CARTEA ÎNTÂI. DELFI.

Eu, Lars Turms, nemuritorul, m-am deşteptat primăvara şi am văzut pământul acoperit cu verdeaţă şi flori.

Am străbătut încăperile casei mele încărcate cu obiecte din aur şi din argint, am privit cu atenţie statuetele din bronz, vasele decorate cu figuri roşii, frescele, dar nu am simţit nici un fel de mândrie că sunt ale mele. Un nemuritor nu posedă nimic.

Dintre miile de obiecte preţioase, am ales un vas ieftin din argilă şi, pentru prima oară după foarte mulţi ani, am răsturnat conţinutul în pumn şi am numărat pietrele vieţii mele.

Am pus vasul cu pietre înapoi la picioarele zeiţei, apoi am lovit în talgerul de aramă. Slujitorii au intrat în tăcere, mi-au pictat faţa şi braţele în roşu şi m-au îmbrăcat cu veşmintele sacre.

Am făcut doar pentru mine ceea ce am făcut, nu pentru oraşul meu, nu pentru poporul meu. De aceea am refuzat să fiu purtat în litiera de ceremonie ca un zeu. Am traversat oraşul pe jos. Când au văzut faţa şi mâinile mele pictate, oamenii s-au dat la o parte din drumul meu, copiii au încetat să se mai joace, iar în apropierea porţilor oraşului, o fată care sufla într-un fluier dublu şi-a întrerupt cântecul.

Am trecut de porţile oraşului şi am coborât în vale pe acelaşi drum străbătut altădată. Oamenii de pe câmp au întrerupt lucrul pentru a se uita la mine. Bărbaţii erau arămii, femeile aveau feţele albe. Apoi ei s-au întors cu spatele la mine şi au continuat lucrul.

Nu am ales drumul uşor, cel pe care-l folosesc tăietorii de piatră. Am mers pe cărarea ce duce la drumul sacru, care este străjuit de o parte şi de alta de coloane din lemn pictate. Era un drum abrupt. Am urcat cu spatele şi am privit tot timpul înspre oraşul meu. Am făcut fiecare pas după ce, mai întâi, am încercat povârnişul cu piciorul. Mi-am pierdut de multe ori echilibrul, dar niciodată nu am căzut. Cei care mă însoţeau au vrut să mă ajute, dar nu am permis nimănui să-mi atingă braţele. Lor le era teamă, fiindcă nimeni până atunci nu mai urcase astfel pe munte.

Când am ajuns pe drumul sacru, soarele era la zenit. Am trecut pe lângă gurile mormintelor care marchează rotundul conului sacru de pietre, am trecut şi de mormântul tatălui meu şi am urcat mai departe.

În faţa mea, din toate părţile, se vedeau întinsele văi roditoare şi colinele împădurite. În nord era lacul albastru, în vest se înălţa semeţ muntele zeiţei, faţă în faţă cu eternele lăcaşuri ale morţilor din inima muntelui. Cercetasem odinioară totul. Toate acestea îmi erau cunoscute.

M-am uitat împrejur şi am căutat semne. Pe pământ era o pană netedă de porumbel. Am ridicat-o împreună cu o mică piatră roşiatică. Ultima piatră.

Am lovit uşor cu piciorul în pământ şi am spus:

— Acesta este locul. Aici să mi se sape mormântul! Să fie împodobit mormântul meu după cum i se cuvine unui lucumon!

Mi-am ridicat privirea şi ochii mei au fost surprinşi când în lumina ce traversa azurul cerului au văzut nişte fiinţe ciudate. Aşa ceva, doar uneori, foarte rar, mai văzusem. Mi-am ridicat pe jumătate braţele, cu palmele spre pământ. După o clipă, am auzit un sunet pe care nu-l pot descrie. Venea de dincolo de bolta senină a cerului. Un om nu aude decât o dată în viaţă un astfel de sunet. Parcă venea din mii de trâmbiţe. Aerul şi pământul au vibrat atunci. Mâinile şi picioarele mi-au rămas nemişcate, doar inima mea a tresărit. Nu poate fi comparat cu nimic cunoscut, nu poate fi auzit decât o dată. Cu toate acestea, l-aş putea recunoaşte, fiindcă nici un alt sunet nu este la fel.

Cei care mă însoţeau, speriaţi, s-au trântit la pământ şi şi-au acoperit feţele. Mi-am atins fruntea cu mâna, am ridicat cealaltă mână, i-am salutat pe zei şi am spus:

— Adio, eră! Secolul zeilor se sfârşeşte, un alt secol începe! Vor fi fapte noi, vor fi obiceiuri noi, oamenii vor cugeta altfel decât până acum.

Am spus însoţitorilor mei:

— Ridicaţi-vă! Fiţi fericiţi, fiindcă voi aţi auzit glasul zeilor, acum când un secol se schimbă cu altul, când o lume se schimbă cu alta. Toţi cei care l-au mai auzit sunt deja morţi de mult şi nici un om care trăieşte acum nu-l va mai auzi vreodată. Îl vor mai auzi doar cei care încă nu s-au născut.

Oamenii din suita mea tremurau. Şi eu am tremurat, dar nu aşa cum tremură un om. În mâna încleştată am strâns ultima piatră a vieţii mele şi am mai bătut o dată cu piciorul în pământ, acolo unde urma să-mi fie săpat mormântul. Pe neaşteptate, s-a stârnit un vânt puternic şi am fost învăluiţi în el.

Nu am mai avut nici o îndoială, am ştiut sigur că mă voi întoarce. Cândva, plămădit dintr-o nouă argilă, mă voi ridica din mormânt, ca să mai aud vuietul furtunii sub un cer fără nori, ca să mai simt în nări mirosul răşinii de pin, ca să mai am în faţa ochilor sacrul con albastru de pe muntele zeiţei. Iar de voi vrea să-mi aduc aminte, voi alege dintre comorile ce mă vor însoţi în mormânt doar umilul vas de argilă, voi răsturna în pumn pietrele, le voi aşeza una lângă alta şi din ele îmi voi citi viaţa.

M-am întors în oraş pe acelaşi drum – aveam faţa şi mâinile pictate în roşu – apoi am ajuns acasă. Am lăsat să cadă în vasul negru de argilă de la picioarele zeiţei ultima piatră. După aceea mi-am acoperit faţa şi am plâns. Eu, Turms, nemuritorul, am vărsat ultimele lacrimi pentru trupul meu muritor şi am regretat că viaţa pe care am trăit-o a ajuns la sfârşit.

Era noaptea lunii pline, începea sărbătoarea de primăvară. Slujitorii au vrut să spele roşul sacru de pe faţa şi de pe mâinile mele, să-mi ungă trupul cu uleiuri parfumate şi să-mi pună la gât o cunună de flori, dar eu i-am îndepărtat de lângă mine şi le-am spus:

— Să fie plămădite şi coapte din făina grânelor mele ofrandele zeilor! Să fie alese din turmele mele animalele de jertfă! Să fie executate dansurile rituale! Să se respecte obiceiurile etrusce şi toată lumea să se veselească!

Am poruncit celor doi auguri, celor doi tălmăcitori ai fulgerelor şi celor doi preoţi ai sacrelor jertfe să vegheze ca toate obiceiurile să fie respectate.

Eu însumi am ars tămâie în camera mea, până când aerul a devenit greu de la fumul pe care-l agreează zeii. Apoi m-am întins pe triclinium cu mâinile încrucişate pe piept. Faţa mea era scăldată de razele lunii. M-am cufundat într-un somn greu şi trupul meu a devenit inert. Atunci a intrat câinele negru al zeiţei în visul meu. Dar nu a lătrat şi nici ochii nu-i erau fioroşi ca altădată. S-a apropiat blând, a sărit în braţele mele şi mi-a lins faţa. În vis i-am vorbit astfel:

— O, zeiţă! Întruparea ta într-o creatură a infernului nu-mi trezeşte dorinţa. Mi-ai oferit bogăţii pe care nu mi le doream. Mi-ai dăruit puterea după care nu am râvnit. Nu sunt pe pământ bogăţii după care să tânjesc şi pe care tu să mi le poţi dărui!

Câinele ei negru de pe genunchii mei a dispărut şi o dată cu el a dispărut şi neliniştea mea.

Asemenea umbrei, razele aştrilor nopţii au traversat corpul meu lunar. Mi-am ridicat braţele spre cer şi am rostit:

— Nici chiar întrupată într-o formă cerească, nu te voi putea adora, o, zeiţă!

Corpul meu lunar nu s-a mai risipit ca altădată. Dimpotrivă, spiritul meu protector, înaripat şi mai frumos decât oricare altă fiinţă umană, a prins formă în faţa ochilor mei. S-a apropiat de mine cu surâsul pe buze, era mai vie decât orice făptură omenească. Am rostit:

— Atinge-mă cu mâinile tale, pentru ca, în sfârşit, să te cunosc! Eu nu te doresc decât pe tine, sunt obosit, sunt sătul de toate deşertăciunile de pe pământ.

Ea a spus:

— Nu, nu, încă nu a sosit vremea, dar odată, mai târziu, mă vei cunoaşte. În fiinţele pe care le-ai iubit pe pământ, doar pe mine m-ai iubit. Noi doi, tu şi eu, suntem aceeaşi entitate, dar vom trăi în continuare separaţi până ce te voi strânge în braţe şi te voi purta pe aripile mele puternice.

— Nu, aripile tale nu le doresc, eu te doresc pe tine! Pe tine vreau să te îmbrăţişez, de mângâierile tale îmi este dor. Şi chiar de n-ar fi să fie în viaţa aceasta, în vieţile viitoare te voi forţa să îmbraci forma umană pentru a te putea descoperi cu ochii de om. De aceea mă voi întoarce.

Ea mi-a atins uşor gâtul cu degetele şi a murmurat:

— Turms, este înspăimântător cât de bine ştii tu să minţi!

Am privit-o, era întruchiparea frumuseţii, în acelaşi timp formă umană şi flacără.

Mâhnit, am implorat-o:

— Spune-mi numele tău, ca să te pot cunoaşte!

Ea a zâmbit şi a spus:

— Chiar dacă mi-ai cunoaşte numele, tot nu mă vei putea domina. Nu-ţi fie frică! Atunci când te voi îmbrăţişa, îţi voi şopti la ureche numele meu. Dar îmi este teamă că îl vei uita după ce te vei deştepta în zgomotul eternităţii.

— Nu, nu-l voi putea uita, am protestat eu.

Cu părere de rău în glas, ea a spus:

— Tu deja l-ai mai uitat.

Nu mai puteam rezista dorinţei. Am întins mâinile spre ea ca să o strâng la piept; deşi încă mai era în faţa ochilor mei, vie ca orice fiinţă omenească de pe pământ, mâinile mele au trecut prin ea ca prin aer.

După aceea am început să văd obiectele din camera mea prin transparenţa trupului ei ce se risipea.

M-am ridicat cu teamă şi am întins braţele în razele de lumină ale lunii. Am prins curaj şi am început să umblu prin încăpere atingând în trecere diferite obiecte, dar braţele mele, lipsite de putere, nu au putut să le ridice nici pe cele mai uşoare. Am fost din nou dominat de nelinişte, îmi era teamă, am lovit cu pumnul în talgerul de bronz să vină slujitorii mei, dar nu s-a auzit nici un sunet. Talgerul din bronz era mut.

Hărţuit de nelinişte, m-am trezit din somn. Eram culcat pe spate cu braţele încrucişate pe piept. Când am văzut că-mi pot mişca mâinile şi picioarele, am răsuflat uşurat. M-am aşezat pe marginea patului şi mi-am acoperit faţa cu mâinile. Prin fumul dens de tămâie şi prin lumina agonizantă a lunii, am simţit în gură gustul metalic al nemuririi. În faţa ochilor mei dansa flacăra rece a nemuririi. Zgomotul înspăimântător al furtunii nemuririi îmi lovea urechile. Am ridicat braţele şi am ameninţat sfidător cerul. Am strigat din toate puterile:

— Nu-mi este frică de tine, Himeră! Eu, Turms, nu sunt nemuritor. Încă mai trăiesc ca om printre alţi oameni.

Dar degeaba am strigat, ştiam că ceea ce spun nu este adevărat. Nu mai eram un om ca ceilalţi oameni, eram diferit, nu mai aveam lângă mine pe nimeni care să-mi fie aproape, nu îmi mai era dor de nimeni. Bogăţiile mele erau peste măsură de multe şi nu mă puteam bucura de faptul că le posed. Puterea mea era o povară. Mâncarea mă moleşea. Vinul nu mă mai înveselea. De dansurile şi de jocurile rituale eram sătul. Rezoluţiile pe care trebuia să le dau mă oboseau.

Dar nu o puteam uita. M-am adresat din nou părţii mele nevăzute, care era în preajmă şi mă proteja cu aripile:

— Simt, i-am spus eu, că fiecare faptă din viaţa mea am făcut-o din egoism; toate faptele mele au fost greşite, atât pentru mine însumi, cât şi pentru alţii. M-am lăsat antrenat şi condus de tine fără a o fi ştiut, la fel ca cineva care merge în timp ce doarme. Pentru a ajunge cel care sunt acum, totul a fost calculat dinainte fără greşeală. Dar cine sunt eu, Turms, şi de ce sunt, trebuie să aflu. Nu din cauza ta trebuie să aflu, ci doar pentru mine însumi, ca să nu uit.

Şi i-am mai spus cu sarcasm:

— Este drept că tu ai făcut cum ai ştiut mai bine ca eu să cred în tine, dar eu am început să mă îndoiesc. Atât de mult eu încă mă mai simt om. Voi crede din nou abia atunci când mă voi deştepta într-o altă viaţă şi voi auzi vuietul furtunii în urechi, şi-mi voi aminti şi mă voi cunoaşte pe mine însumi. Dacă se va întâmpla aşa, voi fi asemenea ţie. Abia atunci va fi mai uşor pentru noi să ne înţelegem.

Am luat vasul de argilă de la picioarele zeiţei, i-am răsturnat conţinutul în mână şi, privind pietrele vieţii mele, mi-am amintit. Am încercat să povestesc cât mai clar despre tot ceea ce mi-am amintit, pentru a-mi aminti din nou când mă voi întoarce.

Se ştie că viaţa unui om este alcătuită din diferite perioade, se ştie că fiecare perioadă are o anumită lungime. În momentul când o perioadă a vieţii se sfârşeşte, omul este un altul şi gândirea lui este diferită de gândirea din perioada de mai înainte. Se spune că lungimea unei perioade este de cincizeci şi cinci de luni. Alţii spun că o perioadă este de cinci ani şi şapte luni. Dar şi în ceea ce priveşte perioadele vieţii, se întâmplă la fel ca şi cu celelalte adevăruri; nu există în lumea aceasta certitudini. Oamenii sunt diferiţi şi perioadele vieţii diferă de la un om la altul. Atunci când moare cineva, este acelaşi lucru dacă vasul de argilă în care sunt pietrele vieţii lui este aşezat lângă picioarele mortului, lângă cap sau lângă ofrandele de pe podea. La fel, este o prostie să socoteşti anii şi lunile unui om după pietrele din vas. Dacă pentru un om perioadele se succed din trei ani şi două luni în trei ani şi două luni, pentru un altul, o perioadă de viaţă este la fiecare zece ani.

Cei mai mulţi oameni nu se apleacă niciodată să-şi ridice piatra, pentru a o păstra ca semn al sfârşitului unei etape şi începutului altei etape din viaţă. De aceea poate fi iertată greşeala familiei defunctului, care pune în vasul de argilă un număr de pietre egal cu numărul de ani. În afară de vârsta la care a murit, pietrele nu vor povesti nimic despre el. A trăit o viaţă obişnuită, s-a mulţumit doar cu atât.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu popoarele. Ele trec prin ere, ce sunt numite secole ale zeilor. Noi, lucumonii, ştim că celor douăsprezece popoare şi celor douăsprezece oraşe etrusce li s-au dat zece cicluri de viaţă şi de moarte. Dacă obişnuim să spunem un mileniu, o facem pentru că aşa este mai simplu de spus. În realitate, durata unui ciclu nu este de o sută de ani, ea poate fi mai mare sau mai mică. Doar începuturile şi sfârşiturile ne sunt cunoscute după semnele ce le anunţă.

Omul aspiră la certitudini pe care nu le poate atinge. Preoţii care fac profeţii compară ficatul animalului sacrificat cu modelul din argilă pe care sunt trasate linii şi scrise numele zeilor. Dar ei nu înţeleg limbajul zeilor. De aceea se înşală.

La fel se întâmplă şi cu preoţii care tălmăcesc zborul păsărilor. Ei au învăţat pe dinafară din vechile scrieri, dar dacă întâlnesc un semn care nu le este familiar, sunt deconcertaţi şi amestecă vorbele, iar prezicerile lor sunt confuze.

Eu, Turms, nu mă încumet să interpretez fulgerele ca aceia care, în timp de furtună, urcă în vârfurile sacre ale munţilor şi fac profeţii convingătoare bazându-se pe analiza culorii şi a drumului focului de pe cer. Ei se înşală şi citesc greşit limbajul fulgerelor, fiindcă inima lor nu simte divinitatea.

Dar nu are nici un rost să analizez nimic, totul este aşa cum trebuie să fie. Încetul cu încetul amorţeşte, se osifică, îmbătrâneşte. Nimic nu este mai trist pentru acela care intuieşte divinitatea decât cunoştinţele învechite şi uscate ale oamenilor.

Omul poate învăţa multe, dar învăţătura nu înseamnă cunoaştere. Adevărata cunoaştere vine din certitudini naturale şi din percepţia divinităţii.

Într-o vreme, mă apucasem să trasez pe o plăcuţă de ceară semnele cerului pe timp de furtună, dar m-am lăsat păgubaş când am înţeles cât de deşartă îmi este dorinţa.

Dar oare poate fi şters ceva ce deja a fost scris? Placa există şi va mai fi, chiar dacă am îndepărtat de pe ea semnele.

Aceasta este o înspăimântătoare problemă a oamenilor: „Oare continuă să existe ceea ce a fost scris, în ciuda faptului că semnele scrise nu se mai văd?” Picturile se degradează cu vremea, până ce nu mai rămân pe pereţi decât linii şi pete estompate de culoare şi nimeni nu mai ştie ce reprezentau acele picturi. Statuetele de bronz se păstrează mai mult, dar conturul lor nu rămâne acelaşi, dispare forma.

Există obiecte divine, a căror putere este atât de mare, încât doar prin simpla lor atingere un bolnav poate fi tămăduit. Sunt obiecte care îi protejează pe cei ce le poartă. Dar sunt şi talismane care atrag nenorocirile. Există locuri sacre chiar şi acolo unde nu sunt altare sau pietre votive.

Sunt clarvăzători care pot citi viitorul oamenilor şi întâmplările ce urmează să se petreacă dintr-un anumit obiect pe care-l ţin în mână. Dar, din ceea ce văd ei în ulei sau în fiertura de arpacaş, oare cât de mult adevăr este în spusele lor? Poate că în vorbele lor nu sunt decât visele şi felul lor de interpretare a lumii. De fapt, nici ei înşişi nu ştiu de unde le vine această putere de a vedea în viitor. Eu, care am această putere, pot confirma că aşa este.

Cum-necum, ceva rămâne în obiectele de care oamenii s-au ataşat şi pe care le-au folosit multă vreme, ceva care este în legătură cu întâmplări fericite sau nefericite din viaţa lor. Dar toate aceste lucruri sunt neclare. Sunt mai multe împletituri de vise şi înşelătorii decât adevăruri. Doi oameni nu vor vedea şi nu vor simţi în acelaşi fel niciodată. Chiar acelaşi om nu va auzi şi nu va simţi la fel în două momente diferite. Ceea ce doreşte la un moment dat un om şi crede că este plăcut, într-un alt moment nu mai doreşte şi i se pare dezagreabil.

De aceea omul care se încăpăţânează să se încreadă doar în simţurile lui se înşală singur toată viaţa.

Dacă încep să scriu, o fac doar pentru că am îmbătrânit şi sunt obosit, o fac pentru că viaţa are un gust amar, pentru că nu-mi mai doresc nimic de la această lume. În tinereţe nu aş fi scris astfel, fiindcă atunci viaţa parcă era altfel. Dar, dacă aş fi scris în tinereţe, ceea ce aş fi scris ar fi fost la fel de adevărat ca şi ceea ce scriu acum.

Oare de ce scriu? Pentru a învinge timpul şi pentru a mă cunoaşte mai bine pe mine însumi?

Dar voi putea învinge timpul? Nu o voi şti niciodată, fiindcă nu sunt sigur că scrisul în sine va putea supravieţui vremii. Nu-i nimic, mă voi mulţumi să scriu doar pentru a mă cunoaşte.

Fie scrisul meu un joc şi-un capriciu, aşa după cum cea mai frumoasă viaţă este alcătuită dintr-o neîntreruptă serie de jocuri şi de capricii! Voi scrie pe hârtie de stuf. Nu am de gând să corectez nimic, să schimb nimic. Voi scrie doar despre ceea ce-mi voi aduce aminte; cu culoare roşie şi neagră, după dispoziţia pe care o voi avea. De la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta, după cât de mult voi vrea să pun în valoare anumite întâmplări. Voi scrie în limba elină atunci când voi povesti viaţa mea printre greci, în limba fenicienilor când mă voi război cu fenicienii, dar despre lucrurile divine voi scrie în limba mea.

Voi scrie ca să mă înţeleg pe mine însumi. Pentru început, voi lua în mână o piatră neagră şi netedă şi voi povesti. Voi începe povestea cu acel moment al vieţii mele, când am presimţit că eu sunt altfel decât ceilalţi oameni, când am început să mă îndoiesc că sunt aşa cum mă vedeam până atunci.

S-a întâmplat pe drumul sumbru dintre munţi ce duce spre Delfi. Abia ajunsesem la ţărmul marii, când fulgerele au luminat, departe, înspre vest, vârfurile munţilor. Apoi am intrat în sat. Locuitorii de acolo se străduiau să-i convingă pe călătorii care mergeau spre templu că mult mai bine ar fi să-şi întrerupă drumul şi să rămână în sat. Era toamnă şi, spuneau ei, semnele cerului prevestesc furtună. Bolovanii de pe povârnişurile munţilor urmau să se prăvălească şi să blocheze drumurile, uneori torentul putea antrena cu el oameni şi animale.

Dacă eu, Turms, mă găseam atunci pe acel drum, era pentru că urma să fiu judecat de către Oracolul din Delfi. Până atunci fusesem protejat de soldaţii atenieni, care mă adăpostiseră când locuitorii din Efes au vrut să mă omoare cu pietre. Era pentru a doua oară în viaţa când mi se întâmpla aşa ceva.

De aceea, în ciuda furtunii care urma să se dezlănţuie, mi-am continuat drumul. Ţăranii îşi duceau traiul de pe urma călătorilor care, în drum spre templul din Delfi, treceau prin satul lor. Ei încercau, sub diferite pretexte, să-i reţină în sat şi le promiteau o masă bună, un culcuş moale, talismane din os, din lemn sau din piatră, care să-i păzească de toate relele din lume. Dar eu nu am dat importanţă nici sfaturilor, nici promisiunilor ispititoare. Eu nu mă temeam nici de furtună, nici de fulgere.

Mi-am continuat singur drumul spre Delfi, apăsat de oroarea crimei mele. Deşi era miezul zilei, cerul se întunecase. Norii se rostogoleau în goană spre poalele munţilor. Fulgera din ce în ce mai des în apropierea mea. Tunete asurzitoare, amplificându-se fără întrerupere, traversau valea. N-aş fi crezut că urechile unui om pot rezista la astfel de zgomote.

În jurul meu fulgerele dislocau pietre. Ploaia şi grindina îmi biciuiau trupul. Rafalele de vânt încercau să mă împingă în prăpastie. Pietrele îmi sfâşiau genunchii şi coatele.

Dar nu simţeam nici o durere. Şi în timp ce fulgerele scânteiau în jurul meu, ca şi cum ar fi vrut să-mi demonstreze teribila lor putere, iar tunetele bubuiau neîntrerupt, pentru prima dată în viaţă am cunoscut extazul. Fără să fiu conştient de ceea ce fac, am început să dansez pe drumul ce duce la Delfi. În lumina fulgerelor, în vuietul furtunii, acolo, pe drumul spre Delfi, picioarele mele au început să danseze, braţele mele au început să se mişte ritmic; nu era un dans pe care să-l fi ştiut sau să-l fi învăţat, dansul era în mine, tot trupul meu dansa, eram dominat de o fericire fără margini.

Ar fi trebuit să mă tem de mânia zeilor. Dar în acel moment, am fost sigur, am ştiut că sunt mai presus de orice vinovăţie. Încrucişându-se şi ramificându-se deasupra capului meu, fulgerele m-au binecuvântat ca pe un fiu. Rafalele furtunii m-au binecuvântat ca pe un fiu. Defileul m-a salutat cu bubuituri neîntrerupte de la tunetele ce se amplificau după ce se loveau de pereţii din piatră ai muntelui. Împrejur, pietrele dislocate săreau sărbătoreşte în cinstea mea salutându-mă.

Atunci am simţit pentru prima oară cine sunt. Nu mi se putea întâmpla nici un rău. Nimic nu mă putea lovi.

În timp ce dansam pe drumul ce ducea la Delfi, au izvorât din mine cuvintele unei limbi necunoscute şi nu le-am înţeles. Dar le-am cântat, repetându-le de mai multe ori, ca şi cum ar fi fost o noapte cu lună plină şi m-aş fi deşteptat din somn din cauza propriului meu urlet şi aş fi repetat cuvinte al căror înţeles nu-l cunoşteam. Ritmul cântecului îmi era străin. Paşii dansului îmi erau străini. Dar în starea de extaz de care eram dominat, toate s-au revărsat din mine pentru că erau în mine, chiar dacă eu nu o ştiusem până atunci.

După ce am străbătut drumul dintre munţi, în faţa mea s-a deschis, întunecată de nori şi tulburată de ploaie, rotundă, valea din Delfi. Atunci a încetat şi furtuna, norii s-au retras, iar soarele a început să strălucească puternic deasupra oraşului, revărsându-se peste case, peste monumente şi peste templul sacru.

Toamna sclipea argintie de la picăturile de ploaie şi un verde atât de puternic, atât de strălucitor, cum aveau frunzele dafinilor sacri din jurul templului din Delfi, eu nu mai văzusem până atunci. Fără să întreb pe nimeni, am găsit fântâna sacră. Am aruncat pe pământ desaga, am dat jos veşmintele de pe mine şi am intrat în apa purificatoare.

Ploaia tulburase apa rotundului heleşteu, dar din gurile leilor de piatră ţâşnea apă limpede, care-mi uda braţele, obrajii, genunchii şi părul. M-am ridicat în lumina arzătoare a soarelui, trupul meu gol era încins şi încă mai vibra de extaz.

Când m-au văzut, slujitorii templului, care purtau împrejurul capului benzile sacre, au alergat în goană spre mine, cu veşmintele fâlfâind. Atunci mi-am ridicat ochii şi am văzut întunecatul mal abrupt, prag spre abisuri, mai impresionant chiar decât templul însuşi, deasupra căruia zburau păsările negre, ce se întorceau de acolo de unde fuseseră alungate de furtună. Chiar dacă nu mi-a povestit nimeni despre această prăpastie, am înţeles imediat că este locul unde sunt azvârliţi cei vinovaţi pentru crime ce nu pot fi iertate. Neţinând seama de drumul sacru, am trecut în goană printre terase, monumente şi statui.

Ajuns în faţa templului, am coborât braţele, am atins ceea ce atunci am crezut că este altarul şi am strigat:

— Eu, Turms din Efes, cer protecţie zeului şi mă supun judecăţii oracolului.

Mi-am ridicat privirea şi am văzut pe friza peristilului imaginea zeiţei Artemis la vânătoare, împreună cu câinele ei, şi imaginea lui Dionysos benchetuind. Abia atunci am înţeles că nu eram decât lângă porticul de la intrarea în templu. Slujitorii templului au încercat să-mi împiedice trecerea mai departe, dar i-am împins cu braţele şi am alergat în templu. Am străbătut în fugă pronaosul, trecând pe lângă imense urne din argint, statui preţioase şi ofrande închinate zeilor. Am alergat până ce am ajuns în ultima sală a templului, unde, deasupra unui mic altar, dansează flacăra eternă, alături de Omphalos, Centrul Lumii, înnegrit de fumul atâtor veacuri ce au trecut. Pe această piatră sacră mi-am coborât eu mâinile pentru a fi ocrotit de zei.

După ce am atins piatra sacră, am simţit o linişte deplină în toată fiinţa mea. Fără teamă, m-am uitat în jur. Am văzut drumul pietruit ce ducea spre abis. Am văzut sacrul mormânt al lui Dionysos. Am văzut umbrele vulturilor sacri, ce se roteau deasupra templului şi am înţeles că sunt salvat. Slujitorii nu aveau dreptul să intre aici. Aici nu puteau pătrunde decât preoţii templului din Delfi, iniţiaţii şi tălmăcitorii vorbelor divine.

Anunţaţi de slujitori, au sosit imediat, aranjându-şi benzile sacre de pe cap şi îndreptându-şi veşmintele, trei bărbaţi bătrâni. Aveau feţele acre şi ochii li se lipeau de somn. Se apropia iarna, pelerini veneau din ce în ce mai rar şi, în această zi de furtună, nu se aşteptaseră să vină nimeni. De aceea, sosirea mea îi deranja.

Dar, atâta timp cât eram întins pe pardoseala ultimului sanctuar, cu braţele petrecute peste Buricul Lumii, ei nu puteau fi violenţi faţă de mine. De fapt, nici nu voiau să se atingă de mine mai înainte de a şti cine sunt.

După ce, un oarecare timp, au discutat în şoaptă între ei, m-au întrebat:

— Oare-ţi sunt mâinile pătate de sânge?

Le-am răspuns imediat că mâinile mele sunt curate şi că niciodată nu am făptuit vreun omor. Acest lucru i-a liniştit, fiindcă, dacă aş fi făcut vreo crimă, ei ar fi trebuit să purifice templul.

Apoi m-au întrebat:

— I-ai ofensat pe zei?

Am chibzuit o clipă, apoi am răspuns:

— Pe zeii elenilor nu i-am ofensat. Dimpotrivă, fecioara sacră, sora zeului vostru, este zeiţa mea protectoare.

— Cine eşti şi ce doreşti de la noi? m-au întrebat ei iritaţi. De ce ai venit pe timp de furtună dansând? Cine ţi-a permis să te scalzi în apa fântânii sacre? Cum de ai îndrăznit să tulburi ordinea templului şi să-i nesocoteşti obiceiurile?

Din fericire, nu a fost nevoie să le răspund; chiar în acea clipă şi-a făcut apariţia Pythia, sprijinită din ambele părţi de slujitoarele ei. Era o femeie încă tânără. Faţa ei, neacoperită, avea o expresie tragică. Ochii îi erau dilataţi, avea un mers nesigur, şovăitor. S-a uitat la mine ca şi cum m-ar fi cunoscut dintotdeauna, iar când mi s-a adresat bolborosindu-şi vorbele, obrajii au început să i se înroşească.

— În sfârşit, ai venit, tu, cel pe care-l aşteptam. Gol, dansând, purificat în apa fântânii sacre. Fiu al lunii, fiu al cochiliei mării, fiu al hipocampului, eu te cunosc! Tu vii de la apus.

Mai întâi, mi-a trecut prin minte să-i spun că ea se înşelase, eu veneam dinspre răsărit, din Ionia. Şi că doar de iscusinţa vâslaşilor şi de vântul ce-a suflat în pânzele corabiei a depins sosirea mea la Delfi în această zi. Dar vorbele ei mă uluiseră. Am întrebat-o:

— Oare tu mă cunoşti, femeie sacră?

A izbucnit într-un râs sălbatic şi, sprijinindu-se de slujitoarele ei, a ajuns foarte aproape de mine. Mi-a spus:

— Cum aş putea oare să nu te cunosc? Ridică-ţi ochii şi priveşte-mă!

Urmărit de privirea ei înfricoşătoare, mi-am desprins mâinile de pe piatra sacră şi mi-am ridicat ochii. Faţa ei se transforma de la o clipă la alta, îşi schimba forma şi expresia. Mai întâi a luat înfăţişarea înflăcăratei Dione. Blânda Dione, cea care şi-a crestat numele pe coaja mărului, înainte de a mi-l arunca. Dar zeiasca frumuseţe a Dionei s-a risipit, faţa Pythiei s-a schimbat, acum avea figura sobră a statuii zeiţei Artemis, cea căzută din cer în Efes. Pentru încă o dată faţa ei s-a schimbat, era o femeie cu obrajii netezi ca un cristal, şi nu i-am văzut chipul decât o clipă, ca şi cum ar fi fost în vis, ca şi cum un voal i l-ar fi acoperit. Apoi am văzut doar ochii furioşi ai Pythiei. Am rostit:

— Într-adevăr, şi eu te cunosc.

Dacă slujitoarele n-ar fi împiedicat-o, ea m-ar fi îmbrăţişat. Şi-a întins mâna stângă şi mi-a mângâiat pieptul. Prin mâna ei, am simţit cum o forţă ciudată se strecoară în mine.

— Acest tânăr, a rostit ea, îmi aparţine. Că este sau nu iniţiat, nu are nici o importanţă. Să nu se aprindă mânia nimănui şi nimeni să nu se atingă de el! Orice va fi făptuit, nu a făcut-o din voia lui, ci din voia zeilor. El este nevinovat.

Preoţii au început să murmure şi apoi au spus:

— Acestea nu sunt vorbele zeului, ea ar fi trebuit să-şi săvârşească oracolul aşezată pe trepiedul sacru. Este doar un extaz simulat. Să fie dusă afară!

Dar în templu, era mai puternică decât slujitoarele ei. Şi, sfidându-i pe preoţi, a strigat furioasă:

— Dincolo de mare, văd flăcările unui templu incendiat. Acest om a venit cu mâinile murdare de cenuşă. A venit cu faţa plină de cenuşă şi cu o arsură de la flăcări pe şold. Eu l-am purificat. De aceea este curat şi liber. Liber să meargă unde el însuşi vrea. Nu după cum voiţi voi.

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care ea le-a rostit clar, după aceea a început să se zvârcolească spasmodic, din gură îi curgeau spume, apoi s-a lăsat, moale şi inconştientă, în braţele slujitoarelor. Ele au purtat-o pe braţe până afară şi preoţii, tremurând neliniştiţi, s-au strâns în jurul meu. Şi au spus:

— Noi trebuie să chibzuim. Dar nu-ţi fie teamă! Oracolul te-a eliberat de orice vinovăţie şi noi înţelegem că tu nu eşti un om obişnuit, din moment ce Pythia, doar văzându-te, a intrat în transă. Totuşi, nu vom înscrie vorbele ei în registrele sacre ale templului, fiindcă ea nu le-a rostit de pe trepiedul său oracular.

Apoi, binevoitori, mi-au frecat mâinile şi picioarele cu frunzele de dafin ce erau pe altar, ca să dispară cenuşa, m-au condus până în afara templului, lăsându-mă în grija slujitorilor, cărora le-au poruncit să-mi dea de mâncat şi de băut. Slujitorii templului îmi puseseră desaga şi veşmintele, pe care eu le lepădasem pe pământ în dezordine, pe bordura fântânii sacre. Cercetând cu degetele ţesătura fină de lână, preoţii au înţeles că nu sunt un oarecare sărăntoc. Încă şi mai mult s-au liniştit când am scos din desagă punga burduşită cu monede din aur, ce purtau ca efigie capul de leu din Milet, şi cu câteva din argint, marcate cu albina din Efes.

Le-am dat preoţilor cele două tăbliţe de ceară, pecetluite, dovezi despre comportarea mea, ce-mi erau favorabile. Ei mi-au promis că le vor citi mai înainte de a mă chema pentru a răspunde întrebărilor lor. După aceea, slujitorii m-au condus într-o cameră simplă, unde urma să locuiesc. A doua zi, m-au sfătuit de la ce mâncăruri să mă abţin pentru a mă purifica, pentru ca limba şi inima mea să fie curate când mă voi prezenta din nou în faţa preoţilor templului.

În timp ce urcam colina din Delfi, ce ducea către stadionul pustiu, în ciuda faptului că peste pista de alergări se întinsese, întunecată, umbra lăsată de munte, am văzut strălucirea unei suliţe. Suliţa a străbătut aerul asemenea unei păsări în zbor, apoi a căzut în perimetrul umbrit, şi inima mea a tresărit, ca şi cum în acest zbor de-o clipă ar fi fost o prevestire. După aceea l-am văzut şi pe suliţaş, un tânăr de vârsta mea, dar mult mai puternic decât mine. A alergat cu paşi uşori ca să-şi recupereze suliţa căzută.

L-am privit cu atenţie în timp ce se întorcea. Avea trăsăturile feţei aspre şi oarecum ostile, pieptul îi era brăzdat de cicatrice nu prea plăcute la vedere, iar muşchii braţelor şi picioarelor, proeminenţi. Cu toate acestea, exista în el o irezistibilă frumuseţe a forţei, o încredere în sine ce-ţi dădea un sentiment de siguranţă, încât mi s-a părut mai frumos decât toţi tinerii pe care i-am văzut până atunci.

— Aleargă împreună cu mine! i-am strigat eu. M-am săturat să mă tot iau la întrecere doar cu mine însumi.

Şi-a înfipt suliţa în pământ şi a alergat până la mine.

— Acum! a strigat el, şi am început să alergăm.

Fiind mai uşor decât el, mă gândisem că-mi va fi lesne să-l întrec, însă el alerga cu o aşa de mare uşurinţă, încât am făcut un efort peste măsură de mare pentru a reuşi să-l depăşesc cu o lungime de braţ.

Respiram cu greutate amândoi şi gâfâiam, dar încercam să ascundem unul faţă de celălalt oboseala.

— Eşti un alergător bun, a spus el. Dar acum, să vedem care este mai bun la aruncarea suliţei!

Avea o suliţă spartană. Am cântărit-o în mâini şi am făcut un efort teribil pentru a disimula că nu sunt obişnuit să ţin în mână o suliţă atât de grea. M-am opintit şi am aruncat suliţa cu toată puterea, mai bine decât oricând altă dată. Nici nu sperasem să o pot arunca atât de departe. Când am alergat să o ridic şi să marchez locul, nici nu am putut să-mi ascund zâmbetul de bucurie. Încă mai aveam zâmbetul pe buze când i-am dat suliţa. Dar tânărul a aruncat-o cu uşurinţă cu multe lungimi de suliţă mai departe.

— Tu eşti un suliţaş nemaipomenit! i-am spus eu cu multă admiraţie. Dar, fără îndoială, eşti prea greu pentru a te măsura cu mine la săritura în lungime. Vrei să încerci?

Dar victoria mea a fost neînsemnată; poate doar cu un fir de păr să fi fost mai bună săritura mea. Fără să spună nici un cuvânt, el mi-a arătat discul. Am aruncat discul, dar când a fost rândul lui, discul a zburat ca un vultur mult mai departe de locul însemnat la aruncarea mea. Abia atunci a zâmbit şi el şi a spus:

— Lupta va decide care-i învingătorul!

Privindu-l, am fost încercat de o ciudată nelinişte doar la ideea de a mă măsura cu el în luptă. Nu pentru că ştiam deja că mă va învinge, ci pentru că nu voiam nicicum să mă strângă în braţele lui puternice. Cu toate că zâmbea, o flacără ce juca în privirea lui sobră m-a prevenit. I-am spus:

— Tu eşti mai puternic decât mine. Tu eşti învingătorul!

După aceea nu am mai vorbit deloc şi fiecare a exersat ce-a vrut de unul singur pe stadionul pustiu, până când am transpirat bine. Când m-am îndreptat spre pârâul a cărui apă crescuse după ploile de toamnă, a avut, mai întâi, o ezitare, apoi m-a urmat. Mi-am spălat trupul, apoi mi l-am frecat cu nisip pentru a fi curat, iar el a făcut la fel. M-a întrebat:

— Ai putea să mă freci pe spate cu nisip?

I-am frecat spatele cu nisip, după aceea el mi-a făcut acelaşi serviciu, însă a făcut-o cu atâta zel, încât am avut impresia că-mi va jupui pielea de pe mine. Urlând de durere, am reuşit să scap din mâinile lui, după care i-am aruncat cu apă în ochi. A zâmbit, dar nu s-a antrenat la un joc aşa de copilăresc. Arătând spre cicatricele de pe pieptul lui, l-am întrebat:

— Eşti soldat?

El mi-a răspuns cu mândrie:

— Sunt spartan.

L-am privit cu o şi mai mare curiozitate ca la început, fiindcă era primul lacedemonian pe care-l întâlnisem până atunci. Dar la el nu se vedea nici brutalitatea, nici insensibilitatea, despre care se povesteşte că ar fi trăsături caracteristice ale bărbaţilor din Sparta. Ştiam că oraşul lui nu avea ziduri, fiindcă ei înşişi, bărbaţii Spartei, au fost dintotdeauna zidurile Spartei şi s-au mândrit cu acest lucru. Dar, în acelaşi timp, ştiam că nici unui spartan nu i se permite să-şi părăsească oraşul decât cu trupa şi chiar şi aşa, doar în caz de război. El mi-a ghicit gândul din privire şi, fără să-l fi întrebat, m-a lămurit:

— La fel ca şi tine, eu sunt prizonier al hotărârii oracolului. Regele Spartei, Cleomene, care-mi este unchi, văzându-mă în visele lui rele, m-a alungat din ţară. Eu sunt descendentul lui Herakles.

Mi-a trecut prin minte să-i spun că nici nu mă miră acest lucru; având în vedere temperamentul lui Herakles şi numeroasele lui călătorii, este lesne de bănuit că în toate ţările lumii există mii de urmaşi de-ai lui Herakles. Dar tot uitându-mă la musculatura braţelor lui, mi-a pierit cheful de glume ioniene. Era interesant de privit; în orice caz, eu nu mai întâlnisem încă un tânăr atât de prezentabil şi de puternic ca el.

Şi, fără ca eu să-l fi rugat, el mi i-a spus dintr-o suflare pe toţi descendenţii săi şi a încheiat lista cu:

— Tatăl meu, Dorieus, era cunoscut ca fiind cel mai frumos bărbat din timpul său. Şi el a fost duşmănit în propria-i ţară, de aceea a fost nevoit să o părăsească. A traversat apoi marea ca să întemeieze în Italia sau Sicilia propriul său oraş. Acolo a pierit cu mulţi ani în urmă.

Încruntând din sprâncene, mi-a spus înverşunat:

— De ce mă priveşti aşa? Dorieus a fost adevăratul meu tată. Acum, după ce am părăsit Sparta, este dreptul meu să-i port numele dacă-mi place. Mama mi-a povestit despre el puţin înainte de a împlini şapte ani, când ea a trebuit să mă încredinţeze statului spartan pentru a fi educat. Cum tatăl meu legal nu putea avea copii, într-o noapte i l-a adus pe ascuns mamei pe Dorieus. De altfel, trebuie să ştii că în Sparta bărbaţii căsătoriţi îşi pot întâlni foarte rar soţiile şi chiar şi atunci o fac pe ascuns. Acesta este adevărul şi probabil că eu nu aş fi fost alungat niciodată din Sparta dacă n-aş fi fost fiul lui Dorieus.

Aş fi putut să-i spun că după războiul din Troia, lacedemonienii ar fi trebuit să nu se mai încreadă atât de mult în bărbaţii prea frumoşi şi-n femeile prea frumoase. Dar, intuind excesiva lui sensibilitate în ceea ce priveşte acest subiect, am tăcut, mai cu seamă că propria mea naştere era încă şi mai învăluită de mister. Ne-am îmbrăcat în tăcere la malul râului. Mai jos de noi, peste valea rotundă din Delfi începea să cadă întunericul. Munţii îşi schimbaseră culoarea în violet. Simţeam în tot trupul o moleşeală plăcută. Mă simţeam purificat, viu, puternic. Inima îmi vibra de prietenie alături de acest Dorieus, un necunoscut care acceptase să-şi măsoare calităţile de atlet cu mine, fără să mă întrebe cine sunt şi de unde vin.

În timp ce coboram pe drumul ce ducea către templul din Delfi, am observat că mă priveşte pe furiş cu coada ochiului. Apoi mi-a spus:

— Mie-mi place de tine, în ciuda faptului că noi, lacedemonienii, evităm străinii. Dar sunt singur şi este greu să fii singur, mai cu seamă că tot timpul eu am fost obişnuit să fiu împreună cu alţi băieţi de vârsta mea. Acum, chiar dacă nu mai trăiesc împreună cu poporul meu, chiar dacă nu mai sunt obligat să respect obiceiurile lui, principiile spartane sunt în mine şi mă ţin strâns ca în nişte lanţuri de fier. Însă faptul că te-am cunoscut, este mai puternic decât principiile. Mai bine aş fi murit în război şi din mine n-ar fi rămas nimic altceva decât un nume înscris pe o piatră de mormânt, decât să fi ajuns aici în Delfi.

I-am răspuns:

— Şi eu sunt singur. Din propria mea voinţă am venit la Delfi, pentru a fi purificat sau pentru a muri. După părerea mea, n-ar fi avut nici un rost să mai trăiesc ca un blestemat în oraşul meu şi în toată Ionia.

El m-a privit neîncrezător printre şuviţele umede de păr cârlionţat ce-i căzuseră pe frunte. Am ridicat mâna disculpativ şi am spus:

— Nu te grăbi să mă judeci mai înainte de a şti despre ce este vorba. Într-un moment de extaz, apărut pe neaşteptate, Pythia a declarat că sunt inocent. Ea nici nu a mestecat frunze de dafin, nici nu a stat pe trepiedul oracular, nici nu a inhalat aburii ameţitori ai abisurilor. A fost destul să mă vadă, şi a şi intrat în starea de transă divină.

Din cauza educaţiei pe care am primito şi a scepticismului ionian de care eram adesea bântuit, am zâmbit şi, după ce m-am asigurat că în preajma noastră nu este nimeni care să ne audă, am adăugat:

— Mi s-a părut că o interesează în mod deosebit masculii. Eu nu mă îndoiesc că ea este o fiinţă sacră, dar în acelaşi timp mă bate gândul că preoţii interpretează elucubraţiile sale erotice după cum îi duce capul.

Dorieus şi-a ridicat palmele ca şi cum ar fi vrut să se apere de vorbele mele nelegiuite şi, neliniştit, mi-a spus:

— Deci tu nu crezi în oracol? Ascultă, dacă îţi baţi joc de lucrurile divine, nu mai vreau să am de-a face cu tine.

I-am spus:

— Nu fi neliniştit! Toate lucrurile din lumea aceasta au două feţe, cea pe care o vedem şi cea pe care nu o vedem. Nouă, ionienilor, ne face mare plăcere să ne batem puţin joc de zei şi să născocim despre ei poveşti amuzante, dar acest lucru nu ne împiedică câtuşi de puţin să-i slujim cu entuziasm şi să le aducem jertfe. Este drept că mă îndoiesc de aspectul terestru al oracolului, dar acest lucru nu înseamnă că nu-l recunosc sau că nu mă voi supune judecăţii sale, chiar de-ar fi să-mi pierd viaţa. În ceva anume, tot trebuie să creadă un om.

— Eu nu te înţeleg, mi-a spus el oarecum uimit.

În felul acesta ne-am despărţit în acea seară, dar în ziua următoare, sau poate că peste două zile, în timp ce mă plimbam de unul singur, m-am pomenit că mă apucă de braţ şi mă întreabă mirat:

— Oare tu eşti bărbatul din Efes care a dat foc templului zeiţei lidiene a pământului din Sardes şi apoi chiar întregului oraş?

— Aceasta este crima ce-am făptuit-o, am recunoscut. Eu, numai eu, Turms din Efes, am dat foc oraşului Sardes.

Am fost uluit când am văzut că ochii migdalaţi ai lui Dorieus străluceau de mulţumire. M-a bătut prieteneşte pe umăr şi mi-a spus:

— Dar tu nu eşti nicidecum un criminal, dimpotrivă, tu eşti eroul elenilor. Oare tu nu ai aflat că incendierea oraşului Sardes a redeşteptat flacăra revoltei, care s-a întins de la Helespont până-n Cipru?

Cuvintele lui m-au umplut de oroare, fiindcă despre o nebunie mai mare ca aceasta chiar că nu mai auzisem. Şi i-am spus:

— În acest caz, ionienii sunt nebuni! Adevărul este că, după ce corăbiile ateniene au ajuns la Efes, am alergat trei zile până la Sardes ca o turmă de oi care-l urmează orbeşte pe-un berbec. Dar sosind noi acolo şi văzând zidurile înalte ce înconjurau oraşul, ni s-a risipit elanul şi a trebuit să ne întoarcem chiar mai repede decât ajunsesem. Trupele auxiliare ale perşilor i-au ucis pe mulţi dintre ai noştri. Şi, ca şi cum nu ar fi fost destul, cuprinşi de panică, când s-a lăsat întunericul, în situaţia aceea confuză în care ne aflam, mulţi dintre noi s-au omorât între ei. Nu, nu, expediţia noastră până la oraşul Sardes nu a fost nicidecum o expediţie eroică. Şi povestea încă nu s-a sfârşit, fiindcă ajungând noi înapoi la Efes, unde în afara zidurilor se desfăşura o ceremonie nocturnă, la care participau doar femei, ne-am amestecat noi printre ele şi le-am hărţuit până ce au venit furioşi bărbaţii ce erau în cetate ca să le scape pe soţiile şi pe fiicele lor din braţele noastre. Şi au masacrat bărbaţii din Efes mai mulţi oameni de-ai noştri decât au masacrat perşii în timp ce ne retrăgeam. Atât de oarbă a fost incursiunea noastră, atât de dezonorantă ne-a fost retragerea.

Contrariat, Dorieus a clătinat din cap şi mi-a spus:

— Bine, dar tu nu vorbeşti ca un adevărat grec. Războiul este război şi tot ceea ce se petrece în război este pentru gloria patriei, iar cei care mor pe câmpul de luptă se bucură de glorie eternă, indiferent de felul în care au fost omorâţi. Într-adevăr, eu nu pot să te înţeleg.

— Nu sunt elen, i-am răspuns. Eu sunt un străin. Cu mulţi ani în urmă, în apropiere de Efes, m-am deşteptat, după ce probabil că zăcusem un oarecare timp şi am văzut că mă aflu lângă un stejar ce fusese despicat de fulger, iar împrejurul meu erau multe oi moarte. Un berbec mă împungea cu coarnele, atunci mi-am venit în fire. Eram în pielea goală, veşmintele de pe mine fuseseră mistuite de foc, fulgerul lăsase doar un mic semn negru pe trupul meu. Deşi a încercat, Zeus nu a reuşit să mă omoare.

Când iarna a început să-şi arate colţii, m-au chemat în faţa lor cei patru preoţi ai templului din Delfi. După lunga perioadă în care postisem, slăbisem mult, toată energia o risipisem pe exerciţii fizice, eram atât de purificat pe toate părţile, încât abia de mă mai ţineam pe picioare. Conform obiceiului bătrânilor, preoţii au pornit investigaţia cu începutul şi m-au pus să le povestesc tot ceea ce ştiam despre revolta oraşelor din Ionia şi despre omorârea sau despre alungarea tiranilor ce fuseseră numiţi de perşi pentru a guverna.

Le-am spus:

— Eu însumi am participat doar atunci când Hermadoros a fost alungat din Efes. Iar el nu a fost azvârlit de pe zidurile oraşului ca alţi tirani, ci a fost condus cuviincios până la poarta ce duce la drumul spre Sardes. Este drept, noi am dansat atunci de bucurie că oraşul este liber, dar de Hermadoros nu s-a atins nimeni, chiar dacă am distrus lucrurile ce se aflau în casa perşilor. Iar dacă l-am alungat pe Hermadoros a fost doar pentru că era cel mai bun şi mai drept dintre bărbaţii Efesului, nu pentru că fusese înscăunat de perşi ca să supravegheze treburile oraşului. Aceste lucruri noi i le-am spus şi lui şi i-am mai spus că niciodată nu vom admite în mijlocul nostru pe cineva care este mai bun decât ceilalţi, mai degrabă dorim ca un astfel de bărbat să fie oriunde altundeva decât în Efes.

Preoţii din Delfi au mişcat din capete afirmativ şi mi-au spus:

— Aceste lucruri noi le cunoaştem mai bine decât tine, dar povesteşte-ne tot ceea ce ştii pentru a putea vedea dacă ceea ce ştii tu coincide cu ceea ce cunoaştem noi.

Le-am povestit tot ceea ce ştiam despre dezonoranta noastră ofensivă împotriva oraşului Sardes, oraşul satrapului. După aceea am spus:

— Atunci când am ajuns ca străin în Efes, după ce, printr-un miracol, nu am fost atins de fulgerul ce a distrus tot ce era în jurul meu, eu am fost protejat de sacra zeiţă a oraşului, Artemis. De aceea, viaţa mea îi aparţine. Numai că, în ultimii ani, întunecata zeiţă a Lidiei, Cybele, a intrat în rivalitate cu Artemis din pricina elenilor, a căror devoţiune ar fi dorit să se obţină. Ionienii sunt un popor uşuratic şi se dau în vânt după orice noutate. De aceea, în timpul perşilor, mulţi ionieni au călătorit până la Sardes pentru a aduce sacrificii zeiţei Cybele şi pentru a participa la scandaloasele ei ceremonii secrete. Când m-am alăturat expediţiei războinice a atenienilor împotriva oraşului Sardes, mi s-a spus – şi eu am avut toate motivele să cred – că războiul împotriva perşilor nu este altceva decât sprijinul pe care noi, elenii, îl dăm zeiţei Artemis pentru ca ea să o învingă pe întunecata zeiţă a pământului.

De aceea, eu am crezut că înfăptuiesc un lucru important când am dat foc templului zeiţei Cybele. Dar nu este vina mea dacă în acel moment s-a stârnit un vânt atât de puternic, încât de la casele de stuf, ce se aflau în apropierea templului şi au ars până la temelie, focul s-a întins până la zidurile oraşului. Pentru că focul s-a întins atât de repede, încât unii nici nu au mai avut timp să fugă. Au pierit atunci în flăcări şi mulţi dintre ai noştri, şi mulţi lidieni.

Apoi le-am povestit încă o dată despre dezonoranta noastră fugă şi despre încăierarea cu perşii. Într-un sfârşit, sătul de toate ce le-am povestit, am spus:

— Dar voi aveţi tăbliţele de ceară, pe care vi le-am dat. Dacă pe mine nu mă puteţi crede, daţi crezare cuvintelor ce au fost scrise acolo!

Şi au spus preoţii templului:

— Noi deja le-am deschis şi le-am citit. Şi am stabilit care este adevărul în ceea ce priveşte evenimentele din Ionia şi incursiunea împotriva oraşului Sardes. În favoarea ta este doar faptul că nu eşti mândru de a fi participat la acest război, dimpotrivă, îţi dispreţuieşti faptele. Sunt destui nebuni care afirmă că această incursiune absurdă este cea mai glorioasă faptă a elenilor. Însă incendierea unui templu, fie el chiar şi cel al asiaticei Cybele, este o faptă faţă de care noi avem oroare. Dacă încep să fie arse templele, nici zeii elenilor nu mai pot fi în siguranţă.

I-am rugat să mai citească o dată textele scrise pe tăbliţele de ceară, iar ei mi-au permis să le citesc şi eu. Pe prima tăbliţă scria:

Artemisia de la templul zeiţei Artemis din Efes salută sacrul consiliu al preoţilor templului lui Apolo din Delfi.

Fiind gardiană a fecioarei divine, îi cunosc mai bine decât oricine manifestările şi obiceiurile. Pot afirma, fără nici o ezitare, că însăşi zeiţa Artemis a îngăduit lui Turms din Efes să dea foc templului zeiţei lidiene. De aceea, îl trimit la divinul Apolo, fratele zeiţei noastre, să-l protejeze. Să-l elibereze oracolul, fiindcă el nu a făptuit răul, ci binele! Când a aruncat torţa aprinsă în templul blestemat, zeiţa i-a condus mâna. Că el este un tânăr frumos, voi înşivă puteţi vedea. În ochii lui oblici este ceva ciudat, pe buze are un zâmbet misterios. Aşa arăta şi cu câţiva ani în urmă, când, tulburat, după ce a fost ocrotit de zei ca să nu moară răpus de fulger, a alergat spre templu. Păstorii îl urmăreau lovindu-l cu ciomegele. Dar porumbeii zburau în faţa lui şi veşmintele cu care el a fost acoperit atunci, fiindcă era gol, au fost din lâna pe care fecioarele din insula Citera o ţesuseră. El nu-şi mai aminteşte nimic despre viaţa lui de până atunci, dar fecioarele din Citera l-au înveşmântat şi zeiţa Artemis l-a protejat. Chiar dacă, din cauza preaentuziastului său temperament, a greşit, chiar dacă zâmbetul lui este ironic, iertaţi-l, el este atât de tânăr. Nu este vina lui, vinovaţi sunt doar cei care l-au educat. A fost răscumpărat de Heraclit, fratele regelui nostru sacrificator, care este din familia Codros. După aceea, mulţi au spus că el a fost înţelept, chiar dacă din fire este un om atât de ursuz. Când băiatul a ajuns la templu, din întâmplare Heraclit se afla în apropiere şi juca zaruri cu nişte copii. A plătit păstorilor oile omorâte de fulger, a plătit o sumă convenabilă pentru jertfele ce i le-a adus zeiţei Artemis. După un an, absolvit de orice vinovăţie în legătură cu ciudata lui apariţie în Efes, Turms a devenit cetăţean al oraşului; el este, deci, un bărbat liber şi respectat ca oricare alt bărbat al acestui oraş. Cum Heraclit este cel ce înregistrează în cartea înţelepciunii templului, i-am dat lui această scrisoare să o citească, fiindcă pentru ochii şi urechile mele el este mai înţelept chiar decât Homer. Presupun că pentru bietul băiat, educaţia ce o va fi primit i-a fost de rău augur. Însuşi Heraclit afirmă că un altul este de zece mii de ori mai răspunzător decât Turms pentru cele ce s-au întâmplat, dar locuitorii Efesului nu vor să-l creadă. Acum, după ce faptele s-au consumat, nici un cuvânt nu este destul. Dar în Oracol ei cred. Har vouă şi pace de la zei! Face-ţi-i dreptate băiatului! El este un tânăr atât de frumos.

Pe cealaltă tăbliţă scria:

Epeneides, în numele Consiliul Bătrânilor din Efes, salută sacrul Oracol din Delfi şi pe preoţii săi.

La îndemnul regelui nostru sacrificator, vă cerem să îl supuneţi judecăţii pe Turms, incendiatorul de temple, pentru sacrilegiu şi răzvrătire. Incendiul din Sardes este cea mai mare calamitate ce s-a abătut vreodată asupra Ioniei. Tremurăm din cauza mâniei marelui rege. Astfel de fapte nu trebuie nicicând să se mai întâmple. Dacă am permis mulţimii sălbatice de bărbaţi neliniştiţi să li se alăture atenienilor în incursiunea de război asupra oraşului Sardes, am făcut-o mai mult pentru că am sperat că perşii îi vor ucide pe toţi. După ce ei au plecat spre Sardes, bărbaţii sănătoşi la minte au luat puterea asupra oraşului. O atât de mare ură au putut să deştepte aceste brute ce-şi zic eliberatori, încât a trebuit să luptăm cu ei în afara zidurilor oraşului. Pentru că, fugăriţi de perşi, ei s-au întors în Efes noaptea şi au început să le hărţuiască pe femeile noastre. Am închis porţile oraşului şi am poruncit acelor stârpituri să meargă unde vor vrea, numai în Efes să nu intre. Chiar şi atunci când Aristagora din Milet ne-a ameninţat că va trimite corăbii de război şi soldaţi care vor cuceri oraşul, nu am deschis porţile. Noi dorim doar pacea. Oare ce rost are să ne războim cu perşii sau să ne războim între noi?

Toată vina o poartă tinerii corupţi, lipsiţi de judecată, aroganţi. Dar oare ce putem noi face când înţelepţii Ioniei ajută la distrugerea credinţei în zei? Chiar şi Heraclit este un instigator. Cerându-i noi ajutorul, el ne-a sfătuit să ne spânzurăm. El îi învăţa pe tineri că tot ceea ce este în lume s-a născut din foc şi la foc se întoarce să moară, că viaţa este doar o flacără ce creşte şi descreşte. O astfel de învăţătură a primit şi Turms şi noi credem că el nu ar fi dat niciodată foc templului zeiţei Cybele din Lidia, dacă Heraclit nu i-ar fi vorbit atât de mult despre foc.

Trăim vremuri rele. De aceea, cel mai bine este să-l azvârliţi pe Turms în prăpastie, pentru a nu se mai abate peste oraşul nostru şi alte nenorociri ca aceasta de care el se face vinovat. Când vom auzi că el a murit, vă vom trimite în dar un trepied de argint pentru altarul templului. Şi voi ştiţi că în Efes sunt cei mai talentaţi argintari.

După ce am citit această scrisoare răuvoitoare, despre care fusesem asigurat că a fost întocmită pentru a mă apăra, am fost cuprins de furie şi am strigat:

— Oare-şi imaginează ei că doar laşitatea de care dau dovadă îi va proteja de perşi? Oare nu sunt şi ei la strâmtoare ca şi celelalte oraşe ioniene? Oricare-mi va fi originea, întotdeauna voi fi mândru că nu m-am născut în Efes.

După ce am rostit aceste vorbe, am simţit că mă prăbuşesc şi în mintea mea totul a devenit confuz. Preoţii au observat slăbiciunea mea de moment şi m-au întrebat imediat:

— Dar unde anume te-ai născut?

Am spus:

— Fulgerul m-a lovit în apropiere de oraşul Efes. Altceva nu ştiu. După aceea am fost bolnav multe luni de zile.

Ei m-au întrebat ca la început:

— Oare limba ta este curată? Oare inima ta este curată?

Am simţit doar amărăciune când am înţeles că ei se îndoiesc de vorbele ce le-am spus. Oare ce rost ar mai fi avut viaţa pentru mine, dacă aş fi încercat să mă agăţ de ea prin minciună? De aceea le-am povestit cu încredere despre toate frământările mele:

— Este multă vreme de când eu nu-mi mai amintesc nimic. Dar simt că dacă mi-aş aminti, inima mea ar fi tulburată. Întotdeauna, în nopţile cu lună plină, eu am avut vise ciudate. Trăiam în alte oraşe şi mă întâlneam cu oameni pe care aveam impresia că îi cunosc bine. Şi acum am astfel de vise. De aceea, uneori nici nu mai ştiu bine dacă trăiesc în vis sau în realitate.

Mi-am cântărit bine vorbele mai înainte de a le rosti şi am spus:

— Eram un străin în Sibaris, în Italia. Eram unul dintre aceia ce au fost trimişi în Milet înainte ca oraşul Sibaris să dispară. Pe atunci aveam vreo zece ani. Acest lucru îl ştiu sigur fiindcă protectorul meu, Heraclit, a cercetat în Milet ca să afle despre originile mele. Când locuitorii Miletului au aflat că oamenii din Crotona au ras Sibarisul de pe faţa pământului, au plâns alături de cei care se refugiaseră în Milet şi au fost atât de mişcaţi, încât şi-au ras părul din cap. Dar, după ce părul le-a crescut, au uitat de ospitalitate şi s-au purtat rău cu cei ce veniseră din Sibaris. Am fost lovit. Am învăţat să fac pâine. Apoi am fost păstor. Presupun că am fugit din Milet pentru a scăpa de ura şi de răutatea oamenilor de acolo. Aşa se face că am ajuns în apropiere de Efes, lângă trunchiul acelui stejar despicat de fulger.

Preoţii s-au uitat descurajaţi unul la altul şi au vorbit astfel între ei:

— Oare cum se poate descurca o atât de încâlcită poveste? Fără îndoială, Turms nu este un nume grecesc. Copil de sclav, el nu ar fi putut fi, căci de-ar fi fost, nimeni nu ar fi fost preocupat să-l trimită-n Milet. Cele patru sute de familii ale oraşului Sibaris ştiau prea bine ce fac. Dar, în Sibaris trăiau şi învăţau mulţi barbari care voiau să se obişnuiască cu civilizaţia greacă. Însă, de ar fi fost barbar, copilul ar fi trebuit să fie trimis înapoi în ţara lui, nu în Milet.

Am fost rănit în sufletul meu de îndoiala ce am putut-o citi pe faţa celor patru bătrâni şi le-am spus:

— Dar priviţi-mă cu atenţie! Oare trăsăturile chipului meu sunt ale unui barbar?

Ei s-au uitat îndelung la mine şi, după aceea, au spus:

— De unde am putea şti? Veşmintele tale sunt ioniene, educaţia pe care ai primito este grecească. Cât despre chip, oare ce-ar fi de spus, când există tot atât de multe chipuri pe cât de mulţi oameni sunt? Nu după trăsăturile feţei îţi poţi da seama că cineva este străin, ci după veşminte, tunsură, barbă, după felul cum vorbeşte.

Dar, pe când mă cercetau, a început să li se încreţească pleoapele ochilor şi ei şi-au întors privirea de la mine şi s-au uitat neliniştiţi, pe furiş, unul la altul.

După atâta post şi purificare, toată fiinţa îmi vibra, eram plin de fervoare divină şi în faţa ochilor mei dansa o ciudată lumină celestă. Şi, pentru o clipă, am văzut în inima celor patru preoţi bătrâni. Erau tulburaţi de gândul că-şi pierduseră încrederea în ei înşişi. În mine era ceva mai puternic decât puterea lor. În mine sălăşluia o cunoaştere superioară înţelegerii lor.

Se apropia iarna. În curând urma să plece şi zeul spre nordul îndepărtat, în ţara lacurilor şi a lebedelor, lăsând Delfiul în grija lui Dionysos. Pe mare, furtunile se dezlănţuiau una după alta, corăbiile se grăbeau să ajungă în porturi, pelerini nu mai soseau la Delfi. Bătrânii templului tânjeau după odihnă, evitau judecăţile complicate, aşteptau să se bucure în tihnă de căldura degajată de vasele cu cărbuni, aşteptau plăcuta toropeală de iarnă.

I-am implorat:

— Venerabili preoţi! Liniştiţi-mi inima! Liniştiţi-vă înşivă inimile! Să mergem afară sub cerul liber, să aşteptăm un semn divin!

Au acceptat şi am ieşit, străjuit de ei de-o parte şi de alta. S-au înfăşurat strâns în mantiile lor şi au privit spre cerul întunecat. Şi deodată, în văzduh, am văzut cum plutea o pană alb-albăstruie de porumbel. Când a ajuns în faţa mea, am prins-o în mână.

— Acesta ar putea fi un semn, am spus eu bucuros.

Abia după ce am rostit aceste vorbe m-am gândit că undeva, în înaltul cerului, unde privirea noastră nu putuse desluşi nimic, trebuie să fi zburat un porumbel. Altfel, din nimic, pana nu avea cum să cadă. Totuşi, eu am simţit că este un semn.

Preoţii s-au adunat în jurul meu şi au exclamat uimiţi:

— O pană de porumbel! Porumbelul este o pasăre din insula Citera. Copilul iubirii. Priviţi! Afrodita a întins peste el un voal de aur. Chipul lui străluceşte de lumină.

Apoi o rafală de vânt a făcut ca veşmintele de pe noi să fâlfâie cu putere, iar dinspre vest fulgerul a lovit vârful muntelui. Bubuitura tunetului ne-a asurzit urechile şi s-a repetat, din ce în ce mai încet, de nouă ori, pierzându-se până la urmă în valea din Delfi.

Am mai aşteptat o clipă, dar nu s-a mai întâmplat nimic. Preoţii s-au retras în templu să hotărască verdictul şi m-au lăsat în pronaos, unde, după ce am citit aforismele celor şapte înţelepţi, ce erau înscrise pe pereţi, am admirat vasele de argint din Cresos şi imaginea lui Homer. În tot acest timp, mirosul ce venea de la crengile de dafin care întreţineau eterna flacără sacră de pe altar mi-a mângâiat nările.

După o îndelungă chibzuială, preoţii s-au întors şi m-au anunţat:

— Turms din Efes, tu eşti liber să mergi unde voieşti. Zeii s-au manifestat prin semne. Pythia a vorbit. Nu a fost voia ta, ci a zeilor. Continuă să o slujeşti pe Artemis ca şi până acum şi adu-i ofrande Afroditei care ţi-a salvat viaţa! Dar, chiar dacă zeul din Delfi nu condamnă ceea ce tu ai făcut, refuză să poarte responsabilitatea faptei tale. Întoarcă-se responsabilitatea faptei săvârşite la zeiţa Artemis din Efes, fiindcă doar al ei este războiul cu zeiţa asiatică!

I-am întrebat:

— Încotro trebuie să merg?

Ei mi-au răspuns:

— Du-te spre apus, de acolo de unde, odată, de mult, ai venit. Aşa spune Pythia, aşa spunem şi noi.

— Este o poruncă divină? i-am întrebat eu dezamăgit.

— Nu este nicidecum o poruncă, au strigat ei. Oare tu nu ai înţeles că zeul delfic nu vrea să aibă nimic de-a face cu tine? Este doar un sfat bun, este doar pentru binele tău.

Dar douăsprezece oraşe ale Ioniei se răzvrătiseră împotriva perşilor. Era deci timpul să se pună întrebarea când urma ca oraşul Efes să fie nevoit să-şi deschidă din nou porţile răsculaţilor. Aşa credeam. Dar nu le-am spus, fiindcă nu voiam să se înverşuneze iarăşi împotriva mea. Am rostit:

— Deşi eu nu sunt iniţiat în sacrele ceremonii tainice ale zeiţei Artemis, uneori, în nopţile cu lună plină, Artemis mi-a apărut în vis însoţită de câinele ei negru. De fiecare dată când, la cererea preotesei templului, am dormit în noaptea cu lună plină la templu, ea mi-a apărut în forma subpământeană de Hecate. De aceea ştiu că-ntr-o zi, cândva, voi fi bogat. De se va întâmpla aşa, voi trimite o ofrandă votivă pentru templul vostru.

Dar ei au spus:

— Nu, să nu trimiţi niciodată vreun dar zeului din Delfi, fiindcă nu-l vom accepta.

Apoi au poruncit gardianului trezoreriei să-mi înapoieze aurul şi argintul, şi nu au vrut să reţină nici un bănuţ de argint mai mult decât ceea ce cheltuise templul pentru întreţinerea şi purificarea mea în timpul cât fusesem prizonierul lor, atât de mare le era neîncrederea în ceea ce priveşte modul în care obţinusem acei bani. De fapt, în acea epocă, ei nu aveau încredere în nimeni care venea dinspre răsărit. Ei refuzaseră până şi scutul din aur împodobit cu pietre preţioase, capturat de la perşi în incursiunea de război împotriva oraşului Sardes, ce le fusese oferit de bărbaţii Atenei.

Eram gata de plecare, însă Dorieus nu primise încă nici un răspuns de la preoţii templului. Din vanitate, ne aventuram împreună în afara grădinilor templului ca să ne scrijelim numele pe pietre. Acolo, pe pământ, erau numeroase pietre ce fuseseră consacrate divinităţilor subterane încă cu o mie de ani mai înainte ca Apolo să fi ajuns la Delfi.

Dorieus lovea nervos pietrele cu o nuia de salcie. La un moment dat a spus:

— Sunt neliniştit, pentru că în mine există o suferinţă pe care n-am încercat-o până acum. Eu am fost educat doar pentru a săvârşi fapte eroice în războaie. Am fost obişnuit să mănânc şi să dorm împreună cu semenii mei. Singurătatea şi inactivitatea generează în mintea mea doar gânduri nebune. Am început chiar şi să mă îndoiesc de oracol şi de preoţii vlăguiţi ai templului.

Şi-apoi, problema mea este politică, nicidecum divină. Doar cu spada se mai poate soluţiona, nu mestecând frunze de dafin.

I-am spus:

— Dacă-mi permiţi, o voi face eu pe oracolul. Uite, noi trăim acum într-o vreme a revoltelor. Vino cu mine înspre răsărit, pe cealaltă parte a mării, în Ionia, acolo unde a şi început dansul libertăţii. Represaliile perşilor ameninţă oraşele răsculate. Aşa că, un soldat bine instruit este oricând bine venit acolo, ca să nu mai spun că tu ai toate şansele să ajungi chiar un comandant de război.

Şi i-am mai spus:

— Ionia a aşteptat ajutorul tuturor oraşelor Eladei, dar numai Atena a răspuns aşteptărilor şi a trimis în sprijinul oraşelor ioniene douăzeci de corăbii de război şi a cerut celor ce au participat atunci la atacul împotriva oraşului Sardes să se alăture atenienilor.

Contrariat, el mi-a răspuns:

— Noi, spartanii, nu iubim câtuşi de puţin marea şi nu o vom traversa niciodată pentru a ne amesteca în războaiele de pe cealaltă parte a mării. În iarna trecută, Aristagora al vostru din Milet a sosit în Sparta şi a încercat să ne ademenească cu daruri bogate ca să ne alăturăm lor. Avea cu el şi o placă de cupru, pe care erau gravate toate ţările şi oraşele din lume. Dar noi toţi ne-am prăpădit de râs când ne-a povestit că, pentru a ajunge la Susa, după ce vom fi traversat cu corăbiile înspăimântătoarea mare, trebuie să mărşăluim treizeci şi trei de zile, ca apoi să-l înfrângem pe nu ştiu ce mare rege. Între timp eloţii se răzvrătiseră. Ostili, vecinii ar fi putut ataca Sparta. Nu, în treburile celor de dincolo de mare, Sparta nu se amestecă niciodată.

— Bine, am insistat eu, dar eşti un om liber. Şi nici nu eşti prea legat de prejudecăţile poporului tău. Nici nu ştii tu cât este de frumoasă marea, chiar şi atunci când valurile înspumate sunt înalte cât munţii, nici nu ştii ce minunate sunt oraşele Ioniei, în care iarna nu este niciodată prea frig şi vara niciodată prea cald. Vino cu mine, să mergem împreună înspre răsărit!

El a spus:

— Să aruncăm arşicele de miel, ele vor hotărî încotro vom merge.

Şi am aruncat arşicele lângă lugubrele pietre ale zeilor subpământeni. Nu ne venea să credem ochilor; de trei ori la rând, arşicele au indicat cu încăpăţânare vestul, partea opusă Ioniei.

După aceea, Dorieus a rostit supărat:

— Cred că oasele astea au un defect. În orice caz, nu prea au ele un aer profetic.

Vorbele lui mi-au dat de înţeles că ar fi vrut să mă însoţească în războiul împotriva perşilor. Am vrut să-i las impresia că îmi este indiferent încotro vom merge, de aceea i-am spus oarecum nesigur:

— Eu însumi am văzut o replică a acestei harţi a lumii a lui Hecataios. Şi, fără îndoială, acest mare rege, despre care ai povestit, este un adversar de temut, din moment ce domneşte peste mii de popoare, din Egipt până-n India.

Dorieus mi-a răspuns îndârjit:

— Cu cât duşmanul este mai puternic, cu atât este lupta mai glorioasă.

— În ceea ce mă priveşte, nu am de ce să mă tem, i-am atras eu atenţia. Cum ar putea oare armele oamenilor să mă atingă, o dată ce fulgerele zeilor m-au ocolit? Eu cred că sunt invulnerabil. Dar, acest lucru nu este valabil şi în cazul tău. Aşa că, nu voi mai insista să mă însoţeşti în această nesigură aventură. Arşicele au indicat vestul. Încrede-te în ele!

— Şi de ce oare nu vrei să mergi împreună cu mine spre vest? m-a întrebat Dorieus. Sunt un om liber, aşa după cum tu însuţi ai spus, însă libertatea nu are nici un gust dacă nu ai cu cine o împărţi.

I-am spus:

— Şi pentru mine arşicele au indicat vestul, mai mult, preoţii templului din Delfi m-au sfătuit să merg spre vest. Dacă vreau să merg spre est, este doar pentru a mă convinge pe mine însumi că prezicerile şi avertismentele divine nu-mi pot interzice să fac ceea ce eu doresc să fac.

Dorieus a izbucnit în râs şi mi-a zis:

— Dar tu însuţi te contrazici!

Eu i-am răspuns:

— Tu nu ai înţeles. Eu doresc să-mi demonstrez mie însumi că pot să mă sustrag destinului hotărât de zei. De aceea voi face ceea ce vreau, neluând în seamă semnele şi prevestirile.

Abia am terminat de rostit aceste vorbe, că slujitorii templului au venit să-l cheme pe Dorieus în faţa preoţilor. Dorieus s-a ridicat brusc de pe pietrele zeului subpământean şi faţa i s-a luminat. S-a dus spre templu alergând, iar eu am rămas să-l aştept în apropierea marelui altar pentru jertfe.

S-a întors cu capul plecat şi a spus:

— Pythia a vorbit. Preoţii au interpretat prezicerile ei. De mă voi întoarce în Sparta, o mare nenorocire mi se va întâmpla. De aceea, eu trebuie să merg dincolo de mare. Ei m-au sfătuit să călătoresc cu o corabie spre vest. În vest, oricare tiran al unui oraş bogat m-ar lua în slujba sa şi m-ar plăti cu generozitate, aşa mi-au spus. În vest îmi va fi mormântul, aşa mi-au spus. Tot acolo, după moarte, numele meu va rămâne nemuritor.

— De aceea, am spus eu zâmbind, vom pleca spre est. N-are rost să-ţi faci griji, mormântul tot nu ţi-l ia nimeni. Tu eşti încă tânăr, aşa că nu-i nici o grabă.

Chiar în aceeaşi zi am ajuns la ţărmul mării. Dar marea era înfuriată şi nici o corabie nu se încumeta să o înfrunte. De aceea ne-am continuat călătoria pe uscat, iar noaptea am dormit în colibele părăsite ale păstorilor. Oile fuseseră deja de multă vreme duse în vale, aşa că nu erau câini care să păzească noaptea colibele. În satele prin care am trecut nimeni nu a vrut să ne primească să înnoptăm, chiar dacă veneam de la Delfi.

După ce am trecut de Megara, am chibzuit mult cum am putea ajunge mai bine în Ionia. În Atena eu aveam câţiva prieteni pe care-i cunoscusem în campania împotriva oraşului Sardes. Dar în Atena era la putere o facţiune moderată, care nu voia să se amestece în conflictele din Ionia. De aceea, nu eram sigur dacă prietenilor mei le va fi făcut plăcere să mă reîntâlnească.

De aceea, am hotărât să ne îndreptăm spre Corint, cel mai ospitalier oraş al Greciei. Din cele două porturi ale oraşului plecau corăbii atât spre est, cât şi spre vest. Chiar şi corăbiile feniciene erau libere să ancoreze în porturile din Corint, fiindcă corintenii nu-i evitau pe străini, aşa auzisem.

I-am spus lui Dorieus:

— Să mergem spre Corint. Acolo vom afla noutăţi despre situaţia din Ionia. Şi, cel târziu la primăvară, de acolo vom putea naviga spre Ionia.

Dorieus s-a întunecat la faţă şi mi-a spus:

— Suntem prieteni şi, ca ionian, tu eşti mai familiarizat decât mine cu călătoriile şi cu oraşele străine. Numai că, fiind eu spartan, nu pot accepta hotărârile altcuiva fără să protestez.

— Bun, am spus eu. Atunci mai aruncăm o dată arşicele.

Orientându-mă după soare, am desenat pe nisip punctele cardinale, încercând pe cât mai bine cu putinţă să trasez direcţiile Corintului şi Atenei. Dorieus a aruncat arşicele şi oasele au arătat, fără nici un motiv de îndoială, Corintul.

— Bine, vom merge înspre Corint, a rostit morocănos Dorieus. Dar eu sunt cel care am hotărât, nu tu.

Voinţa lui era, fără îndoială, mai puternică decât a mea. De aceea l-am aprobat şi am spus:

— Sunt înmuiat din cauza obiceiurilor ioniene. Spiritul meu a fost viciat de învăţătura unui înţelept ce dispreţuia oamenii. Tot ceea ce sporeşte ştiinţa, diminuează voinţa. De aceea mă voi supune voinţei tale şi voi călători spre Corint.

S-a înviorat după ce a ascultat vorbele mele, a început să zâmbească, şi-a luat elan şi a aruncat suliţa cu toată puterea în direcţia Corintului. Ne-am îndreptat amândoi în goană până la locul unde căzuse. Suliţa era înfiptă într-o bucată putredă de lemn, pe care valurile mării o purtaseră până la ţărm. Nu am rostit niciunul vreun cuvânt, nici n-am îndrăznit să ne uităm unul la altul; cu inima am înţeles amândoi că prevestirile sunt proaste. După ce Dorieus şi-a smuls suliţa din lemnul putred, am continuat drumul spre Corint, fără să ne mai uităm în urmă.

În Corint străinul nu are nevoie de prieteni care să-l găzduiască. În oraş există hanuri unde se poate mânca şi înnopta. Şi nu este judecat nimeni după faţă, după veşmintele ce le poartă sau după culoarea pielii; în ochii locuitorilor Corintului doar greutatea pungii în care îşi ţine banii este importantă. S-ar părea că locuitorii Corintului nu au nici o altă ocupaţie în afara grijii permanente de a-i ajuta pe străini să se descotorosească cât mai repede de banii ce-i au.

Fără îndoială, în Corint sunt multe de văzut, de pildă fântâna lui Pegas. Iar templul din Corint adăposteşte prova roasă de cari a corabiei argonauţilor, cea despre care atâta se vorbeşte. Dar dacă te vei hazarda să asculţi toate poveştile pe care locuitorii Corintului le spun, chiar de vei locui un an în Corint, încă vei mai avea de aflat multe alte istorii noi despre zei.

Erau mulţi refugiaţi din oraşele Ioniei când am ajuns noi în Corint. Cei mai mulţi erau oameni bogaţi care se temeau de poporul dezlănţuit, dar şi mai mult erau îngroziţi de răzbunarea perşilor. Ei erau convinşi că, după ce vor fi isprăvit războiul în Sardes, perşii vor fi o adevărată ameninţare pentru toate oraşele Ioniei ce-şi alungaseră tiranii, distruseseră locuinţele perşilor şi reconstruiseră zidurile de apărare. Mulţi aşteptau primăvara pentru a se îmbarca pe corăbii comerciale cu care să ajungă în marile oraşe greceşti din Sicilia sau din Italia, cât mai departe cu putinţă de perşi. Printre refugiaţi erau înţelepţi, învăţaţi şi medici, poeţi şi cântăreţi. Ei spuneau:

— În partea occidentală este Grecia Mare, acolo sunt oraşele bogate, acolo este spaţiul în care se poate respira. Viitorul aparţine Occidentului, nu Orientului, unde domneşte doar distrugerea şi continua opresiune.

Dar trebuiau şi ei să admită că revolta se întinsese deja până-n Cipru, că flota ioniană avea supremaţie pe mare şi că toate oraşele Ioniei erau din nou răzvrătite. Chiar şi înfloritorul Efes era ameninţat.

Fiindcă aşa a vrut Dorieus, odată ajunşi în Corint, ne-am dus la templul lui Herakles şi am adus jertfe în memoria străbunilor lui. Dar cel mai mare şi mai bogat templu din Corint este templul înconjurat de ziduri puternice al zeiţei Afrodita, ce se află în vârful muntelui. Acolo locuiesc în case confortabile cele o mie de slujitoare ale zeiţei dragostei.

De fapt, în Corint Afrodita nu era zeiţa care să-şi fi făcut apariţia atât de des ca-n alte părţi. Dar în Delfi, preoţii mi-au recomandat să-i aduc jertfe Afroditei. De aceea, după câteva zile de când eram în Corint, i-am spus lui Dorieus:

— Să urcăm pe munte ca să-i aducem jertfe Afroditei!

Însă Dorieus mi-a răspuns:

— Cu viaţa lui frivolă, acest oraş neliniştit îmi răvăşeşte mintea, iar flautele care cântă fără încetare pe străzi îmi sparg urechile. Trupul îmi este atât de înfierbântat de la prea condimentatele lor mâncăruri, încât mi se urcă tot sângele-n cap. Dac-aş mai aduce şi jertfe Afroditei, mi-e teamă că nu voi mai putea fi stăpân pe trupul meu. Nu, dacă nu voi respecta o anumită disciplină, trupul mi se va vlăgui şi-mi voi pierde măiestria de luptător.

Când a venit primăvara, ne-am îmbarcat pe una dintre primele corăbii care şi-au făcut apariţia în port, pentru a ajunge în Ionia.

Am scris aceste rânduri mestecând frunze de dafin ca să-mi aduc aminte de Delfi. Mi-am stropit mâinile cu apă de trandafir ca să respir încă o dată aerul Corintului. Mi-am frecat degetele cu alge uscate ca să-mi reamintesc de suliţa lui Dorieus înfiptă în flancul arcuit din lemn putred al corabiei. Iar acum îmi pun pe limbă câteva cristale de sare pentru a avea în gură gustul tăişului de fier al spadei.

Cei trei ani ai pribegiei noastre din Ionia, în fumul incendiilor şi în zgomotul luptelor, atacurilor şi violenţei, au mirosul morţii ce plutea deasupra câmpurilor, mirosul rănilor ce musteau de puroi, inutile victorii, inutile omoruri în războiul împotriva perşilor. În acei ani când perşii au împins în mare puterea Ioniei şi au început să asedieze răzvrătitele ei oraşe, eu am devenit bărbat.