaie. Apoi picioarele au început să-i tremure şi eu l-am sprijinit. Culorile tinereţii, cu care vinul amestecat cu ierburi sacre îi colorase obrajii, au început, încetul cu încetul, să devină mai palide, până ce au dispărut. Netezimea feţei s-a transformat progresiv în brazde şi mai adânci decât înainte, barba i-a crescut cu fiecare pas pe care l-a făcut. Cu cât urcam, cu atât îmbătrânea, până ce a devenit mai bătrân decât un stejar secular.

Vârful colinei era clar, dar de cealaltă parte a crestei, perimetrul circului era acoperit de ceaţă. Fără nici o ezitare, paşii m-au purtat până în faţa unei pietre netede.

Augurul m-a întrebat:

— Pe partea dinăuntru a zidurilor?

— Între ziduri, i-am răspuns eu. Încă nu sunt liber. Încă nu mă cunosc pe mine însumi.

— Ce alegi? m-a întrebat augurul. Nordul sau sudul?

— Eu nu aleg, i-am răspuns. Nordul m-a ales.

M-am aşezat pe piatra netedă cu faţa îndreptată spre nord şi cred că nu aş fi putut să mă aşez altfel, chiar de aş fi dorit-o. O atât de mare forţă era aceea care mă domina. Augurul s-a aşezat în dreapta mea cu lituusul în mâna dreaptă şi a scrutat cele patru zări, pronunţându-le numele cu voce tare. Dar nu a spus nimic despre păsări, nici despre felul în care aşteaptă să le vadă zborul.

— Vei fi mulţumit de vei primi un simplu răspuns afirmativ sau negativ? m-a întrebat el în maniera augurilor.

I-am spus:

— Nu voi fi mulţumit. Zeii au sosit. Eu nu sunt iniţiat, dar ei sunt datori să-mi dea semne.

Augurul şi-a acoperit capul, a trecut lituusul în mâna stângă, a pus mâna dreaptă pe creştetul capului meu şi a aşteptat. În acel moment, s-a simţit o adiere de vânt, care a trecut prin frunzişul copacilor, şi o frunză de stejar a căzut între picioarele mele. De departe, de pe o altă colină, am auzit sâsâitul gâştelor. Un câine, apărut de nu se ştie unde, ne-a dat târcoale cu botul aproape lipit de pământ, apoi a dispărut, ca şi cum ar fi fost în căutarea unei urme. Era ca şi cum zeii ar fi concurat între ei pentru a-şi dovedi prezenţa, fiindcă, în liniştea vârfului de colină pe care eram, s-a auzit de foarte departe când a căzut un măr dintr-un pom, apoi o şopârlă a încercat să urce pe piciorul meu stâng, dar a alunecat, după care a dispărut în iarbă. După cum bănuiam, mai erau prezenţi încă şapte alţi zei, dar încă nu se manifestaseră în nici un fel. După ce am mai ascultat câteva momente, i-am invocat pe zeii care şi-au manifestat într-un fel prezenţa:

— O, tu, stăpân al norilor, te recunosc! O, tu, privire blândă, te recunosc! O, tu, ce ai picior înaripat, te recunosc! O, tu, cea născută din spuma mării, te recunosc! O, tu, făptură subpământeană, te recunosc!

După ce augurul a rostit adevăratele nume sacre ale celor cinci zei, prevestirile au fost anunţate.

Din stufărişul de pe malul fluviului, un cârd de păsări s-a înălţat şi a pornit fâlfâind din aripi spre nord, apoi nu le-a mai putut vedea.

— Lacul tău! a rostit augurul.

Un şoim, care se rotea la zenit, a coborât ca o săgeată spre pământ, apoi s-a înălţat din nou în zbor. Apoi, bătând puternic din aripi, un grup de porumbei, ieşiţi din ceaţă, s-a îndreptat spre nord-est.

— Muntele tău! a rostit augurul.

După aceea au venit din cer corbi negri, care s-au rotit în jurul capului meu. Augurul i-a numărat şi a spus:

— Nouă ani!

Când prevestirile s-au isprăvit, pe piciorul meu s-a aşezat o silfidă cu elitrele colorate în negru şi galben şi m-a ciupit. Augurul şi-a acoperit din nou capul, a mutat lituusul în mâna dreaptă şi a rostit:

— Mormântul tău!

În felul acesta, zeii au ţinut să-mi amintească despre cât de efemeră este viaţa trupului meu muritor şi au căutat să mă îngrozească. Am izgonit silfida de pe piciorul meu, m-am ridicat în picioare şi am spus:

— Reprezentaţia s-a terminat, bătrânule augur! Nu-ţi mulţumesc pentru prevestiri, fiindcă pentru prevestiri nu se mulţumeşte. Cinci au fost zeităţile şi dintre acestea doar un bărbat, stăpânul fulgerelor. Trei prevestiri au fost, două s-au referit la locuri, iar a treia la timpul cât voi fi închis. Dar toţi zeii au fost zei ai pământului. Prevestirile lor s-au referit doar la această viaţă. Ei mi-au amintit de moarte, fiindcă ştiu că destinul omului este moartea, dar ei înşişi sunt legaţi de pământ, la fel cum sunt legaţi oamenii şi, de aceea, chiar dacă sunt nemuritori, sunt asemănători oamenilor. Eu nu ador decât zeii care nu-şi dezvăluiesc chipul.

— Nu rosti nici o vorbă despre ei! m-a întrerupt ameninţător bătrânul augur. Este destul dacă ştii că există! Nimeni nu îi poate întâlni. Nici chiar zeii.

Am spus:

— Ei nu sunt legaţi de pământ. Pentru ei, spaţiul nu există. Nici timpul. Ei îi pot influenţa pe zei şi au putere asupra zeilor, la fel cum zeii au putere asupra oamenilor.

— Nu mai spune nimic! mi-a atras atenţia, încă o dată, bătrânul augur. Ei există. Atâta este destul.

Când am coborât, ceaţa s-a risipit, soarele a început să strălucească şi dinspre oraş s-a auzit gălăgia străzii, din care se detaşau distinct zbieretele măgarilor şi mugetul vitelor. Cu fiecare pas pe care l-am făcut, mi-am simţit picioarele mai grele şi trupul meu a început să ardă. Realitatea cotidiană mă învăluia cu agresivitate. Aveam impresia că până şi veşmintele de pe mine mă strâng şi mă apasă. Limpedele din mine s-a stins, nu am mai auzit şi nu am mai văzut cu atâta acuitate ca acolo, pe muntele sacru.

Am ajuns în cartierul etrusc şi am intrat cu bătrânul augur în curtea hanului ca să-l răsplătesc. În întâmpinarea noastră a ieşit stăpânul casei, care arăta foarte obosit şi-şi frângea mâinile de supărare.

— Bine că te-ai întors, străinule! a spus el. În casa mea s-au întâmplat multe lucruri stranii şi eu nu mai înţeleg nimic. Nu ştiu dacă mai pot să vă găzduiesc pe tine şi pe familia ta în această casă. Îmi voi pierde clienţii dacă oamenilor le va fi teamă să intre în casa mea.

Servitorii roiau în jurul lui şi-i spuneau fără încetare că de pe pereţi cad obiectele atârnate fără să le atingă nimeni, că zeul casei s-a întors cu spatele, probabil pentru că nici nu vrea să vadă ce se întâmplă – atât este de supărat, că ceaunele şi vasele de argilă pentru mâncare fac mare zgomot izbindu-se unele de altele şi că tigaia cea mare s-a tot învârtit şi răsucit de una singură, până ce toată carnea din ea a căzut în foc. M-am grăbit să ajung în încăperea unde ne ospătasem. Arsinoe, bosumflată, stătea cu un aer vinovat pe marginea unui pat convivial şi ronţăia un măr, iar pe un scaun cu picioarele de bronz, în faţa ei, era aşezat un bătrân decrepit. Îşi ridica cu degetele pleoapa ochiului drept, care-i tot cădea. Purta o togă albă, bordată cu purpură. Când m-a văzut, a început să-mi dea nişte explicaţii laborios construite în limba latină, însă stăpânul hanului l-a întrerupt şi i-a spus că n-are nici un rost să se obosească, fiindcă tot nu înţeleg limba latină. Apoi, stăpânul casei a spus:

— El, Tertius Valerius, este unul dintre patriarhii oraşului şi frate cu prietenul poporului, tribunul Publius Valerius. Întâmplările din ultimii ani l-au marcat profund, fiindcă el însuşi a trebuit să autorizeze execuţia propriilor fii, care erau în incidenţa unei legi propuse de fratele lui şi ratificate de Senat.

Puţin mai înainte, el a fost la Senat, unde tribunii poporului îl acuzau pe Caius Marcius, învingătorul volscilor. Făcându-i-se rău, şi-a pierdut cunoştinţa, iar servitorii lui l-au adus aici, la mine, fiindcă le-a fost teamă să nu moară pe drum până ajung cu el acasă. Dar el şi-a revenit şi susţine că a văzut-o aici, în casa mea, pe soţia lui, cu toate că nefericita femeie a murit de amărăciune imediat după ce cei doi fii ai ei au fost executaţi.

— Aşa este, a spus în limba etruscă bătrânul. Am văzut-o cu ochii mei, am pipăit-o cu mâinile mele, ea era vie. Am vorbit cu ea despre lucruri pe care numai noi doi le cunoaştem. Nu am nici o îndoială că am întâlnit-o pe defuncta mea soţie. Dar nu înţeleg ce s-a întâmplat, pentru că, într-o clipă, soţia mea s-a schimbat în această femeie, în faţa căreia stau.

— Încă şi mai înspăimântător, a spus stăpânul casei, este faptul că, cu puţin timp înainte de a fi fost adus aici Tertius Valerius, eu însumi am văzut-o pe soţia mea,.cu toate că ea este în vizită la părinţii ei, care locuiesc în oraşul Veii, ce se află la o zi depărtare de Roma. Dar am văzut-o cu ochii mei cum traversa curtea. Pe numele spiritului meu protector, jur că am văzut-o cu ochii mei şi că am atins-o, fiindcă am alergat după ea, am luat-o în braţe şi am întrebat-o: Când te-ai întors din Veii şi de ce aşa repede? Abia atunci am observat că o ţin în braţe pe această femeie, care se plimba cu ochii închişi prin curte.

Arsinoe a spus:

— Dar el minte. Amândoi mint. Eu m-am deşteptat acum câteva clipe din somn şi nu-mi amintesc să se fi petrecut ceva deosebit în acest răstimp. Când m-am deşteptat, acest bătrân se uita cu ochii holbaţi la mine şi din colţurile gurii îi curgea saliva, dar de încercat să se culce cu mine, nu a încercat. De altfel, nici nu cred c-ar mai fi în stare.

Plin de mânie, i-am spus:

— Eu ştiu că tu poţi să întorci o casă cu fundu-n sus dacă vrei, dar în cazul acesta, cred că, într-adevăr, nu ai nici o vină. Probabil că zeiţa s-a strecurat pe neobservate în trupul tău în timp ce dormeai, de aceea nu ai cum să-ţi aminteşti de cele ce s-au întâmplat.

Tertius Valerius era un bărbat destul de cultivat şi cunoştea limba greacă, de aceea m-am întors spre el şi i-am spus:

— Tu ai avut doar o halucinaţie în timp ce erai pe jumătate conştient. În mod evident, sub efectul şocului ce l-ai avut în timp ce erai la Senat, în capul tău s-a spart o venă prin care curge sângele. Şi îmi pot da seama de acest lucru, fiindcă pleoapa ochiului tău drept nu se mai poate ridica singură. Apariţia femeii tale prin intermediul femeii mele este explicabilă. Ea a vrut doar să-ţi atragă atenţia că este mai bine să te preocupi mai mult de sănătatea ta decât de disputele din Senat, care ţi-o pun în pericol.

— Eşti medic? m-a întrebat Tertius Valerius.

— Nu, dar am avut un prieten care era unul dintre cei mai renumiţi medici din insula Cos. El ştia că un oarecare Alcmeon, contemporan cu noi, a stabilit că tulburările capului afectează diferite părţi ale trupului. Deci, suferinţa este în interiorul craniului tău, iar neputinţa de a-ţi mişca pleoapa ochiului drept este doar un semn al acestei suferinţe. Aşa spune Alcmeon, iar eu nu fac altceva decât să-i repet cuvintele.

Bătrânul a chibzuit un oarecare timp, după care a rostit:

— Este clar că zeii m-au condus în această casă pentru a vă întâlni pe tine şi pe soţia ta şi pentru a găsi linişte în inima mea. Cred în mesajul soţiei mele defuncte. Dacă aş fi crezut-o mai demult, fiii mei ar fi trăit şi acum. Ambiţia m-a orbit. M-am crezut egalul fraţilor mei şi nu am vrut să păstrez tăcerea în afacerile publice. Acum casa mea este rece, bătrâneţea îmi este nefericită şi Furiile şuşotesc la urechile mele când stau şi veghez singur în întuneric.

Agăţându-se de mâinile lui Arsinoe, a spus în continuare:

— Veniţi amândoi în casa mea şi acceptaţi-mi ospitalitatea! Sunt sătul de tot zumzăitul ce-l scot alţii pe gură. Sclavii mei s-au obrăznicit, slujitorii care se ocupă de afacerile mele mă înşală, iar rudele din familia mea abia aşteaptă să mor ca să-mi moştenească averea. De aceea, mai degrabă ofer casa mea la doi străini, pe care zeii mi i-au trimis, decât la cei de acelaşi sânge cu mine.

Hangiul m-a tras deoparte şi mi-a spus:

— Tertius Valerius este un om respectat, care posedă mii de iugăre de pământ. Dar un pic nebun tot este, şi încă de multă vreme, poate că şi boala i-a răvăşit mai mult mintea. Eu m-aş fi îndoit de viziunea pe care el a avut-o, dacă nu mi s-ar fi întâmplat şi mie să am vedenii. În orice caz, de te vei duce să trăieşti în casa lui, vei fi urât de toate rudele lui.

Am cântărit cum este mai bine şi până la urmă i-am spus:

— Eu nu am de ce să mă îndoiesc pentru ceea ce va urma şi să fug de frica unor oameni pe care nici nu-i cunosc. Iţi mulţumesc pentru ospitalitate şi te voi răsplăti dacă faci socoteala cât îţi datorez. Eu îl voi însoţi pe bătrân, femeia mea îl va pune în patul lui şi servitoarea noastră îl va îngriji. Aceasta îmi este hotărârea.

Obrajii hangiului au devenit într-o clipă roşii ca focul, a tras de la brâu o tăbliţă de ceară şi a început să scrie numere, unul sub altul, şi să socotească. Şi uitându-se cu coada ochiului la mine, a spus:

— Poţi să mă crezi, străinule, că mai degrabă ţi-aş da găzduire fără să-ţi cer nici un ban, decât să stau în genunchi şi să socotesc cât îmi datorezi, dar n-am încotro, fiindcă aceasta îmi este meseria şi acest oraş este Roma.

Şi-a rotit privirea prin încăpere, dar nu l-a văzut decât pe Tertius Valerius, agăţat de braţul lui Arsinoe, ca şi cum ar fi implorat-o să-i acorde protecţie.

— Cine ştie? Poate că, într-adevăr, zeii doresc ca tu să mergi în casa lui Tertius Valerius. Dar să nu uiţi că fratele lui cel mai mare a fost pretor de mai multe ori şi a stârnit mânia patricienilor împotriva întregii sale familii. Şi cel de-al doilea frate al lui a fost pretor, iar Manius, fiul acestui frate, a fost ales dictator de către Senat şi a câştigat un atât de mare renume după victoriile repurtate în război, încât la circ i s-a conferit familiei Valerius o lojă de onoare placată cu fildeş. Toată viaţa, Tertius s-a străduit să-şi egaleze fraţii. Doar ambiţia l-a împins să-şi denunţe copiii în acelaşi timp când Publius şi-a dat fiii pe mâna călăului, să asiste la flagelarea lor, apoi la moartea lor cu o privire la fel de indiferentă ca şi aceea a fratelui lui. Tinerii se făcuseră vinovaţi de a fi creat o conjuraţie secretă în amintirea ultimului Tarquinius.

A vorbit şi a socotit tot timpul, aproape că-şi pierduse suflarea, iar pe tăbliţa de ceară erau atât de multe cifre scrise în limba etruscă, încât m-a apucat ameţeala numai când m-am uitat cu coada ochiului la ea. Într-un sfârşit, a terminat şi mi-a întins-o. Era acoperită şi pe o parte, şi pe cealaltă şi el m-a asigurat:

— Tu ai mâncat şi ai primit tot ceea ce eu am înscris pe ceară. Împreună cu femeia ta, servitoarea ta şi fiica ta. Bineînţeles că am pus la socoteală şi ceea ce ai oferit bătrânului augur, sclavilor mei şi săracilor, cărora tu, cu generozitate, mi-ai poruncit să le dau de mâncat şi de băut.

M-am apucat să verific adunarea, am fost îngrozit de rezultat şi i-am spus:

— Doar nu le-ai dat de mâncare tuturor săracilor din Roma pe socoteala mea! Te asigur că nu aceasta mi-a fost intenţia.

Mângâind mâna vânoasă a lui Tertius Valerius, Arsinoe a murmurat privind în ochii spălăciţi ai bătrânului:

— Dar nu mai fi atât de zgârcit, o, Turms!

Tertius Valerius s-a ridicat brusc, s-a înfăşurat mai strâns în toga cu margini de purpură şi i-a spus hangiului:

— Îmi face plăcere să plătesc eu aceste cheltuieli. Trimite deci un sclav la casa mea ca să-ţi primeşti cuprul!

Apoi a spus:

— Este vremea să mergem.

Am protestat, dar Tertius Valerius a insistat cu încăpăţânare să plătească şi a spus că nu este decât o mică dovadă pentru prietenia ce ne-o poartă.

Hangiul s-a scărpinat îndelung în cap şi a spus:

— Am trăit s-o văd şi pe asta! Dacă nici sceptic nu mai pot fi, atunci ce-mi mai rămâne? Dacă a ajuns un roman să plătească cheltuielile unui străin, înseamnă că în casa mea se întâmplă miracole. Nu, nu, el este, într-adevăr, foarte bolnav. Dar când i se va limpezi capul, îşi va da seama de prostia ce-a făcut-o. Şi dună aceea, să vezi ce-o să mai alerge sclavul meu între casa mea şi casa lui! În orice caz, voi ajunge cu părul cărunt, dar banii ăştia n-am să-i văd eu niciodată!

După care, i-a întins umil lui Tertius Valerius tăbliţa de ceară şi i-a spus:

— Nobile fiu al tatălui tău! Întăreşte cu numele tău promisiunea că îmi vei plăti aceşti bani.

Bătrânul i-a smuls enervat tăbliţa şi cu mâna tremurând şi-a scris iniţialele numelui pe ea. Apoi, fără să se mai uite la hangiu, a apucat-o de braţ pe Arsinoe şi i-a spus:

— Condu-mă tu, scumpa mea soţie defunctă, fiindcă sunt bătrân şi-mi tremură genunchii. Şi iartă-mi extravaganta risipă de bani ce am făptuit-o, îţi promit că aşa ceva nu se va mai repeta. Dar am făcut-o de bucurie că te-am regăsit atât de tânără şi de frumoasă ca în zilele nebuneşti ale fericirii noastre.

Auzindu-l, am început deja să regret că m-am pripit cu hotărârea ce o luasem, dar era prea târziu. Arsinoe îl târâse în curte, unde sclavii aşteptau să-l ducă până acasă. Închiriaseră o lectică să-l poarte. Din vanitate, Tertius Valerius nu accepta să fie transportat cu lectica, pentru că voia să arate mulţimii că poate să se ţină încă pe propriile picioare, chiar dacă era un senator bătrân.

De data aceasta nu a refuzat lectica, mai cu seamă că şi noi am insistat. Capul i-a căzut într-o parte pe perne, dar ochii lui umezi cerşeau mâna lui Arsinoe, aşa că ea, generoasă, i-a întins mâna şi a mers în acelaşi pas cu sclavii cărăuşi, cu toate că ochii îi fugeau curioşi la tarabele cu veşminte şi bijuterii de pe stradă. Eu m-am mirat că a fost atât de modestă şi nu a oprit să facă ceva cumpărături, pe care senatorul bolnav să i le plătească.

Drumul nu a fost prea lung. Am intrat în curtea unei case în stil vechi, pe care, pentru a-şi imita fraţii, Tertius Valerius o construise la picioarele colinei Velia. Sclavul care trăgea zăvorul de la poartă era foarte bătrân şi trupul îi tremura la fel ca şi trupul stăpânului său, iar lemnul, care căptuşea metalul ce zăvora poarta, putrezise de mult, aşa că nu mai folosea la nimic, iar sclavul era acolo doar pentru a salva aparenţele când la senator veneau în vizită oaspeţi de vază. Altfel, era în permanenţă preocupat să-şi găsească, pe stradă sau în curte, un loc unde soarele să bată puternic, ca să-şi încălzească oasele bătrâne.

Sclavii au dus litiera în curte şi Arsinoe, cu multă delicateţe, l-a deşteptat pe bătrân, fiindcă aţipise. Apoi sclavii l-au purtat până la patul lui şi au aprins cărbuni în vasele de ars, pentru a încălzi camera, care era, de altfel, foarte întunecată. Vrând să afişeze modestia, patul nu avea decât o pătură subţire pe el şi o învelitoare. Cu un suspin profund, bătrânul s-a întins pe pat şi a avut grijă să spună slugilor că noi suntem oaspeţii lui. Apoi ne-a făcut semn să ne apropiem şi, mângâind părul lui Arsinoe, dar, de asemenea şi pe al meu – din amabilitate, a adormit.

După ce m-am întors în curte, am poruncit sclavilor să se întoarcă la han pentru a le conduce pe Hanna şi pe Misme şi a lua de acolo lucrurile noastre. Ei s-au uitat la noi nedumeriţi şi au scuturat din cap, ca şi cum nu ar fi înţeles nimic din ceea ce am spus. Dar, după ce m-am uitat atent în ochii lor, intendentul casei, care avea părul alb, s-a înclinat în faţa mea şi mi-a mărturisit că este etrusc şi înţelege încă destul de bine limba etruscă, chiar dacă după alungarea ultimului rege etrusc, romanii au interzis folosirea oficială a limbii. Fanaticii nu au vrut să-şi înveţe nici copiii să vorbească limba strămoşilor lor, mi-a spus intendentul.

— Dar, a mai spus el, fiii celor mai nobile familii etrusce, sunt trimişi şi acum de părinţii lor ca să înveţe în Veii sau Tarquinia, pentru a cunoaşte cultura şi tradiţiile, precum şi vorbele ce trebuiesc rostite la săvârşirea unei jertfe.

După ce sclavii au plecat, intendentul ne-a privit uimit atât pe mine, cât şi pe Arsinoe şi a spus:

— Familia Valerius este originară dintr-un oraş încă şi mai depărtat de Volsinii. Vreau să spun marele oraş Volsinii din munţi, nu oraşul sacru de la malul lacului.

Am scuturat din cap şi i-am spus zâmbind că nu ştiu nimic despre nici un oraş etrusc. Sunt străin şi am venit de pe cealaltă parte a mării, aşa că pentru mine, chiar şi Roma este un oraş necunoscut.

M-a privit cu atenţie, şi-a pus mâna pavăză deasupra ochilor să mă vadă mai bine şi a spus:

— Tu nu eşti nicidecum un străin. Îţi cunosc zâmbetul. Îţi cunosc chipul.

I-am spus ironic.

— Încetează cu linguşelile! Mai bine i-ai arăta soţiei mele casa în care stăpânul tău ne-a invitat cu multă ospitalitate.

M-a privit din nou cu atenţie şi a spus umil:

— Va fi aşa precum doreşti. Dar spune-mi care este numele tău şi al soţiei tale şi dincotro veniţi, ca să ştiu cum să vă vorbesc.

Nu doream să-mi ascund adevăratul nume faţă de intendentul casei, pentru care, se înţelege, Tertius Valerius avea cea mai mare încredere, aşa că i-am spus:

— Eu sunt Turms din Efes, refugiat din Ionia, aşa după cum bănuiesc că ai înţeles. Numele soţiei mele este Arsinoe şi ea nu vorbeşte decât limba greacă şi dialectul pe care îl vorbesc marinarii.

— Turms, a repetat el. Acesta nu este un nume grecesc. Dar spune-mi, oare cum este posibil ca un ionian să cunoască atât de bine limba sacră?

— Te încăpăţânezi să cauţi contradicţii, i-am spus eu râzând. Numeşte-mă cum vrei, n-are importanţă!

Am pus prieteneşte mâna pe umărul lui, dar când l-am atins, el a început să tremure.

— Romanii au transformat numele etrusc Turms în Turnus, a spus el. Poate că este de preferat ca tu să te numeşti Turms, nu Turnus. Nu te voi mai întreba nimic, îţi voi sluji aşa după cum vei dori. Aşa că iartă-mi curiozitatea de până acum, care, la urma urmelor, nu este decât un viciu al bătrâneţii. Şi îţi mulţumesc că m-ai atins cu mâna ta, pe mine, un bărbat neînsemnat.

Spinarea i s-a îndreptat şi el a păşit cu uşurinţă înaintea noastră ca să ne arate încăperile casei. L-am rugat să vorbească cu mine în limba latină, pentru a putea cunoaşte limba pe care o foloseau locuitorii oraşului. El a început prin a-mi arăta obiectele din casă, cărora le spunea mai întâi numele în latină şi după aceea în etruscă. Aşa se face că am învăţat limba latină mai uşor decât m-am aşteptat. Arsinoe ne urmărea de fiecare dată când eu învăţam latina de la intendentul casei şi am înţeles că ea intenţiona să discute cu Tertius Valerius în limba lui şi m-am temut. Aşa că, în prezenţa ei nu vorbeam decât în greceşte. Aşa se face că intendentul lui Tertius Valerius a învăţat limba greacă şi a devenit din cauza aceasta foarte orgolios.

Spre disperarea rudelor lui, care se săturaseră să tot îndure în continuare capriciile unui prostălău – aşa cum îl considerau ele – ce se încăpăţâna să trăiască, Tertius Valerius nu a mai avut un nou atac de paralizie. Să fi fost el în tinereţe chiar atât de lipsit de talent în comparaţie cu fraţii lui înţelepţi, nu ştiu. Cert este că toată lumea îi spunea Tertius, gândindu-se la înţelesul concret al numelui, aşa că fusese toată viaţa al treilea, adică ultimul dintre fraţi, iar la Senat toţi îl numeau Brutus Imbecilul.

Totuşi, lipsit de talent nu era. Numai că talentul lui era altfel decât acela al fraţilor lui, ale căror rafinamente politice şi fapte în slujba Romei îi propulsaseră în primele rânduri. Fiecare om, chiar şi cel mai simplu în aparenţă, are un talent, care îi este propriu, pe care poate că alţii nu i-l vor recunoaşte niciodată dacă nu i se va ivi niciodată ocazia să şi-l etaleze. Unora, această ocazie nu li se iveşte decât o singură dată în viaţă, ca de pildă romanului numit Horaţiu cel Chior, care era un bărbat vânjos, chiar dacă la minte era nătâng. De unul singur i-a împiedicat pe etrusci să se apropie de podul roman, până când congenerii lui au reuşit să-l distrugă. Încăpăţânarea bovină a acestui nătărău de Horaţiu cel Chior a fost marele lui talent, care nu l-a împiedicat, de altfel, pe Lars Porsenna să cucerească oraşul.

Atâtea pământuri şi bogăţii câte acumulase Tertius Valerius, un om lipsit de talent nu le-ar putea strânge. Eu presupun că nu din ambiţie şi-a dat el băieţii pe mâna lictorilor, ci mai degrabă dintr-un înţeles exagerat ce l-a atribuit responsabilităţii pe care crezuse că o are faţă de Roma şi pentru a-i egala pe fraţii lui, pe care îi admira. Etruscii din familiile patriciene căutau să se arate mai romani decât romanii înşişi, pentru a depăşi neîncrederea, ironiile şi incomprehensibilitatea plebei. S-ar putea crede că cei de origine etruscă ar fi dorit întoarcerea unui rege etrusc în Roma, dar nu este câtuşi de puţin aşa. Ei înşişi doreau să guverneze oraşul ca patricieni, senatori sau funcţionari de stat. Acelaşi lucru se întâmplase şi în marile oraşe etrusce când s-a renunţat la alegerea regelui. De ce să nu guverneze mai bine o sută sau două sute dintre cei mai buni decât un rege prost?

Prezenţa lui Arsinoe şi sfaturile simple pe care i le-am dat eu, l-au restabilit destul de repede pe Tertius Valerius şi el s-a arătat foarte recunoscător faţă de noi. Când a fost din nou sănătos, a încetat să-şi mai imagineze că defuncta lui soţie este Arsinoe, deşi a păstrat bine în memorie faptul că aşa şi-a imaginat. El a crezut că spiritul soţiei sale se întrupase pentru un oarecare timp în Arsinoe, pentru a avea grijă de el. Şi a crezut, de asemenea, că a avut noroc, pentru că i s-a ivit prilejul să-şi ceară de la soţia lui iertare că a consimţit la sacrificiul fiilor lor, în ciuda rugăminţilor ei de mamă.

Când a fost din nou în stare să se mişte pe picioarele proprii, i-am găsit un masor priceput, care a reuşit prin manipulări uşoare să atenueze considerabil căderea pleoapei ochiului lui drept. Saliva continua să i se scurgă din colţul buzelor înţepenite, dar pentru acest lucru, cu un devotament filial, Arsinoe a găsit o rezolvare. Tertius Valerius purta întotdeauna, legat de o brăţară, un mic ştergar de in, cu care îşi usca barba. Şi de organizarea treburilor casei a început să se ocupe Arsinoe şi i-a sfătuit cu răbdare pe bătrânii sclavi cum să-i pregătească stăpânului lor o mâncare mai sănătoasă şi reconfortantă. Încăperile casei au început să fie măturate în fiecare zi şi praful nu-i mai acoperea ca până atunci pe penaţi, aşa că ei, zeii casei, au început să fie mai îngăduitori. De asemenea, vasele şi cupele erau şterse în fiecare zi. Nu o mai recunoşteam pe Arsinoe, fiindcă sub aspectul acesta de femeie preocupată de îngrijirea casei, încă nu o văzusem niciodată. Când i-am spus şi ei cât de uimit sunt, Arsinoe mi-a răspuns:

— Vai, Turms! Dar cât de puţin mă cunoşti tu încă! Oare nu ţi-am spus întotdeauna că, fiind femeie, eu nu cer nimic altceva de la tine decât siguranţa unei locuinţe şi câţiva servitori? Acum, când am o casă şi nişte servitori, mulţumită generoasei recunoştinţe a acestui bătrân, nu mai doresc nimic în plus.

Dar eu eram nemulţumit, fiindcă ea răspundea mângâierilor mele supusă şi indiferentă, fără pasiunea de altădată. Când eram îmbrăţişaţi, gândurile îi rătăceau în altă parte şi acest lucru era vizibil. Eu ar fi trebuit să mă bucur, fiindcă lascivitatea ei de până atunci fusese sursa dezordinii care a domnit întotdeauna în jurul nostru. Dar, la un moment dat, nu am mai răbdat să o văd atât de supusă şi de indiferentă şi i-am spus, iar Arsinoe mi-a răspuns aşa:

— O, Turms! Deci, tu nu vei putea fi niciodată mulţumit, nu-i aşa? Dar oare tu nu vezi că eu te iubesc? Iartă-mă că nu pot participa din toată inima, dar orbirea ta şi propriul meu trup mi-au pricinuit deja destule necazuri până acum. Viaţa îngrozitoare pe care am dus-o în pădurile sicanilor m-a făcut să înţeleg că orice altceva este de preferat. Oare nu din nebunia pasiunii pentru tine am acceptat eu să cobor până la nivelul celor mai mizerabili barbari? Acum mă simt în siguranţă. Este cea mai mare fericire pe care o femeie o poate avea. Aşa că, permite-mi să mă bucur, fiindcă mi-am dorit această fericire.

Cât despre evenimentele ce se petreceau în oraş, pot spune că aceeaşi adunare a tribunilor poporului, în cursul căreia Tertius Valerius suferise atacul de paralizie, l-a condamnat pe fostul erou al Romei, Caius Marcius. Urmărindu-i pe volsci în fuga lor, el pătrunsese singur în oraşul Corioli incendiind casele din jur şi ţinând porţile deschise până ce toţi călăreţii romani au putut să treacă. Această vitejie i-a fost răsplătită, pentru că la ceremonia triumfului i s-a oferit locul de onoare lângă consulul care comandase armata în timpul războiului, iar poporul i-a dat, în semn de respect, numele Coriolan. Dar iată că acelaşi popor, care-l adorase, îl acuza acum că ar fi avut ambiţii autocratice şi că îi dispreţuia pe plebei. Adevărul este că el a simţit o amărăciune profundă şi a fost pornit împotriva poporului, fiindcă plebeii revoltaţi, când s-au retras pe colina sacră numită Aventin, au dat foc şi casei lui, pe lângă alte case ale patricienilor, şi şi-au bătut joc de el punându-i peste gură un căpăstru şi îndemnându-l să tragă la jug. În mândria lui, el nu i-a putut niciodată ierta pe plebeii care l-au umilit. Când se întâlnea pe stradă cu tribunii poporului, nu se putea abţine să nu-i împingă la o parte şi să scuipe de scârbă că-i vedea.

Coriolan a apreciat că nimeni dintre oamenii categoriei lui sociale nu-l va apăra în timpul procesului pe care tribunii poporului i-l intentaseră. Temându-se pentru viaţa sa, a reuşit să le scape lictorilor care-l păzeau, a sărit în afara zidurilor închisorii, a furat un cal din propriul lui grajd de la ţară şi a fugit călare o noapte până când a ajuns în ţara volscilor.

Se povestea în Roma că volscii l-ar fi întâmpinat ca pe un erou, că i-au dat veşminte noi să se îmbrace şi l-au pus să aducă jertfe la altarele zeilor lor. Romanii se bucurau de o atât de mare reputaţie ca strategi în războaie, încât nu este nimic surprinzător în faptul că volscii aveau un comandant roman în fruntea trupelor lor.

În acea toamnă, întrecerile de şapte zile, care aveau loc în fiecare an la circ, s-au desfăşurat de două ori, din cauza unei greşeli care se făptuise, pentru care zeii şi-au manifestat nemulţumirea, după cum atestau unele prevestiri nefavorabile. Aşa că senatul a preferat să suporte de două ori cheltuielile, decât să-i indispună pe nemuritori. Tertius Valerius a afirmat că senatul a vrut doar să distragă atenţia poporului de la lucruri mai serioase, dar aceasta era doar părerea lui.

El ne-a oferit locuri dintre cele mai bune la Circus Maximus, pe partea rezervată pentru senat. A fost un spectacol cum niciodată până atunci noi nu am mai văzut. Aceste jocuri erau renumite, şi, din toate oraşele vecine au venit atunci mulţi oameni la Roma, chiar şi din Veii, oraş incomparabil mai frumos decât Roma. Veniseră şi volsci din Corioli, dar nici n-au apucat ei să se aşeze, că plebeii au început să se agite urlând că ei sunt duşmanii Romei şi au venit să cucerească oraşul în timpul sărbătorii.

După aceea a început o ploaie de fructe aruncate în capul inoportunilor şi, până la urmă, nu s-au sfiit plebeii să-i ciomăgească de faţă cu tot poporul Romei, iar bărbaţii volsci îşi acopereau copiii şi femeile cu trupul lor ca să-i apere de mânia dezlănţuită. Lictorii doar au privit şi nu le-au luat apărarea, deşi erau acolo, la circ, doar pentru a împiedica încăierările.

Şi patricienii s-au ridicat de pe băncile de piatră, aşa că, până la urmă, senatorii au spus să fie alungaţi volscii, nu numai din circ, ci şi din Roma, pentru a se restabili liniştea în oraş. După mine, meschina rezolvare a conflictului a fost cea mai mare ofensă ce le-a fost adusă zeilor. Consulii au poruncit lictorilor să-i alunge pe volsci din circ şi să îi însoţească până la casele la care au tras ca să-şi ia lucrurile şi să plece din Roma. Un motiv mai bun de război nici că se putea găsi.

Circul din Roma era cu totul diferit de concursurile atletice din Grecia, la care nu se întreceau decât oameni liberi, dar nu se deosebea prea mult de jocurile din Segest, consacrate probelor de luptă şi de pancraţiu – la care sclavii luptau cu atleţi profesionişti – şi curselor de cai, care erau principala atracţie.

Romanii au împrumutat arta spectacolului de la etrusci, dar, din luptele sângeroase au pierdut semnificaţia profundă a înfruntării şi nu au reţinut decât aspectul superficial. La etrusci, marele preot alegea veşmintele şi armele luptătorilor, să zicem trident şi năvod împotriva spadei, după reguli străvechi care se păstraseră, dar această alegere de arme avea şi o semnificaţie alegorică, pe care romanii o ignorau.

Oare de ce povestesc despre circ, unde luptele au încetat să mai fie un act de adorare a zeilor şi au devenit o orgie sângeroasă? La circul din Roma se vărsa sânge doar pentru plăcerea de a se vărsa sânge. Popor de lupi, acesta era poporul Romei, din moment ce, cu cele mai călduroase aplauze, îi răsplătea pe kharuni, cei care intrau în arenă după ce lupta se termina şi sfărâmau cu baroasele ţestele celor învinşi. Luptătorii erau sclavi, prizonieri de război sau criminali, nicidecum voluntari, care să se jertfească pentru zei, ca în timpul etruscilor. De ce să nu-i constrângă senatul să se omoare între ei, din moment ce poporul Romei, dezorientat şi dezinteresat de lucrurile serioase care îl priveau, se distra de minune? Dar aşa se întâmplă în toate vremurile. De aceea, este inutil să descriu diversele lupte sau cursele de care, chiar dacă atelajele, în parte venite din oraşele etrusce, erau de o nemaipomenită frumuseţe.

Dar am să povestesc despre entuziasmul cu care Arsinoe a urmărit spectacolul, despre strălucitoarea ei privire în acel amurg de toamnă, despre bucuria ce o îndemna să aplaude cu mâinile ei atât de albe de fiecare dată când vedea curgând sângele pe nisipul arenei. Însă, chiar şi în momentele de vârf ale entuziasmului, ea nu a uitat să aranjeze pătura care aluneca de pe picioarele bătrânului Tertius sau să-i şteargă saliva băloasă ce i se scurgea din colţul buzelor. Senatorul tremura de fericire în faţa scenelor ce-i erau familiare.

Nu vreau să povestesc nimic despre veselia şi râsul care dominau tribunele, nici despre ororile şi cruzimile circului. Orori vor fi mereu şi oamenii se vor bucura de ele, doar forma lor va fi alta. De aceea nici nu vreau să-mi amintesc despre circ. Vreau să-mi amintesc doar despre chipul lui Arsinoe din acele zile, atât de tânăr încă şi plin de lumină, despre ochii ei negri adânci şi despre părul de aur ca al Afroditei, pentru care toate femeile înaltei societăţi romane au invidiat-o. Vreau să mi-o amintesc aşezată pe perna roşie, în mijlocul urletelor a zece mii de oameni, având în spate creasta semeaţă a colinei palatine, cu pădurile de dafini şi de stejari. Aşa vreau să mi-o amintesc, pentru că eu am iubit-o.

Romanii consacrau cele mai întunecate zile ale anului lui Saturn, zeul pământului. Templul lui Saturn era atât de vechi şi de sacru, încât nici nu se încumetau să-i consolideze coloanele de lemn, de teamă să nu se năruiască. Era chiar mai vechi decât templul lui Jupiter de pe colina capitolină, care fusese ridicat de primul rege al Romei, Romulus. Romanii înşişi spuneau că templul lui Saturn este la fel de bătrân ca pământul.

Romanii celebrau cultul zeului Saturn prin saturnalii, sărbătoare ce dura multe zile, în timpul căreia nu se lucra şi toate regulile vieţii cotidiene erau răsturnate. În acele zile, oamenii îşi făceau daruri unul altuia. Era oarecum de mirare, fiindcă în zilele obişnuite, oricare roman scrâşnea din dinţi dacă trebuia neapărat să facă cuiva vreun dar. Stăpânii îi serveau pe sclavi şi sclavii comandau stăpânilor, pentru a compensa zilele lor grele din celelalte zile ale anului. De altfel, situaţia sclavilor nu era de invidiat într-un oraş ca Roma, unde domneau violenţa şi teama. Mulţi cetăţeni îi castrau pe sclavi, nu atât din grija pentru castitatea femeilor şi fiicelor lor, cum se obişnuia în Orient şi în Cartagina, cât pentru a le distruge virilitatea şi spiritul de revoltă. În timpul saturnaliilor vinul curgea în valuri, stăpânii şi sclavii îşi inversau rolurile, comedianţii ambulanţi dădeau spectacole în colţurile străzilor şi nici un fel de glumă nu era interzisă.

Aceste zile extravagante răscoleau profund existenţa romană, desfiinţau demnitatea, severitatea şi chiar şi acea superficialitate, care pentru romani era mai presus de orice. Arsinoe a primit numeroase daruri şi nu numai pâine, fructe sau animale din teracotă, care erau darurile obişnuite pe care le schimbau romanii între ei, dar şi esenţe parfumate, bijuterii de valoare, oglinzi şi alte podoabe. În ciuda faptului că atunci când se plimba pe stradă, însoţită de vreunul dintre bătrânii sclavi ai lui Tertius Valerius sau de Hanna, privea cu modestie în pământ, atrăsese deja atenţia multor oameni din Roma. Şi tot modestă a acceptat ea darurile, răspunzând cu un surâs melancolic, ca şi cum ar fi fost bântuită de o mare suferinţă secretă. Tertius Valerius a dăruit fiecărui sclav sau slujitor din casa sa câte un bou sau un berbec din teracotă roşie, pentru a-i reaminti de simplitatea tradiţională a Romei.

Oarecum dezamăgită, Arsinoe a spus:

— Aceste saturnalii sunt neinteresante. Mult mai dezlănţuit şi mai nebuneşte se sărbătoreau cele mai întunecate zile ale anului în Cartagina. Sărbătoarea era închinată zeului Baal. Încă mai aud şi acum în urechi bătaia frenetică a tamburinelor şi şuieratul şerpilor cu clopoţei din tinereţea mea, când eram slujitoare la templul zeiţei. Bărbaţii tineri erau plini de pasiune şi îşi crestau trupul cu cuţitele, la fel ca preoţii, iar negustorii bogaţi ofereau averi, case şi corăbii, femeilor care le erau pe plac. Atât de modeste şi de rudimentare mi se par saturnaliile Romei în comparaţie cu sărbătorile tinereţii mele.

Întâlnindu-mi privirea, s-a grăbit să adauge:

— Nu că aş regreta acele zile de pasiune dezlănţuită. De altfel, pasiunea este aceea care m-a pierdut pe mine. Din pasiune am pierdut tot ceea ce dobândisem, fiindcă, oarbă de dragoste, te-am urmat pe tine. Dar nu pot să nu suspin când mă gândesc la acele zile ale tinereţii, chiar dacă acum, femeie matură, mă mulţumesc cu ce mi-a dat soarta, adică o casă în care să mă simt în siguranţă şi un pat, pe care-l împart cu un bărbat care nu-mi este de nici un folos.

În acest fel, ea a vrut să-mi aducă aminte că eu nu sunt decât un oaspete tolerat în casa lui Tertius Valerius, datorită ei, se înţelege. Încântată fiind, totuşi, de darurile primite, de atmosfera festivă şi de spectacolul străzii, când a venit noaptea, am simţit că în trupul ei s-a mai aprins o dată flacăra zeiţei şi ea m-a sărutat cu patimă şi ne-am iubit ca altădată. Dar, pe când stăteam noi îmbrăţişaţi în întuneric şi mă gândeam cât de fericit sunt, ea a spus cu un ton conciliant:

— Turms, dragostea mea, trece timpul şi tu nu faci nimic. Te mulţumeşti doar să căşti gura prin Roma. Nu peste multă vreme Misme va împlini patru ani, aşa că ar cam fi timpul să-ţi vină mintea la cap. Dacă tu refuzi să ai grijă de mine şi de viitorul meu, gândeşte-te cel puţin la fiica ta şi la tine! Oare cum se va simţi Misme când va înţelege că tatăl ei este un trândav care trăieşte din mila altora? De-ai fi fost şi tu măcar birjar sau trâmbiţaş, tot ai fi câştigat ceva. Dar tu eşti sărac, lipit pământului.

Mângâierile de care avusesem parte mă făcuseră atât de fericit, încât vorbele ei nu m-au mâniat şi nici măcar nu i-am reamintit că Misme nu era fiica mea. Eu o iubeam mult pe fetiţă şi mă jucam deseori cu ea şi cred că şi Misme mă iubea mai mult decât pe Arsinoe, care nu avea timp pentru ea decât ca s-o dojenească. Mi-am întins mai bine picioarele, am căscat plictisit şi i-am spus în glumă:

— S-ar părea că încă mă mai apreciezi ca iubit, Arsinoe. Aşa că eu mă mulţumesc şi cu atât.

Palma ei a alunecat pe trupul meu începând de la gură până a ajuns pe piept şi ea mi-a şoptit:

— Despre acest lucru nici nu ar trebui să te îndoieşti. O, Turms, nici un bărbat nu m-a iubit atât de zeieşte cum m-ai iubit tu. Tu însuţi o ştii.

S-a ridicat în coate, a suflat înspre vasul în care erau cărbunii aprinşi şi chipul ei a fost o clipă luminat în roşu, apoi mi-a spus:

— Dacă acesta este singurul tău talent, Turms, încearcă cel puţin să tragi foloase de pe urma lui. Aparent, în Roma sunt multe îngrădiri în ceea ce priveşte moravurile, dar nu mă îndoiesc că, de fapt, şi în această privinţă, totul este la fel ca în toate ţările lumii. Mulţi bărbaţi s-au ridicat până la cele mai înalte poziţii sau au obţinut în dar exclusivitatea unui soi de comerţ, doar pentru că au ştiut să aleagă patul potrivit. Nu există bărbat atât de prost încât să nu reuşească dacă se apropie de cine trebuie. Pentru că zeii, pe lângă fluviul ce i l-au dăruit, au mai dat şi destulă judecată fiecărui bărbat, ca să ştie cum să şi-l îngrijească. Iar tu, dacă vrei, nu eşti un bărbat câtuşi de puţin prost.

M-a înspăimântat propunerea ei şi am strigat:

— Arsinoe, într-adevăr, tu vrei să mă culc cu nu ştiu ce femeie doar pentru a obţine cu ajutorul soţului sau prietenului o poziţie importantă sau un avantaj material? Înseamnă că tu ai încetat să mă mai iubeşti, nu-i aşa?

— Se înţelege că voi fi puţin geloasă, m-a asigurat Arsinoe. Dar te voi ierta dacă voi şti că ceea ce s-a întâmplat este pentru binele nostru. În fond, tu îţi vei dărui doar trupul, nu şi inima, aşa că acest fapt este lipsit de importanţă.

M-a mângâiat, a râs şi mi-a spus:

— Turms, trupul tău este nespus de frumos şi de armonios, are forme atât de plăcute şi nu cred că există pe lume cineva care să nu-ţi cedeze, doar dacă tu vrei. Ca să nu mai spun că este o prostie să se bucure de el doar o singură femeie.

I-am spus cu răceală:

— Acelaşi lucru s-ar putea spune despre trupul tău, Arsinoe! Să înţeleg, deci, că este o ameninţare?

A oftat plictisită şi mi-a reproşat:

— Gata, te-ai şi zburlit la mine! Doar ai observat singur cât de mult m-am schimbat. Cum aş mai putea-o face? Tertius Valerius nu m-ar înţelege şi nici nu m-ar putea ierta. Dar, uite ce, Turms! Uită ce ţi-am spus! Ţi-am spus şi ţie doar ceea ce-mi trecea mie prin cap. Alt bărbat ar fi fost măgulit.

Am vegheat toată noaptea şi prin pereţii groşi ai casei străbătea zgomotul străzii, râsul şi urletul mulţimii. Erau saturnaliile în Roma.

Câteva zile mai târziu, când ultimele pulsaţii ale sărbătorii se mai simţeau încă în toată Roma, iar eu eram abătut şi mă gândeam că nu sunt decât un nimic în lumea asta, a venit Arsinoe ca o vijelie înspre mine, şi chipul ei, crispat ca o mască albă din piatră, a împrumutat rânjetul înspăimântător al Gorgonei.

— Turms! a ţipat ea cu o voce ascuţită. Te-ai mai uitat în ultima vreme cum arată Hanna? Ai remarcat schimbarea?

Nu mă uitasem în ultima vreme în mod special la Hanna, dar îi simţisem prezenţa şi-i văzusem chipul luminos în timp ce mă jucam cu Misme.

— Dar ce s-a întâmplat? am întrebat-o eu surprins. Este cumva bolnavă?

A bătut din picior şi a spus enervată:

— Cât sunteţi de orbi voi, toţi bărbaţii! Dar eu însămi am fost oarbă şi am avut atât de mare încredere în această fată. Am crezut că am crescut-o bine, dar poftim cu ce mă aleg! A rămas grea.

— Însărcinată… Hanna? am bâiguit eu.

— Văzându-i burta, i-am cerut o explicaţie, a spus Arsinoe. Şi ea a recunoscut, fiindcă o sarcină atât de avansată nu mai poate fi ascunsă. Târfa asta proastă a încercat să mă ducă de nas pe mine, stăpâna ei, şi să se vândă pe cont propriu cui vrea ea. Sau poate că este încă şi mai proastă şi-au violat-o câţiva lictori din Roma. Dar pe toţi zeii infernului, am să-i dau o lecţie încă şi mai bună, să-şi amintească toată viaţa de mine!

În acel moment mi-am amintit eu, îngrozit, de propria-mi responsabilitate. Mă încălzisem lângă trupul ei încă neatins de un bărbat, atunci, în portul Panormos, când eram atât de singur şi sufletul îmi era gol. Dar Arsinoe afirmase mai demult că sunt sterp, de aceea nu mi-a trecut de la început prin minte că eu aş putea fi tatăl copilului pe care Hanna îl purta în pântece. Nu, de pe urma mea, Hanna nu ar fi putut rămâne grea. Nu, eu deschisesem doar drumul. Dar a fost vina mea, şi ea nu putuse rezista tentaţiei într-un oraş atât de agresiv cum era Roma. Dar aceste lucruri nu i le puteam explica lui Arsinoe.

Chipul strâmb al Gorgonei s-a şters de pe faţa lui Arsinoe. Cu o privire îngheţată, a spus:

— Ea mi-a înşelat încrederea. Ce preţ bun aş fi câştigat de-ar fi fost virgină şi ce viitor strălucit ar fi avut! Ar fi putut strânge destul aur pentru a-şi răscumpăra libertatea, fiindcă cu aur poţi cumpăra orice în Roma. Dar, chiar şi o sclavă însărcinată poate fi vândută la un preţ bun, fiindcă după ce naşte, îi aduce stăpânului încă o mâna de lucru. Pe scurt, dacă răul a fost deja săvârşit, este inutil să mai jelim. Noi trebuie s-o vindem imediat, fiindcă fiecare bucată de pâine ce ea o va înghiţi începând din acest moment, fiecare veşmânt pe care-l va purta, reprezintă bani pierduţi. Sau eşti de altă părere?

Oripilat, i-am atras atenţia că fata se ocupase întotdeauna mulţumitor de Misme. Şi i-am mai spus că ea nu are, în nici un caz, de ce să se plângă, fiindcă nu a răsplătit-o niciodată cu nimic pe Hanna. Dar atât i-a trebuit, a început să ţipe că sunt un dobitoc şi încă mi-a mai spus:

— Dar eşti nebun! Adică tu vrei ca o târfă să-ţi crească copilul? Ce va putea învăţa Misme de la ea? La acest lucru nu te gândeşti? Şi ce va gândi Tertius Valerius despre noi, când va vedea că nu suntem în stare să ne supraveghem servitoarea? Pentru început, această fată trebuie pedepsită şi bătută bine cu vergile. Eu însămi voi asista, nu cumva să fie vreun flagelator neîndemânatic.

Eu nu am putut să spun nimic, fiindcă totul s-a petrecut pe neaşteptate şi, preocupat să nu-mi demasc propria vinovăţie, nu am avut abilitatea de a o apăra pe Hanna. Sosise ca o vijelie, ca o furtună a plecat Arsinoe, iar eu am rămas cu capul plecat să contemplu mozaicul pardoselii. Dar, nu după multă vreme, am auzit strigăte de durere ce veneau din curte.

Am ajuns în goană în curte şi am văzut-o pe Hanna legată de un stâlp cu frânghii. Spatele gol îi era brăzdat de dungi roşii şi un sclav de la grajduri o lovea cu o fascie de nuiele. Arsinoe stătea în apropiere cu faţa înfierbântată şi trupul fremătând de pasiune.

— Asta este prea mult! am strigat eu. Vinde aceasta fată, dacă asta doreşti, dar găseşte-i un stăpân cumsecade, care să fie mai bun cu ea decât eşti tu!

Hanna a alunecat la pământ, cu mâinile strânse încă de frânghii; tot trupul ei tremura şi suspina, şi ea încerca să-şi înăbuşe plânsul. Cu ochii dilataţi de furie, Arsinoe a bătut cu piciorul în pământ şi a spus:

— Nu-mi tulbura mie rânduielile, Turms! Această târfă trebuie să spună mai întâi cine-a violat-o, cui i s-a mai vândut şi unde şi-a ascuns argintul ce i s-a plătit pentru desfrânare. Acest argint ne aparţine. Cât despre acela care a violat-o, de la el putem lua o despăgubire importantă dacă-l dăm pe mâna justiţiei.

N-am mai putut răbda şi, pentru prima oară, am lovit-o atunci pe Arsinoe cu pumnul. Eu însumi am fost îngrozit că am lovit-o. Chipul i-a pălit şi ochii i s-au umbrit de mânie, dar, spre surprinderea mea, s-a calmat dintr-o dată. Am luat pumnalul de la brâu pentru a tăia frânghiile cu care erau legate mâinile Hannei, dar Arsinoe m-a oprit, a făcut semn sclavului ce-o biciuise s-o dezlege şi mi-a spus:

— Doar n-oi fi nebună să te las pe tine s-o dezlegi. Neîndemânatic cum eşti, s-ar putea să-i răneşti mâinile, şi, după aceea, cine-o mai cumpără? Las' s-o dezlege sclavul! Iar dacă fata aceasta îţi este atât de dragă, încât nici nu vrei să ştii cine i-a făcut felul, facă-se voia ta! Chiar acum o voi duce cu frânghia de gât la piaţa de vite s-o vând. Am să văd eu cum fac să-i găsesc un stăpân bun, chiar dacă nu merită aşa ceva putoarea asta. Tu întotdeauna ai avut o inimă prea sentimentală, de aceea m-am supus eu acum vrerii tale.

Hanna şi-a ridicat faţa şi ochii îi erau plini de lacrimi. Îşi muşcase buzele până la sânge ca să nu spună nimic, deşi i-ar fi fost mai uşor dacă ar fi spus că eu am fost vinovatul. Dar privirea ei nu mă acuza. Deschisese ochii să mă mai vadă o dată şi se bucura că-i luasem apărarea.

De o uşurare laşă a fost bântuită inima mea şi nu mi-a trecut prin minte că Arsinoe nu-şi va ţine promisiunea când i-am spus:

— Dar jură-mi că acestei fete îi vei găsi un stăpân cumsecade, chiar de n-o fi să obţii de la el cel mai bun preţ!

Atât de prost eram.

Arsinoe s-a uitat fix în ochii mei, a suspinat profund şi m-a asigurat:

— Bineînţeles, jur! Preţul nu schimbă cu nimic ceea ce s-a întâmplat. Principalul este să scăpăm de această căţea.

Un sclav a adus o mantie grea, aşa cum purtau femeile din Roma, şi a pus-o pe umerii lui Arsinoe. Sclavul de la grajduri a petrecut o funie peste gâtul Hannei şi au ieşit împreună pe poartă, iar în urma lor mergea Arsinoe, împodobită cu mantia ce-i cădea în falduri.

Am alergat în urma lor, i-am atins umărul lui Arsinoe şi i-am spus înăbuşindu-mi plânsul:

— Înseamnă numele cumpărătorului şi oraşul de unde este, ca să ştim unde se află Hanna.

Arsinoe a oprit, şi-a ridicat capul şi a spus cu blândeţe:

— Dragul meu Turms, eu deja te-am iertat pentru monstruosul mod în care te-ai manifestat. După toate aparenţele, tot ce se întâmplă acum, pentru tine este la fel ca atunci când un animal iubit este bolnav şi trebuie sacrificat. În astfel de cazuri, stăpânul animalului încredinţează afacerea unui prieten în care are încredere. Eu nu doresc să ştiu nici unde, nici când, nici cum se va întâmpla. Este spre binele tău, deci, dacă tu nu vei şti niciodată unde este această fată. Încrede-te în mine! Mă voi ocupa eu de toate, pentru că tu eşti prea sensibil.

Mi-a mângâiat obrazul, după care a alergat să-i ajungă din urmă pe Hanna şi pe sclavul de la grajduri. Trebuia să admit că vorbele lui Arsinoe erau rezonabile. Cu toate acestea, îndoiala îmi rodea inima şi mă simţeam vinovat, chiar dacă mi-am propus să cred că Hanna era înclinată spre desfrâu, ca toate femeile elime din ţara Eryx. Altfel nu s-ar fi aruncat atât de repede în braţele mele. Dar cel mai bine era să nu mă mai gândesc deloc la cele ce s-au întâmplat.

În această privinţă, Arsinoe m-a menajat, fiindcă după ce a venit după-amiază de la târg, nici nu mi-a spus ce preţ a obţinut pentru sărmana fată. Şi niciodată mai târziu nu mi-a mai adus aminte de ea. Acest lucru ar fi trebuit să-mi sporească neîncrederea. Dar eu am uitat-o pe Hanna. M-am integrat în viaţa confortabilă şi lipsită de culoare din casa lui Tertius Valerius.

Probabil îmi fusese scris ca timp de nouă ani grei să rămân prizonier între patru ziduri – după cum prevestiseră corbii – ca să cunosc mai bine viaţa şi să aştept împlinirea vârstei raţiunii. De aceea mi-a fost aleasă Arsinoe ca să-mi ţină de urât, fiindcă nici o altă femeie din lume nu ar fi fost în stare să mă lege de pământ şi de viaţa cotidiană pentru o atât de mare perioadă. Manevrele ei au fost acelea care l-au determinat într-o zi pe Tertius Valerius să mă tragă deoparte şi să mi se adreseze cu vocea lui blândă de bărbat bătrân.

— Turms, fiul meu drag! mi-a spus el cu prietenie. Tu ştii bine cât de mult te iubesc şi cât de mult îmi luminează zilele bătrâneţii prezenţa femeii tale în această casă. Însă boala care m-a lovit în plin forum a fost un avertisment. Tu ştii că în orice zi s-ar putea să mă lovească din nou şi să mor. De aceea sunt îngrijorat pentru ceea ce te aşteaptă pe tine în viitor.

Vezi tu, dragul meu Turms, a continuat el cu un glas tremurător, cu toată dragostea ce ţi-o port, permite-mi mie, unui bătrân, să-ţi spun că viaţa pe care o duci nu este demnă de un bărbat. Tu trebuie să te hotărăşti ce vrei să faci. Ai privit în jurul tău destul de mult timp şi înţelegi acum rânduielile şi obiceiurile Romei. Vorbeşti latina mai bine decât oricare sabin sau străin care s-a strămutat în Roma doar ca să-i sporească numărul de suflete. Şi, dacă vrei să ştii, nimeni nu-şi poate da seama că tu nu eşti roman.

A scuturat din cap, a râs încreţind din sprâncene şi a spus:

— Probabil că tu gândeşti la fel cum gândesc eu şi-ţi spui că Roma este un oraş agresiv şi necruţător. Eu am dorit întotdeauna să se întoarcă vremurile lui Saturn, dar se pare că lupoaica i-a alăptat foarte bine pe întemeietorii Romei, şi, cum lupul este simbolul zeului războiului, nu mai este nimic de făcut. Aşa au vrut zeii nemuritori, iar noi trebuie să ne supunem rânduielilor lor. Eu nu cred că toţi demnitarii romani sunt buni şi că toate războaiele, pe care Roma le poartă, sunt juste. Între guvernatori şi popor este un abis, care se întinde ca o rană nevindecabilă peste trupul naţiunii. Odată şi-odată, tot se va pune întrebarea despre împărţirea pământului, dar, cu cât va fi mai târziu, cu atât mai amară va fi. Lăcomia este defectul nostru şi, din avariţie, noi nu renunţăm nici la cea mai mică bucăţică din ceea ce ne aparţine, decât dacă suntem constrânşi şi nu avem încotro.

Din nou a scuturat din cap, a râs şi şi-a reluat discursul:

— Iartă-mi mie, unui bătrân, dacă mă depărtez de lucrurile pe care voiam să ţi le spun, pentru a ajunge la vechile-mi obsesii, din cauza cărora am dobândit, atât pentru rude, cât şi pentru prieteni, reputaţia de om sărac cu duhul. Dar, dreaptă sau injustă, Roma este oraşul meu, patria familiei mele după ce strămoşii mei, acum o sută cincizeci de ani, au părăsit oraşul Volsinii. Doar un imbecil va numi această eroare virtute şi se va bucura. Tot astfel, eu nu sunt câtuşi de puţin mândru de moartea fiilor mei. În ciuda murmurelor de admiraţie ce le aud în jurul meu când traversez forumul, aceasta a fost cea mai funestă eroare a vieţii mele. La ce-mi ajută de aud părinţii care se apleacă la urechea fiilor lor să le şoptească: „Acesta este Tertius Valerius, senatorul care nu a ezitat să-şi dea propriii fii pe mâna lictorilor, pentru a proteja Roma de autocraţie”? Eu nu le arăt că se înşală, fiindcă este mai bine dacă oamenii cred într-o minciună care este de folos Romei şi dacă tinerii vor putea înfrunta cu mai mult curaj încercările ce îi aşteaptă în viitor. Şi s-ar părea că vor fi destule.

Trupul a început să-i tremure, saliva îi curgea din colţurile gurii şi, chiar în acel moment a apărut Arsinoe, ca din întâmplare, a şters barba bătrânului cu un prosop de in, i-a mângâiat părul rar şi mi s-a adresat cu o voce teribil de îngrijorată:

— Fii atent, Turms! Nu-l obosi prea mult pe amfitrionul nostru drag şi nici nu-l contrazice!

Tertius Valerius a prins-o de mână pe Arsinoe, nu a mai tremurat şi, privind-o drăgăstos, a asigurat-o:

— Dar nu, fiica mea adorată, el nu mă oboseşte câtuşi de puţin, mai degrabă eu îl obosesc. Iarăşi am uitat că nu vorbesc în faţa senatului şi încă nu i-am spus ce voiam să-i spun. Eu vreau să-ţi fac o propunere, Turms! Dacă tu doreşti, aş putea să obţin pentru tine cetăţenia romană în cea mai modestă clasă, dar destul de onorabilă. Ca plebeu, se înţelege, iar tu va trebui să-ţi procuri singur echipamentul greu de hoplit. Despre cavalerie nici nu poate fi vorba, fiindcă nu vei fi admis, dar oricare cetăţean roman trebuie să slujească un oarecare timp armatei. Tu ai experienţă de luptător, după cum soţia ta mi-a povestit, şi după cum cicatricele tale o atestă. Este o şansă, Turms! După aceea, totul nu mai depinde decât de tine. Poarta templului lui Ianus este întotdeauna deschisă!

Ştiam că toată lumea se aştepta la un război teribil. Trădătorul Romei, Coriolan, îi antrena deja pe cei mai buni războinici volsci, învăţându-i tactica de luptă a romanilor. Nu mă îndoiam că nici nu aveam nevoie de recomandarea lui Tertius Valerius pentru a obţine cetăţenia romană şi dreptul de a-mi cumpăra cu banii mei echipamentul de război hoplit. Dacă este drept că se gândea la interesul meu, tot atât de drept este că se gândea mai mult la interesul Romei. Toate mijloacele erau bune pentru ca oamenii să fie atraşi în armată, iar de la un proaspăt cetăţean roman era de aşteptat că va lupta cu mai mult interes pentru a-şi câştiga o bună reputaţie.

Poate că propunerea lui era rezonabilă, dar eu eram scârbit de războaie şi de lupte încă din vremea când mai trăia Dorieus. Ideea de război, în sine, îmi era de ajuns ca să fiu bolnav. Când auzeam de război, aveam aceeaşi senzaţie neplăcută ca atunci, în Eryx, când am scuipat smochina din gură, pentru că nu puteam să o mănânc. Nu-mi pot explica aversiunea ce o aveam faţă de război.

I-am spus:

— Tertius Valerius! Nu te mânia împotriva mea! Eu încă nu sunt destul de copt pentru a mă gândi la cetăţenia romană. Poate că mai târziu o voi solicita, dar încă nu promit nimic.

Tertius Valerius şi Arsinoe au avut un schimb rapid de priviri şi am fost uimit că niciunul, nici altul, nu a încercat să mă convingă. Tertius Valerius m-a întrebat prudent:

— Şi atunci, ce ai tu de gând să faci, fiul meu? Dacă-ţi pot fi de ajutor cu sfaturi, nu ezita, îndrăzneşte!

Rumegasem de multă vreme acest lucru, dar răspunsul i l-am dat ca şi cum hotărârea mea ar fi fost spontană:

— Există şi alte oraşe în afară de Roma, există şi alte popoare în afară de poporul roman. Pentru a-mi spori cunoştinţele, intenţionez să vizitez oraşele etrusce. În Orient se pregăteşte un mare război. Nu mă îndoiesc că influenţele lui vor ajunge până-n Roma. La un cataclism de asemenea proporţii, Roma nu va fi nimic altceva decât un oraş printre celelalte oraşe. Cunoştinţele despre alte ţări şi despre alte popoare sunt întotdeauna utile. Poate că-ntr-o zi cunoştinţele mele îi vor fi de folos Romei pentru strategia ce o va avea de ales.

Tertius Valerius mi-a aprobat cu entuziasm vorbele şi a mai spus:

— Poate că tu ai dreptate. Consilieri politici pentru ţările depărtate au căutare, şi cetăţenia romană este mai mult incomodă decât avantajoasă, fiindcă te obligă să faci serviciul militar. Eu îţi pot da scrisori de recomandare pentru persoane influente din Veii şi Caere, cele mai apropiate oraşe etrusce. Vei fi înţelept de vei merge, de asemenea, în oraşele de coastă, Vetulonia şi Populonia, de care depind tot fierul ce-l cumpără Roma din Etruria. De fapt, puterea militară a Romei se sprijină pe barele de fier cumpărate din oraşele etrusce.

În timp ce, plină de devotament, Arsinoe îi ştergea colţurile buzelor, am profitat de situaţie şi am vorbit, deşi el nu terminase ce avea de spus.

— A trecut deja mult timp şi poate că am abuzat de ospitalitatea ta, Tertius Valerius! Eu nu mai pot primi şi scrisori de recomandare din partea ta, fiindcă tu ai făcut deja prea multe pentru mine. Vreau să călătoresc liber şi nu sunt convins că scrisorile de recomandare ale unui senator roman îmi vor deschide porţile pe care eu voi vrea să le deschid şi-mi vor înlesni apropierea de poporul etrusc. Gândesc că cel mai bine este să nu fiu legat de Roma prin recomandările ce mi le-ai promis, în ciuda deosebitului respect pe care-l am pentru prietenia ce mi-o porţi.

Bănuiesc că Tertius Valerius a înţeles dorinţa mea de a fi independent ca pe o promisiune. Atât de mult era îndrăgostit de Roma acest bătrân senator, încât nu-şi putea imagina că, după ce am cunoscut Roma şi obiceiurile ei, aş putea să nu doresc să fiu cetăţean roman.

Şi-a pus din toată inima mâinile pe umerii mei şi mi-a spus că deocamdată nu este nici o grabă să plec; mi-a mai spus că prietenia ce mi-o poartă este mare şi oricând în casa lui va fi un loc pentru mine. În ciuda căldurii cu care mi-a vorbit, am înţeles că dorea să plec imediat. Arsinoe voia ca eu să părăsesc Roma, nu ştiam de ce, dar am văzut că amândurora le-a convenit intenţia mea de a călători în Etruria.

Atitudinea lor mi-a rănit atât de mult vanitatea, încât m-am hotărât să folosesc doar bunurile pe care le aveam, în măsura în care acest lucru era posibil, şi să plec imediat la drum. În felul acesta Arsinoe m-a legat încă şi mai mult de pământ şi de nevoile cotidiene, decât dacă aş fi trăit în apropierea ei ca până atunci. Ea mă trimitea departe, printre oamenii obişnuiţi, obligându-mă să trăiesc din munca mâinilor mele, lucru pe care niciodată până atunci nu-l făcusem. De aceea, călătoria mea se anunţa a fi o perioadă de ucenicie, în cursul căreia aveam să descopăr nevoile unui om simplu într-o lume civilizată.

Mi-am schimbat sandalele din piele fină cu încălţări butucănoase romane, care aveau tălpi groase şi erau bune la drum lung, m-am îmbrăcat cu veşminte simple: o togă şi o mantie cenuşie de lână. Îmi crescuse mult părul şi, fără să-l mai ung, l-am strâns simplu pe spate. Când m-a văzut, Arsinoe a râs până i-au dat lacrimile. Râsul ei ne-a îndulcit despărţirea. Tertius Valerius a spus:

— Tu ai dreptate, Turms. Uneori, de la nivelul pământului poţi vedea mai bine decât din vârful templului. La vârsta ta, mâinile mele erau aspre şi late cât lopata. Sub aspectul acesta, te respect încă şi mai mult decât înainte.

Altfel zis, bătrânul senator a vrut să-mi deschidă ochii, fiindcă eu mergeam orbeşte pe un drum necunoscut. Totuşi, eu eram întotdeauna însoţit de noroc, fiindcă Hecate era la fel de generoasă atât pentru lucruri mărunte, cât şi pentru lucruri importante. Pe când priveam de pe pod apa galbenă a Tibrului care-şi ieşise din matcă, s-a întâmplat ca o turmă dezorientată de vite să treacă pe pod şi, probabil, aş fi fost strivit de picioarele lor dacă nu aş fi sărit la timp dincolo de parapet pentru a mă salva. La zarvă şi la învălmăşeală, se adăugau şi strigătele mânioase ale gardianului de la capătul podului. Stăpânul boilor striga după ajutor, iar fiica lui, care era la vârsta adolescenţei, plângea. Atunci am sărit înapoi pe pod, m-am apropiat de taurul turmei, l-am apucat de nări şi am strâns cât de tare am putut. La început, taurul a scuturat din cap cu putere, dar până la urmă s-a calmat, ca şi cum ar fi înţeles ca şi-a găsit stăpânul. Apoi, toată turma de vite s-a liniştit şi a mers cuminte în urma taurului până ce am ajuns pe drum, în apropiere de colina Janiculus.

Ajuns acolo, am dat drumul taurului şi mi-am curăţat mâinile. Stăpânul turmei s-a apropiat de mine şchiopătând şi ţinându-se de şale, fiindcă la ieşirea de pe pod, gardianul îl lovise puternic cu latul spadei. M-a binecuvântat în numele lui Saturn, de unde am înţeles că este un om simplu de la ţară. Fiica lui nu mai plângea şi mângâia spinările vacilor.

Văcarul s-a aşezat pe marginea unui tăpşan şi a început să-şi frece spatele.

— Şi-apoi? a întrebat evaziv. După chipul tău, bag seama că nu eşti de-ai noştri. Am ajuns să trăim vremuri grele.

Apoi m-a lămurit:

— Vacile nu-s ale mele. Stăpânul mi-a poruncit să vând turma în piaţa de vite din Veii, să n-apuce volscii să le fure când vor veni în Roma. Niciodată nu au mai fost vitele astea atât de agitate. Nici nu ştiu cum vom putea, eu şi fata mea, să le stăpânim pân-om ajunge-n Veii, mai cu seamă acum, după ce m-a lovit bestia aia de podar.

Neputinţa lui m-a mişcat şi fata lui era frumoasă, chiar dacă umbla în picioarele goale. Am fost dispus să-l ajut şi i-am spus:

— Eu nu ştiu mare lucru despre vite, dar sunt în drum spre Veii. Cum n-am nici o grabă, te-aş putea ajuta să le mâni până acolo, dar să ştii că la muls vaci nu mă pricep.

A fost tare bucuros văcarul după ce mi-a auzit vorbele şi mi-a spus cu entuziasm:

— S-ar părea că zeul ăsta nou, Mercur, este foarte săritor. Înainte de a pleca la drum, doar m-am înclinat în grabă în faţa uşii templului, şi gata, acest zeu tânăr şi bun te-a şi trimis pe tine în ajutor.

Ne-am odihnit un oarecare timp, după care am plecat împreună pe vechiul drum care ducea la Veii, măsurându-ne paşii după mersul domol al animalelor. Eu le îndemnam din spate cu ajutorul unei nuiele, dar nu după multă vreme, am observat că dacă mergeam în faţă cu un braţ întins peste grumazul taurului, turma se deplasa mai repede. Aşa am mers mai departe, iar văcarul şi fiica lui au fost în spatele turmei şi au împins vacile care se opreau pe drum. Neliniştea lor se risipise şi tânăra fată a început să cânte un vechi cântec al păstorilor. Soarele ardea din spatele norilor şi în inima mea nu mai era nimic din întristarea cu care plecasem din casa lui Tertius Valerius. Când soarele era la crepuscul, am mulţumit zeilor că nu am mers prea repede, fiindcă încălţările mele noi îmi roseseră călcâiele. Şi, nemaisuportând eu durerea pricinuită de rosături, mi-am atârnat încălţările de umăr, la fel ca tiranul Krinippos, şi am continuat drumul în picioarele goale. Atunci a fost prima dată când am simţit cât de minunat este să mergi pe pământul moale cu tălpile goale.

Când a început să se lase întunericul, am oprit să înnoptăm într-un ocol împrejmuit, care se pare că fusese abandonat. Acest noroc a fost promisiunea unui somn reconfortant, altfel ar fi trebuit să veghem cu rândul, ca nu cumva vitele să se împrăştie în timpul nopţii. Era frig afară şi am aprins un foc de vreascuri ca să ne încălzim. Apoi tatăl şi fiica s-au ridicat de lângă foc să mulgă vacile. Când am văzut cu câtă greutate se apleca bietul om, m-am oferit să-i ajut, deşi nu mai mulsesem niciodată până atunci o vacă. Fata mi-a arătat ce trebuie să fac potrivindu-mi degetele pe sfârcurile ugerului vacii şi atingerea mâinilor acelei fete m-a înfiorat, dar nu a fost un fior de dorinţă, ci de bucurie că sunt în apropierea unei fete tinere şi frumoase. Am fost uimit cât de moi şi netede îi sunt mâinile şi ea a râs de neghiobia mea şi mi-a explicat că în lapte este multă grăsime. Şi mi-a povestit că femeile etrusce din familiile aristocratice se scaldă în lapte pentru a-şi păstra trupul neted şi frumos. Dar ea gândea că acest lucru era o crimă împotriva zeilor, care dăruiseră oamenilor laptele, untul şi brânza doar pentru a se hrăni.

I-am spus că, după mine, este încă şi mai grav să dai drumul laptelui să se risipească pe pământ, aşa cum făceam noi în acel moment. Dar fata mi-a explicat cu seriozitate:

— Necesitatea nu se înclină în faţa nici unei legi. Nu puteam căra vasele de lut cu noi, or, aceste animale au nevoie să fie mulse. Altfel suferă şi ugerele li se umflă, iar la vânzare le scade preţul. Niciodată n-am mai reuşi să obţinem preţul cu care stăpânul nostru ne-a poruncit să le vindem.

A aruncat o privire spre tatăl ei şi a spus amărâtă:

— Oricum, va fi greu. La preţul pe care-l vrea stăpânul, nici nu cred că vom putea vinde animalele. Pe drum am văzut numeroase urme de copite, probabil că toţi patricienii din Roma au gândit la fel în acelaşi timp. Mi-e teamă că, mâine sau poimâine, deja este prea târziu pentru a mai obţine un preţ bun. Şi-apoi, oricât de bine le-am vinde, stăpânul tot nu va fi mulţumit şi-l va bate pe tata.

— Chiar aşa un stăpân rău aveţi voi? am întrebat-o.

Dar fata i-a luat repede apărarea stăpânului şi a spus cu mândrie:

— Nu este el nici mai bun, nici mai rău decât alţii. Este roman şi patrician.

Nu erau prea multe vaci ce dădeau lapte. Văcarul avea cu el un ulcior şi fiecare am băut pe săturate lapte cald. După ce a închis poarta ocolului, a adunat toate paiele uscate şi curate pe care le-a putut găsi, a încropit din ele un culcuş şi mi-a spus:

— Nici nu mă aşteptam la un pat mai confortabil. Îţi urez să dormi bine, stăpâne!

După care s-a întins pe paie şi şi-a tras mantaua aspră de lână peste cap. Fata s-a culcat lângă el şi tatăl a acoperit-o cu o parte din mantaua lui. Văzând că ezit, fata s-a ridicat în coate şi mi-a spus:

— Vino, prietene, şi încălzeşte-te lângă noi, fiindcă noaptea este friguroasă.

Eu mai dormisem ghemuit lângă alţii în timpul războiului din Ionia, dar acuma era cu totul altfel şi, pe deasupra, paiele răspândeau un miros puternic de bălegar. Pentru că nu am vrut s-o jignesc, am tras mantaua mea şi peste ea. Fata a mirosit lâna şi a pipăit ţesătura, după care a spus:

— Este din cea mai bună lână!

Apoi a petrecut un braţ în jurul gâtului meu, şi-a atins obrazul de obrazul meu şi mi-a şoptit:

— Tu eşti un om bun.

După care, cu faţa sprijinită pe pieptul meu, a adormit. Căldura trupului ei tânăr m-a încălzit. Căldura unei păsări micuţe pe care o ţii în pumn. Simţeam încă acea atingere a obrazului ei neted de al meu şi eram fericit. Cerul nopţii era luminat de stele strălucitoare şi un aer rece venea dinspre munţii din Veii. Nu mai dormisem atât de profund de mulţi ani. M-am odihnit bine şi nu am avut nici un vis. Atât de mult mă apropiasem de pământ şi de oameni încă din prima zi a călătoriei.

A doua zi, în timp ce muntele sclipea sub un soare arzător, am urcat pante din ce în ce mai abrupte, împingând vitele din spate, până ce am ajuns la un munte semeţ în faţa căruia se înălţau zidurile strălucitorului oraş Veii. Încă de departe am văzut strălucirea acoperişurilor pictate ale templelor împodobite cu statui ale zeilor. Pe drum ne-am întâlnit la tot pasul cu păstori şi crescători de vite din împrejurimile Romei, care ne-au avertizat că cei care mediază vânzările profită de nenorocirea Romei şi oferă sume derizorii pentru cele mai bune vite, şi ne-au sfătuit că mai bine-ar fi să facem cale întoarsă. Ne-au mai spus că ei înşişi regretă că şi-au vândut vitele la preţuri atât de mici. Ultimii pe care i-am întâlnit au spus că poate s-a exagerat în Roma povestindu-se atâta despre posibilul atac al volscilor, mai cu seamă că până să-şi facă volscii o armată în stare să atace Roma, trebuie să mai treacă destulă vreme.

Dar oricât de mult s-ar fi îndoit, văcarul trebuia să respecte porunca primită de la stăpânul său. Aşa că, întristaţi, am intrat prin porţile mari ale oraşului şi lăncierii de strajă ne-au arătat drumul pe care trebuia să mergem pentru a ajunge la piaţa de vite. Spre deosebire de Roma, unde zidurile înconjoară întinse păşuni şi grădini, Veii este un mare oraş în care casele se împing unele în altele, fără nici un câmp între ele. Totuşi, în cazul unui asediu, e bine ca un oraş mare să aibă şi câmpuri. În Veii locuiau de două ori mai mulţi oameni decât în Roma şi zidurile oraşului erau mai lungi. Cele două mari străzi din Veii, foarte largi şi rectilinii, erau atât de diferite faţă de străzile înguste şi întortocheate ale Romei. Erau acoperite cu dale mari de piatră, tocite de la cât de mult se umblase pe ele. De o parte şi de alta, faţadele caselor erau împodobite cu statui de argilă în culori strălucitoare şi diferite alte decoraţii. Şi oamenii erau diferiţi de oamenii din Roma. Cu feţe prelungi şi trăsături fine, aveau de cele mai multe ori un surâs seducător pe buze. Veşmintele erau frumoase şi bine croite. Te întâlneai la tot pasul cu oameni ce purtau multe bijuterii şi coafuri frumoase, în care erau legate flori.

Abia am intrat noi în piaţă, că au şi început să roiască în jurul nostru, gesticulând zgomotos, bărbaţi care s-au uitat la boi pe toate părţile, au cercetat ugerele vacilor şi le-au măsurat distanţa dintre coarne. Apoi au deschis larg braţele în semn de părere de rău, cum obişnuiesc să facă toţi negustorii din pieţele de vite şi, după ce au enumerat defectele pe care le aveau vacile şi boii văcarului, au spus că toată turma n-are nici o valoare. Şi au declarat într-o latină rudimentară că doar pentru tăiere sunt bune aceste vite, deşi pe pielea lor, mare lucru nu se putea obţine. Nici măcar nu s-au ostenit să spună ce preţ ar oferi şi şi-au lăsat ochii în jos. Apoi am aflat că un mare număr de negustori din toate oraşele interioare ale Etruriei tocmai sosiseră la Veii atraşi de vestea că romanii îşi vând animalele la preţuri de nimic din cauza invaziei iminente a volscilor. Vitele din Roma erau renumite atât pentru că, în numeroasele războaie purtate, romanii furaseră din oraşele cucerite cele mai bune vite de prăsilă, cât şi pentru că patricienii din Roma erau crescători atenţi şi exigenţi.

Negustorii din Veii se înţeleseseră între ei şi cumpăraseră toate vitele la acelaşi preţ foarte scăzut. Însă concurenţa noilor sosiţi din alte oraşe ale Etruriei a stricat această temporară alianţă, împingându-i să intre în rivalitate unii cu alţii. Iar ultimii dintre romanii ce-şi vânduseră vitele, i-au ameninţat că vor spune în toate părţile că negustorii din Veii îşi bat joc de romani şi le cumpără vitele pentru preţuri de nimic. Aşa că negustorii din Veii au început să se teamă că nu vor mai veni romani cu animale de vânzare.

Aşa se face că văcarul, care nu era prea isteţ din fire, fericit, a vrut să accepte prima ofertă care corespundea exigenţelor stăpânului său. Însă când am văzut întorsătura pe care o luaseră lucrurile, l-am oprit la timp şi i-am spus să nu se grăbească, fiindcă mai era încă destul timp până ce va apune soarele. Ne-am aşezat pe jos şi am mâncat pâine şi brânză, apoi eu am făcut semn unui vânzător ambulant, care ne-a vândut vin. Ni l-a turnat în cupe foarte frumoase din argilă pictată. Vinul ne-a bucurat inima, iar vitele au rumegat în tăcere împrejurul nostru.

Fata m-a privit surâzătoare şi a spus:

— Tu ne-ai purtat noroc, prietene!

Mi-am amintit că sunt nevoit să-mi câştig pâinea, aşa că i-am spus văcarului.

— Pâinea şi brânza ce mi le-ai oferit îmi ajung ca răsplată pentru că te-am ajutat să mâni vitele până aici. Dar lasă-mă pe mine să mă târguiesc pentru vânzarea vitelor tale. Nu-ţi cer decât jumătate din diferenţa între preţul oferit şi preţul pe care stăpânul tău ţi-a poruncit să-l obţii. Cred că-i corect aşa.

Nu era pentru prima dată că venea la piaţa din Veii, şi, o oarecare şiretenie de ţăran, tot avea, aşa că mi-a spus:

— Eu mă pricep la târguieli, dar nu înţeleg nimic din limba aceasta ciudată a etruscilor. Fără îndoială, tu eşti mai înţelept şi poate că te vor înşela mai puţin decât m-ar înşela pe mine. Însă jumătate din profit este prea mult, fiindcă eu trebuie să apăr interesele stăpânului meu. Dacă te mulţumeşti cu un sfert, n-ai decât să vinzi tu marfa.

M-am prefăcut că ezit, dar apoi i-am întins mâna pentru a pecetlui înţelegerea. De fapt aşa şi voiam, nu se cădea să iau mai mult de un sfert din profitul acestui biet om, căruia îi era atât de teamă că nu-l va împăca pe stăpânul său. Aşa că m-am ridicat şi am dat frâu liber limbii şi am lăsat să vorbească vinul, care-i cel mai bun negustor. Şi am lăudat vacile şi boii în latină şi în etruscă, ba chiar şi în greacă, fiindcă negustorii din Tarquinia cunoşteau foarte bine limba greacă. Pe măsură ce vorbeam, îmbătat de propriile-mi vorbe, mi s-a părut că acele animale obişnuite căpătaseră calităţile unei turme a zeilor. Ameţiţi de laudele mele, toţi negustorii din piaţă s-au strâns şi au început să se uite din nou la ugerele vacilor şi la trupurile boilor şi li s-a părut şi lor că aşa o turmă de vite nici c-au mai văzut. Până la urmă, toată turma de vite a fost vândută negustorului care venise din cel mai îndepărtat oraş al Etruriei, fiindcă acesta oferise preţul cel mai bun. Ceilalţi şi-au acoperit capul ca şi cum o mare nenorocire li s-ar fi întâmplat, dar sub încreţiturile pânzei cu care-şi înveliseră capul se putea distinge că râdeau pe înfundate.

Când am cântărit argintul şi am calculat câte monede de cupru romane înseamnă, am constatat că vitele fuseseră vândute cu un preţ ceva mai mare decât dublul preţului dorit, aproape de valoarea reală a vitelor în timp de pace. Văcarul şi-a sărutat mâinile în semn de mulţumire şi fata lui a început să danseze. Fără nici o ezitare, văcarul mi-a dat sfertul din profit promis şi mi-a şoptit că pe cel mai bun taur l-a ascuns într-o pădure, de unde-l va lua după ce vor fi plecat volscii din Roma.

După aceea, am crezut de cuviinţă că a venit timpul să mă despart de ei, pentru că îmi era teamă ca nu cumva văcarul să se răzgândească şi să-mi ceară argintul înapoi. Voiam să cunosc acest oraş vesel şi civilizat, atât de diferit de toate oraşele pe care le văzusem până atunci. Aerul era proaspăt, fiindcă Veii este un oraş de munte, străzile erau curate şi nici un miros neplăcut nu venea de nicăieri; un sistem de canalizare subterană antrena gunoaiele cu ajutorul apei, care curgea continuu prin jgheaburi de piatră.

M-am îndoit degeaba în ceea ce priveşte văcarul. La despărţire, el nici măcar nu a îndrăznit să mă bată pe umăr, dimpotrivă, s-a înclinat până la pământ în faţa mea şi mi-a atins respectuos genunchii. Eu am pus mâna pe umărul lui şi i-am urat să aibă noroc. În schimb, fata lui m-a îmbrăţişat. Am sărutat-o şi ochii ei au strălucit de bucurie, iar tatăl ei nu s-a supărat.

Am rămas în Veii până când a început vara şi m-am simţit bine. Femeile din Veii umblau pe stradă neînsoţite de nimeni. Din când în când mi se întâmpla ca vreo femeie graţioasă să-şi întoarcă gâtul după mine şi să mă privească, dar după aceea îşi continua drumul. Odată, o femeie frumoasă s-a oprit în apropierea mea şi a început să-şi caute un cercel care-i căzuse din ureche. L-am căutat împreună şi până la urmă l-a găsit ascuns după o frunză pe care vântul o purtase pe stradă. A râs şi a făcut câteva observaţii despre neîndemânarea bijutierului care lucrase încuietoarea cercelului, mi-a mulţumit că am ajutat-o să-l caute şi apoi şi-a văzut de drum. Conversaţia a fost atât de naturală şi liberă, în ciuda faptului că eu eram un bărbat străin. Poate că am fi putut să ne mai întâlnim, dar mie nu mi-a trecut prin cap atunci să o întreb unde locuieşte. În orice caz, faptul că în Veii femeile nobile puteau umbla libere, fără nici o teamă, m-a uimit foarte mult.

Am locuit confortabil într-un han, unde nimeni nu m-a deranjat cu nimic şi nu s-a arătat curios să mă întrebe de unde vin şi unde mă duc, cum se întâmplă, de obicei, în oraşele greceşti. Liniştea şi amabilitatea servitorilor mi-au plăcut foarte mult. Când îmi aduceam aminte de pălăvrăgeala zgomotoasă şi agitată a oamenilor din oraşele greceşti, mi se părea că sunt într-o altă lume. La drept vorbind, hanul era destul de modest, dar era foarte curat şi liniştit şi mă simţeam foarte bine acolo. Dar chiar şi în acel han modest nu se obişnuia să se mănânce cu degetele, ci erau folosite furculiţe cu doi dinţi. Prima dată când am mâncat în acel han, am fost uimit că servitorul a pus pe masa mea o furculiţă de argint, cu un aer atât de indiferent, ca şi cum în lume nu s-ar mai fi născut hoţi în ultima sută de ani.

Fără a încerca să mă împrietenesc cu cineva, m-am plimbat pe străzi şi prin pieţe, bucurându-mă de aerul proaspăt pe care îl puteam respira, de frumuseţea şi de obiceiurile acestui oraş, faţă de care, Roma părea, într-adevăr, un oraş barbar. Probabil că aşa gândeau şi locuitorii din Veii, dar nu am auzit pe nimeni care să fi spus ceva neplăcut despre Roma. Trăiau ca şi cum Roma nici n-ar fi existat, fiindcă oraşele Veii şi Roma încheiaseră un legământ de pace pentru o perioadă de cinci ani. Dar exista totuşi ceva trist pe chipurile surâzătoare ale locuitorilor oraşului Veii.

În prima dimineaţă, când eram mulţumit că respir aerul din Veii, care era ca un leac după aerul împuţit al Romei, am ajuns într-o piaţă şi m-am aşezat pe o bancă de piatră. Umbrele trecătorilor alunecau în faţa mea pe dalele de piatră. Cerul era senin, negustorii îşi lăudau mărfurile, nimeni nu mă băga în seamă, ţăranii îşi mânau măgarii încărcaţi pe spinare cu coşuri de legume şi verdeţuri, iar în apropierea mea, o femeie bătrână şi zbârcită îşi înşira pe un prosop curat bucăţile de brânză pentru vânzare. Cu răsuflarea tăiată, mi-am dat deodată seama că exact aceleaşi clipe le trăisem deja altădată. Casele cu ţigle colorate le mai văzusem. M-am ridicat de pe banca de piatră ca dintr-un vis, şi când am început să merg, totul îmi era atât de cunoscut. Paşii m-au purtat pe străzi cu pietre tocite de vreme şi m-am oprit în faţa unui templu, al cărui fronton susţinut de coloane îmi era cunoscut. Pe friza colorată, Artemis îşi apăra cerbul de Herakles sub privirea surâzătoare a altor zei. Gardianul de la intrarea templului m-a stropit cu câteva picături de apă sacră. Aveam certitudinea că mai trăisem deja această clipă.

Am intrat în templul răcoros şi întunecat. Din obscuritate se detaşa piedestalul pe care cădea lumina subţire ce se strecura de afară printr-o deschidere a acoperişului. De pe piedestal surâdea cu un zâmbet visător neasemuit de frumoasa zeiţă din Veii. Purta un copil în braţe, iar lângă picioarele ei era o gâscă cu gâtul întins. Nu a trebuit să întreb pe nimeni, am ştiut că numele ei sacru este Uni. O ştiam, îi ştiam chipul, ştiam că are în braţe un copil şi lângă picioare o gâscă. De unde ştiam, nu mi-am putut explica. Mâna mea s-a ridicat instinctiv pe frunte şi, în timp ce m-am înclinat, am ridicat braţul drept în semn de salut şi respect în faţa imaginii zeiţei. Ceva din mine îmi spunea că această statuie este sacră şi că templul este încă şi mai bătrân decât oraşul însuşi.

Nu era nici un preot în templu, dar servitorul, apreciind după veşminte că sunt străin, a venit lângă mine şi a început să-mi povestească despre diferitele ofrande votive şi despre obiectele sacre de pe pereţi. Dar eram atât de profund angajat în adoraţie, de aceea l-am alungat cu un gest al mâinii. Nu voiam să mai văd altceva în afară de imaginea zeiţei Uni, personificarea tandreţii divine şi frumuseţii feminine.

Abia mai târziu mi-am amintit că în templul din Eryx, în somnul dăruit de zeiţă, am văzut cu anticipaţie aceste momente pe care le trăiam în Veii. Nu era nimic neobişnuit în asta, fiindcă de multe ori pot apare în vis unele lucruri care se vor întâmpla după aceea, dar m-am întrebat de ce visul meu din templul Afroditei m-a trimis în casa sacră a compasiunii şi dragostei materne. Sau poate că zeiţa doar se amuzase pe seama mea, pentru că şi zeii se plictisesc câteodată?

În pragul verii a ajuns la Veii vestea că, sub comanda lui Coriolan, volscii au început marşul spre Roma, pentru a se răzbuna, după cum ar fi afirmat ei, pentru insulta publică de care au avut parte la circul din Roma. Dar armata Romei nu s-a grăbit să le iasă în întâmpinare şi să-i înfrunte pe teren deschis, după cum îi era obiceiul. De aici s-a înţeles că, oricât de necrezut părea acest lucru, Roma urma să fie asediată.

Dacă aş fi mers repede, aş fi putut ajunge la Roma într-o zi. Dar mi-am purtat paşii în direcţia opusă, mai întâi spre nord, pentru a vedea lacul din Veii, apoi spre vest, traversând munţii pe cărările păstorilor, ca să ajung la Caere, oraş apropiat de mare. Şi, pentru prima oară în viaţă, am văzut un lac mare cu apa limpede în lumina incandescentă a soarelui de amurg. Am simţit o emoţie profundă atunci când am văzut lacul înconjurat de munţi. Freamătul stufului şi mirosul apei, atât de diferit de mirosul apei sărate a mării, au fost motive suficiente pentru a mi se înteţi respiraţia. Eu credeam că sunt doar un călător în căutare de noutăţi impresionante, dar inima mea ştia mai bine decât mine ce caut.

În oraşul Caere, căruia etruscii îi spun Cisra, în faţa imensei necropole –ce se afla în spatele unei văi abrupte, pe cealaltă parte decât oraşul – am înţeles pentru prima oară ce înseamnă adevărata putere a celor douăsprezece state etrusce. Drumul sacru este străjuit de-o parte şi de alta de tumuli circulari, cu bazele din piatră, unde se află camerele funebre ale celor mai vechi suverani ai oraşului, ale căror trupuri se odihnesc înconjurate de ofrande. Când i-am spus că vin din Roma, gardianul necropolei mi-a arătat unde este mormântul familiei Tarkhon. Tarquinii, care au fost suverani în Roma, nu au vrut să se amestece în ţărâna noului oraş profan şi au preferat să fie îngropaţi în pământul sacru al Etruriei, mai puţin ultimul Tarquinius, pe care federaţia oraşelor etrusce l-a lăsat să moară ca străin în oraşul grecesc Cumae.

În Caere, viaţa era mai zgomotoasă decât în nobilul oraş Veii. De dimineaţă până seara era gălăgie în jurul tarabelor cu mărfuri ale artizanilor şi marinari veniţi din toate colţurile lumii străbăteau neliniştiţi străzile oraşului în căutare de distracţii, aşa cum obişnuiesc să facă toţi marinarii când ajung pe uscat. Portul oraşului Caere era departe de gura râului. Dar reputaţia splendorii şi veseliei din oraşele etrusce îi împingea pe marinarii din alte ţări să parcurgă drumul abrupt ca să ajungă în oraş. Dar, în comparaţie cu Veii, Caere nu este un oraş prea mare.

Decât să hoinăresc prin neliniştitul oraş, am preferat să merg pe drumul vechi de sute de ani, care duce de la oraş la necropolă şi să respir aerul muntelui sacru, îmbălsămat de parfumul mentei şi frunzelor de dafin. Gardianul necropolei mi-a explicat că forma rotundă a sacrelor morminte este asemenea formei locuinţelor străvechilor etrusci, care erau rotunde şi boltite ca nişte muşuroaie. Încă de atunci rotundul a fost forma sacră, de aceea templele cele mai vechi, de pildă templul zeiţei Vesta din Roma, au fost întotdeauna rotunde. Gardianul necropolei a folosit frecvent expresia „vremea lucumonilor” când s-a referit la vremea vechilor regi etrusci. Fiindcă vorbea fermecător de frumos şi de corect, i-am cerut să-mi explice ce este lucumonul.

Şi-a deschis braţele în semn de neputinţă, aşa cum obişnuiesc să gesticuleze grecii şi mi-a spus:

— Dar este dificil să-i explic unui străin. Lucumonul este cel care este.

Dacă a văzut că nu am înţeles, a scuturat din cap şi a făcut o nouă încercare:

— Lucumonul este un rege sacru.

Dar tot nu am înţeles. Atunci el mi-a arătat tumulii impresionant de înalţi ai câtorva lucumoni. Am arătat întrebător spre un mormânt recent, peste care iarba încă nici nu apucase să crească, iar el a fost scuturat de un frison din cauza erorii mele grosolane şi mi-a spus jenat:

— Dar acesta nu este nicidecum un mormânt de lucumon. Este doar un mormânt de rege.

Insistenţa mea îl enerva, fiindcă găsea absurd să explice ceva care, din punctul lui de vedere, era evident.

— Lucumonul este un suveran ales de zei, a spus iritat gardianul necropolei. El este găsit. El este recunoscut. El este marele preot, judecătorul suprem, legislatorul suprem. Un suveran obişnuit poate fi detronat sau poate transmite puterea sa moştenitorilor, dar unui lucumon, nimeni nu-i poate lua puterea, fiindcă puterea unui lucumon este lucumonul însuşi.

— Cum poate fi găsit şi recunoscut, l-am întrebat eu surprins, din moment ce spui că un fiu de lucumon nu poate fi un lucumon?

I-am întins un bănuţ de argint ca să-l mai liniştesc. Dar el nu a putut să-mi explice cum poate fi recunoscut un lucumon şi prin ce se deosebeşte un lucumon de un oarecare alt om obişnuit. Mi-a spus doar:

— De obicei, un fiu de lucumon nu este şi el lucumon, dar se pot întâmpla excepţii. În familii foarte vechi şi sacre, în vremurile de demult s-au născut succesiv lucumoni. Dar noi trăim în vremuri corupte. Rar se mai nasc în zilele noastre lucumoni.

Şi mi-a arătat cu degetul mormântul maiestuos spre care ne îndreptam. Stâlpii din piatră albă de la intrarea mormântului nu erau ascuţiţi, ci bombaţi.

— Mormântul reginei, m-a anunţat el cu zâmbetul pe buze.

Şi mi-a explicat că Caere este unul din rarele oraşe etrusce care a fost guvernat de o femeie. Amintirea acestei regine era cu evlavie păstrată în memoria locuitorilor, fiindcă oraşul Caere a fost, în vremea ei, mai prosper decât oricând. După spusele gardianului necropolei, ea ar fi domnit şaizeci de ani, dar eu bănuiesc că el învăţase să exagereze cumsecade de la numeroşii greci care vizitau necropola.

— Cum poate o femeie să guverneze un oraş? l-am întrebat mirat.

— Dar ea a fost lucumon, mi-a răspuns gardianul.

— Deci şi o femeie poate fi lucumon? l-am întrebat eu.

— Bineînţeles, mi-a spus el stânjenit. Se întâmplă rar, este drept, dar dintr-un capriciu al zeilor, o femeie poate să se nască lucumon. Aşa cum s-a întâmplat la Caere.

Am ascultat ceea ce el mi-a povestit şi nu am fost în măsură să-l înţeleg, fiindcă îl ascultam doar cum ascultă un om obişnuit, care este legat de oameni şi de viaţa cotidiană. Dar am revenit de multe ori în oraşul morţilor şi m-am recules în faţa mormintelor maiestoase, din care simţeam că se strecoară în inima mea un fluid cu o putere misterioasă.

În oraş am fost martorul unei întâmplări care m-a mişcat într-un mod ciudat. Lângă zidurile oraşului erau mulţi olari, care-şi vindeau marfa. Cei mai mulţi dintre ei vindeau urne funerare din argilă arsă, colorate în roşu. Preţurile de vânzare erau mici şi clienţii oameni săraci. În Caere morţii nu erau îngropaţi ca în Roma, ci incineraţi, iar cenuşa le era pusă în urne rotunde din bronz turnat, decorate cu scene din viaţa zeilor, care erau foarte scumpe. De aceea săracii preferau urnele din argilă arsă, fără decoraţii speciale, doar colorate în roşu. Pe capacul acestora din urmă erau imagini pictate cu o oarecare stângăcie.

Tocmai aveam de gând să mă aplec şi să privesc mai cu atenţie aceste urne funerare, când am văzut un bătrân şi o bătrână, nişte oameni simpli de la ţară, care, ţinându-se de mână, s-au oprit să aleagă o urnă funerară pentru fiica lor care murise. Şi ei au ales o urnă pe capacul căreia era pictat un cocoş cântând. Când au văzut-o, amândoi au zâmbit bucuroşi. Apoi bătrânul a scos din punga sa o monedă marcată din cupru şi, fără să se târguiască deloc asupra preţului, i-a întins-o olarului. Mirat, l-am întrebat pe olar:

— De ce nu s-a tocmit?

Iar olarul a zâmbit scuturând din cap şi mi-a spus:

— O, străinule! Nu se târguieşte nimeni pentru obiectele sacre.

Dar eu i-am spus:

— Această urnă nu este sacră. Este doar un vas ieftin din argilă.

Cu multă răbdare, olarul mi-a explicat:

— Bineînţeles, nu este sacră această urnă după ce iese din atelierul olarului. Nici aici, pe taraba de vânzare nu este sacră. Dar va fi sacră după ce cenuşa fetei moarte va fi pusă înăuntru şi capacul va fi închis. De aceea preţul, care este, de altfel, modest, nu este discutat.

Un aşa mod de vânzare, atât de diferit de al grecilor, era ceva nou pentru mine. Arătând înspre cocoşul ce împodobea capacul urnei, i-am întrebat pe bătrâni:

— De ce aţi ales cocoşul? Oare cocoşul nu este mai potrivit pentru nuntă decât pentru înmormântare?

M-au privit uimiţi, au arătat cu degetul spre imagine şi au spus amândoi deodată:

— Dar el cântă!

— Şi ce-i cu asta? am întrebat eu nedumerit.

S-au uitat la mine şi, în ciuda suferinţei pricinuite de moartea fiicei lor, au schimbat un surâs misterios. Bărbatul bătrân a trecut un braţ peste umărul bătrânei şi mi-a spus cu răbdare, aşa cum i te adresezi ultimului imbecil:

— Cocoşul anunţă învierea!

Ei au plecat şi bătrânul ţinea atent urna în braţele sale. Am rămas pe loc nereuşind să mai spun un cuvânt şi lacrimile mi-au umplut ochii. Atât de mult m-au mişcat vorbele lui simple şi înţelepte. Este cea mai puternică amintire pe care o păstrez din Caere.

Cred că nu există un exemplu mai sugestiv pentru a dovedi marea diferenţă care exista între greci şi etrusci. Pentru greci, cocoşul este simbol al dorinţei. Pentru etrusci, simbol al eternei întoarceri.

Fusese în intenţia mea să mă întorc la Roma după ce voi fi vizitat oraşul Caere, dar se răspândise vestea că, în fruntea armatei de volsci, Coriolan eliberase, unul după altul, toate oraşele ocupate de romani, printre altele, Corioli şi Lavinium, care pentru romani erau oraşe strategice importante. Era deci o chestiune de timp ca salinele de la gura Tibrului să ajungă în mâinile volscilor. De aceea m-am hotărât să merg înspre nord, ca să văd Tarquinia, care era cunoscut drept principalul oraş al federaţiei etrusce şi avea cea mai mare importanţă politică.

Călătoream în miezul verii şi nici nu ştiam ce să admir mai mult: siguranţa drumurilor, ospitalitatea oamenilor de la ţară, vitele cu coarne lungi pe lângă care treceam sau câmpurile roditoare, care fuseseră smulse prin drenaj ţinuturilor mlăştinoase. În jurul meu pământul era mai bogat şi mai roditor decât în oricare altă parte. Pentru a seca mlaştini şi a defrişa păduri, fusese nevoie de munca, abilitatea şi ştiinţa multor generaţii. Cu toate acestea, ionienii îi numeau pe tirenieni piraţi; pentru ei, etruscii erau un popor de despoţi, un popor decăzut şi desfrânat.

Erau mulţi sclavi în Etruria, dar niciodată nu am văzut în drumul meu vreun supraveghetor să lovească un sclav. Şi am înţeles că stăpânii îşi puneau sclavii să facă muncile care erau potrivite cu înclinaţiile sau talentul pe care aceştia îl aveau. De fugea un sclav de la stăpânul lui, acesta zâmbea amuzat şi spunea: se pare că acest bărbat nu s-a născut sclav sau îl muştruluia pe supraveghetor, bănuind că se purtase rău cu sclavul.

Fără îndoială, Tarquinia este cetatea eternă. Va exista în toate timpurile pe acest pământ, de aceea n-are nici un rost să o descriu. În Tarquinia trăiesc mulţi greci, fiindcă în acest oraş viu şi modern, etruscii admiră talentele străinilor şi sunt atraşi de tot ceea ce este străin, aşa cum o femeie este irezistibil atrasă de penele strălucitoare de pe coiful unui soldat străin. Doar în domeniul religiei, etruscii se consideră superiori tuturor celorlalte popoare. Dar locuitorii Tarquiniei călătoreau şi până în oraşul grec Cumae pentru a consulta oracolul, chiar dacă în preoţii etrusci aveau o încredere mai mare.

Locuitorii Tarquiniei erau însetaţi după cunoaştere. În ciuda înfăţişării mele exterioare, mi-am făcut destui prieteni şi, când s-a aflat că luptasem în războiul din Ionia şi cunoscusem oraşele Siciliei, am fost invitat la banchete în case nobile. Aşa că, a trebuit să-mi cumpăr veşminte noi pentru a face o impresie bună celor care mi-au acordat încrederea şi prietenia lor. De altfel, m-am simţit minunat când m-am înveşmântat în hainele din pânză de în şi din lână subţire şi mi-am pus pe cap un coif nu prea înalt, de formă conică. Am reînceput să-mi ung părul, să-mi tai cu grijă barba şi am lăsat părul să-mi cadă pe umeri. Când m-am privit în oglindă, am observat că nu mă deosebeam de etrusci.

La banchetele la care am fost invitat, am răspuns cu plăcere la toate întrebările care mi s-au pus, chiar dacă se refereau la Roma şi la problemele politicii ei interne. Când s-a observat că, în ciuda originii mele ioniene, nu sunt legat prea mult de ionieni, nimeni nu s-a mai sfiit să-i critice pe greci şi să râdă de ei în prezenţa mea.

— Pe vremuri, spuneau ei, puterea celor douăsprezece oraşe etrusce se întindea din nordul până-n sudul Italiei. Noi, etruscii, aveam colonii pe toate ţărmurile mării şi în insule, până departe, pe coasta Iberiei. Iar corăbiile noastre navigau pe toate mările, până-n oraşele Greciei, Ioniei şi Feniciei. Însă, cu timpul, popoare din ce în ce mai numeroase şi mai flămânde au venit din nord. Le-am permis să locuiască pe pământurile noastre şi le-am civilizat. Pe unele le-am distrus. Nu se mai terminau să tot vină prin trecătorile munţilor. Însă grecii au fost cei mai răi dintre toţi. Şi-au întins coloniile până la Cumae şi au ocupat toată coasta mării, mai numeroşi decât broaştele. Cu Cartagina am încheiat alianţă în ceea ce priveşte navigaţia pe mare, dar cu grecii este imposibil de încheiat vreo înţelegere rezonabilă. Ăsta nu-i popor cinstit, le întinzi un deget şi ei îţi iau toată mâna.

Şi încă mai spuneau:

— Federaţia celor douăsprezece oraşe etrusce este paşnică şi zeii noştri sunt uniţi cu noi. Nici un oraş etrusc nu-şi are zeul propriu, tuturor celor doisprezece zei ai Etruriei li se aduc jertfe în fiecare oraş. De altfel, noi aducem jertfe şi pentru zeii care au sosit în Etruria în acelaşi timp cu popoarele ce s-au stabilit pe pământul nostru. Numai că în nord, triburi de celţi, recent sosite, ne împing de pe pământul nostru, iar în sud, grecii ne ruinează comerţul.

În felul acesta discutam şi beam vin, dar niciodată nu am spus nimic dacă nu am fost întrebat; îmi ţineam gura închisă şi ascultam cu atenţie. Aşa că mi-am făcut mulţi prieteni, fiindcă în această privinţă etruscii nu se deosebesc de alte popoare. Dar unui bărbat vorbăreţ îi vine cam greu să reziste la o discuţie între etrusci, pentru că trebuie să şi asculte, nu numai să vorbească. M-am arătat atât de înţelegător, încât odată, ridicându-mă de pe patul convivial, am simţit că punga cu bani, pe care o purtam atârnată de gât, cântarea mai greu şi era mai umflată. Nu am putut înţelege ce s-a petrecut, fiindcă punga cu bani a fost tot timpul atârnată de gâtul meu. Am presupus că stăpânul casei mi-a făcut cu îndemânare un dar, fiindcă ştia că sunt un refugiat sărac din Ionia.

În Tarquinia am auzit povestindu-se despre ce s-a mai întâmplat cu Dionysios după ce a plecat din Segest. Ajunsese comandantul multor corăbii de piraţi şi-şi găsise un loc sigur pe o insulă pustie din mijlocul mării, pe care, atât corăbiile din Cartagina, cât şi corăbiile etrusce o căutau în zadar. Se bănuia că s-ar fi înţeles cu tiranii din Akragas şi din Siracuza ca să-i enerveze pe cartaginezi şi pe etrusci, fiindcă altfel nu se explica de ce nu ataca niciodată vreo corabie grecească. De aceea, atât corăbiile comerciale din Cartagina, cât şi cele din Etruria, navigau însoţite de corăbii de război, care să le protejeze. Aşa ceva nimeni nu-şi aducea aminte să se mai fi întâmplat vreodată în marea tirenienilor. Din cauza jafurilor piraţilor lui Dionysios, etruscii erau şi mai porniţi împotriva grecilor.

La fel cum Veii era oraşul sculptorilor, Tarquinia era oraşul pictorilor. În afară de pictorii care decorează interioarele caselor cu fresce şi de cei care pictează lăzi de lemn, exista o categorie de pictori care pictează pereţii mormintelor. Această artă a mormintelor se învaţă şi se transmite din tată în fiu ca o moştenire sacră, dar sunt şi dintre aceia care nu au moştenit-o de nicăieri, ci au găsit-o în inima lor.

Necropola din Tarquinia se află pe cealaltă parte a văii decât oraşul, pe platoul unei coline înalte, de unde pot fi văzute câmpurile şi grădinile, măslinii şi livezile care coboară până la malul mării. Sunt mult mai multe morminte în Tarquinia, şi ochii nu ajung să vadă până acolo unde se sfârşeşte necropola, dar nu sunt atât de impunătoare ca mormintele suveranilor din Caere. În faţa fiecărui tumul se află un altar pentru ofrande, iar în spatele unei uşi sunt trepte abrupte care coboară în mormântul tăiat în piatră moale. Data de secole obiceiul ca pereţii mormintelor să fie decorate cu fresce sacre.

Plimbându-mă prin necropolă, am întâlnit, la un moment dat, un mormânt cu o poartă de lemn, care era deschisă şi ducea într-un tumul recent construit. Am înţeles că poarta urma să fie înlocuită după ce lucrul din interiorul mormântului se va fi terminat. Am auzit glasuri care veneau din fundul mormântului şi am strigat. Am întrebat dacă unui străin îi este permis să coboare pentru a vedea opera sacră a artistului. Iar pictorul mi-a răspuns, răsucind în gură cele mai destrăbălate înjurături şi blesteme, cum urechile mele încă nu mai auziseră nici de la piraţii lui Dionysios, nici de la catârgiii cei mai lipsiţi de prejudecăţi pe care-i întâlnisem în călătoriile mele. Dar, imediat, ucenicul lui a ieşit în întâmpinarea mea şi, luminând scara cu o torţă, m-a îndemnat să intru în mormânt. Am coborât prudent treptele inegale sprijinindu-mă de pereţii laterali. Aşa se face că mâna mea a atins cochilia unei scoici încrustate în stâncă şi nu m-am îndoit că era un semn prin care zeiţa confirma că sunt pe drumul cel drept. În felul acesta, din când în când, zeii s-au manifestat de-a lungul călătoriei mele în Etruria, dar nu le-am dat prea multă importanţă. Cine ştie, probabil că inima mea a fost în tot acest timp pe drumul sacru, chiar dacă eu însumi nu am ştiut-o, atent doar la trupul meu, care era legat, prin simţuri, de o curiozitate destul de pământeană.

Ucenicul a mers înaintea mea cu torţa în mână până când am ajuns în sala banchetului, o încăpere tăiată direct în stâncă, destinată doar pentru două persoane defuncte. Pictorul îşi începuse opera cu plafonul, a cărui groasă grindă centrală era împodobită cu cercuri şi frunze divers colorate. Frunzele aveau formă de inimă. De o parte şi de alta a grinzii, plafonul era împărţit în pătrate roşii, albastre şi negre, la fel ca în casele din oraşul celor vii. Fresca peretelui din dreapta era deja terminată. Bărbatul şi femeia, care urmau să locuiască în acel mormânt după ce vor fi murit, erau reprezentaţi odihnindu-se pe un pat convivial, acoperit de saltele şi perne, sprijiniţi în coatele braţului stâng, îmbrăcaţi în veşminte de ceremonie, cu capetele împodobite cu ghirlande. Tineri pentru eternitate, bărbatul şi femeia lui se priveau în ochi, amândoi aveau câte o mână ridicată, iar sub ei înotau delfinii în valurile eterne.

Bucuria vieţii care se degaja din această pictură m-a impresionat, aşa că am rămas mult timp să o privesc; abia după aceea am admirat discobolul, luptătorul şi dansatoarele, care, de-a lungul pereţilor mormântului, îşi jucau etern jocurile lor. Sala era luminată de multe torţe şi o dulce adiere de tămâie risipea mirosul pietrei umede şi mirosul metalic al vopselelor. După ce mi-a lăsat destul timp ca să privesc, artistul a tras din nou o înjurătură înspăimântătoare în limba greacă, crezând probabil că eu nu o voi înţelege, după care m-a întrebat:

— Ei, ce zici, străinule? Acceptabil?

A oftat şi a spus în continuare:

— S-au pictat şi fresce mai proaste în alte morminte, nu-i aşa? Însă, în acest moment mă lupt cu un cal, care refuză să prindă forma pe care vreau să i-o dau. Inspiraţia este pe ducă, oala de vin goală şi praful culorilor îmi usucă gâtul, mai rău nici că se poate.

L-am privit. Trebuie să fi avut cam aceeaşi vârstă ca mine şi mi s-a părut că-i recunosc trăsăturile chipului, ochii ovali, buzele umflate.

Privirea lui nu se putea desprinde de vasul de argilă protejat cu o împletitură de paie, pe care îl purtam întotdeauna agăţat de umăr cu o curea de piele, pentru că rătăceam mult prin locuri neumblate şi uneori îmi era sete. Şi-a ridicat mâinile late, cu degete groase, şi a strigat fericit:

— Te-au trimis zeii exact la momentul potrivit, străinule! Fufluns a hotărât, iar acum este rândul tău să vorbeşti. Numele meu este Aruns, în cinstea casei Velthuru, care mă protejează.

Mi-am sărutat mâna de bucurie că i-am venit la timp în ajutor şi i-am spus:

— Vasul meu de argilă este încă şi mai guraliv decât mine, de aceea îi dau întâietate. Fără îndoială, zeul Fufluns m-a trimis la tine, dar noi, grecii, îi spunem Dionysos.

El s-a agăţat de vasul de argilă cu disperarea înecatului care găseşte o scândură pe mare şi nici nu am apucat să-l dau jos de pe umăr, că el şi începuse să-şi toarne vinul pe gât, atent să nu risipească vreo picătură.

— Aşază-te undeva, străinule! m-a îndemnat. Cum ar putea înţelege un nobil cât de greu îi este unui artist? Vezi tu, astăzi, dis-de-dimineaţă, Velthuru ăsta al meu era pornit împotriva mea. M-a acuzat că trag de timp şi că nu muncesc. Apoi m-a stropit din cap până-n picioare cu apă, m-a urcat într-o şaretă şi mi-a dat o amforă cu apă de la izvor ca să am ce bea astăzi. După ce că a făcut gestul acesta meschin, a mai fost şi ironic şi mi-a spus că apa ar trebui să fie suficientă sursă de inspiraţie pentru cel care pictează un cal, din moment ce a inspirat nimfelor un cântec etern în care sunt lăudate frumuseţile Etruriei. Ca să vezi ce le poate trece unora prin cap!

M-am aşezat pe una din băncile de piatră, el a luat loc alături de mine, a suspinat şi şi-a şters sudoarea ce-i aluneca pe frunte. În desagă aveam o cupă din argint cu pereţii subţiri, pe care, din vanitate, o purtam cu mine pentru a bea din ea vinul. Am umplut-o cu vin, am lăsat să curgă câteva picături pe pământ şi i-am întins-o. A izbucnit în râs, a scuipat pe pământ şi a strigat:

— Dar n-are nici un rost să te oboseşti cu prostii de astea, străinule! Se cunoaşte un om după trăsături şi după privire, nu după veşmintele pe care le poartă sau după obişnuinţa de a sacrifica vinul aiurea. Gustul bun al acestui vin vorbeşte în favoarea ta mai mult decât cupa de argint. Pentru mine, care sunt un prieten atât de intim cu zeul Fufluns, risipirea unei picături de vin este cea mai mare ofensă ce i se poate aduce zeului.

Aşadar, a continuat el fără să mă întrebe care-mi este numele, tu eşti grec. Sunt destui greci în Tarquinia şi în Caere. Se pricep ei să facă vase frumoase din ceramică, nimic de zis, dar cel mai bine ar fi să nu se amestece în pictura sacră. Pentru că, dacă ne vom apuca să comparăm mai pătimaş desenele, vom ajunge să ne spargem şi capetele unii altora, cu ulcioarele de vin, după ce le vom fi golit.

Apoi el a făcut un semn tânărului, care i-a adus un sul foarte lat. Aruns l-a desfăşurat. Erau desene colorate, nemaipomenit de frumoase, cu imagini de luptători, cântăreţi şi cai. Intenţia lui fusese să-mi arate crochiurile frescelor la care lucra, dar ochii şi fruntea încreţită trădau frământarea momentului pentru opera pe care nu reuşea să o împlinească.

— Desigur, este util, poate că ajută la ceva, a rostit el cu un aer absent şi a golit cupa de vin fără să-şi fi dat seama. Culoarea justă o cunosc, deci asta n-o mai caut. Ucenicul ar putea să traseze deja conturul tradiţional al imaginii. Dar conturul trasat mă ajută doar pentru a mă elibera de el şi a da frâu liber imaginaţiei.

A aruncat deodată desenele pe genunchii mei, fără să se mai ostenească să le ruleze la loc, s-a ridicat şi a ajuns repede în dreptul peretelui din stânga, cu un obiect mic şi rotund de metal în mână. Pe perete era deja gata o bună parte din lucrare, un tânăr care ţinea mâna pe grumazul unui cal de curse. Lipseau capul şi gâtul calului, precum şi mâna tânărului. Apropiindu-mă, am observat conturul acestor părţi lipsă, care fusese deja trasat pe piatra moale. Dar artistul nu era mulţumit. Şi, furios, a început să-l traseze din nou. Capul calului s-a înălţat mai expresiv, grumazul era mai musculos, trăia. Lucrul în sine nu a durat decât câteva clipe. Cu o adevărată frenezie, Aruns a colorat capul calului, fără să urmărească cu precizie conturul trasat de el însuşi, dimpotrivă, l-a schimbat continuu pe măsură ce picta. Părea obosit, dar a pictat fără nici un efort braţul brun-deschis pe care tânărul bărbat îl ţinea pe grumazul calului, fără să-i fi retrasat conturul mai înainte. Pentru sfârşit, a subliniat conturul braţului cu culoare neagră, în aşa fel încât muşchii proeminenţi, ce erau uşor strânşi de mâneca scurtă a tunicii albastre, au sugerat forţa.

— Deci aşa, a spus el cu o voce scârbită. Asta ar cam trebui să-i fie de ajuns Velthurului pentru ziua de astăzi. Oare cum ar putea să înţeleagă un om obişnuit că eu m-am născut, am crescut, am învăţat să desenez şi să amestec culorile, şi că toată viaţa am trăit într-o neliniştită furie, doar pentru câteva clipe de acest fel? Tu, străinule, care ai văzut cu ochii tăi cât de repede s-a împlinit totul, ai minţi dacă ai spune: Este foarte îndemânatic acest pictor Aruns! Dar sunt destui, poate chiar prea mulţi oameni iscusiţi. Calul meu este etern şi nimeni, niciodată, cât ar fi el de talentat, nu va mai picta un cal ca acesta. Aceasta este diferenţa pe care Velthuru nu o va înţelege niciodată. Nu este doar culoarea şi linia corectă măsura capodoperei. Este o suferinţă, un extaz din vecinătatea morţii, care mă împing să extrag din jocurile şi capriciile vieţii, adevărata ei frumuseţe.

Tânărul i-a spus împăciuitor:

— Dar Velthurii te înţeleg. Nu există decât un singur Aruns, pictorul. Ei nu sunt mâniaţi împotriva ta. Ei îţi doresc doar binele.

Dar Aruns nu putea fi chiar atât de uşor împăcat.

— O, zei încremeniţi, cu chipurile-ascunse! a strigat el şi tânărul ucenic a tresărit. Oare de ce trebuie să înghit eu o mare de amărăciune, ca să extrag din ea doar o picătură de fericire ce se risipeşte atât de repede?

Am turnat în grabă vin în cupa de argint şi i-am întins-o. A râs şi a rostit:

— Tu ai dreptate! A fost nevoie de mult vin până să-mi treacă amărăciunea. Dar cum aş putea să mă eliberez altfel? Munca mea nu este chiar aşa de uşoară după cum cred oamenii. Acest tânăr pur mă va înţelege abia când va ajunge la vârsta mea, dacă se va maturiza aşa cum îi doresc.

Şi a pus o mână pe umărul tânărului. Le-am propus să mergem împreună în oraş ca să mâncăm. Dar Aruns a clătinat din cap şi a spus:

— Nu, eu trebuie să rămân aici până la apusul soarelui. S-ar putea să rămân încă şi mai mult, fiindcă aici, în inima muntelui, nu este nici zi, nu este nici noapte. Trebuie să meditez încă la multe lucruri, străinule!

Mi-a arătat peretele gol din spatele lui.

— Aici voi picta ceva ce nu s-a mai pictat. Aşa doresc, dar încă nu am îndrăznit să-i povestesc nimănui ce intenţionez să pictez. Pentru Velthuri o fac, fiindcă merită.

Uitând de prezenţa mea, a murmurat:

— Am fost în Volsinii când s-a fixat un nou cui de aramă în coloana templului Destinului. Lucumonii mi-au permis să văd ceea ce un om obişnuit nu poate vedea decât în clipa morţii. Ei au avut încredere în mine. Trebuie să dovedesc că am meritat încrederea lor. Trebuie să îndrăznesc. Chiar dacă îmi este teamă din cauza slăbiciunilor mele. Dar dacă reuşesc, niciodată nu mă voi mai teme. Sunt pregătit chiar şi să mor, dar acest lucru trebuie să-l fac. Eu, Aruns, pictorul.

Şi-a amintit de prezenţa mea când a văzut în mâna-i cupa de argint.

— Iartă-mă, străinule! a rostit el. Obrajii tăi sunt atât de netezi, deşi bănuiesc că avem aceeaşi vârstă. Gura umflată, ochii obosiţi, ridurile care-mi încreţesc fruntea şi cele două pliuri ce-mi atârnă jalnic din colţurile buzelor până-n bărbie nu mă sperie. De mine însumi sunt nemulţumit. În rest e bine. Mă macin singur pentru a îndrăzni să fac ce încă nimeni n-a făcut. Zeii mă ocrotească! Ocrotească-te şi pe tine zeii! Mi-ai adus noroc când ai intrat aici, străinule!

Am înţeles că trebuie să plec ca să nu-l tulbur, pentru că era absorbit în contemplarea peretelui gol şi părea nerăbdător să înceapă să deseneze. Probabil că s-a simţit vinovat de a fi gândit că trebuie să plec, din moment ce mi-a spus:

— Ascultă, străinule! Cei care nu înţeleg, se mulţumesc cu culorile şi cu formele tradiţionale. Iată de ce lumea este plină de oameni iscusiţi, care se bucură de succes şi au o viaţă uşoară! Dar un adevărat artist nu se măsoară decât cu el însuşi. Nu, eu nu am rival în această lume! Eu, Aruns din Tarquinia, nu mă întrec decât pe mine însumi! Prietene, dacă într-adevăr îmi vrei binele, lasă-mi mie vasul acela de argilă! Dacă simţurile nu mă înşală, cred că încă-i plin pe jumătate. Şi nu neglija faptul că este mai mult spre folosul tău, ca să nu faci bătături pe umăr.

I-am oferit cu plăcere vasul cu vin, fiindcă el avea mai multă nevoie de el decât aveam eu. Şi mi-a spus:

— Ne vom revedea.

Nu întâmplător am văzut semnul zeiţei când am coborât. Trebuia să-l întâlnesc pe acest om şi să-l văd când va termina fresca. Dar a fost şi în interesul lui, fiindcă i-am purtat noroc şi i-am alungat disperarea de care era dominat. Îl recunoscusem după trăsăturile chipului. El, Aruns, pictorul, este unul dintre cei care se întorc etern.

Câteva săptămâni nu l-am revăzut. Îmi era teamă să nu-l deranjez, de aceea nu am mai coborât în mormântul pe care-l picta. Dar în perioada când se culegeau viile, într-o noapte luminată de lună, l-am întâlnit întâmplător pe stradă. Era însoţit de câţiva bărbaţi împreună cu care băuse straşnic şi, chiar dac-am văzut eu destui oameni beţi până atunci, în halul în care era el de beat, chiar că n-am mai văzut. M-a recunoscut imediat, m-a îmbrăţişat patetic şi m-a sărutat pe obraji cu buzele jilave de la băutură.

— Aha! a răcnit el. Tu eşti, străinule! Cât de dor mi-a fost de tine! Mi-am petrecut zilele în gânduri şi planuri, de mi s-a înfierbântat capul şi n-am vrut să mai văd nici un om. Dar acum, a venit vremea! Vino, fratele meu, şi bea cu mine, să-mi curăţ capul de gânduri deşarte, să beau şi să dau afară din mine tot răul, ca să mă apropii de opera zeilor!

Apoi a mai bâiguit ceva ce n-am înţeles şi la sfârşit a întrebat destul de clar:

— Ce-ţi veni să te plimbi noaptea pe străzi dacă tot nu eşti beat?

— Eu sunt Turms din Roma, refugiat ionian, am crezut eu de cuviinţă că trebuie să le explic celor care-l însoţeau.

Apoi i-am spus lui Aruns:

— Zeiţa mă face să fiu neliniştit în nopţile cu lună plină, de aceea mă plimb.

— Atunci, vino cu noi! m-a îndemnat el. Am să ţi-o arăt pe zeiţă şi din faţă, şi din spate, cum ţi-o plăcea.

M-a apucat de braţ şi a insistat să pună pe creştetul meu cununa din frunze de viţă-de-vie care-i spânzura pe-o ureche. Aşa că i-am însoţit pe el şi pe prietenii lui până la casa pe care familia Velthuru o pusese la dispoziţia lui. Trezită din somn, soţia lui Aruns ne-a întâmpinat încercând să-şi ascundă căscatul, dar nu ne-a alungat, aşa după cum gândisem eu că va face. Dimpotrivă, după ce ne-a primit în casă, ne-a adus imediat fructe, pâine de secară şi un vas mare de argilă în care era peşte sărat. Apoi i-a şters capul lui Aruns, care era jilav de la vin – probabil că-şi turnase şi-n cap, după care i-a pieptănat părul.

Nefiind beat, deci conştient că sunt un străin în acest oraş, mă simţeam stingherit şi oarecum vinovat că am intrat în plină noapte în casa lor. De aceea i-am spus soţiei lui Aruns care este numele meu şi de unde vin. Apoi mi-am cerut iertare pentru vizita inoportună şi i-am mai spus cu admiraţie:

— Eu încă nu am mai văzut o femeie ca tine. În orice caz, oricare altă femeie l-ar muştrului şi blestema, i-ar turna apă-n cap sau alte murdării bărbatului ei şi i-ar alunga cu mult zgomot prietenii cheflii cu care s-a întors acasă în toiul nopţii.

Ea a suspinat şi mi-a spus:

— Dar tu nu îl cunoşti pe bărbatul meu, o, Turms! Eu am trăit împreună cu el mai mult de douăzeci de ani şi am ajuns să-l cunosc. Te asigur că nu a fost uşor. Însă, de la un an la altul, am început să-l cunosc mai bine, şi poate că o femeie mai slabă decât mine de mult şi-ar fi strâns lucrurile şi ar fi plecat de lângă el. El are nevoie de mine. Dar eu am fost îngrijorată în ultima vreme, fiindcă de săptămâni întregi el nu a mai băut un strop de vin, se mulţumea doar să vină şi să plece de acasă, pierdut în gânduri triste şi suspinând, încât mi se rupea inima când îl vedeam spărgând tăbliţele de ceară şi mototolind papirusul pe care făcuse crochiuri. Acum m-am liniştit. De fiecare dată când o frescă începe să prindă formă în spiritul lui, se întâmplă aşa. Nu durează decât două zile, uneori o săptămână, dar, după ce capul i se limpezeşte, încă înainte de a se miji de ziuă, pleacă în mare grabă la mormânt, pentru a nu pierde clipa sacră, pregătită cu multă suferinţă. El nu este rău la beţie, nici nu mă loveşte, nici nu mă insultă, dar risipeşte mulţi bani şi le dă de băut tuturor prietenilor lui, ba chiar şi altor beţivi, pe care nici măcar nu-i cunoaşte. Dar nu-i nici o pierdere, fiindcă Velthuru are grijă de el şi îi oferă alte veşminte, iar darurile ce urmează să le primească după ce va termina de pictat mormântul nu sunt de neglijat.

În timp ce noi discutam, Aruns bâjbâia prin curte să găsească o amforă mare cu vin pe care el însuşi o ascunsese între nişte paie. După ce a găsit-o, a reuşit să-i taie sigiliul cu care era pecetluită, dar nu a mai fost în stare să o ridice până la gură. Soţia lui l-a ajutat şi a turnat vinul din amforă într-un crater corintian, dar nu a vrut să-i insulte pe Aruns şi pe prietenii săi, de aceea nu l-a amestecat cu apă. Dimpotrivă, a adus cele mai frumoase cupe şi, după ce le-a umplut, i-a întins fiecăruia câte o cupă cu vin.

— Aşa este cel mai bine, a rostit ea urându-mi sănătate şi surâzând cu zâmbetul unei femei cu multă experienţă. Anii care au trecut m-au învăţat că îmi este mai uşor dacă nu dau nici o importanţă lucrurilor care se strică, amforelor care se sparg, petelor de vin sau scandalurilor provocate de invitaţii mai zgomotoşi.

Şi ea mi-a întins o cupă de vin. După ce am golit-o, am privit-o atent. Era o cupă de ceramică recent lucrată în Attica; fundul cupei era decorat cu imaginea unui satir ce urmărea o nimfă. Această imagine mi-a rămas în spirit ca simbol al acelei nopţi, fiindcă la un moment dat au apărut două dansatoare şi noi am ieşit în grădină, unde era mai mult loc.

La Roma îmi spuneam că până şi cel mai destrăbălat dans etrusc are ceva sacru în el, dar nu este adevărat. Cele două femei, este drept că au dansat câteva clipe acoperite de nişte voaluri transparente, dar după aceea au rămas goale. Nu are rost să povestesc, dar, chiar dacă în dansul lor nu a fost nimic sacru, ele au dansat divin. Unul dintre prietenii lui Aruns era un flautist remarcabil şi niciodată eu nu am mai ascultat un muzician atât de talentat. A răscolit totul din mine muzica lui şi mi-a înfierbântat sângele mai mult decât vinul.

Privindu-le fascinat pe cele două femei frumoase, care dansau goale pe iarbă sub lumina ameţitoare a lunii, unul dintre oaspeţi le-a oferit câte un colier. Am aflat mai târziu că era tânărul Velthuru. Era îmbrăcat la fel de modest ca şi ceilalţi. Dar veşmintele ieftine nu puteau ascunde linia nobilă a chipului lui, ochii frumoşi, mâinile îngrijite.

A băut şi împreună cu mine vin şi mi s-a adresat:

— Nu-i dispreţui pe bărbaţii aceştia beţi, Turms! Fiecare dintre ei este un maestru în meseria lui. Doar eu sunt cel mai tânăr şi fără prea mare importanţă. Sigur, sunt un călăreţ bun şi ştiu să mânuiesc bine spada, dar altfel, nu sunt bun de nimic.

A arătat spre dansatoare, care erau nişte femei de vârstă medie şi a spus:

— Ai remarcat, sper, că dansatoarele sunt, de asemenea, adevărate maestre în meseria lor. Este nevoie de zece, douăzeci de ani de muncă zilnică pentru ca un om să poată reprezenta prin trupul său chipul zeilor.

Iar eu i-am spus:

— Apreciez la justa valoare atât arta acestor dansatoare, cât şi calităţile oaspeţilor maestrului Aruns, tinere nobil!

Aparent, Aruns încheiase pace cu toată lumea şi cu sine însuşi. Am profitat de acest lucru şi l-am întrebat:

— O, maestre! De ce ai pictat calul în albastru?

M-a cercetat atent cu privirea, apoi a spus:

— Pentru că albastru l-am văzut, asta-i tot.

I-am spus:

— Dar eu nu am văzut niciodată un cal albastru.

— Atunci, prietene, mi-a răspuns el grav, îmi vine să-ţi plâng de milă.

Despre calul albastru nu am mai discutat niciodată, dar vorbele lui au fost o bună învăţătură pentru mine. Mai târziu, am văzut deseori cai albaştri, chiar dacă culoarea lor era alta.

A doua zi dimineaţă m-a durut capul îngrozitor. Aruns s-a dus la râu cu cununa din frunze de stejar pe cap şi, după ce a înotat cât a înotat, a jurat pe frunzele de stejar, pentru a-i fi jurământul mai trainic, că în viaţa lui nu va mai pune-n gură nici o picătură de vin, atât de rău îi era. Dar nimeni dintre prietenii lui nu a fost mişcat prea tare de acest jurământ al lui, fiindcă-l mai făcuse deja de multe ori, şi fiecare şi-a văzut mai departe de băutură.

După o săptămână de la acea noapte cu lună plină, ucenicul lui Aruns a venit într-o goană – abia putea să respire şi obrajii îi erau aprinşi ca focul – şi mi-a strigat încă de la poarta hanului:

— Turms! Artistul şi-a încheiat opera! El m-a trimis să te chem, pentru că vrea să fii cel dintâi care o vezi. Este o răsplată pentru că i-ai purtat noroc.

Devorat de curiozitate, am împrumutat un cal şi am călărit în galop până în vale, apoi de-a lungul coastei ce ducea la necropolă şi ucenicul a stat pe spinarea calului ţinându-se de centura mea. Dar când m-am uitat în jos spre vale, mi-a trecut vitejia şi am călărit mai prudent. Exact în acelaşi moment, perdeaua de nori a toamnei s-a risipit şi soarele ne-a luminat obrajii.

— Zeii ne privesc, a şoptit tânărul.

Am avut în acel moment strania certitudine că el este un herald al zeilor.

După ce am coborât în mormânt, am văzut că peretele din spate era acoperit de culori strălucitoare, care emanau armonie, frumuseţe şi o melancolică fericire. Aruns nu s-a întors să mă salute, era cufundat în contemplarea propriei opere. Nu am rostit nici o vorbă, fiindcă nu am vrut să-i risipesc clipele sacre de fericire.

De-a lungul liniei de intersecţie a plafonului cu peretele, o draperie ridicată permitea ochiului să vadă lucrurile care nu pot fi văzute. În centru, dominând toate lucrurile terestre, era un pat convivial al zeilor, acoperit de multe saltele şi perne. Deasupra, pe două perne duble, aproape unul de altul, erau două conuri albe de piatră, înconjurate de cununi. La dreapta patului divin, mult mai jos, pe un pat convivial obişnuit, erau aşezaţi bărbatul defunct şi femeia lui, iar în spatele lor, tineri cu chipurile vesele îşi întindeau braţele către zei. În partea stângă era un crater corintian şi o femeie cu braţele ridicate. Când m-am apropiat mai mult şi am privit atent, am văzut că pe pereţii învecinaţi, Aruns pictase pliurile cortului în care se afla, de fapt, patul convivial divin, în aşa fel încât se crea continuitate cu scenele pictate pe ceilalţi pereţi.

— Ospăţul zeilor, am şoptit eu şi tot trupul mi-a fost scuturat de un fior, fiindcă inima mea înţelegea pictura căreia spiritul meu pământesc nu-i desluşea sensul.

— Sau moartea unui lucumon, a completat Aruns.

Pentru o clipă, sensul cuvintelor lui mi-a apărut cu o claritate orbitoare şi am înţeles de ce mă invitase să văd fresca ce se născuse din mâna şi din inima lui. Dar clipa s-a risipit şi am coborât din nou pe pământ.

— Ai dreptate, Aruns, i-am spus eu răscolit de neputinţa de a avea încă o dată clipa clară ce se risipise. Nimeni nu a mai pictat aşa ceva. Zeii ţi-au condus mâna şi ţi-au amestecat culorile. Tu ai atins inimaginabilul.

I-am atins umărul, iar când s-a întors, l-am îmbrăţişat. Şi-a lăsat faţa plină de pete de la culori pe umărul meu şi a izbucnit în plâns. Au fost lacrimi de uşurare şi tot trupul lui robust a fremătat. Apoi şi-a revenit şi şi-a şters ochii cu dosul palmei, iar culorile i s-au întins şi mai mult pe obraji.

— Iartă-mi lacrimile, Turms! m-a rugat el. Am lucrat zi şi noapte. M-am odihnit doar câteva clipe în fiecare zi pe această bancă de piatră, dar frigul din mormânt m-a deşteptat. Nu am mâncat nimic. Culorile au fost pâinea mea. Nu am băut nimic. Nu ştiu dacă am reuşit. Dar ceva din mine îmi spune că această frescă este sfârşitul unei ere. Poate că această pictură îmi încheie viaţa. Chiar de voi mai trăi încă zece sau douăzeci de ani, nu ştiu dacă voi mai putea crea ceva. De aceea plâng.

În acea clipă am văzut cu ochii lui şi am simţit cu inima lui moartea lucumonului, am ştiut că o nouă lume este pe cale să se nască, mai urâtă, mai crudă, mult mai pământească decât aceasta de acum, în care încă mai domnesc zei cu feţe acoperite. În locul spiritelor protectoare şi frumoaselor divinităţi terestre se vor ridica din abisurile subpământene monştri şi făpturi feroce, care vor domina spiritul lumii.

Nici nu trebuie să povestesc mai mult despre Aruns şi despre frescele lui. Înainte de a pleca din Tarquinia i-am dat femeii lui un dar de mare preţ, însă lui nu i-am dăruit nimic, fiindcă nu exista în lume nimic pe măsura darului oferit de el ochilor mei şi inimii mele.

Dar oare cum de-am putut eu, cel care am plecat din Roma mânând vitele spre un oraş etrusc, să pot oferi daruri? S-a întâmplat că într-o zi, pe când mă plimbam în afara oraşului, am trecut pe lângă un baldachin de pânză strălucitor colorată, sub care câţiva tineri nobili jucau zaruri. Printre ei era şi Lars Arnth Velthuru, care a ridicat mâinile lui albe şi mi-a făcut semn să mă apropii.

— Vino lângă noi, Turms! a spus el. Alege-ţi un loc, bea vin şi aruncă zarurile!

Prietenii lui s-au uitat surprinşi la mine, fiindcă eram îmbrăcat cu veşmintele mele de drumeţ şi purtam în picioare încălţări grosolane. Le-am simţit indignarea în priviri, dar nimeni nu s-a opus deschis invitaţiei pe care mi-o făcuse Lars Arnth Velthuru. După caii care erau legaţi în apropiere, am înţeles că toţi provin din familii nobile. M-am aşezat în faţa lui Lars Arnth, strângându-mi veşmintele peste genunchi şi i-am spus:

— Nu am mai jucat zaruri, dar împreună cu tine sunt gata să joc.

Ceilalţi au murmurat miraţi, dar Lars Arnth le-a spus să înceteze, a lăsat să cadă zarurile într-o cupă şi mi-a întins-o.

— Jucăm pe toată miza? m-a întrebat el între timp.

— Îmi este absolut indiferent, i-am răspuns, fără să-mi treacă prin minte că se referea la aur sau la argint.

— Ohohoo! au murmurat ceilalţi tineri.

Câţiva şi-au lovit mâinile şi au întrebat:

— Răspunzi la strigare?

— Ţineţi-vă gura! le-a spus Lars Arnth. Nu vă mai faceţi griji! Răspunde bărbatul. Pe spinarea lui, nu pe a altuia.

Am aruncat zarurile. Apoi le-a aruncat el şi a câştigat. În felul acesta am pierdut de trei ori la rând, mai înainte de a-mi fi isprăvit de băut cupa cu vin.

— Trei, a rostit Lars Arnth şi a pus indiferent, alături de el, trei plăcute de fildeş, foarte frumos decorate.

— Vrei să răsufli o clipă, prietene Turms, sau continuăm jocul? m-a întrebat el.

Am privit spre cer şi m-am gândit că trei mine de argint este o sumă mare. Din vârful buzelor, fără glas, am invocato pe Hecate şi i-am amintit de promisiunea făcută. Mi-am întors capul fiindcă am auzit o mişcare şi am văzut când o şopârlă s-a aşezat pe o piatră la soare în spatele meu. Nu m-am îndoit că Hecate mă protejează.

— Continuăm, am rostit eu şi am golit vinul din cupă.

Apoi am aruncat cu o mişcare sigură zarurile, convins fiind că voi câştiga. M-am aplecat să citesc, fiindcă etruscii nu înseamnă zarurile cu cifre, ci cu litere. Aveam numărul maxim. Lars Arnth a ezitat, totuşi a aruncat zarurile şi a pierdut. De trei ori la rând s-a întâmplat la fel.

Tinerii au privit uimiţi. Şi au spus:

— N-am mai văzut un astfel de jucător. Atât de indiferent şi nici mâna nu-i tremură.

Era adevărat. Urmăream zborul unei vrăbii şi mă bucuram de lumina şi de căldura zilei de vară, fiindcă jocul de zaruri nu-mi spunea nimic. În ciuda faptului că pentru Lars Arnth câştigul sau pierderea unei sume de bani nu avea nici o importanţă, fiindcă era un om foarte bogat, se angajase cu pasiune în joc şi faţa lui s-a întunecat când a început să piardă.

— Facem o pauză? a întrebat după ce am ajuns la egalitate şi alături de el nu a mai fost nici o plăcuţă de fildeş.

Mi-a umplut cupa cu vin, am golit-o, apoi i-am spus:

— Aruncăm zarurile pentru ultima dată, să vedem cine câştigă. Fiindcă eu trebuie să plec.

— Cum doreşti, a spus el.

Şi, entuziast, a aruncat primul. Apoi şi-a cerut iertare că a aruncat înaintea mea şi a mai spus:

— Un număr prost, dar bine meritat. Cine m-a împins să mă grăbesc?

Numărul meu a fost mai mare cu o unitate, de aceea supărarea nu i-a fost prea mare. M-am ridicat şi tinerii s-au dat cu respect la o parte ca să pot pleca.

— Nu-ţi uita câştigul! a strigat Lars Arnth şi mi-a aruncat o plăcuţă de fildeş.

Am prins-o din zbor şi i-am spus că nu este atât de important faptul că am câştigat. Important a fost doar faptul că mi-a făcut cinstea să joace zaruri cu mine, aşa i-am spus. Tinerii au rămas cu gurile căscate de uimire, iar Lars Arnth a zâmbit şi mi-a spus:

— Astă-seară sau mâine dimineaţă voi trimite un sclav care să-ţi aducă argintul, dar dacă cumva voi uita, adu-mi aminte!

Nu a uitat. Aşa se face că în aceeaşi seară, vistiernicul familiei Velthuru, îmbrăcat în veşminte de ceremonie, a venit la poarta umilului han unde locuiam şi a întrebat de mine. Era însoţit de un sclav, care ducea un sac în spate. Apoi a scos din sac douăsprezece bare din argint marcat, care cântăreau un talant şi mi-a cerut să-i dau plăcuţa de fildeş. Abia atunci am înţeles ce a vrut să spună Lars Arnth când m-a întrebat dacă vreau să jucăm pe toată miza.

Era o sumă foarte mare. Cu un talant de argint îţi puteai construi o casă cu grădină, îi puteai mobila şi împodobi toate încăperile, puteai încă cumpăra şi sclavi care să-ţi slujească. Am hotărât că niciodată nu voi mai juca zaruri în Tarquinia şi mi-am respectat hotărârea.

Aşa se face că m-am întors bogat în Roma în acea iarnă când volscii şi-au întrerupt temporar înaintarea. Dar nu m-am întors pe jos. Cu toate că Hecate îmi dăruise o avere, mi-am împlinit gândul cu care plecasem din Roma şi mi-am câştigat pâinea din truda mâinilor mele. De aceea m-am îmbarcat ca marinar pe o corabie care transporta grâu din Tarquinia în Roma. Etruscii se hotărâseră să le vândă din nou grâu romanilor, fiindcă Roma trăia zile grele, ameninţată de înaintarea volscilor conduşi de Coriolan. De fapt, etruscii au reînceput exportul grâului la Roma, fiindcă nu voiau ca oraşele din Sicilia, în special oraşul Panormos, să le facă concurenţă pe pieţele de grâne din Italia.

Într-o zi ceţoasă de toamnă târzie am revăzut malul Tibrului şi piaţa de animale. Dar de această dată eu am fost acela care, cu umerii jupuiţi, am tras de odgonul cu care a fost ancorată corabia. Într-un sac modest din piele de capră căram o bună cantitate de argint şi poate că, având eu atunci veşminte ponosite şi chipul obosit de marinar care muncise din greu, chestorul nici nu m-ar fi întrebat nimic despre conţinutul sacului. Dar am apreciat că este mai bine să declar barele de argint, pentru a fi consemnat în registrul statului roman ca proprietar al acestei bogaţii, fiindcă nu voiam să se înţeleagă mai târziu că Tertius Valerius ar fi fost acela care mi le-ar fi dat.

Când au văzut barele de argint pe care le-am scos din sac, căpitanul de pe corabie şi marinarii au rămas cu ochii holbaţi de mirare, apoi toţi s-au jurat că m-ar fi omorât cu plăcere şi mi-ar fi aruncat cadavrul în mare dacă ar fi ştiut că am cu mine asemenea bogăţii. Dar socotitorul mi-a plătit cantitatea de cupru ce mi se cuvenea, fără să spună o vorbă, iar eu am pus în pungă şi acei puţini bani, fiindcă doar omul strângător este respectat în Roma.

Cu sacul pe umăr, înveşmântat în haine ponosite şi zdrenţuite, cu barba neîngrijită şi cu umerii jupuiţi şi sângerând, am păşit pe străduţele înguste şi întortocheate ale Romei. Aproape de templul lui Mercur, l-am revăzut pe bătrânul augur cu barba slinoasă, pe jumătate orb, cu vechiul lui lituus în mâini, aşteptând vreun străin naiv căruia să-i arate Roma şi să-i prezică toate cele bune. L-am salutat şi i-am zâmbit, dar el nu m-a recunoscut şi şi-a întors faţa fără să-mi răspundă la salut. Roma îmi era familiară, străzile cu pietre roase de vreme îmi erau cunoscute, vitele şi pieţele, de asemenea. Trupul îmi ardea de dorinţă şi m-am grăbit să ajung mai repede la casa lui Tertius Valerius.

Poarta era deschisă, dar când am vrut să intru, bătrânul sclav a tras repede zăvorul şi a început să strige ameninţându-mă cu toiagul. A trebuit să-i spun pe nume, abia după aceea m-a recunoscut. Mi-a spus că doar stăpâna este acasă, fiindcă Tertius Valerius a plecat la Senat.

Când m-a văzut, Misme, cu obrajii rotunzi şi părul atârnându-i în bucle, a alergat spre mine fericită şi mi-a înfăşurat genunchii cu mânuţele ei. Am ridicat-o în braţe şi am sărutat-o, dar de pe faţa ei mă priveau ochii lui Micon. Şi-a vârât nasul în barba mea, m-a mirosit şi a spus:

— Urât mai miroase!

Apoi a sărit din braţele mele.

Această observaţie m-a adus cu picioarele pe pământ şi am intrat grăbit în casă sperând că-l voi întâlni pe intendent şi-l voi ruga să-mi pregătească apa ca să mă spăl şi să-mi dea nişte veşminte curate mai înainte de a o revedea pe Arsinoe. Dar Arsinoe a apărut imediat în faţa mea, şi-a încreţit mânioasă fruntea albă şi a urlat:

— A! Turms! Dar în ce hal te-ai întors! încă şi mai rău mă aşteptam c-ai să te întorci!

Dar eu eram fericit. Am dat jos de pe umăr sacul, l-am deschis şi am lăsat să cadă pe pământ barele de argint. Arsinoe s-a aplecat şi a ridicat o bară, apoi a cântărit-o în mâini. I-am întins cerceii pe care îi cumpărasem din Veii şi o bijuterie de agăţat pe piept, pe care o cumpărasem de la cel mai renumit meşter aurar din Tarquinia. Mi-a strâns mâna în care ţineam bijuteriile şi făcând abstracţie de straiele murdare şi rupte de pe mine, precum şi de mirosul neplăcut, m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat de multe ori pe gură şi pe barbă.

— O, Turms! a strigat ea pătimaş. Cât de mult mi-ai lipsit! Şi ce zile groaznice am trăit noi aici sub ameninţarea volscilor! Iar tu doar te-ai plimbat fără nici o grijă de la începutul primăverii până la sfârşitul toamnei! Oare cum ai putut să mă laşi singură?

I-am amintit cu răceală că de fiecare dată când am avut ocazia i-am trimis veşti despre mine şi că am aflat că ea este bine şi sănătoasă, aşa că nu am avut de ce să-mi fac griji în privinţa ei. Dar când i-am simţit căldura braţului şi netezimea umerilor, nu am mai putut rămâne indiferent. Ea era Arsinoe! Cât de mult rău îmi făcuse această femeie, cât de multe vorbe urâte mi-a spus, eu am rămas întotdeauna ca o torţă ce se aprinde la atingerea ei şi am ars ca o flacără până la capăt. Mă îndoiam c-aş fi putut trăi mult timp fără ea. Mi-a citit dorinţa arzătoare din ochi şi a început să protesteze:

— Nu, Turms! Du-te şi te spală mai întâi, apoi pune-ţi veşminte curate şi mănâncă ceva!

Dar eu încetasem să mai fiu de mult grec şi veşmintelor curate nu le mai dădeam atât de mare importanţă. Mantia a căzut în dreptul uşii, tunica în atrium, iar încălţările împuţite au ajuns sub patul lui Arsinoe. Trupul ei mi-a răspuns, buzele noastre s-au întâlnit. Capricioasa zeiţă surâdea cu chipul ei schimbător, iar ochii ei erau ca o fântână adâncă, seducători, chemători, ademenitori, necunoscuţi, de neuitat.

Aşa mi-o amintesc pe Arsinoe.

În acea iarnă am trăit printre oamenii obişnuiţi ai Romei, pentru că am vrut să cunosc natura umană. Chiar şi pe cei cu reputaţia cea mai proastă, care locuiau în Suburbium, i-am cunoscut. Călătoria din Etruria m-a învăţat să nu fiu prea trufaş în alegerea prietenilor. Am căutat doar prietenia acelora faţă de care mă simţeam apropiat. Astfel de oameni poţi întâlni atât printre cei bogaţi, cât şi printre cei săraci, printre cei mai umili meseriaşi, dar şi printre cei mai adulaţi atleţi.

Într-o bună zi, aflându-mă eu într-o casă de prostituţie din Suburbium, am jucat zaruri cu socotitorul de pe o corabie etruscă, care transporta minereu de fier din Populonia în Roma. Forjele romane aveau multă nevoie de fier în iarna aceea. Smulgându-şi părul din cap de supărare după ce a pierdut toţi banii, socotitorul a vrut să mai aruncăm o dată zarurile şi a spus că dacă iarăşi voi avea norocul ăla chior pe care l-am avut până atunci, îmi va oferi o călătorie gratuită până-n Populonia, fiindcă alţi bani nu mai are de jucat. Bineînţeles, eu am câştigat şi de această ultimă dată, iar el mi-a jurat că-şi va ţine promisiunea, fiindcă ştia că-n Suburbium n-ar mai fi putut intra niciodată dacă nu şi-ar fi plătit datoria la zaruri; aşa ceva era mai grav decât dacă ai fi omorât pe cineva. Dar după ce i s-a mai limpezit capul, şi-a dat seama ce prostie a făcut şi a spus:

— Uite cum îşi face omul duşmani cu mâna lui! Numai slăbiciunea inimii mele mă îndeamnă să calc doar în gropi! Singura soluţie este să te îmbraci în veşminte etrusce şi să te porţi ca un etrusc. Te las în Populonia, şi acolo n-ai decât să te descurci cum vei şti. În acest moment, gardienilor minereurilor de fier nu le convine ca străinii să intre în oraşul lor.

L-am liniştit şi i-am dovedit că vorbesc foarte bine limba etruscă, chiar dacă la început îi spusesem că nu o cunosc prea bine. De aceea, până în acel moment vorbisem cu el doar în latină. Apoi i-am dat înapoi argintul pierdut, ca să aibă omul cum să-şi mai înveselească inima cu vin şi cu o fată dintre cele care ne dădeau târcoale. Bucuros că nu sunt un om de nimic, mi-a spus că nu se îndoieşte că pot fi luat drept etrusc şi s-a jurat încă o dată că-şi va ţine promisiunea. Pe mare începuseră deja furtunile şi comandantul corăbiei ar fi vrut să ridice cât mai repede pânzele. Însă în Senat se discuta de multă vreme despre pieile de oaie care urmau să fie trimise etruscilor în schimbul minereului de fier şi încă nu se hotărâse nimic.

Aşa se face că am plecat spre Populonia abia când a început primăvara. A doua zi după ce m-am urcat pe corabie, Roma era asediată de volsci. Deja coloanele de fum, care se întindeau de-a lungul coastei, îi anunţaseră, dar profitând de vântul favorabil, noi am coborât fluviul şi am putut astfel să scăpăm. În apropierea coastei tireniene nu aveam de ce ne teme, fiindcă era păzită de corăbii de război din Caere şi Tarquinia. Vântul era instabil, cum adesea se întâmplă primăvara, dar delfinii se zbânţuiau veseli, urmărind corabia noastră. Călătoream de-a lungul coastei, aşa că noaptea corabia se apropia de ţărm şi coboram pentru a dormi. Erau numeroase locuri de refugiu marcate şi nici noaptea nu erau greu de găsit, fiindcă pe mal ardeau torţe în faţa hanurilor pentru marinari. Atât de sigură era o călătorie în marea tirenienilor. După ce am trecut de Vetulonia şi după ce insulele etrusce – a căror faimă se trăgea de la minereul de fier – au rămas în stânga noastră, o corabie de război ne-a însoţit până în portul Populonia, pentru a se asigura că încărcătura nu este stricată şi pentru a împiedica eventualii străini să intre în oraş înainte de a ajunge corabia în port. Apropiindu-ne de port, am întâlnit numeroase şalande încărcate până la refuz cu minereu de fier, care cu ajutorul pânzelor sau vâslelor înaintau spre locul de descărcare. De-a lungul ţărmului, în spatele impunătoarelor pontoane de descărcare, se aliniau una după alta colinele de minereu, de culoare roşie-închis, iar de undeva din apropiere urca fumul gros al turnătoriilor.

Când pupa corabiei noastre a fost amarată şi scara a fost coborâtă, gardienii îmbrăcaţi în armuri de fier ne-au înconjurat. Un astfel de spectacol lugubru eu nu mai văzusem niciodată. Armurile nu aveau nici o decoraţie, nici o emblemă, scuturile erau netede, iar căştile rotunde cădeau până pe umerii cuiraselor. În metalul căştilor erau decupături pătrate pentru ochi şi pentru gură. Gardienii ăştia nu semănau cu nimic, nici cu oameni, nici cu soldaţi, mai degrabă păreau nişte animale monstruoase cu solzi.

Cu aceeaşi simplicitate descurajantă era croită toga cenuşie a inspectorilor. Ei au urcat la bordul corăbiei neînarmaţi şi comandantul le-a arătat lista de navigaţie, care purta toate sigiliile locurilor unde corabia a oprit pentru noapte. Socotitorul le-a arătat inventarul încărcăturii transportate, apoi au fost chemaţi toţi oamenii şi au trecut prin faţa inspectorilor, care le-au verificat atent mâinile, pentru a vedea dacă, într-adevăr, sunt bătătorite şi jupuite de la mânuitul vâslelor şi parâmelor. Nu le-a fost de ajuns, au cercetat chipul fiecăruia, deşi le era indiferent dacă sunt sarzi sau iberi prin naştere. Până la urmă, şi-au dat seama că toţi sunt doar nişte amărâţi de marinari, care aşteaptă cu nerăbdare să coboare în port ca să bea vin şi să caute o femeie cu care să se distreze.

Fiind singurul călător, se înţelege că încheiam şirul cercetat de inspectorii Populoniei. Văzând severitatea lor, m-am lăudat în gând pe mine însumi că nu am încercat să ajung în Populonia ca marinar. Dimpotrivă, eram îmbrăcat în veşmintele frumoase pe care le cumpărasem în Tarquinia, iar părul îmi era foarte îngrijit. Cei trei bărbaţi s-au uitat la mine cu priviri acre, şi, deodată, cel mai tânăr dintre ei, cu o expresie de autentică mirare, şi-a pus mâna la gură. Dar şeful lor, încruntând din sprâncene, i-a aruncat o privire mustrătoare. Apoi mi-a întins o tăbliţă de ceară pe care era imprimat capul Gorgonei – pecetea oraşului Populonia – şi mi-a spus:

— Înscrie-ţi numele pe această tăbliţă, străinule! Tu eşti liber să mergi unde vrei în oraşul nostru.

Ceva din privirea lui îmi spunea că fusese prevenit de sosirea mea. Temându-mă să nu fiu atras în cine ştie ce cursă, care să-i permită să mă închidă şi să mă condamne din cauză c-aş fi vinovat de un exces de curiozitate, m-am gândit că este preferabil să nu le ascund nimic din ceea ce intenţionam să fac în Populonia. Le-am spus:

— Intenţionez să merg pe insula în care se găseşte celebra mină de fier, de asemenea pe continent, pentru că aş vrea să văd de unde se extrage cărbunele care se foloseşte la curăţarea de impurităţi a minereului de fier.

Inspectorul şi-a ridicat sprâncenele oblice şi, oarecum neliniştit, mi-a spus:

— Pe tăbliţă este emblema Gorgonei. Scrie-ţi dedesubt numele şi foloseşte-o!

Surprins, am încercat să-i explic:

— Eu sunt Turms din Roma şi…

Inspectorul m-a întrerupt şi mi-a spus:

— Dar eu nu ţi-am cerut nimic. Nu poţi pretinde că ţi-am cerut să-mi spui numele tău, numele familiei tale sau al oraşului.

Ceea ce mi se întâmpla era absurd. În orice caz, socotitorul a rămas cu gura căscată şi s-a uitat cu alţi ochi la mine. Nu înţelegeam cum de puteam fi primit cu atâta uşurinţă într-un oraş ale cărui exigenţe erau mai mari chiar decât ale portului de război din Cartagina.

Oraşul Populonia semăna cu gardienii: livid, auster şi foarte bine adaptat misiunii ce o avea. Locuitorii oraşului se mândreau cu munca lor grea şi murdară, iar fumul turnătoriilor de fier înnegrise cornişele pictate ale caselor. Gorgona era emblema oraşului, iar zeul forjelor, Sethlans, cel mai important. Locul zeului Sethlans era în centrul templului, în timp ce Tinia şi Uni ocupau capelele laterale. Atât de mult îl adorau etruscii din Populonia pe zeul fierului.

Se povestea că în oraş trăia o familie mai bogată decât toate familiile bogate ale Etruriei, dar bogăţiile, bărbatul şi femeia lui doar le strângeau şi le păstrau. Mâncau modest, se îmbrăcau modest, iar pe băiatul lor l-au trimis de foarte tânăr să muncească la sfărâmatul minereului din insulă şi s-au bucurat mult că nu risipesc nimic din bogăţiile lor cu el. Iar pe fată au căsătorit-o cu o rudă mai îndepărtată din Vetulonia, fierar, bineînţeles, şi au spus că fierul fier cere, nicidecum, argilă sau lână.

Altfel, se duceau în fiecare vară frumoasă într-un loc foarte îndepărtat de oraş, unde aveau o casă între mlaştini şi stepe bântuite de vânt, şi acolo se odihneau şi-şi desfătau ochii cu bogăţiile ce le aveau. Vase de lut ars nu aveau. În schimb, de cele mai frumoase şi scumpe vase şi obiecte din aur, din argint şi din fildeş, cumpărate din toată lumea, le era plină casa dintre smârcuri. Nu se mândreau cu comorile şi, ostentativ, purtau întotdeauna câte un inel de aur pe prima articulaţie a degetului arătător, pentru a nu uita cât de repede pot fi pierdute bogăţiile.

Pe un mineralier gol, am ajuns la insula Elba, unde am vizitat minele, dar şi locurile cu minereu încă neexploatat şi m-am convins cu ochii mei că există rezerve de fier inegalabile de restul lumii. Dar eram curios mai mult să văd templul Fulgerului, despre care auzisem atât de mult vorbindu-se. Aflat nu prea departe de resursele de minereu de fier, în vârful celei mai înalte coline, templul era înconjurat de douăsprezece statui din bronz, ciuruite şi coclite de vreme, care reprezentau cele douăsprezece oraşe etrusce. Statuile nu erau niciodată refăcute sau curăţate, fiindcă existau înţelepţi, care puteau citi, direct din ele, care dintre oraşe a suferit cea mai mare nenorocire, care a fost distrus mai mult de-a lungul vremii, sau istoria războaielor şi epidemiilor fiecărui oraş.

Aici se auzeau tunetele cele mai puternice în timp de furtună, aici se produceau fulgerele cele mai strălucitoare. Era locul unde cei mai talentaţi preoţi ai fulgerelor studiau şi interpretau prevestirile pentru toate oraşele Etruriei şi pentru tot poporul etrusc. În acest scop, pe o piatră plată, prinsă într-un scut de bronz, erau marcate cele douăsprezece puncte cardinale, cele douăsprezece bolţi cereşti, precum şi cele douăsprezece prevestiri bune şi rele, scrise în modul în care zeii le-au prevestit şi pe care doar preoţii puteau să le citească. În acest templu, cei care voiau să devină preoţi ai fulgerelor puteau fi confirmaţi abia după zece ani de studiu condus de preoţi bătrâni cu multă experienţă în interpretarea fulgerelor. Dar calităţile înnăscute de percepţie, luciditate şi sensibilitate erau mai importante decât cei zece ani de învăţătură. Dacă un tânăr făcea proba unui talent deosebit de interpretare a fulgerelor, putea fi confirmat ca preot, fără cei zece ani de studii, dar nu înainte de a împlini vârsta de optsprezece ani.

De-a lungul multelor generaţii, mulţi dintre cei care urmau să devină preoţi ai fulgerelor au fost ei înşişi fulgeraţi pe când îşi făceau observaţiile în timpul furtunilor. Însă cei care supravieţuiau după ce erau atinşi de fulger nu mai aveau nevoie de nici o iniţiere, fiindcă erau consideraţi deja sacralizaţi de fulgerul care i-a atins.

Secretele iniţierii nu trebuiau dezvăluite profanilor. În ciuda acestor interdicţii, am aflat că iniţierea era însoţită de flagelare, arsuri, răni, dureri în degete şi în unghii, pe care mâini nevăzute le distribuiau viitorului preot al fulgerelor. Printre multele rarităţi sacre ale templului erau bucăţi de răşină de mare din Massilia şi o crescătorie de râşi, care fuseseră achiziţionaţi din munţii înzăpeziţi ai nordului.

Pentru persoane particulare nu se interpretau fulgerele în modestul templu de lemn din insula Elba. Prevestirile nu se refereau decât la popoare şi la oraşe, şi anunţau atât marile catastrofe care urmau să se întâmple, cât şi anii deosebit de buni şi fertili. După ce i-a lăsat pe discipolii cu părul tăiat scurt să-mi arate templul şi să-mi povestească istoria celor douăsprezece statui, decanul de vârstă al preoţilor din templu m-a cercetat cu o privire ascuţită. Nu mi-a povestit nimic deosebit, mi-a dat doar să mănânc pâine coaptă în spuză şi să beau apă, apoi mi-a spus să revin la templu puţin înainte de prima furtună, iar eu i-am promis că voi veni.

Nu a fost nevoie să aştept mult. Peste câteva zile, de deasupra munţilor au început să şerpuiască nori negri şi grei până spre mare. Am urcat într-o atât de mare grabă colina, încât m-am împiedicat şi am căzut zdrelindu-mi genunchii şi coatele de pietrele drumului. De sus, am văzut marea spumegând şi strălucirea de care era brăzdat cerul Populoniei şi Vetuloniei.

Pentru că m-a văzut în ce goană am urcat ca să ajung la templu, pe buzele bătrânului fulguriatores a apărut un zâmbet misterios, zâmbetul frumos al unui adevărat înţelept. A spus că încă mai este destul timp. Şi a mers împreună cu mine în templu, la adăpost. Apoi a început ploaia şi din templu s-au auzit răpăiturile de pe acoperiş. Jeturi de apă au intrat prin gurile deschise ale leilor din piatră, care păzeau cele douăsprezece colţuri ale templului, şi au căzut în vasele de argilă arsă de la picioarele lor. Tunetele au bubuit, iar în templu, faţa pictată a zeului furtunii, neagră, cu ochii albi, a fost, din când în când, luminată de străluciri albastre.

Când momentul favorabil a venit, bătrânul preot al templului mi-a poruncit să mă dezbrac. El s-a acoperit cu o mantie, care să-l protejeze de ploaie, dar eu am ieşit aşa, cu trupul gol, cu picioarele goale, în ploaie. Apoi mi-a poruncit să mă aşez pe scutul de bronz cu faţa îndreptată spre nord, iar el a stat în spatele meu. Pe trup îmi şiroia apa, în faţa ochilor mei, pe cer, se intersectau fulgere bifurcate care loveau câmpul mineral. Deodată, totul a devenit alb şi un adevărat arc de triumf a fulgerat între norii din nord. Ochii mei, uluiţi, au văzut cum arcul s-a închis într-un cerc complet, care a rămas pe cer. Şi, în acel moment, tunetul a bubuit cu o putere neobişnuită.

Bătrânul fulguriatores, care era în spate, a pus mâinile pe umerii mei şi a rostit:

— Zeul a vorbit!

Tremurând de frig şi de emoţie l-am urmat în templu şi el mi-a uscat trupul cu căldura propriilor mâini, după care mi-a dat să mă îmbrac cu un veşmânt greu de lână. Dar a păstrat în continuare tăcerea şi nu a anunţat prevestirile. Se mulţumea să mă privească cu afectivitatea cu care un tată blând îşi priveşte fiul.

Eu însumi nu l-am întrebat nimic, dar ceva din mine m-a îndemnat să mă confesez lui şi i-am povestit despre vremurile de demult când, copil fiind, m-am deşteptat lângă stejarul despicat de fulger. I-am povestit şi despre crima mea cea mare, incendierea templului zeiţei pământului din Sardes, apoi, după ce i-am făcut toate aceste mărturisiri, mi-am înclinat capul şi am aşteptat judecata lui.

A pus protector o mână peste capul meu şi a declarat:

— Trebuia să făptuieşti ceea ce ai făptuit. Nu ai de ce să te temi de mânia întunecatei zeiţe a Lidiei, o, tu, călătorule prin lume! Spre deosebire de greci, noi, etruscii, nu-l considerăm vinovat pe cel care a supravieţuit atingerii unui fulger. Dimpotrivă. Şi tu însuţi ai văzut semnele zeilor cu câteva clipe în urmă. Iar ceea ce mi-ai povestit confirmă presimţirea ce am avut-o când ţi-am văzut chipul.

O curiozitate, bineînţeles omenească, m-a îndemnat să-l întreb:

— Şi care a fost presimţirea ce ai avut-o?

A surâs trist, a scuturat din cap şi mi-a spus:

— Eu nu am nici un drept să-ţi dezvălui nimic. Tu singur trebuie să afli. Până în acea zi, când te vei descoperi pe tine însuţi, vei fi doar un străin pe acest pământ. Dar dacă melancolia se va abate asupra ta, de vei fi trist şi deznădăjduit, să-ţi aminteşti întotdeauna că spirite binevoitoare te protejează; de acum înainte, chiar şi amintirile pământeşti despre poporul nostru te vor proteja.

Apoi chipul bătrânului fulguriatores şi-a pierdut strălucirea radioasă şi nu i-am mai văzut decât faţa obosită şi barba albă. Când ploaia a încetat să mai bată, când norii au început să plutească în derivă pe deasupra mării, m-a condus până la uşa templului şi m-a binecuvântat în numele zeului lui.

Fără să mai stau mult pe gânduri, am urmat îndemnul inimii mele şi am urcat pe o corabie care naviga înspre nord până la gura celui de-al doilea fluviu etrusc, după care am mers pe malul apei până ce am ajuns la oraşul Fiesole, căruia etruscii îi spun Vipsul. Câmpurile întinse şi nenumăratele turme de vite ale celţilor se apropiaseră încetul cu încetul cât mai mult de oraş. Negustorii etrusci câştigau bine făcând schimburi cu celţii, dar aceştia erau prea neliniştiţi şi-şi schimbau prea des locul unde locuiau, urmând prevestirile anunţate de zeii lor. Oraşul Fiesole era renumit pentru bogăţia lui. Zidurile oraşului erau din blocuri mari de piatră, care nu puteau fi distruse şi locuitorii afirmau că s-ar simţi mai în siguranţă într-un cort de război decât într-un oraş fără ziduri. Zgârcenia negustorilor din Fiesole în comerţul pe care-l făceau cu celţii devenise proverbială, de aceea în pieţele celorlalte oraşe etrusce, când îndoiala plutea asupra unei târguieli, se puteau auzi vorbele: Că doar nu vei fi din Fiesole!

În casele frumoase din Fiesole şi în minunatele lui grădini petrecerile şi sărbătorile urmau unele după altele. Fiesole era un oraş renumit pentru mâncărurile gustoase, iar faptul că fiecare locuitor avea prieteni celţi, făcea ca oamenii acestui oraş să fie ceva mai vorbăreţi şi mai neîncrezători decât ceilalţi etrusci. Ei credeau mai mult în scorpii, zgripţuroaice şi ştime decât în vechii zei şi spuneau că neîntreruptele măsurători care se fac la hotarele cu celţii le răpesc foarte mult timp.

După părerea mea, cu celţii din Fiesole era foarte uşor să intri în conflict, fiindcă erau tare supărăcioşi şi certăreţi. Însă femeile celţilor erau foarte frumoase, aveau ochii verzi şi obrajii roşii şi cu greu găseai femei etrusce care să aibă o piele atât de albă ca a lor. Bărbaţii etrusci se căsătoreau adesea cu femei celte sau îşi cumpărau sclave celte, spre disperarea propriilor soţii. Dar nici sclavele celte nu erau mulţumite de poziţia dobândită şi se mâniau iute.

Am trăit în Fiesole ca om printre ceilalţi oameni. Eram la cea mai frumoasă vârsta a bărbăţiei. Grădinile minunate ale oraşului şi statuetele de teracotă pictată care decorau casele îmi dădeau o bună dispoziţie. Şi femeile mă binedispuneau. Din cauza spiritului de competiţie cu femeile celţilor şi a invidiei, femeile etrusce puteau fi mai uşor cucerite. Nu a fost nevoie să umblu eu după ele, fiindcă ele se întreceau să mă atragă. Bărbaţii lor nu se mai străduiau de mult să le înţeleagă şi le preferau pe sclavele celte, aşa că se abandonau cu plăcere în braţele unui străin, care cel puţin le făcea fericite.

Am profitat de bucuriile pe care viaţa mi le-a scos în cale şi nu m-am mai gândit prea mult la Arsinoe. Nu trebuia să le oferi nimic pentru a te simţi minunat. Iar dacă uneori am oferit un dar unei femei pentru a-i arăta cât de fericit am fost împreună cu ea, a doua zi am primit de la ea un dar care avea exact acelaşi preţ cu ceea ce îi oferisem. În felul acesta, am primit o dată în dar o bandă de piele de legat capul, care era decorată cu flori colorate, printre care erau pietre preţioase şi frunze ascuţite din argint. Iar o femeie cu sprâncene lungi şi ochi negri, după ce am petrecut o noapte împreună, a cotrobăit prin lada de bijuterii a soţului ei şi de acolo a scos un inel de aur. După ce mi l-a pus în deget a spus că unui bărbat atât de frumos cum sunt eu, un astfel de inel i se potriveşte mai bine decât unui negustor plicticos.

În partea de nord a oraşului, chiar în apropierea zidurilor era un circ nu prea mare. Poate că locuitorii oraşului construiseră ziduri de apărare atât de înalte şi pentru a proteja circul, de care erau îndrăgostiţi. De altfel, circul mai avea împrejurul lui un zid recent construit.

În acest circ am văzut pentru prima dată un adevărat dans ritual străvechi, în care un bărbat, care avea capul băgat într-un sac şi drept armă un cuţit, a înfruntat un câine întărâtat şi furios. În jurul gâtului, câinele avea un colier din lemn, de care bărbatul se putea prinde. Colierul era alunecos şi gura câinelui înspăimântătoare, aşa că nu erau uşor de evitat colţii animalului.

Eram alături de femeia care-mi dăruise inelul de aur şi ea mi-a explicat înţelesul dansului. A spus:

— Cu un sac pe cap, orb deci, omul luptă în această lume împotriva destinului său. Raţiunea este o mai bună armă de apărare decât cuţitul din mână. Zeii îi oferă o şansă prin colierul de care se poate agăţa, numai că este înşelător şi alunecos. Doar întâmplarea îi poate spori şansele, chiar dacă acel colier este singurul drum. Pentru a se apropia de el expunându-se nemiloaselor muşcături şi vitregii ale soartei, omului îi trebuie mult curaj şi perseverenţă. Dar omul îşi poate învinge destinul.

Locuitorii din Fiesole spuneau că este o proastă prevestire dacă de prea multe ori omul din arenă învinge destinul.

— Strugurii au fost culeşi şi merele s-au copt, i-am spus eu femeii cu sprâncene prelungi cu care mă împrietenisem. De aceea este timpul să-mi continuu drumul.

— Ai dreptate, a spus ea. Turms, prietenul meu, tu trebuie să-ţi continui drumul, ca să nu te ţin prea mult legat de mine. Însă îmi este teamă că niciodată nu te voi uita.

Mi-am continuat hoinăreala până la izvoarele Tibrului, în intenţia de a urmări cursul fluviului până la Roma. În ciuda ploilor aprige ale toamnei, am ajuns la izvoare, care s-au dovedit a fi un îngust pârâiaş sugrumat între munţi sumbri. Pietrele stâncilor mi-au sfâşiat tălpile încălţărilor, mantia mea era ruptă şi, pentru a mă proteja de cruzimea muşcăturilor frigului, uneori m-am adăpostit în colibele sărace şi şubrede ale păstorilor.

Prima zăpadă m-a întâmpinat când am ieşit din păduri şi atunci am văzut bogatul oraş Perugia. Acolo a trebuit să-mi întrerup călătoria şi am petrecut în acel oraş cea mai friguroasă iarnă din viaţa mea, apoi, când vântul călduţ a început să topească zăpada din piscurile muntelui, mi-am continuat călătoria de-a lungul Tibrului. Am rătăcit prin inima Etruriei înainte de a ajunge la locul de unde am plecat. Restul călătoriei l-am făcut ca plutaş pe o imensă plută de buşteni a unui negustor din Roma, cu care am coborât Tibrul.

Când ne-am apropiat de Roma, au început să apară semnele distrugerilor ce le făcuseră volscii cu asediul lor. Din fericire nu erau multe, fiindcă iarba verde acoperise deja cu generozitate ruinele calcinate şi înnegrite. De-o parte şi de alta a Tibrului oameni sărmani construiau noi adăposturi pentru familiile lor şi ocoale pentru vite. Boii îşi trăgeau resemnaţi carele la care erau înjugaţi, iar pasările ciripeau fără nici o oprelişte.

Părăsisem Roma la începutul primăverii, mă întorceam în Roma la începutul primăverii. Dar nu mi-a venit deloc să cânt imnurile primăverii romane, fiindcă după ce am văzut-o pe Arsinoe, la un an de când o lăsasem singură, am constatat că a rămas grea. Şi nici un zâmbet nu i-a luminat chipul când a văzut că m-am întors.