CARTEA A DOUA. DIONYSIOS DIN FOCEEA.

În războiul împotriva perşilor am obţinut eu reputaţia de om care râde fiindcă nu-i este teamă de moarte. În ceea ce-l priveşte pe Dorieus, el a devenit celebru pentru sentimentul de siguranţă ce-l transmitea celorlalţi datorită deosebitei lui educaţii de războinic.

Când perşii au blocat dinspre uscat Miletul, Dorieus mi-a spus:

— Este bine că Miletul protejează oraşele ioniene ce se află în spatele lui. Dar pe uscat perşii sunt mai puternici decât noi. Inima fiecărui ionian tremură pentru oraşul lui. Această teamă determină starea confuză ce ne înconjoară. Însă, lângă insula Lade, flota noastră încă mai este intactă.

Dorieus avea acum o barbă impunătoare, purta un coif a cărui creastă era împodobită cu pene, iar scutul îi era decorat cu incrustaţii din argint. Şi-a rotit privirea în jur, apoi a continuat:

— Pentru mine, acest oraş aurit, cu impresionanta lui bogăţie, cu zidurile lui inexpugnabile, a devenit o capcană. Eu nu sunt obişnuit să apăr ziduri. Doar scutul este singurul meu zid. Turms, prietene, să părăsim Miletul! În acest oraş se simte deja duhoarea morţii.

L-am întrebat:

— Deci tu vrei să părăsim uscatul pentru a continua războiul de pe puntea mişcătoare a unei corăbii? Dar este ciudată această alegere, din moment ce nu iubeşti marea şi faţa ta devine palidă din cauza tangajului.

Dorieus a spus:

— Acum e vară şi marea este calmă. De altfel, cu acest echipament greu de război pot lupta mai bine pe puntea unei corăbii, unde pot respira aer proaspăt. Corabia se mişcă. Zidurile nu se pot mişca. Să mergem la Lade ca să vedem ce se întâmplă acolo!

Am ajuns la Lade cu o barcă cu rame. A fost uşor, fiindcă între oraş şi insulă circulau continuu bărci ce aprovizionau flota cu hrană, fructe şi vin, aşa că vâslaşii aveau des prilejul să caşte gura prin oraşul aurit.

În Lade am văzut numeroase corăbii de război, mai mari sau mai mici, toate aparţinând oraşelor ioniene, dar cele mai maiestuoase erau corăbiile din Milet. În fiecare zi, după ce străbătea îngustul canal, flota ajungea în largul mării, corăbiile se aşezau în formaţie de luptă cu latul vâslelor strălucind în soare. Apoi, prinzând o atât de mare viteză, încât marea părea că clocoteşte, se antrenau în vederea luptei cu corăbiile duşmane lovind apa cu imensul lor pinten percutor.

Însă cele mai multe galere erau ancorate de-a lungul ţărmului mării, iar echipajul folosea pânzele pentru a se apăra de soare. Toată insula forfotea de negustori ambulanţi gălăgioşi şi de beţivi turbulenţi, de comandanţi de galere care se certau între ei şi de greci obişnuiţi ce trăncăneau zgomotos. Însă mulţi dormeau profund fără a le păsa câtuşi de puţin de zgomotul dimprejur.

Dorieus s-a adresat câtorva bărbaţi:

— Oare de ce trândăviţi voi şi beţi vin, când flota persană este atât de aproape? Se spune că ei ar avea trei sute sau chiar patru sute de corăbii de război.

— Să sperăm că ei au o mie de corăbii, i-au răspuns bărbaţii, ca să se termine mai repede acest război plictisitor. Noi suntem ionieni liberi, buni luptători pe uscat, dar încă şi mai buni suntem pe mare, unde perşii niciodată nu ne-au învins.

Dar după ce s-au grozăvit ei cât s-au grozăvit, au început să se plângă:

— Nimic nu era mai enervant decât ambiţia nebunilor noştri de comandanţi, care ne obligau, tocmai atunci când căldura era toropitoare, să vâslim continuu; se purtau cu noi cum nici perşii, de ne-ar fi luat sclavi nu s-ar fi purtat. Mâinile încă ne mai sunt pline de răni, pielea de pe faţă încă ne mai este jupuită.

Şi ei ne-au arătat mâinile, care erau, într-adevăr, pline de răni deschise, fiindcă aceşti bărbaţi erau orăşeni, care până atunci trăiseră liniştiţi şi-şi văzuseră de meseria lor. De aceea, după părerea lor, vâslitul înainte şi-napoi până la epuizare era fără sens. Şi ei au mai spus:

— Fără îndoială, ar fi fost o prostie de am fi continuat aşa. De aceea ne-am ales alţi comandanţi, ceva mai înţelepţi decât primii, şi-acum putem şi noi să trândăvim în tihnă şi să ne păstrăm forţele, pentru a fi puternici ca leii când ne vom înfrunta cu perşii.

Am hoinărit de-a lungul ţărmului de la o colonie la alta şi ne-am uitat la corăbiile de război. De la toată lumea am auzit cam aceleaşi vorbe. Mai mult, am auzit comandanţi care se certau între ei pentru a stabili care trebuie să i se supuie căruia. Încă am mai auzit că, pentru zece luptători cu arme grele, este nevoie de o corabie cu o sută de vâslaşi.

Dorieus a scuturat din cap şi a spus:

— Nu de numărul bărbaţilor depinde lupta, ci de calităţile lor. Dar, dacă n-ai încotro şi trebuie să te foloseşti de soldaţi nepricepuţi, mai înainte de ai învăţa toate regulile războiului, îi pui să mărşăluiască înainte şi-napoi până ce vor fi atât de obosiţi, flămânzi şi lipsiţi de orice dorinţă, încât mai degrabă îşi vor irosi şi ultima picătură de vlagă luptând cu duşmanul, decât să se gândească la fugă. De aceea, după părerea mea, înţelepţi sunt doar acei comandanţi de corăbii, care-şi forţează oamenii să vâslească toată ziua.

Seara, abia după ce a început să se răcorească şi suprafaţa calmă a mării a împrumutat culoarea vinului roşu, s-au întors din largul mării şi ultimele cinci nave. Erau galere simple cu câte cincizeci de vâslaşi, dar vâslele lor se ridicau şi coborau, se scufundau în apă şi înfruntau valurile atât de ritmic şi de armonios, încât aveai impresia că doar un singur om vâsleşte.

După ce le-a contemplat cu un aer mulţumit, Dorieus mi-a spus:

— Să mergem şi să aflăm din ce oraş sunt aceste nave şi cine este comandantul lor.

După ce au pus vâslele înăuntru, vâslaşii au sărit în apă şi au tras galerele pe mal. În acelaşi moment i-au împins peste bord pe bărbaţii epuizaţi, pe care apa mării i-a înviorat puţin; ei s-au târât în patru labe, au ajuns pe plajă şi, după ce s-au trântit pe nisip, nu au mai putut face nici o mişcare. De nu ar fi fost ajutaţi la timp de cei mai în putere, câţiva dintre ei ar fi putut să se înece, atât de fără vlagă erau. Galerele nu aveau ornamente, efigia nici unui zeu nu era la proră, dar erau solide, largi şi potrivite pentru navigaţie şi răspândeau până departe un miros puternic de gudron şi de smoală.

Am aşteptat până ce au aprins focurile pentru a pregăti mâncarea. Terciul de cereale, zarzavaturile, pâinea şi uleiul de măsline ne-au gâdilat plăcut nările. Când au simţit mirosul pâinii calde, cei care zăceau vlăguiţi pe nisip au făcut un ultim efort şi, abia mişcându-şi picioarele, s-au apropiat de oalele cu mâncare. Abia atunci ne-am apropiat şi noi de vâslaşi şi i-am întrebat:

— Cine sunteţi voi, din ce oraş aţi venit şi cine este comandantul vostru?

Ei au spus:

— Suntem nişte bieţi oameni săraci din Foceea, iar comandantul nostru este Dionysios, un bărbat brutal şi necruţător, pe care l-am omorî fără nici o părere de rău, de ne-am încumeta.

Dar după ce au rostit aceste vorbe, au început să râdă şi să glumească. Erau veseli şi mâncau cu mare poftă, chiar dacă mâncarea lor nu avea carne ca a acelora de pe corăbiile din Milet. Ni l-au arătat pe comandantul lor, care nu se deosebea prea mult de ceilalţi. Era un bărbat pântecos, bărbos şi la fel de murdar ca toţi cei din jurul lui. Dorieus s-a oprit în faţa lui şi l-a salutat milităreşte; penele de pe creasta coifului lui erau unduite de dulcele vânt al serii, decoraţiile de pe scutul lui străluceau. Şi el i s-a adresat astfel:

— Dionysios, comandant al corăbiilor Foceei, primeşte-ne în serviciul tău pe mine şi pe prietenul meu, pentru a lupta împotriva perşilor!

Dionysios a început sa râdă zgomotos şi i-a spus:

— Dac-aş fi avut bani, te-aş fi plătit cu plăcere, chiar şi numai pentru a te ţine în loc de efigie la proră, fiindcă mă bate gândul că, doar văzându-te, perşii ar lua-o la goană. Altceva, în afară de o cască din piele şi de un pieptar de protecţie, eu însumi nu am. Iar dacă lupt, nu pentru bani o fac, ci pentru gloria oraşului meu şi pentru propria mea glorie. Este drept că, pe lângă glorie, sper să câştig şi ceva bogăţii, după ce voi pune mâna pe câteva corăbii de-ale perşilor. Dacă nu, oamenii mei mă vor omorî şi-mi vor azvârli cadavrul în mare, după cum îmi promit în fiecare zi când mă blestemă.

M-am vârât în discuţie şi i-am spus:

— Nu-l supăra pe prietenul meu. El nu prea obişnuieşte să râdă. Iar în aceste zile, un soldat cu echipament greu este plătit cu cinci drahme pe zi, poate chiar şi cu zece.

Dionysios a spus:

— Eu însumi nu prea râd, poate că râd şi mai rar decât el. Dar în aceste zile am învăţat să râd mai mult decât înainte. Circulă prin locurile astea, unde noi ne-am aciuiat, atât de mult aur, cum nici nu-mi imaginam c-ar fi cu putinţă. De-aceea bem şi mâncăm noi pe rupte, ne veselim, dansăm şi ne fălim cu bogăţiile noastre, c-am ajuns până şi eu, un om ursuz, să râd până mă dor fălcile, ba chiar să-i îndemn şi pe alţii să râdă. Însă cea mai trăsnită poveste ce mi-a fost dat s-o aud este că voi doi, care, cel puţin aparent, lăsaţi impresia de luptători cu multă experienţă, vă oferiţi să-mi slujiţi mie, un amărât de comandant, care nici măcar o brăţară de aur pe mână nu are, şi-ale cărui corăbii nici n-au pânze colorate.

Dar Dorieus i-a spus:

— Dacă-ţi cer să ne primeşti în trupa ta, o fac doar pentru a-mi respecta principiile de luptător. Cu plată sau fără plată, prefer mai degrabă să lupt pe o corabie cu vâslaşi ce se supun ordinelor comandantului lor, decât pe una al cărei echipaj îşi alege sau îşi goneşte comandantul după cum bate vântul. Nu ştiu eu prea multe despre războiul pe mare, dar după tot ceea ce am văzut astăzi în Lade, cred că tu eşti singurul comandant potrivit într-o bătălie navală cu perşii.

După ce i-a ascultat cu atenţie vorbele, lui Dionysios i-a plăcut de noi. Cum atât eu, cât şi Dorieus, aveam câteva monede de aur de-ale perşilor, ne-am dus şi am cumpărat de la altarul lui Poseidon nişte hălci bune din carnea animalelor sacrificate. Şi vin am cumpărat. Apoi ne-am întors şi le-am oferit carne şi vin oamenilor istoviţi ai lui Dionysios. Tare a mai fost uimit Dionysios de generozitatea noastră.

Mai târziu, ne-a spus:

— Noi suntem bărbaţi din Foceea, noi trăim şi murim pe mare. Străbunii noştri au întemeiat o colonie la Massilia, foarte departe de aceste ţinuturi greceşti, dincolo de marea occidentală. Părinţii noştri au învăţat să lupte pe mare în înfruntările cu tirenienii, dar nu s-au mai întors ca să ne înveţe şi pe noi cum să luptăm. De aceea, trebuie să ne instruim singuri.

Şi, deşi era noapte, pentru a întări cele spuse, a dat ordin să se sune în cochilia scoicilor alarma şi să fie treziţi cu lovituri de picioare oamenii, care abia aţipiseră. Împleticindu-se pe picioare, toţi au alergat spre navele lor şi, mai înainte ca eu să ajung să mă caţăr pe puntea unei galere, ei detaşaseră deja catargul, îl îndreptaseră şi se apucaseră să desfăşoare pânzele. Cu toate că ei se mişcau atât de repede, Dionysios părea nemulţumit, îi îndemna cu lovituri de frânghie împletită, îi blestema şi urla la ei că se mişcă mai încet decât melcii.

Până la urmă, zgomotul i-a deşteptat pe toţi oamenii de pe insulă, din toate părţile s-au auzit semnalele de alarmă şi, în foarte puţină vreme, s-a răspândit zvonul că au sosit perşii. Cei mai slabi din fire, plângând şi tânguindu-se, s-au ghemuit după tufele de mărăcini. Căpitanii corăbiilor urlau şi dădeau ordine pe care nimeni nu le asculta şi, în general, în toată insula domnea o stare şi mai confuză decât în timpul zilei. Dar când s-a aflat că nu a fost decât o alarmă falsă, pe care Dionysios a dat-o pentru a-şi antrena oamenii lui, au venit toţi comandanţii celorlalte corăbii şi au început să ameninţe că ne omoară, fiindcă le-am tulburat somnul.

Dar oamenii lui Dionysios le-au ieşit în întâmpinare şi au întins frânghii în faţa lor, şi cum era atât de întuneric, s-au împiedicat ei atât în frânghii, cât şi unii de alţii, aşa că, abandonând scuturi şi spade, s-au întors înjurând la locurile lor să se culce. De nu ar fi fost atât de obosiţi, poate că s-ar fi iscat în acea noapte un război între ionieni. La drept vorbind, cei mai mulţi erau atât de beţi, încât a doua zi nici nu şi-au mai adus aminte de nimic, doar au fost surprinşi că nu-şi găsesc săbiile şi scuturile.

Războiul pe mare este un război necruţător, care nu se poate compara cu nici un război de pe uscat. Pentru că le-am probat eu însumi, nu voi spune nimic rău despre corăbiile din Milet sau despre cele ale aliaţilor, fiindcă erau, fără îndoială, excelente, iar echipajele lor erau alcătuite din bărbaţi neînfricaţi. Vâsleau tânguindu-se şi erau istoviţi de pe urma antrenamentului. Şi poate că, pentru un bărbat care nu are experienţa vâslitului, nu sunt pe lume unelte mai de temut decât vâslele, cu care oricând îţi poţi crăpa cu uşurinţă capul sau îţi poţi zdrobi coastele. Afirm aceste lucruri fiindcă eu însumi le-am încercat; Dionysios mi-a pus în mâini vâsla, şi deja după prima zi de vâslit, pielea de pe mâinile mele a fost în întregime jupuită.

Din Milet au fost trimise ambarcaţiuni de antrenament, încărcate cu trunchiuri şi crengi de copaci, ca să nu se scufunde, chiar dacă flancurile ar fi fost ciuruite de la împunsăturile de pinten percutor. Dar cei mai mulţi comandanţi de galere nu voiau să se înfrunte cu aceste ambarcaţiuni. Ei se temeau ca nu cumva pintenii din aramă să se îndoaie, vâslele să se rupă sau ca locurile de îmbinare a lemnului galerei să se desfacă. Dar Dionysios a spus:

— Trebuie să probăm, atât soliditatea galerelor noastre, cât şi cea a pintenilor percutori. Dar tot atât de important este să ştim care este capacitatea noastră de a ne depărta rapid de duşman, după ce îl vom fi atacat.

Chiar după prima izbitură, eu am fost azvârlit de pe bancă, m-am lovit puternic la cap şi vâsla mi-a alunecat din mâini. Şi am auzit un zgomot pe punte, ca şi cum din braţele încărcate ale unui sclav ar fi căzut talgere de aramă ce s-ar fi rostogolit pe o stradă pietruită. Abia puţin mai târziu am înţeles că Dorieus îşi pierduse echilibrul în momentul impactului pintenului percutor şi se rostogolise cu zgomot pe punte.

Dar despre aceste exerciţii de atac, mai bine-ar fi fost de nu mi-aş mai fi amintit. Cât de antrenat îmi era trupul, tot nu mi-a fost de prea mare folos, fiindcă cu vâsla nu eram câtuşi de puţin antrenat. De aceea, în acea seară, după ce am ajuns în apropiere de mal, m-am prăbuşit în mare mai mult mort decât viu. Apa sărată a mării mi-a ars palmele jupuite, dar încă şi mai mult decât această arsură, mi-a fost suferinţa ce am simţit-o în suflet, fiindcă şi orgoliul meu fusese rănit. Pentru că, dacă am luat loc pe banca vâslaşilor, am făcut-o şi pentru a-mi dovedi mie însumi că sunt foarte bun, sau, după cum gândeam eu atunci, mai bun decât oricare alt vâslaş.

Dionysios nici nu încercase să-l îndemne pe Dorieus să vâslească, fiindcă îl respecta ca pe un aristocrat.

Până la urmă, convingându-se de bunele mele intenţii, Dionysios m-a eliberat de munca de vâslaş şi, fiindcă eu ştiam să scriu şi să citesc, m-a luat ca ajutor al lui pe punte şi m-a învăţat care sunt semnalele de comandă pentru dirijarea echipajului galerei. Şi cum, tocmai primise, din partea sfatului bătrânilor din oraşul Milet, un mesaj înscris pe tăbliţe de ceară, m-a pus să i-l citesc şi să scriu un mesaj de răspuns. Până atunci, obişnuia să arunce în mare tăbliţele de ceară pe care le primea. Tare s-a mai mirat Dionysios, când în urma sfatului ce i l-am dat, după ce am trimis noi răspuns bătrânilor înţelepţi ai Miletului, am primit un bou sacrificat, trei berbeci şi o barcă încărcată cu fructe şi cu legume.

I-am spus:

— Prin înţelegerea pe care a încheiat-o cu Miletul, oraşul tău, Foceea, este obligat să plătească orice provizii sau lucruri, pe care tu le vei cere pentru oamenii tăi. Tu poţi să ceri tot ceea ce doreşti, şi cântăreţi din fluier, şi ulei, şi vin. Chiar şi capete de leu din cupru, ca să şi le pună pe piept timonierii, poţi să ceri tu din Milet dacă vrei.

Dionysios mi-a spus:

— Uite ce-i, despre asemenea trăsneli eu n-am mai auzit până acum. Tu vrei să spui c-aş putea să le trimit chiar şi perşilor tăbliţe de ceară prin care să-i rog să-şi reorienteze pânzele şi să plece înapoi la ei acasă. Adevărul este că, deşi am plâns, am blestemat şi am lovit cu picioarele de supărat ce eram, nu am primit din depozitele Miletului nici măcar un sac de făină. Este de necrezut; ai scris doar câteva cuvinte pe o tăbliţă de ceară şi iată-ne bogaţi!

S-ar părea că războiul acesta nu-i chiar atât de rău, pe cât de mult credeam eu că este.

L-am întrebat:

— Ce te va fi determinat să crezi aşa?

S-a uitat fix la mine pe sub sprâncenele-i stufoase, a râs răutăcios dezvelindu-şi dinţii albi şi mi-a spus:

— Glumeşti, Turms, nu-i aşa? Dacă tu însuţi nu înţelegi ce-i cu războiul, poate că-i mai bine să nu-ţi explic eu nimic.

Pe toate corăbiile circula zvonul că războiul cu perşii luase o întorsătură proastă. Doar autorităţile Miletului menţineau încă coeziunea flotei. Miletul, cel mai bogat oraş al lumii, care fondase o sută de colonii, nu-şi putea permite să cadă.

Dar a venit şi noaptea când cerul însângerat de deasupra oraşului ne-a vestit că perşii au cucerit şi au jefuit templul ionian al lui Apolo, după care l-au incendiat pentru a da astfel semnalul de atac flotei lor.

M-am uitat în noaptea aceea la roşul incandescent al cerului şi am fost deprimat, fiindcă am înţeles că perşii se răzbunaseră în felul acesta pentru incendierea templului zeiţei Cybele din Sardes. Am avut noroc că mă aflam acolo, cu oamenii lui Dionysios, necunoscut de nimeni, fiindcă de aş fi rămas în Milet şi dacă cineva m-ar fi recunoscut, aş fi fost, fără îndoială, ucis de mulţimea dezlănţuită.

Toată insula Lade era dominată de teamă şi de o stare confuză, dar după ce a trecut noaptea, toţi au început să se liniştească. Mulţi spuneau că perşii îşi atrăseseră singuri blestemul asupra lor distrugând oracolul. Alţii, dimpotrivă, afirmau că nimic nu mai poate salva Ionia, dacă însuşi zeul nu fusese în stare să-şi protejeze templul. Însă toţi s-au purificat, şi-au împletit părul, şi-au uns faţa cu ulei şi s-au echipat în vederea războiului ce avea să vină.

În acea noapte, în tabăra lui Dionysios a venit un preot al lui Orfeu şi a cântat, acompaniindu-se cu lira, despre drumul pe care Orfeu l-a străbătut în întunecatul regat subpământean.

El a spus:

— Celor care nu sunt iniţiaţi în misterele orfice, eu nu mă pot încumeta să le dezvălui secretele. Dar pentru a-i consola pe aceia ce, poate că mâine se vor risipi din această lume, dacă aşa le va fi destinul, le spun că pentru noi, cei care suntem iniţiaţi, moartea nu înseamnă nimic. Sunt în lume oameni care au trăit înainte şi apoi s-au născut din nou.

Dionysios a spus:

— Îţi împărtăşesc gândul asupra secretelor ce nu trebuie dezvăluite celor care nu sunt iniţiaţi. Dar noi, cei care suntem iniţiaţi în cultul lui Dionysos, ştim că Dionysos din Eleusis şi-a făcut apariţia pe când zeiţa Demetra îşi căuta fiica, pe Core, cea care revine în fiecare an din infern la lumină. Grâul trebuie mai întâi să moară, pentru ca din el să crească un alt grâu. Numai că, pentru mine, nemurirea nu mai are nici un farmec, dacă şi sclavii şi femeile o pot împărţi cu bărbaţii liberi.

Iar Dorieus a spus:

— Simt că, pentru cei care cad în luptă, doar numele cioplit pe o piatră de mormânt mai poate fi nemuritor.

Preotul lui Orfeu a rostit:

— O! Voi, cei care vă îndoiţi! Oare de ce vă mulţumiţi doar cu umbra şi sorbiţi doar din sângele cel fără de putere al jertfelor, ce s-a prelins în hăuri?

S-a uitat de jur împrejur şi ochii lui radiau de extaz, a cântat patetic din liră şi a strigat către noi:

— Oare nu este printre voi nimeni care să mă fi recunoscut, nimeni care ar putea să-mi răspundă?

Fusesem răscolit pe când îi ascultasem melodia, ca şi cum odinioară, demult, aş mai fi auzit-o. Ochii mi s-au deschis atunci şi l-am văzut înconjurat de o lumină strălucitoare. I-am spus:

— Eu îţi răspund, fiindcă te văd înconjurat de o lumină ciudată.

Şi am fost uimit când, uitându-mă la fiecare bărbat, am văzut, roşiatică, verde sau galbenă, lumina slabă ce îl înconjura. Însă câţiva erau înconjuraţi doar de întuneric. Orficul călător şi-a prins capul între mâini, s-a uitat fix în ochii mei şi mi-a spus:

— Te recunosc. Tu te-ai întors. De ce vrei tu, cel care eşti din stirpea sacr-a-lui Orfeu, să te pătezi cu sânge ucigându-ţi semenii?

Am reuşit să mă sustrag privirii lui, care mă domina, am scuturat din cap şi i-am spus:

— Nu încerca să mă înşeli! Acesta este doar un vis, doar o beţie ce se stinge când zorii zilei vor veni. Uneori, mai demult, când pe cer era lună plină, am însoţit-o pe Artemis şi am călătorit prin oraşe ciudate, cu toate că trupul îmi era întins în pat. Dar de fiecare dată m-am împotrivit somnului şi m-am trezit. Eu nu cred în vorbele pe care le-ai rostit.

După ce toţi s-au împrăştiat, a venit la mine şi mi-a spus:

— Li se întâmplă rar acelora care călătoresc dintr-un trup în altul să se trezească şi, pentru o clipă, să-şi amintească. Te-am recunoscut din privire, de aceea îmi permit să îţi dau sfaturi, chiar dacă în această viaţă, tu încă nu eşti un iniţiat. Călătorind în întunecata lume subpământeană, vei fi bântuit de o sete teribilă. Înfrânge-ţi setea şi evită izvoarele ce vor apărea în drumul tău, nu te apleca niciodată ca să sorbi apa din ele. Sunt izvoarele uitării. Doar cei care sunt iniţiaţi ştiu să le caute pe cele bune, dar fiindcă aceste mistere eu nu ţi le pot dezvălui, doar îţi spun de ce trebuie să te păzeşti.

Eu l-am privit atunci doar ca pe un bărbat neştiutor, dar înflăcărat de extaz, fiindcă, încă din Efes, în inima mea crescuse îndoiala şi nu mai credeam în imaginar. Ascultându-i vorbele, am simţit că aerul dimprejurul capului meu este rece. După ce el a plecat să-şi continue drumul, m-am întors la ai mei. Dionysios şi-a lăsat mâna lui puternică pe umărul meu şi mi-a spus:

— Pentru un om este mai uşor de trăit dacă nu cunoaşte tainele infernului sau ale cerului.

Mâna lui caldă, cu care mi-a atins umărul, m-a făcut să simt din nou viaţă în braţele şi în picioarele mele. Cu tot trupul vibrând, m-am eliberat din vraja de care fusesem cuprins şi am simţit din nou asprimea nisipului sub tălpi, mirosul de alge pe care vântul îl aducea dinspre mare, gustul uleiului pe buze. Dar, pentru prima oară, m-am îndoit de scepticismul meu.

Dimineaţa, când cerul era din nou luminat, am putut vedea imensa coloană de fum care se ridica deasupra Miletului, ca un semnal adresat sutelor de galere ale perşilor, ce înaintau spre noi în vederea bătăliei. În sunete de trâmbiţă şi de corn, am ieşit să-i întâmpinăm şi ne-am aliniat în ordinea de bătaie fixată de consiliu, corăbiile mai mari în centru, cele mici pe ambele aripi. Auritul Milet dispăruse în urma noastră. Înaintam încet. Uneori vâslele a două corăbii se izbeau între ele şi drumurile li se încrucişau. Şi, pe măsură ce ne apropiam de perşi, galerele noastre erau din ce în ce mai aproape una de alta.

Apoi am văzut bronzul şi argintul ce străluceau pe corăbiile feniciene şi înspăimântătoarele statui ale zeilor, ce stăteau de strajă la proră. Dar printre corăbiile duşmane am recunoscut şi galere greceşti din Cipru, şi galere ioniene. Pe puntea corăbiilor feniciene erau sacrificaţi prizonierii din Ionia şi sângele lor curgea în mare.

Marea era plină de corăbiile perşilor, dar şi flota aliată era destul de numeroasă. Ritmul loviturilor în scuturile de bronz era din ce în ce mai intens şi cântecul vâslaşilor ajunsese la paroxism. Apa parcă clocotea la proră în timp ce între noi şi perşi nu mai era prea mare distanţă. Îmi simţeam gâtul uscat şi o cumplită teamă îmi răscolea pântecele. Apoi nu a mai fost decât o larmă furibundă, un haos de nedescris, din care se detaşau urletele disperate ale celor care mureau.

La primul atac, noi am avut noroc. Sub comanda lui Dionysios, corabia noastră a lovit pieziş corabia ce ne ataca, ca şi cum în mod deliberat ar fi hotărât aşa. Apoi, brusc, corabia noastră s-a întors şi pintenul percutor s-a înfipt în cea mai apropiată corabie a perşilor. Nava se înclina înspre noi, perşii cădeau în apă sau se rostogoleau peste bordul corabiei noastre. Săgeţile şuierau în aer. Împingând cu vâslele, ne-am detaşat cu multă greutate de corabia ce începea să se scufunde. Şi abia reuşisem să ne eliberăm, când dinspre pupa, de pe o altă galeră a perşilor, a sărit pe puntea corabiei noastre o întreagă armată. Atunci a început lupta încrâncenată de pe puntea corabiei noastre. Cele cinci nave ale noastre se amestecaseră printre cele duşmane şi era o agitaţie aşa de mare, încât nici nu mai ştiam care sunt ale noastre şi care sunt ale perşilor. Vâslaşii noştri îşi abandonaseră locurile şi alergau să ia arme cu care să se înfrunte cu perşii, însă o mare parte dintre ei au sfârşit răpuşi de săgeţile perşilor. În această furie a luptei, nici nu ştiu când am ajuns pe o corabie feniciană, eram în apropiere de Dorieus şi, mai înainte ca să fi putut înţelege bine ce se întâmplă, am pus stăpânire pe corabie, am azvârlit în mare statuia zeului de la proră şi i-am mai azvârlit în mare şi pe aceia care nu avuseseră curajul să lupte şi să moară pe puntea mustind de sânge.

Dar din cauza numărului prea mic de oameni pe care noi îl aveam, până la urmă a trebuit să abandonăm acea corabie persană, lăsând-o să plutească în derivă, cu vâslele rupte. După ce tumultul s-a mai calmat, Dionysios a sunat adunarea şi toate cele cinci galere ale noastre s-au regăsit una lângă alta; atunci am văzut că reuşisem să facem o adevărată ruptură în frontul inamic. Cu toate forţele reunite, galerele noastre au înaintat spre centru, unde erau angajate în luptă cu armata perşilor cele mai impresionante corăbii ale Miletului.

Era miezul zilei când galerele noastre nu au mai fost un loc sigur şi, pentru a scăpa cu viaţă, am capturat o imensă corabie feniciană de război, cu două rânduri de vâsle suprapuse. În timp ce punea să fie înălţate pe catarg însemnele foceene, uitându-se în jur, Dionysios a întrebat nedumerit:

— Ce se întâmplă?

Ne-am uitat şi noi. Corăbii în derivă, oameni care înotau cu disperare şi încercau să se agaţe de ceva, cadavre spintecate care pluteau pe mare, mâini ce ieşeau la suprafaţa apei şi se agăţau spasmodic de vâsle; marea agoniza. Iar departe, în apropiere de strâmtoarea Lade, acolo unde cea mai mare parte a corăbiilor ioniene ar fi trebuit să vegheze pentru a stăvili orice încercare a perşilor de a intra în Milet, se întâmpla ceva de neînchipuit. Flota ioniană ataca galerele propriilor ei aliaţi.

— Ei au aşteptat să vadă de partea cui este victoria, a rostit amărât Dionysios. Au recurs la această mârşăvie pentru a încerca să le fie cruţat oraşul de mânia perşilor. Zeiţa victoriei a abandonat Ionia.

Cu toate acestea, noi am continuat să luptăm şi în acea luptă cu forţe inegale, în care eram angajaţi, am pierdut două dintre galerele noastre. Dar, datorită iscusinţei lui Dionysios, am reuşit ca pe galerele ce ne-au rămas, numărul de vâslaşi să fie complet. Iar de pe biremă, Dionysios i-a azvârlit în mare pe toţi vâslaşii fenicieni, fiindcă nu avea câtuşi de puţin încredere în ei. După aceea, ne-am îndreptat cu toate navele spre larg şi am lăsat în urmă sinistrul câmp de luptă. Multe corăbii ioniene se îndreptau cât puteau de repede spre nord, urmărite îndeaproape de corăbiile perşilor. Şi era, fără îndoială, nevoie de multe eforturi, pentru a nu putea fi ajunse din urmă, dar poate că vâslaşii foloseau acum forţa acumulată în atâta timp de trândăveală la umbră, aşa mi-a trecut prin minte atunci.

Fiindcă am fost acolo, eu ar fi trebuit să povestesc mai multe despre bătălia navală de la Lade. Numai că eu abia puteam distinge care sunt corăbiile noastre şi care sunt ale perşilor, atât de nepriceput eram în ceea ce priveşte războiul pe mare. Despre bătălia în sine, abia peste multe săptămâni, după ce am ascultat ce povesteau alţii, aveam să-mi fac o imagine mai clară; în fond, fiecare vorbea şi aprecia evenimentele ce se petrecuseră în alt fel decât le povesteau ceilalţi, şi fiecare susţinea că el ştie cel mai bine cum a fost.

Despre cât eram eu de neştiutor pe atunci, o dovedeşte şi faptul că am fost nespus de uimit când am văzut pe puntea corabiei noastre lăzile încărcate cu bogăţii, armele scumpe, amforele, urnele rituale şi bijuteriile din aur. Preocupat în exclusivitate de apărarea propriei mele fiinţe, eu nici nu am văzut, în vreme ce luptam, când vor fi avut timp Dionysios şi oamenii lui să uşureze corăbiile capturate de la perşi de aceste imense bogăţii şi să reteze în grabă braţe şi degete ce erau împodobite cu brăţări şi inele scumpe.

Dionysios era încântat de corabia feniciană capturată. După ce a lovit şi ciocănit în puntea din lemn de cedru, după ce a examinat fiecare detaliu şi modul în care erau aranjate băncile vâslaşilor, a exclamat:

— Ce corabie! Dac-aş avea o sută de corăbii ca aceasta şi dacă pe ele ar fi doar bărbaţi din Foceea, aş putea cuceri toate mările lumii.

Nu a distrus statuia zeului fenician de la proră, dimpotrivă, oferindu-i jertfe, i s-a adresat în acest fel:

— Oricare ţi-ar fi numele, zeule fenician, fii de partea noastră şi luptă alături de noi!

Nici nu a făcut vreo schimbare pe corabie. Scuturi de apărare şi însemne aurite feniciene au fost distribuite în mod egal galerelor noastre. Iar la proră, pe ambele laturi, a dat poruncă să fie pictat câte un ochi imens, care să ajute corabiei noastre în găsirea cu uşurinţă a drumului cel bun care duce spre mări depărtate.

Când s-a întunecat, împrejurul nostru marea era pustie. Dionysios nu era de părere că trebuie să mergem spre ţărm. A poruncit comandanţilor galerelor să urmeze îndeaproape drumul pe care corabia noastră îl va urma şi a stabilit ordinea în care vâslaşii vor trage la rame. Din toate părţile se auzeau suspinele şi gemetele celor răniţi. Singurul remediu, pe care Dionysios îl recomanda, era spălarea rănii cu apă de mare şi, apoi, acoperirea ei cu un strat subţire de gudron. Dorieus era plin de răni şi de lovituri şi, printre altele, primise o lovitură atât de violentă în cap cu o vâslă, încât pielea îi fusese jupuită cu păr cu tot încă mai înainte de a-şi fi pus coiful pe cap. De aceea, el spunea că lui i-ar fi mai de folos un fierar decât un medic.

Mă uitam la toată această mizerie din jurul meu, noaptea era întunecată şi marea pustie ca un deşert. Şi m-am simţit umilit de propria mea invulnerabilitate şi am izbucnit în plâns. Nu mai plânsesem de atunci de când Heraclit m-a alungat din casa lui şi mi-a spus că sunt un nerecunoscător. Dansasem dansul libertăţii şi-l alungasem din Efes, împreună cu mulţimea, pe Hermadoros. Acest lucru, Heraclit nu mi l-a putut ierta.

Dionysios a fost surprins când m-a văzut că plâng, s-a aşezat lângă mine, mi-a mângâiat faţa cu mâna lui aspră şi mi s-a adresat uimit:

— Oare de ce plângi, Turms? Tu eşti singurul bărbat pe care eu l-am văzut că luptă cu zâmbetul pe buze. Mai mult, pe când alţii erau înspăimântaţi de moarte, tu te prăpădeai de râs.

I-am spus:

— Dă-mi iertare pentru lacrimile ce nu mi le pot stăpâni! Poate că sunt un om mai fragil decât bănuieşti tu că sunt. Nici eu însumi nu ştiu prea bine de ce plâng. În orice caz, nu plâng pentru faptul că ionienii au fost învinşi. Nici pentru că mi-ar fi milă de mine. Mi-am amintit doar de vremea când trăiam în Efes în casa protectorului şi învăţătorului meu, un om atât de înţelept şi bun, care îmi spunea că în interiorul fiinţei fiecărui om poate fi descoperit cel mai lung drum şi că nimeni nu poate bănui până unde poate merge un om, fiindcă nimeni nu-şi ştie propriile limite. Poate că de aceea plâng.

Mi-am sprijinit obrazul de mâna lui mare şi aspră, mi-am plâns tot amarul ce era în mine şi am continuat confesiunea:

— Odată Dione mi-a aruncat un măr pe a cărui coajă îşi crestase numele. Acel măr a fost mai important pentru mine decât toată învăţătura de până atunci. Din cauza acelui măr am dansat dansul libertăţii. Din cauza acelui măr am dat foc templului zeiţei Cybele din Sardes. Acuma plâng pentru că nici măcar nu izbutesc să-mi aduc aminte de faţa Dionei.

Şi i-am mai spus:

— Contrariile se nasc dintr-o eternă luptă. Nimic nu se poate conserva aşa cum este, totul se schimbă de la o clipă la alta. Asemenea focului ce arde, sunt toate în lumea aceasta, şi pământul, şi apa. Din foc au venit toate şi în foc se vor întoarce. Zeul ia înfăţişarea zilei şi a nopţii, a iernii şi a verii, a foamei şi a saţietăţii. De aceea este schimbător ca tămâia ce arde în foc. Şi poartă un alt nume, pentru că fiecare miros are un alt nume.

Dionysios a început să-mi pipăie capul şi fruntea, apoi m-a întrebat neliniştit:

— Nu cumva ai primit o lovitură puternică în cap?

Apoi a adulmecat văzduhul, a întins uşor un deget ca să cerceteze încotro bate vântul, a ascultat susurul apei din dreptul prorei şi s-a uitat la stelele de pe cer. Mi-a spus, oarecum încurcat:

— Cu toate că eu sunt un bărbat ignorant, simt curenţii marini, vântul şi rezistenţa unei corăbii. Dacă tu ai fi fost un marinar obişnuit, ţi-aş fi tras câteva lovituri bine alese cu frânghia împletită, până ce ţi-ar fi trecut plânsul. Dar tu eşti prietenul meu. Cum nu ştiu ce să fac pentru tine ca să nu mai plângi, voi alege din comorile pe care noi le-am agonisit astăzi, cel mai frumos dintre lanţurile de aur şi ţi-l voi da ţie. Plânsul tău îmi răscoleşte sufletul şi mă simt mai rău decât dac-aş fi împuns de săgeţile perşilor.

L-am înjurat înciudat şi i-am spus:

— Aruncă-ţi în mare lanţurile de aur, eu n-am ce face cu ele. Eu am omorât astăzi oameni cu suliţa şi cu sabia, oameni care sunt asemenea mie. Umbrele lor sunt împrejurul meu. Le văd feţele şi maxilarele însângerate; eu i-am lovit cu sabia mea. Sufletul lor îngheţat îmi tulbură mintea.

După ce a ascultat vorbele ce le-am rostit, Dionysios a început să râdă şi mi-a făgăduit că a doua zi va aduce jertfe convenabile tuturor zeilor, numai să nu mă mai chinui atâta, după care m-a dus să mă culc în patul ce mirosea a mirt al fostului comandant fenician al corabiei. Mirosul de mirt a risipit gustul de sânge pe care-l simţeam în gură şi în acea noapte am avut un somn profund ca moartea şi am văzut în somn cum, cu picioarele goale, se apropie de mine zâmbind, întrupată în lumină, înaripată, partea mea nevăzută. Dar când am încercat să o strâng la piept, mâinile mele nu au atins-o, ca şi cum ar fi trecut printr-o umbră.

Când m-am deşteptat, era soarele în înaltul cerului, apa murmura când lovea prova corabiei, vâslaşii cântau în cadenţa cu care vâslele se loveau de marginea căptuşită cu bronz de care erau prinse şi, spre marea mea surprindere, am observat după poziţia soarelui că nu navigam spre nord ca să ajungem în Foceea, ci spre sud.

Dorieus stătea pe punte şi ţinea apăsat pe cap o cârpă udă. I-am cerut stăruitor, în numele tuturor zeilor mării, să-mi spună încotro mergem.

În partea stângă se zăreau coline de culoarea aramei, în partea dreaptă umbrele azurii ale insulelor.

Dorieus mi-a spus:

— Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu. În capul meu parc-ar fi un roi de albine şi, numai când mă uit la apa asta din jurul nostru, simt că mi se întorc maţele pe dos.

Între timp se pornise vântul, valurile loveau cu putere în părţile laterale ale corabiei, în spatele nostru navigau celelalte galere. Vâslele se cufundau doar din când în când în apă. Dionysios discuta foarte aprins cu timonierul despre umbre şi despre alte repere terestre şi râdea zgomotos. L-am întrebat:

— Încotro mergem? Am impresia că tu ne împingi înspre apele perşilor.

A râs binevoitor şi mi-a spus:

— Corăbiile ioniene au fugit spre nord, spre oraşele lor, iar noi suntem în acest moment în spatele flotei persane. Nu cred că-i dă nimănui prin cap să ne caute aici.

În jurul corabiei noastre înotau delfini şi spinările lor străluceau. Arătându-mi-i cu degetul, Dionysios a spus:

— Oare tu nu vezi că nimfele mării ne conduc? Orice semn este bun, dacă ne ajută să ne depărtăm cât mai mult de perşi şi de pierduta noastră Ionie.

Dar după cum îi străluceau ochii, am înţeles că el deja hotărâse încotro vom merge, în ciuda faptului că încerca să o ascundă de mine jucându-se cu vorbele. I-am spus:

— Ai dreptate, am pierdut Ionia. Şi poate că şi mai înţelepţi decât noi au fost aceia care au părăsit Ionia acum câţiva ani.

Dionysios a încruntat din sprâncene şi mi-a spus:

— Nu vorbi despre fugă. Am făcut tot ce am putut. Şi încă vom mai face înainte de a ne lua la revedere pentru eternitate de la oraşele noastre, dacă vom putea.

— Încotro ne îndreptăm? l-am întrebat eu din nou.

Arătându-i timonierului umbra albastră a unei insule mari ce se vedea în faţa noastră, Dionysios mi-a spus:

— În faţa ochilor noştri se află insula tămăduirii, Cos. Şi nu mă mai bate la cap, Turms. Mai bine-ai coborî în cală să vezi câţi dintre cei care zac acolo au nevoie de un ban în gură pentru a-şi plăti trecerea în lumea de dincolo.

Am lăsat la o parte toate îndoielile mele, i-am lăsat pe delfini să se zbenguiască în jurul corabiei şi pe vâslaşi să-şi îngâne cântecele şi am coborât în cala unde zăceau răniţii şi unde mirosea îngrozitor a sânge şi a excremente. Obscuritatea calei era uşor spartă de câte o rază subţire de lumină ce venea prin crăpăturile pereţilor de lemn ce o despărţea de cala vâslaşilor. Podeaua era alunecoasă din cauza sângelui scurs din răni. Am simţit cum mi se învârteşte capul şi când am putut să-i deosebesc în întuneric pe cei morţi de cei vii, mi-am amintit de preotul lui Orfeu. Împrejurul celor vii mai era încă o slabă lumină.

După ce am vorbit cu cei răniţi, m-am întors la lumina zilei şi i-am spus lui Dionysios:

— Unii sunt deja morţi, alţii sunt atât de slăbiţi încât nici nu se pot mişca, iar alţii încearcă să se ridice şi cer să li se dea de băut şi de mâncat.

După ce a ascultat, Dionysios a spus:

— Morţii să fie daţi lui Poseidon şi nimfelor mării! Îi voi lua cu mine doar pe aceia care sunt în stare să păşească pe propriile picioare. Pe cei care au nevoie să se refacă, îi vom lăsa să viseze în templele cu bolnavi din insula Cos.

Acelaşi ordin l-a transmis imediat şi comandanţilor celorlalte galere, care navigau în urma noastră. După aceea, bărbaţii din Foceea i-au dezbrăcat de veşminte pe cei care erau morţi, le-au împins în gură câte un bănuţ de aur şi i-au aruncat în mare. Cei mai mulţi dintre cei răniţi, blestemându-şi neputinţa şi implorând ajutorul zeilor, au încercat să se caţăre pe punte, în bătaia soarelui şi vântului, fiindcă niciunul nu voia să fie abandonat în insula Cos. După incendierea templului lui Didimaios, nimeni nu îndrăznea să creadă că perşii s-ar mai sfii să dea foc templelor fiului lui Apolo sau că acolo cei răniţi vor fi în siguranţă.

În încercările lor disperate de a urca pe punte, câtorva răniţi li s-au redeschis rănile, mâinile le-au alunecat şi ei au căzut înapoi în cala întunecoasă, încă şi mai slăbiţi ca înainte.

Când am văzut ce se întâmplă cu oamenii aceia, am strigat la Dionysios:

— Eşti un om crud, Dionysios!

El a scuturat energic din cap şi mi-a spus:

— Nu, Turms, nu, eu sunt un bărbat căruia-i este milă de oameni. Aceşti oameni care suferă sunt din acelaşi oraş cu mine, ei m-au numit comandantul lor, împreună cu ei am împărţit pâinea şi sarea, eu i-am instruit pe aceşti oameni ca să fie buni marinari. Numai că fiecare om trebuie să se descurce în viaţă doar prin propriile lui puteri. Chiar dacă eu însumi aş fi zăcut neputincios în cala întunecată, nu mi-ar fi venit nemuritorii în ajutor şi nu m-ar fi tras de păr afară. Singur ar fi trebuit să ies, chiar dacă pentru a reuşi să o fac, ar fi trebuit să mă agăţ cu dinţii. Eu nu pretind de la ei ceva în plus faţă de ceea ce pretind de la mine însumi.

Când şi-a ridicat neputincios mâinile, am văzut lacrimile ce-i alunecau pe barbă. Mi-am întors capul şi am spus repede:

— Abia ieri am văzut cât de mult sânge este într-un om. Sângele pătase cu roşu marea, acolo, lângă Lade. Înainte de a se scufunda, de pe fundul corăbiilor picura sânge.

Dar, pe neaşteptate, strângându-şi capul între mâini, Dorieus a început să urle la mine:

— Lade a rămas undeva în spatele nostru; în faţa noastră nu există decât viitorul. Încetează odată cu tânguirile despre Lade! Nici nu mai vreau să privesc vreodată spre Ionia.

După ce şi-a şters lacrimile de pe barbă, Dionysios a oftat din greu şi a spus:

— Eu nu voi mai revedea niciodată Foceea. Dar ştiu că mulţi se vor întoarce în Ionia. Încă de atunci când Kyros a moştenit oraşul cucerit de Kroisos, s-au hotărât bărbaţii Foceei să aleagă libertatea şi să navigheze cu corăbiile spre alte oraşe. Când au plecat din port, au aruncat bucăţi de fier în mare şi au promis că nu se vor mai întoarce până ce bucăţile de fier nu vor pluti pe suprafaţa apei. Şi au navigat spre vest până acolo unde se sfârşeşte marea şi au întemeiat oraşul Massilia. Însă mulţi s-au oprit la jumătatea drumului şi s-au întors mai înainte de a vedea pe suprafaţa mării cum plutesc bucăţile de fier. Toate sunt doar deşertăciuni în această lume, gândurile oamenilor sunt schimbătoare şi nimeni nu ştie dinainte ce va face mai târziu. Totuşi, bănuiesc că eu ştiu ce doresc.

Dar încă nu a spus nimic despre ceea ce intenţionează să facă. Am ajuns în insula Cos, unde se află renumitul templu al lui Esculap, dar în port nu era nici o corabie mare, doar câteva bărci ale pescarilor şi scufundătorilor. Marile corăbii fuseseră rechiziţionate de perşi. Dar perşii nu distruseseră oraşul.

Preoţii şi medicii din Cos ne-au ieşit în întâmpinare şi Dionysios a ordonat să fie căraţi la mal, de pe toate ambarcaţiunile noastre, cei mai grav răniţi. Mulţi erau inconştienţi, mulţi delirau şi îşi imaginau că se întâlniseră cu zeii. Preoţii au consimţit să le acorde adăpost în templu, unde, au spus ei, bolnavii ar putea să se vindece în urma unui somn îndelungat. Şi au mai spus:

— Nu ne este nouă teamă de mânia perşilor. Pentru cel care se îngrijeşte de vindecarea unui bolnav, nu are nici o importanţă cărui popor îi aparţine, ce limbă vorbeşte, cum îi este aranjată barba sau ce veşminte poartă. Şi de pe corăbiile perşilor au fost coborâţi bolnavi, pe care noi îi îngrijim în templu.

— Am un respect deosebit pentru templele voastre, a spus Dionysios şi a izbucnit în râs. Din fericire, bărbaţii mei delirează şi nici nu ştiu pe ce lume se află acum. Altfel, cât ar fi ei de neputincioşi, tot s-ar târâi pe dalele templului şi le-ar frânge gâturile perşilor, chiar şi cu mâinile goale. În ceea ce mă priveşte, întotdeauna am fost de aceeaşi părere cu voi. Pe cel care vindecă, nu-l interesează care este naţionalitatea sau limba pe care o vorbeşte bolnavul, ci mai degrabă aurul ce-l are în pungă.

Preoţii s-au uitat direct în ochii lui Dionysios şi au spus:

— După ce au fost vindecaţi prin terapia somnului, mulţi s-au întors la noi şi au adus ofrande zeilor. Dar, la fel de respectat este şi acela ce dăruieşte un vas de argilă, şi acela ce oferă templului un trepied de argint. Noi nu vindecăm pentru bani, ci doar pentru a ne spori îndemânarea şi priceperea pe care doar zeii o au, şi pe care Esculap ne-a lăsat-o drept moştenire. Acest lucru l-am jurat în numele ochilor noştri, mâinilor noastre, nasului nostru, în numele focului şi instrumentelor pe care le folosim.

Dionysios ar fi vrut să vadă interiorul templului unde erau bolnavii, dar preoţii nu i-au permis. Ei au agitat ameninţător înspre bărbaţii furioşi ai Foceei bastoanele cu şerpi. Apoi locuitorii insulei Cos au pregătit în grabă un ospăţ în cinstea noastră, dar vinul pe care ni l-au oferit era amestecat cu cinci părţi de apă, fiindcă ei avuseseră deja de-a face cu marinari beţi şi se fereau de scandaluri şi de încăierări. Ziua se stingea, vârfurile munţilor păreau incendiate, purpura soarelui de amurg se scălda în mare, dar Dionysios încă nu ordonase întoarcerea la corăbii.

Încruntându-şi sprâncenele, preoţii îi spuseră lui Dionysios că niciodată nu le fusese în intenţie să ofere protecţie corăbiilor de război, fie ele chiar ioniene.

— Nu vă neliniştiţi de pomană, le-a răspuns Dionysios, eu am înţeles acest lucru. Ionienii nu mai sunt liberi, nici pe mare, nici pe uscat, de aceea este mai lesne pentru voi să-i găzduiţi pe perşi decât pe ionieni. Nu vă fie teamă, eu voi pleca din Cos de îndată ce vântul va fi favorabil.

Când s-a lăsat deja înserarea şi dinspre grădinile templului a început să se răspândească mirosul îmbătător al plantelor aromate, Dionysios m-a tras mai la o parte şi, mângâindu-şi barba, mi-a spus:

— Poate că tu, care eşti un bărbat instruit, ai putea să-mi dai un sfat bun, fiindcă, într-adevăr, sunt într-o mare încurcătură. În nici un caz, eu nu vreau să-i jignesc pe aceşti bătrâni preoţi; nici pe zeul lor eu nu vreau să-l jignesc, dar vom naviga în ape periculoase şi nu-mi convine să mai pierd nici un om, fiindcă aceşti bărbaţi ai mei sunt deja adevăraţi oameni ai mării. De aceea, am intenţia să iau de aici, de bunăvoie sau cu forţa, după cum va fi cazul, pe unul dintre urmaşii lui Esculap. El ar trebui să nu fie prea bătrân, pentru a putea rezista vieţii nu prea uşoare de pe o corabie şi să fie în stare să vindece răni, febra marină şi dureri de stomac. Încă ar fi şi mai bine dacă el ar vorbi limba feniciană, mai cu seamă că aproape toţi preoţii lui Esculap o vorbesc.

— Dar care-ţi sunt intenţiile? l-am întrebat eu.

El m-a privit oarecum vinovat şi a spus:

— Oare nu ai înţeles, Turms? Perşii au angajat toate corăbiile de război, din Cipru şi din Fenicia până-n Egipt. Marea este deschisă şi fără apărare, ca ugerul unei vaci. De mă va ajuta Kairos, Zeul Ocaziilor Favorabile, voi începe să-i aduc lui jertfe.

— Pe zeii cei nemuritori! am exclamat eu surprins. Un război demn, pentru libertatea unui popor, este cu totul altceva decât pirateria pe o mare deschisă. Şi-apoi, viaţa unui pirat este scurtă, moartea îi este de cele mai multe ori îngrozitoare, iar numele îi este blestemat pentru eternitate. Este veşnic hărţuit şi pribeag pe toate mările lumii, nicăieri nu poate găsi un petec de pământ pe care să fie în siguranţă şi doar dacă-i aud numele, oamenii cumsecade sunt scârbiţi.

Dar Dionysios mi-a spus:

— Încetează cu prostiile, Turms! Oare cum poţi tu, un incendiator de temple, să mă învinovăţeşti pe mine?

I-am răspuns hotărât:

— În orice caz, nu te aştepta ca Dorieus şi cu mine să te urmăm.

— Atunci n-ai decât să rămâi aici, mi-a spus el în bătaie de joc. Rămâi împreună cu aceşti atât de prietenoşi preoţi. Iar când vor veni perşii, explică-le şi lor cine eşti şi de unde vii. Eu nu mă îndoiesc că-ntr-o zi tot ne vom revedea noi în întunecata împărăţie a lui Hades, numai că eu voi sosi acolo ceva mai târziu decât tine.

Vorbele lui m-au tulburat şi nu am mai fost atât de sigur ca înainte. După câteva clipe, Dionysios mi-a spus:

— În curând va fi întuneric. Sfătuieşte-mă cum să pun mâna pe un medic. Noi vom avea nevoie în permanenţă de un medic.

— Un medic priceput ţine la pielea lui, i-am spus eu, se înţelege. Iar dacă o sabie îl va spinteca, se va risipi şi ştiinţa lui o dată cu suflarea ce i se va stinge. Nici măcar un medic înţelept din Milet nu ar fi de acord, oricât de generoasă recompensă i-ai făgădui. Eu nu cred că există în lumea aceasta un medic care să vină de bunăvoie pe o corabie de piraţi.

Dar Dionysios mi-a răspuns apărându-se:

— Dar noi nici nu suntem piraţi. Noi doar vom continua războiul pe care alţii l-au abandonat şi-i vom ataca pe duşmani în propriile noastre ape. Şi a mai spus:

— Şi tu nu trebuie să uiţi că acest medic va fi un om foarte bogat; de altfel, toţi cei care mă vor urma, vor deveni oameni bogaţi.

— Chiar de va scăpa cu viaţă, am spus eu, oare la ce-i va folosi bogăţia când lumea va afla care i-a fost trecutul? Nici un popor nu-l va accepta, nici un oraş nu-i va da găzduire.

Dar Dionysios mi-a spus ameninţându-mă:

— Turms, dacă nu vei înceta cu neroziile astea, mi-e teamă că voi fi obligat să te las aici, în Cos. Eu îţi poruncesc să-mi găseşti un medic.

Am oftat şi am plecat de lângă el, neştiind prea bine ce voi face. M-am uitat împrejur şi, la un moment dat am văzut un om scund şi, nu ştiu de ce, mi s-a părut că l-am mai întâlnit undeva, aşa că l-am salutat. Avea o faţă rotundă, o privire neliniştită şi o cută adâncă între sprâncene. Ţinea un caduceu în mâini.

— Cine eşti? l-am întrebat eu. Deşi nu este prea multă lumină, mi s-a părut că te cunosc de undeva.

El mi-a răspuns:

— Numele meu este Micon. Sunt iniţiat, dar atâta timp cât tu nu-mi vei da un reper, eu nu te pot recunoaşte.

— Micon, am repetat eu. În timpul expediţiei spre Sardes, am cunoscut un pictor de amfore din Attica al cărui nume era Micon. Pornise în război cu speranţa de a câştiga bani cu care să-şi cumpere un cuptor pentru ars oalele de lut, dar s-a întors în Atena la fel de sărac cum plecase. Însă el era un bărbat puternic, musculatura braţelor lui era asemenea rădăcinilor noduroase ale unui copac şi alături de el mă simţeam în siguranţă când fugeam de perşi. Acum, nu mă simt nicicum atât de aproape de tine, cum mă simţeam atunci faţă de acel Micon.

El a rostit:

— Tu ai sosit la momentul potrivit, străinule! Spiritul meu este neliniştit şi mocneşte ca jarul ce-i acoperit de cenuşă. Ce vrei de la mine?

Pentru a afla care-i sunt părerile, i-am vorbit despre reputaţia de care se bucură în lume medicii înţelepţi ai templului lui Esculap din insula Cos. El a spus:

— O barbă albă nu este întotdeauna şi un semn al unei mari înţelepciuni. Chiar dacă prin obiceiuri tradiţionale sunt vindecaţi oameni, aceste obiceiuri sunt o piedică. Un medic adevărat îşi trasează cu caduceul propriul său spaţiu sacru, oriunde s-ar afla. Pentru că, în umbra renumitei tradiţii a lui Esculap, îi este mai uşor chiar şi unui prost să treacă drept înţelept.

I-am dat dreptate şi i-am spus:

— Insula Cos nu este singurul loc renumit în ceea ce priveşte vindecarea celor bolnavi. Medicii din Crotona se fălesc că ei ar fi cei mai buni din lume. Despre unii dintre ei se spune că, după ce l-ar fi vindecat chiar şi pe marele rege, ar fi rămas medicii lui personali.

Micon a spus:

— Sunt mulţi greci care slujesc chiar şi în garda personală a marelui rege. Nu s-ar putea afirma că aceştia sunt grecii cei mai răi.

— N-aş putea să-ţi dau dreptate, i-am răspuns eu. După mine, sclavii greci sunt întotdeauna nişte greci răi, chiar dacă pe gâtul lor atârnă lanţuri de aur.

— De ce-i numeşti tu pe alţii sclavi? m-a întrebat oarecum enervat Micon. Oare tu însuţi nu eşti un sclav? Oare nu trebuie să-ţi suporţi trupul şi să-i slujeşti lui la fel cum un sclav îşi suportă lanţurile? Toţi suntem sclavi atâta timp cât orbecăim în această lume.

— Nu cumva eşti discipol al lui Orfeu? l-am întrebat.

A scuturat din cap şi mi-a spus:

— Eu ştiu doar atât: nimic nu se petrece fără un motiv anume. Dar noi nu putem să cunoaştem întotdeauna motivaţia. Doar uneori, dacă suntem înzestraţi cu puteri divinatorii, presupunem că desluşim lucrurile ascunse, neştiute, pentru că le distingem oarecum, ca printr-o perdea de fum. S-ar putea ca tu să fii mesagerul zeiţei Artemis, chiar dacă însuţi nu o ştii.

Vorbele lui m-au făcut să tresar.

— Micon, i-am spus eu, lumea este mare şi cunoştinţele nu sporesc dacă stai doar într-un singur loc. Tu încă nici nu eşti bătrân. Oare de ce mai stai aici, acum când perşii sunt cei care au învins?

El mi-a atins mâinile cu prietenie şi mi-a spus:

— Nu este doar insula Cos singurul loc pe care îl cunosc. Eu am călătorit în multe ţări şi am ajuns chiar şi în Egipt. Eu vorbesc multe limbi şi cunosc boli, despre care aici nici nu s-a auzit. Spune, ce doreşti de la mine?

Când mi-a mângâiat mâinile, am simţit acea atingere ca pe ceva demult cunoscut. I-am spus cu înflăcărare:

— Micon, poate că, într-adevăr, fiecare om este sclavul destinului său. Tu eşti bărbatul de care comandantul corabiei mele are nevoie. Datoria pe care eu o aveam era să te găsesc şi să te conduc până la el. După aceea, marinarii ar fi trebuit să te lege fedeleş şi să te urce pe corabie.

Nu a avut nici o reacţie de teamă, doar s-a uitat cu atenţie în ochii mei şi m-a întrebat:

— Oare de ce m-ai prevenit? Şi, de fapt, cine eşti tu? Trăsăturile feţei tale nu sunt ale unui grec.

În timp ce mă privea, am simţit în mine o putere ciudată, care mi-a împins braţele în sus, îndreptate spre luna cea nouă care apăruse pe cer şi aveam căuşul pumnilor îndreptat spre pământ. I-am spus:

— Nu ştiu de ce te-am prevenit. Nu ştiu cine sunt. Ştiu doar că atât pentru mine, cât şi pentru tine, a venit timpul când trebuie să plecăm.

— Atunci să mergem, a spus el râzând şi, apucându-mă de braţ, m-a condus spre mal, unde erau oamenii lui Dionysios.

— Dar nu vrei să-ţi iei rămas-bun de la nimeni? l-am întrebat eu mirat. Nu vrei să-ţi iei cu tine alte veşminte sau lucruri pe care le ai?

— Dacă tot plec, a spus el, plec aşa cum sunt, altfel plecarea nu mai are nici un rost. Poate c-ar trebui să iau cu mine lada cu remedii, însă mi-e teamă ca nu cumva să mi se interzică să plec, chiar dacă eu încă nu am jurat credinţă templului din Cos.

Când Micon i-a repetat şi lui Dionysios aceste vorbe, temându-se că nu se va mai întoarce, Dionysios i-a spus:

— Nu te mai duce să-ţi iei lada. Iar pentru faptul că tu ai consimţit de bunăvoie să mă însoţeşti ca medic, te voi răsplăti regeşte.

Micon a scuturat vesel din cap şi a zâmbit. A spus:

— De bunăvoie sau cu forţa, acestea sunt doar vorbe. Mie mi s-a întâmplat ceea ce trebuia să mi se întâmple, eu nu aveam cum să mă opun destinului.

L-am condus până la corabie, Dionysios a poruncit să fie chemaţi toţi oamenii. Şi cele trei galere ale noastre au început să navigheze pe apa violaceu-purpurie a mării liniştite. Cruda zeiţă fecioară, luna, strălucea dulce pe cer şi în urma noastră rămânea insula lui Esculap, Cos.

Galerele noastre au înaintat până departe în mare, atât de departe, până când nici o umbră de pământ nu s-a mai văzut la orizont. Vâslaşii gâfâiau, fiindcă fuseseră zoriţi tot timpul, iar unora, de la atâta efort, li s-a făcut rău şi au vărsat în mare tot ceea ce mâncaseră în insula Cos. Ei îl blestemau pe Dionysios şi spuneau că o astfel de goană nu are nici un sens, fiindcă oricine ştie că primele principii ale navigaţiei sunt să nu pierzi niciodată din ochi uscatul şi să ştii unde vrei să ajungi. Şi mai spuneau că de nici nu mai ştiu când tot vâslesc, iar dacă nu vâslesc, trebuie să lupte cu perşii, ca apoi să înceapă din nou să vâslească. Că mâinile lor sunt jupuite de-a binelea de la atâta vâslit, iar fundurile le sunt tăbăcite de la nodurile trestiei cu care sunt căptuşite băncile din cala vâslaşilor. Şi că un comandant cu bun-simţ obişnuieşte să tragă noaptea undeva la mal, pentru ca echipajul să se poată odihni cumsecade.

Dionysios le-a ascultat tânguirile râzând şi a administrat generos fiecăruia câteva lovituri de frânghie pe spinare, dar n-a făcut-o cu răutate. L-au blestemat în continuare vâslaşii şi l-au numit cu cele mai spurcate vorbe pe care le ştiau, dar de vâslit au vâslit în continuare şi nu s-au oprit decât atunci când Dionysios a poruncit. După aceea, au fost legate între ele cu odgoane corăbiile noastre şi am aşteptat să se facă dimineaţă.

Şi Dionysios le-a spus:

— Să nu vă imaginaţi că îmi este milă de voi. Cred doar că beţia luptei v-a zdruncinat puţin capul şi că nici cu trupul nu staţi prea bine. De aceea, veniţi aici lângă mine, pentru că am multe de spus.

Aşa se face că la lumina puţină pe care stelele de pe cer o aruncau pe punte, încercaţii bărbaţi din Foceea se strânseră oftând şi suspinând, în jurul lui Dionysios. Noaptea era atât de liniştită încât vocea lui răguşită putea fi auzită de departe. Doar din când în când, valurile ce se izbeau de galere reuşeau să o acopere. Timonierii şi comandanţii celorlalte galere, precum şi cei care supravegheau cadenţa vâslaşilor s-au uitat cu o oarecare invidie înspre noi, fiindcă Dorieus, care era încă răvăşit de pe urma durerilor de cap ce le avea, se aşezase în dreapta lui Dionysios şi ne aşezase şi pe mine şi pe medicul Micon în apropiere, pentru a arăta celorlalţi cât de importanţi eram noi.

Dionysios a început, dar nici vorbă să pomenească despre vitejia de care au făcut dovadă oamenii lui în luptele de la Lade. Dimpotrivă, a început prin a-i compara cu un ţăran sărac, care, ducându-se în oraş pentru a-şi cumpăra un măgar, îşi risipeşte tot argintul pe băutură, după care se amestecă într-un scandal, apoi se trezeşte dimineaţă despuiat, plin de sânge şi fără sandale în picioare. În jurul său sunt lăzi încărcate cu aur şi bijuterii şi abia atunci înţelege că a intrat, nici nu ştie cum, într-o casă bogată şi că este amestecat într-un omor. Departe de a-l bucura, bogăţiile ce-l înconjoară îl terorizează, fiindcă se gândeşte că dintr-o clipă în alta se va termina cu libertatea lui şi niciodată nu se va mai putea întoarce acasă.

— Cam aceasta-i situaţia în care vă aflaţi acum, nefericiţilor! a spus el după ce a terminat povestea cu ţăranul.

Apoi, mai îndulcindu-şi vorba, a continuat cu:

— Dar mulţumiţi-le zeilor nemuritori că aţi fost înţelepţi şi v-aţi ales un comandant care ştie ce vrea. Eu, Dionysios, fiu al Foceei, nu vă voi abandona. Nu vă spun acest lucru pentru a mă urma în continuare pe mine doar pentru că sunt cel mai iscusit navigator, doar pentru că sunt mai puternic şi mai viclean decât oricare dintre voi, ca să nu vă mai înşir şi celelalte calităţi pe care le am. Nu, dacă-i vorba de toate astea, n-are nici un rost să mă urmaţi, fiindcă se mai găsesc pe-aici bărbaţi mai puternici decât mine, de pildă spartanul Dorieus, pe care se înţelege că-l menţionez mai înainte de oricare altul, fiindcă nu vreau să-i zgândăresc vanitatea. Destul de destoinici navigatori sunt, fără îndoială, comandanţii şi timonierii acestor nave şi mult mai înţelept decât mine este Turms din Efes, cel care râde în timpul luptei şi plânge după ce lupta s-a terminat. Printre noi se mai află acum şi un foarte priceput medic din Cos, Micon, pe care, la drept vorbind, n-aş putea spune că-l cunosc prea bine, dar care pare a fi un bărbat conciliant. Totuşi, nu v-aş sfătui să-l alegeţi pe el comandant.

— Nu, nu, a spus el în continuare şi a suspinat. Gândiţi-vă bine! Este printre voi un altul mai bun decât mine? Dacă este, atunci să îndrăznească şi să spună. Ca să vedem ce facem mai departe.

Şi-a rotit privirea împrejur, dar nimeni nu a revendicat dreptul de a fi comandant.

— Aşa că, a rostit Dionysios bucuros, sunt comandantul vostru, fiindcă nimeni nu se îndoieşte că nu aş fi cel mai bun dintre voi, chiar dacă în unele privinţe unii sunt mai dotaţi decât mine, de pildă Likymnios, al cărui mădular viril este înspăimântător de mare, atât de mare, încât până şi celor mai curajoase femei le vine s-o ia la goană după ce i-l văd. Cu un astfel de om, eu chiar că nu mă încumet să mă iau la întrecere în privinţa bărbăţiei.

Toţi au izbucnit în râs şi s-au uitat spre Likymnios, care era un bărbat viguros, liniştit şi foarte stânjenit din cauza particularităţii fizice ce-l deosebea de ceilalţi. Chiar dacă trăsăturile feţei lui nu trădau un erou, ci doar un om simplu ce avea, din întâmplare, un nume de aristocrat, Dorieus l-a întrebat imediat pe Likymnios dacă nu cumva este înrudit cu Herakles.

Bâlbâindu-se la început, Likymnios i-a răspuns că el era porcar din munţii Foceei, la fel ca şi tatăl şi bunicul lui, al căror nume era tot Likymnios ca şi al lui, fiindcă porcarii au lucruri mai importante de făcut decât să născocească nume noi pentru fiii lor.

După ce a ascultat explicaţiile date de Likymnios, Dorieus a rostit ameninţător că, fără îndoială, este vorba de o greşită întrebuinţare a unui nume celebru şi că n-ar trebui să fie dat fiului unui porcar numele unchiului lui Herakles.

Cu vocea lui ascuţită, din cauza durerii de cap ce o avea, Dorieus reuşise să dea peste cap tot edificiul construit cu abilitate de Dionysios. Micon îşi puse mâna moale pe fruntea lui Dorieus încercând să-l calmeze, iar Dionysios porunci enervat să i se dea vin ca să se liniştească.

— Eu cred că nu-i momentul potrivit pentru dispute în ceea ce priveşte familia şi numele nimănui, a spus apoi Dionysios. Din partea mea, mai bine-i să nu-ţi ştii strămoşii şi nu mă sfiesc să vă spun, fiindcă eu nu sunt ipocrit, că nici măcar nu ştiu care-i numele tatălui meu.

Micon, care îi masa uşor tâmplele lui Dorieus, îi spuse ironic lui Dionysios:

— Din partea mea, te asigur că voi uita cu plăcere numele tatălui meu şi nici nu voi încerca să mă fălesc cu locul în care m-am născut. Se naşte fiecare om acolo unde i-a fost dat să se nască şi nimeni nu poate să mai schimbe ceva. Doar vârtejul îi conduce eterna întoarcere şi naşterea.

Dionysios a făcut un efort ca să-şi stăpânească enervarea şi a spus cu o ipocrită umilinţă:

— Pot să vorbesc, sau poate că mai are cineva ceva important de spus? Să spună, ca să-l pot întrerupe şi să spun odată ce am de spus.

În şoaptă, Micon i-a cerut iertare şi i-a promis că nu-l va mai întrerupe. După ce s-a uitat ameninţător în jurul său, Dionysios a continuat:

— Nu contest că pe această corabie se găsesc oratori mai talentaţi decât mine. Eu vreau să vă spun doar că există un motiv important pentru care ar trebui să vă încredeţi în mine. Despre calităţile pe care le am, v-am mai vorbit şi, fără îndoială, unele justifică faptul că sunt comandantul vostru. Dar eu nu sunt un lăudăros şi nici nu vreau să mă urmaţi în această aventură pe mare doar pentru nişte calităţi cu care zeii m-au avantajat. Nu, bărbaţi ai Foceei şi voi ceilalţi, care, dintr-un motiv sau altul, aţi venit alături de noi, vă cer să mă urmaţi doar pentru că eu sunt un om norocos şi nu cred că este vreunul printre voi care să se îndoiască de acest lucru. Poate fi un comandant oricât de înzestrat cu toate calităţile, dacă nu are noroc, nu reuşeşte decât să-şi conducă oamenii spre abisuri şi ruină. Şi, este un adevăr că, până acum, eu am fost ajutat de noroc, fiindcă până şi atunci când am fost hărţuit de nenoroc, în ultima clipă norocul a fost alături de mine. Nu spun aceste vorbe ca să mă fălesc, pentru că nu vreau să am parte de invidia vreunui zeu, vi le spun doar pentru a vă da timp să reflectaţi la ceea ce aveţi de făcut. Atâta timp cât veţi fi împreună cu mine, voi veţi avea noroc, iar de vă veţi lipsi de mine, şi norocul vă va părăsi.

Câţiva bărbaţi au bombănit că norocul unora nu a fost atât de grozav ca al altora, din moment ce-au trebuit să dea afară din ei mâncarea aceea gustoasă din Cos. Dar au spus-o în şoaptă, aşa că Dionysios şi-a continuat discursul.

— Şi, a mai spus el, pentru că mă gândesc doar la binele vostru, vă îndemn să mă urmaţi şi să aveţi încredere în norocul meu. Dar, n-aveţi decât să vă alegeţi un alt comandant când norocul mă va părăsi.

Cum nimeni nu a avut nimic de obiectat, Dionysios a trecut, în sfârşit, la dezvăluirea planurilor sale şi a spus:

— Cum Ionia a căzut în mâinile perşilor, noi nu mai putem să ne întoarcem în Foceea. Dar perşii sunt ocupaţi acum cu repararea stricăciunilor ce le-au suferit corăbiile lor şi încă şi mai mult sunt ocupaţi cu blocarea accesului în Milet şi în celelalte porturi ioniene ale aliaţilor Miletului. Pentru luptele de la Lade, perşii şi-au adus corăbii din Cipru, Cilicia, oraşele Feniciei, ba chiar şi din Egipt. De aceea marea este acum deschisă şi nici o primejdie din partea perşilor nu ne ameninţă. Iar eu îi voi aduce jertfe lui Poseidon ca să ne dăruiască pentru mâine dimineaţă un vânt bun de vest.

Surprinşi, toţi bărbaţii au început să urle şi să protesteze. Dar Dionysios, cu vocea lui puternică, a reuşit să-i domine şi le-a spus triumfător:

— Un vânt de vest, atâta-i voi cere lui Poseidon, pentru ca voi să vă puteţi odihni braţele obosite cât timp vom traversa apele duşmanilor, până ce vom ajunge-n Cipru şi Fenicia. Iar acolo, de-a lungul coastei Feniciei, navighează, încet şi neprotejate de nimeni, corăbii încărcate cu toate bogăţiile Occidentului şi Orientului, fiindcă corăbiile de comerţ îşi continuă activitatea chiar şi în vreme de război. Apoi, vom face o incursiune rapidă în apele duşmanilor şi, în mai puţin de o lună, vă promit, vom fi nemaipomenit de bogaţi, atât de bogaţi cum nici nu ne-am încumetat vreodată să visăm acolo, în nenorocitele de coşmelii murdare din lemn ale Foceei.

Însă nimeni nu s-a arătat prea entuziasmat de acest plan al lui Dionysios. Ideea de a naviga în ape periculoase, unde în fiecare clipă s-ar fi putut întâlni cu moartea, se pare că nu era pe placul nimănui. Dionysios şi-a rotit privirea de la unul la altul şi a încercat să-i convingă.

— Doar o lună, nu vă cer decât o singură lună, nimic mai mult. N-are rost să vă fie frică de răni, de febră sau de dureri de burtă, fiindcă printre noi se află un medic iscusit. Iar după aceea, voi conjura zeii să ne ajute cu vântul de est şi vom străbate marea pentru a ajunge în Massilia. Nici nu va fi nevoie să vâslim prea mult, fiindcă vântul toamnei va sufla cu putere în pânzele corăbiilor noastre. Iar după ce vom fi ajuns la Massilia, vom putea să ne continuăm drumul pe unul din lungile râuri ce duc de acolo spre alte ţinuturi, unde nimeni nu ne va putea împiedica să întemeiem un oraş şi să supunem popoare barbare care să ne slujească. Totul depinde de curajul vostru şi de încrederea în norocul meu.

Câţiva bărbaţi i-au atras atenţia lui Dionysios că după Lade, bogăţiile pe care le aveam nu erau câtuşi de puţin neglijabile şi că pentru o călătorie pe mare până la Massilia nu este de ajuns nici chiar un anotimp întreg. Aşa că, dacă tot ţine atât de mult să ajungem acolo, ar trebui să orienteze corăbiile şi să-l invoce cât mai repede cu putinţă pe Poseidon pentru vântul cel bun. Dar, au mai spus ei, cel mai înţelept ar fi dacă am căuta refugiu într-un oraş grecesc din Sicilia sau din Italia, în acest occident imens, a cărui faimă în ceea ce priveşte bogăţia şi destrăbălarea s-a răspândit în toată lumea. De aceea, au spus ei la sfârşit, îndepărtata Massilia, care se află la hotarele unei lumi ostile, nu prea oferă garanţiile unei vieţi liniştite.

Dionysios şi-a întins gâtul în faţă ca un taur, a încruntat din sprâncene şi a întrebat ironic dacă mai sunt şi alţii care să-i dea sfaturi. Şi a adăugat că cel mai bine este să spună acum deschis ce au de spus, fiindcă după ce se va fi terminat acest sfat, el nu va suporta ca cineva să facă pe la spate aprecieri despre hotărârile lui.

— Spuneţi acum tot ceea ce aveţi de spus! şi-a mai îndemnat el o dată oamenii. Ca să ştim ce gândeşte fiecare. Fiecare are voie să spună ce gândeşte. Abia ne-am întors de la Lade, unde ne-am bătut cu perşii pentru poporul nostru, pentru libertatea noastră. Aşa că, nu vă sfiiţi, daţi-i drumul şi spuneţi ce-aveţi pe suflet, fraţi din Foceea! Dar mai întâi să vedem câţi dintre voi vor să meargă în Sicilia sau Italia, unde grecii îşi apără cu dinţii teritoriile pe care le-au moştenit de secole.

După ce s-au sfătuit între ei, câţiva au spus că găinuşa din mână este întotdeauna mai bună decât zece găinuşe care stau pe o creangă de alun. De aceea, umili, ei i-au cerut lui Dionysios să le dea partea lor de pradă şi o corabie cu care să pornească spre Sicilia ca să înceapă o nouă viaţă.

Dionysios le-a spus:

— Apreciez faptul că aţi avut curajul să spuneţi ce gândiţi, vă dau dreptate şi veţi primi partea voastră de pradă, chiar foarte bună, numai că o corabie nu vă pot da. Corăbiile sunt ale mele şi voi nu aveţi cu ce să cumpăraţi o corabie, oricât de mare v-ar fi partea de pradă. De aceea, cel mai bine ar fi să plecaţi chiar acum, după ce vă voi da bogăţiile, fiindcă Sicilia nu-i chiar atât de aproape şi aveţi destul de înotat până acolo cu lanţurile de aur atârnate de gât. Iar dacă cumva vi s-a mai risipit între timp puternica dorinţă de a ajunge în Sicilia, nu vă faceţi griji, eu sunt un om generos şi vă pot ajuta s-o regăsiţi dându-vă un brânci peste bord. Apa mării este caldă, cât despre direcţia în care trebuie să înotaţi, puteţi să vă orientaţi după stele.

Au râs cu lacrimi ceilalţi bărbaţi şi i-au îmbrâncit şi ameninţat că-i aruncă în mare, încât sărmanii oameni imprudenţi ce şi-au dat frâu liber propriilor gânduri, încrezându-se în vorbele amăgitoare ale lui Dionysios, l-au rugat stăruitor să-i ierte şi i-au promis că-l vor urma oriunde se va duce.

Până la urmă, Dionysios a fost de acord să le dea iertare şi le-a spus suspinând:

— Cât de nehotărâţi mai sunteţi! Acum vreţi ceva şi peste o clipă vreţi altceva. Dar ce să-i faci? Într-o familie fiecare are dreptul să spună ce vrea şi să fie sau nu de acord cu o hotărâre. Aşa că, cine vrea să mă urmeze, mai întâi în apele feniciene, apoi în Massilia, să ridice braţul.

Toţi au ridicat braţele, le-am ridicat şi eu, şi Dorieus, fiindcă nu aveam de ales, iar de ne-am fi împotrivit, tot nu obţineam nimic în afară de a-l enerva pe Dionysios. Micon nu a ridicat braţul. Nici nu a spus nimic. Doar zâmbea.

Dionysios a trecut de la un bărbat la altul, l-a lovit prieteneşte pe umăr pe fiecare şi i-a spus „aşa este drept”, „aşa trebuie” sau „ ai chibzuit bine”. Dar când a ajuns în dreptul lui Micon, s-a întunecat la faţă şi l-a întrebat:

— Dar tu, medicule? Oare ai de gând să te întorci acasă călare pe un delfin?

Micon l-a privit drept în ochi şi i-a spus fără nici o ezitare:

— Eu te urmez cu plăcere, Dionysios. Te voi urma atât de mult cât va fi posibil, dar pe care drum vom merge după ce vom părăsi apele feniciene, nu avem de unde să ştim, fiindcă nimeni nu-şi cunoaşte dinainte destinul. De aceea nu am curajul să-i sfidez pe zeii nemuritori ridicând mâna ca să fiu de acord cu ceva la fel de nesigur şi de imprevizibil ca toate celelalte lucruri de pe pământ.

— Oare tu te îndoieşti de norocul meu? l-a întrebat mirat Dionysios.

— De ce m-aş îndoi? i-a răspuns amabil Micon. Dar un sfat tot vreau să-ţi dau: „să-ţi aduci întotdeauna aminte că de la amfora cu vin până la gură este un drum lung”.

I-a vorbit atât de calm şi dezinvolt, păstrându-şi zâmbetul pe buze, încât lui Dionysios i-au rămas nerostite cuvintele ce avea de gând să i le spună. S-a întors apoi spre oamenii săi şi a strigat:

— Împlinească-ni-se dorinţa şi mâine dimineaţă să sufle dinspre apus vântul cel bun! Pentru zeul fenician ce străjuieşte la proră am adus deja jertfe când i-am împroşcat faţa, braţele şi picioarele cu sânge uman; este bine, fiindcă zeilor din Fenicia asta le place. Dar lui Poseidon şi celorlalte divinităţi ale mării le voi dărui acest lanţ de aur ce-l port la gât, care preţuieşte cât o casă şi-o vie la un loc, pentru a-i asigura că mă încred în norocul ce mi-l poartă. Îl aduc drept jertfă fără nici o părere de rău, fiindcă ştiu că-ntr-o zi voi primi un altul în schimb, poate chiar mai valoros.

Astfel a spus, după care s-a îndreptat vioi spre proră şi a aruncat colierul greu de aur de la gât în mare şi colierul a lovit suprafaţa apei cu un zgomot surd. Au suspinat şi au oftat din greu toţi bărbaţii când au văzut cum este înghiţită de apă o asemenea bogăţie. Însă, în acelaşi timp, încrederea pe care o aveau în norocul lui Dionysios a crescut. Ei l-au preamărit şi au zgâriat puntea cu unghiile pentru a invoca vântul şi a participa la sacrificiu.

Apoi Dionysios i-a trimis pe toţi să se culce şi a promis că va sta singur de veghe până dimineaţă. Toţi l-au apreciat încă şi mai mult şi nu după multă vreme, pe lângă zgomotul pe care-l făceau valurile şi izbiturile galerelor când se apropiau una de alta, s-au auzit de pretutindeni, mai aprige sau mai şuierătoare, sforăiturile încercaţilor marinari. Unii strigau în somn, alţii gemeau, toată lumea dormea în afară de mine şi de Dionysios.

Nu puteam să dorm şi mă gândeam la necunoscutul viitor. Arşicele de berbec indicaseră occidentul şi preoţii din Delfi tot spre occident ne sfătuiseră să mergem, atât pe mine, cât şi pe Dorieus. Din încăpăţânare am pornit-o spre orient, spre Ionia, dar destinul era mai puternic decât noi şi ne împingea spre vest.

Am înţeles că niciodată nu voi mai revedea Ionia şi mi-am simţit gâtul uscat. M-am ridicat şi am păşit cu atenţie printre oamenii care dormeau până am ajuns la locul unde erau vasele cu apă. Apoi am rămas acolo şi am privit cerul argintat şi marea întunecată, am ascultat susurul valurilor şi am simţit sub tălpi lina legănare a corabiei.

M-a deşteptat din visare un zgomot ce venea dinspre partea laterală a corabiei. Cu picioarele goale, am mers neauzit spre acel loc şi am ajuns lângă Dionysios, care, aplecat peste proră, mi s-a părut că pescuieşte ceva din mare. Strângea în mâini ceva lucios şi concav. L-am întrebat:

— Ai prins un peşte?

Dionysios a tresărit surprins de apariţia mea şi a fost cât pe ce să-şi piardă echilibrul. Şi atunci obiectul pe care-l ţinea în mâini a zornăit.

— A, nu eşti decât tu, Turms, a spus el şi a pus repede mâna la spate pentru a ascunde ce strângea în ea.

Dar degeaba l-a ascuns, fiindcă eu deja văzusem că este colierul pe care cu atâta generozitate şi indiferenţă îl aruncase nu de multă vreme în mare.

Câtuşi de puţin încurcat de prezenţa mea, a izbucnit în râs şi mi-a spus:

— Bănuiesc că tu, un om instruit, nu ai prejudecăţi în ceea ce priveşte ofrandele şi jertfele. Sacrificiul pe care eu i-l aduc lui Poseidon este doar simbolic, la fel cum înţelepţii Ioniei povestesc în parabole legende despre zei ca să le interpreteze fiecare cum vrea. Eu nu sunt un bărbat risipitor, de aceea am avut grijă să leg cu un fir subţire colierul, iar firul l-am prins de marginea prorei.

— Şi-atunci, l-am întrebat eu deconcertat, cum rămâne cu vântul de vest?

— Vântul de vest, a spus el liniştit, vântul de vest l-am mirosit eu încă de cu seară. Uite ce-i, Turms, poţi să crezi ce vrei, dar eu te asigur că, şi dacă-l aruncam în mare, şi dacă nu l-am aruncat, astăzi vântul tot dinspre vest va bate. Vei vedea că soarele se va ridica de după un nor şi că ploaia va sosi o dată cu vântul.

M-a înspăimântat cinismul lui, fiindcă eu ştiam că orice om, oricât ar fi el de zeflemitor în raport cu zeii, tot păstrează în sufletul lui un oarecare respect pentru jertfele ce trebuie aduse zeilor.

L-am întrebat:

— Deci tu nu crezi în zei?

El a evitat un răspuns clar şi mi-a spus:

— Cred ceea ce cred. Dar ştiu că, dacă aş fi aruncat şi o sută de coliere în mare, iar marea nu mi-ar fi dezvăluit prin semnele pe care eu i le înţeleg că va sufla vântul dinspre vest, nicicum nu ar fi suflat.

A şters cu atenţie colierul şi, după ce l-a pus într-o cutiuţă de lemn, a plecat să-l încuie la loc sigur într-o ladă. Apoi a căscat prelung, s-a întins de i-au trosnit toate oasele şi mi-a poruncit să mă duc la culcare şi să nu mă mai gândesc atâta la toate lucrurile deşarte. Şi i-a promis mării că se va gândi la ea şi din partea mea.

Aşa după cum a prezis Dionysios, în zorii zilei a început să plouă şi s-a stârnit un vânt de trosneau catargele. Marea era învolburată şi vântul împingea în pânze cu furie şi ne purta spre est. Corabia ne zdruncina atât de puternic, încât pe lângă durerea de cap ce-l chinuia în continuare, Dorieus îşi vărsa şi maţele din el de rău ce-i era. Dar mai erau încă destui, cei care sufereau de acelaşi rău de mare, stăteau ghemuiţi pe punte, gemeau şi nici nu voiau să se atingă de mâncare.

Din cauza vântului, corăbiile comerciale care navigau spre vest au fost nevoite să-şi schimbe direcţia şi să se îndrepte spre porturile de unde plecaseră, aşa că în faţa corăbiilor lui Dionysios marea era pustie ca un deşert. Şi, fără îndoială, când am ajuns în strâmtoarea de la Rodos, norocul era de partea lui şi nici vântul nu mai bătea. A doua zi, încă din zori, a început să adie o briza uşoară dinspre uscat, care a împins spre noi un număr impresionant de corăbii comerciale, încărcate cu grâne şi cu ulei pentru aprovizionarea flotei persane din Milet. Oamenii din echipaj ne salutau veseli, fiindcă nava noastră era feniciană şi Dionysios arborase pe catarg însemnele perşilor. Presupun că Dionysios nu a fost prea interesat de această pradă, ci doar a vrut să dovedească atât oamenilor lui, cât şi sieşi, că este în stare să continue războiul Ioniei. Aşa se face că, mai întâi, am atacat prin surprindere una dintre corăbiile mari şi am pus stăpânire pe ea mai înainte ca echipajul ei să înţeleagă bine ce se întâmplă. Când a înţeles Dionysios că era vorba de o corabie grecească din Salamina, în slujba perşilor, a dat ordin celor două galere cu cincizeci de vâslaşi să o scufunde. Cum de grâne şi de ulei nu aveam nevoie, nu ne-am mai ostenit să le încărcăm pe corăbiile noastre.

Marinarii de pe corabie care s-au aruncat în apă ştiau să înoate bine, fiindcă erau ionieni, aşa că Dionysios a ordonat să fie omorâţi cu lovituri de vâslă, pentru că se temea ca nu cumva vreunul să ajungă la ţărm şi să anunţe în timp util că trei corăbii de piraţi, care arborează însemnele feniciene, navighează în apele controlate de perşi.

Când au văzut corabia care se scufundă şi apa ce devenise roşie de la sângele celor omorâţi, au început marinarii de pe o corabie mare, ce se apropiase între timp de acel loc, să se tânguiască şi să invoce zeii, acceptând fără rezerve destinul ce le-a fost dat. Eu bănuiesc că ei au fost atât de surprinşi şi de deconcertaţi, încât nici nu le-a trecut prin cap să se apere. Dar comandantul corabiei i s-a adresat curajos lui Dionysios şi, mai întâi, l-a asigurat că lui îi este indiferent dacă moare astăzi sau dacă moare mâine. Apoi i-a spus că el nu este, în nici un caz, prietenul perşilor, fiindcă perşii i-au distrus tot ceea ce avea, şi că doar prin forţa împrejurărilor trebuie să le slujească lor.

Dionysios a apreciat vorbele lui şi l-a acceptat atât pe el, cât şi pe timonier, gândindu-se că îi vor fi de folos aceşti oameni ce cunoşteau bine semnele pământului şi mării şi curenţii marini din apropierea coastelor Ciprului, fiindcă navigaseră de multe ori de la Salamina până la marile oraşe ale Feniciei.

— Dar, a adăugat Dionysios, se pare că mulţi dintre marinarii de pe corabia ta le sunt recunoscători perşilor. De aceea, alege doi, trei marinari mai iscusiţi şi, împreună cu ei, omoară-i pe ceilalţi. Acest lucru va confirma bunele tale intenţii.

Au ezitat la început comandantul corabiei şi timonierul său ca să dea curs acestei porunci a lui Dionysios, dar erau bărbaţi înţelepţi şi nu aveau de ales, fiindcă cine face un pas, trebuie să-l facă neapărat şi pe cel de-al doilea. Aşa că au ales câţiva oameni, împreună cu care i-au omorât pe toţi ceilalţi marinari. Totuşi, înainte de a-i omori, i-au cerut fiecăruia iertare pentru fapta lor şi le-au explicat că nu din voinţa lor o săvârşesc. Apoi, fiindcă Dionysios le-a cerut să o facă, au spart cu topoarele chila corabiei, după care s-au urcat pe corabia noastră, şi erau peste tot stropiţi de sânge.

Navigam spre Cipru împinşi de vânt sau ajutându-ne de vâsle, când, deodată, a apărut în drumul nostru o navă comercială, impresionant de frumos decorată, care transporta călători şi mărfuri bogate. Corăbiile noastre au înconjurat-o, apoi am pornit la asalt şi am început să ne căţărăm pe flancurile ei înclinate. Echipajul a încercat să opună rezistenţă, dar se vedea clar că nu aveau nici o experienţă în ceea ce priveşte lupta. După ce şi-au revenit după şocul iniţial, pasagerii şi-au ridicat braţele şi au început să ne implore ca să-i lăsăm în viaţă şi să le cruţăm nevestele şi fetele. Dar Dionysios era un bărbat prudent şi nu-şi putea permite să cruţe nişte oameni, pe care, nu se ştie când, i-ar mai fi putut întâlni şi care l-ar fi putut recunoaşte. De aceea, cu câteva lovituri rapide de spadă, s-a debarasat el însuşi de toţi bărbaţii şi le-a lăsat la dispoziţia oamenilor lui pe femei şi pe fete, atenţionându-i că se pot distra cu ele doar atâta timp cât durează uşurarea corabiei de bogăţii. Şi le-a mai spus:

— Dragii mei luptători, eu nu vă pot interzice să vă distraţi, fiindcă şi-aşa viaţa pe care o ducem noi este monotonă şi periculoasă. Dar, fiţi atenţi, cu mâinile mele îl voi sugruma pe acela care, după ce va călări vreo femeie, va avea pretenţia şi la o parte din pradă. Pentru că din asta, oamenii ajung apoi să se certe.

Oamenii lui Dionysios s-au scărpinat în barbă şi s-au uitat cu ochi pofticioşi spre femeile ce stăteau lipite una de alta şi plângeau. Văzându-i cât de nehotărâţi sunt, Dionysios a izbucnit în râs şi le-a spus:

— Şi încă să nu uitaţi, bravii mei războinici, că orice plăcere se plăteşte. Aşa că, aceia care preferă pasiunea de-o clipă înţeleptei îndeletniciri de a culege bogăţii de pe această corabie îşi pierd dreptul la partea lor de pradă. Voi puteţi alege, la fel ca Herakles, după ce zeiţa i-a arătat cele două drumuri, cel îngust al virtuţii, şi cel larg al viciului.

Atât de mare era dorinţa de îmbogăţire a bărbaţilor din Foceea, încât numai câţiva, mai slabi din fire, au preferat să se distreze cu femeile. Ceilalţi s-au împrăştiat pe corabie şi au început să o cerceteze. Am găsit şi monede de aur şi de argint, şi obiecte, splendide statuete, bijuterii, ţesături colorate, dintre care două rulouri de purpură. Nu am pierdut noi prea mult timp ca să găsim unde sunt depozitate condimentele şi vinurile, fiindcă bărbaţii din Foceea ştiau unde să caute şi ce să caute. Până şi lucrurile călătorilor ei le-au strâns şi le-au dus pe corăbiile noastre.

Ar fi fost mai uşor dacă am fi dat foc navei, fiindcă spadele noastre nu puteau sparge cu uşurinţă lemnul de cedru. Dar Dionysios nu a fost de acord cu această soluţie, fiindcă se temea că flăcările sau fumul ar fi putut să trădeze poziţia în care ne aflam. Aşa că n-am avut încotro şi a trebuit să spargem, cu mari eforturi, fundul navei. Şi pe când corabia începea să se scufunde, Dionysios îi lovi cu picioarele pe bărbaţii care preferaseră femeile şi le porunci să reteze gâtul femeilor, ca moartea lor să fie mai uşoară. Dar niciunul dintre bărbaţi nu s-a clintit, şi abia atunci s-a putut vedea că erau morţi. Ochii lor fuseseră perforaţi cu acele subţiri şi lungi de care sunt prinse diademele. Iar femeile, probabil că se omorâseră una pe alta. Dionysios şi oamenii lui au fost uluiţi de puterea acelor femei şi le-a acoperit feţele în semn de respect.

Doar Dorieus nu a participat nici la jaf, nici la viol, el se întorsese pe corabia noastră imediat după ce nava comercială fusese capturată. Iar Micon, care nu a luat parte la luptă, după ce a cercetat de unul singur corabia, s-a ales cu o lădiţă din fildeş, care conţinea leacuri şi instrumente medicale.

Şi când Dionysios i-a reproşat că a trândăvit de pomană, Dorieus i-a răspuns că el nu obişnuieşte să lupte decât cu oameni înarmaţi şi, dacă se poate, cu cei mai de temut. Cât despre masacrarea oamenilor fără apărare sau despre hoţii, demnitatea lui îl împiedica să le făptuiască. Această explicaţie i-a fost de ajuns lui Dionysios şi, generos, i-a promis lacedemonianului o parte din pradă. Dorieus s-a bucurat şi i-a spus lui Dionysios:

— Bineînţeles, pot omorî şi oameni neînarmaţi, dar numai când este nevoie de o jertfă umană, aşa cum se întâmplă uneori în situaţii dificile. Însă, în acest caz, este vorba de cu totul altceva, fiindcă înainte de a fi jertfită, victima este împroşcată cu apă, i se pune o cunună pe cap şi i se masează tâmplele. Nu mă dau eu la o parte nici dacă-i vorba de-o călăreală cu forţa, dar femeia trebuie să fie neapărat dintr-o familie renumită, altfel nici nu m-aş putea atinge de ea.

Povestind această ultimă întâmplare, este ca şi cum aş fi povestit despre toată călătoria noastră, fiindcă toate întâmplările au fost cam la fel. Deosebirea constă în: mărimea corăbiilor pe care le-am atacat, rezistenţa opusă de oamenii de pe corabie, valoarea prăzii, precum şi alte elemente de importanţă secundară. Ne-am învârtit în jurul insulei Cipru şi am atacat câteva nave din Curium şi Amathis, care fuseseră înşelate de scuturile persane ale corabiei noastre şi de însemnele persane. Dar nu am putut să împiedicăm fuga oamenilor din bărcile de pescuit, care au fost martori ai atacurilor noastre. De aceea trebuia să plecăm în mare grabă şi Dionysios tropăia pe punte şi invoca vântul favorabil, care să ne împingă direct spre Fenicia, pe drumul navelor comerciale, unde nimeni nu şi-ar fi putut imagina cu ce ne ocupăm, fiindcă de generaţii întregi nici o corabie de piraţi nu s-a aventurat să atace în apele sigure ale lumii civilizate.

În ciuda invocaţiilor lui Dionysios, doar o briză uşoară ne împingea înapoi spre Cipru şi, chiar dacă dimineaţa reuşeam să ne depărtăm de pământ, în cursul zilei briza ne împingea din nou spre ţărm, deşi nu era nici furtună, nici vreun vânt capricios. Probabil că aşa se învoiseră pescarii cu zeii mării, din moment ce dimineaţa, încă înainte de a apărea zorii, vântul îi împingea spre larg, iar spre seară, îi ajuta să ajungă la ţărm. Dar pe noi nu numai vântul nu ne ajuta, noi aveam multă bătaie de cap şi cu curenţii marini, despre care bărbaţii din Salamina ne avertizaseră, este drept, dar în faţa cărora şi neputinţa lor era la fel de mare ca şi a noastră. Curenţii anulau toate eforturile vâslaşilor şi risipeau speranţele lui Dionysios.

Într-una din zile, în timp ce Dionysios tropăia de se zguduia puntea, lovea în scuturile de bronz şi invoca vântul, Micon s-a apropiat de mine, m-a privit zâmbind, apoi a încreţit din sprâncene şi m-a întrebat:

— De ce nu chemi tu vântul, Turms? Cheamă-l, chiar şi în joacă!

Nu pot explica de ce am făcut-o; am ridicat braţele spre văzduh şi am strigat invocând vântul – prima oară de trei ori, a doua oară de şapte ori, iar ultima oară de douăsprezece ori – cu vocea din ce în ce mai puternică, până când, îmbătat de propriul meu glas, nu am mai ştiut ce se petrece în jur.

Când mi-am revenit, am constatat că Micon îmi sprijinea capul şi încerca să-mi dea vin ca să beau, Dorieus mă studia cu o privire ciudată, iar Dionysios părea înspăimântat, ca şi cum nu ar fi putut crede că ceea ce vede este real. Cerul, senin cu o clipă mai înainte, îşi schimbase culoarea, şi dinspre apus, o masă de nori de un albastru întunecat se apropia atât de repede, ca şi cum o mie de cai negri ca smoala ar fi galopat înspre noi. Şi în timp ce Dionysios a strigat să fie ridicate velele, ropotul s-a înteţit, marea a fost din ce în ce mai tulburată şi fulgerele au început să-şi facă jocul deasupra capetelor noastre. Corabia noastră scrâşnea şi trosnea, iar celelalte două începuseră să ia apă. După aceea, vântul a umflat pânzele şi a azvârlit corabia înainte, iar ploaia şi apa mării ne-au orbit de-a binelea. Nu puteam face nimic, ne-am lăsat purtaţi de vânt, şi ne era teamă că valurile înalte cât casa ne vor înghiţi.

Când fulgerele au început să se înteţească şi corabia trosnea din toate încheieturile, ne-am culcat pe punte şi ne-am agăţat de ce-am putut. Vinul pe care Micon mi-l dăduse să-l beau mi s-a urcat la cap, m-am ridicat tremurând şi m-am ţinut de corzi şi am simţit cum dansul se revarsă din mine, ca atunci, pe drumul care ducea la Delfi. Picioarele şi mâinile mele au început să danseze şi am rostit din nou cuvinte dintr-o limbă necunoscută, al căror înţeles nu l-am ştiut. Abia când furtuna a început să se risipească, am căzut epuizat pe punte.

Micon a venit lângă mine, mi-a atins faţa cu mâna şi mi-a spus:

— Turms, oricine vei fi tu, eu am ştiut încă de atunci, din Cos, că te cunosc, după cum şi tu însuţi ai simţit că mă cunoşti. Dar ar fi fost de ajuns dacă ai fi invocat vântul doar de trei ori. Acum nici nu ştim încotro ne îndreptăm, ne lăsăm doar purtaţi de valuri.

— Nu înţeleg ce vrei să spui, i-am răspuns eu şi m-am uitat fix în ochii lui neliniştiţi.

De culoarea răşinii, ei îmi erau necunoscuţi, la fel ca ochii oamenilor pe care nu i-am întâlnit.

La început, credeam că-l simt aproape de mine pe Dionysios, dar nu aveam nimic comun cu el, chiar dacă ţineam la el. La fel, pe Dorieus l-am simţit aproape şi, împotriva voinţei mele, am acceptat să fiu împreună cu el, fiindcă hotărâsem aceasta dinainte. Dar felul lui de a fi, intenţiile lui şi tot ceea ce era în el, erau împotriva principiilor mele, aşa că, în legătura noastră era mai degrabă ură decât afecţiune, chiar dacă, bineînţeles, eu nu îl uram, fiindcă era prietenul meu. Pe Micon îl simţeam asemenea mie, de aceea eram atras de el.

— Nu înţeleg, am repetat eu şi i-am atins fruntea cu degetele.

Şi l-am întrebat:

— De fapt, cine eşti tu?

El m-a întrebat nedumerit:

— De ce mi-ai atins fruntea cu degetele, dacă pretinzi că nu înţelegi? Oare m-ai binecuvântat, sau mi-ai răspuns semnului ce ţi l-am dat?

S-a uitat curios la mine şi şi-a încrucişat mâinile, apoi a schimbat repede poziţia degetelor, de trei ori la rând. Am clătinat din cap nedumerit.

Parcă nu-i venea să-şi creadă ochilor, şi mi-a spus mirat:

— Să fie oare adevărat, Turms, că tu nu te cunoşti pe tine însuţi? Să fie oare adevărat că tu nu ştii cine eşti? Oare pentru prima oară ţi-ai încercat puterea?

I-am răspuns enervat:

— Ascultă, Micon, eu nu am nici un fel de putere misterioasă. Dacă am invocat vântul, am făcut-o doar ca să ne amuzăm. Cât despre mine însumi, este drept, nu ştiu prea multe. Eu nu îmi amintesc nimic despre viaţa mea dinainte de momentul în care m-am trezit, despuiat, lângă stejarul care fusese despicat de fulger, în apropiere de Efes.

Micon a spus:

— Cu toate acestea, trecutul, pe care tu afirmi că nu-l cunoşti, este în tine. Altfel, cum ar fi fost posibil să-ţi ridici mâinile şi să i te adresezi vântului într-o limbă pe care nu o cunoşti şi să execuţi dansul sacru? Turms, tu ştii mai multe decât bănuieşti că ştii.

Am putut vorbi liniştiţi şi nimeni nu ne-a deranjat, fiindcă ceilalţi oameni de pe corabie stăteau mai departe de noi şi ne priveau cu teamă, Dionysios trebăluia pe punte, iar Dorieus coborâse în cală.

— Toţi ne cărăm trecutul, oriunde ne-am duce, a spus Micon. Din timpul ce s-a risipit şi din timpul ce încă nu a venit, sunt lucruri pe care nu le ştim sau pe care le-am uitat. De ce nu te interesează nemurirea? Eu cred că a venit timpul să te cunoşti.

L-am rugat să înceteze cu aceste absurdităţi. Şi i-am mai spus:

— Te simt aproape de mine şi te consider prietenul meu. Dar cred că într-un grup de oameni se stabilesc, în mod natural, simpatiile şi posibilele prietenii, încă din primul moment. Şi tot din primul moment sunt evitate anumite subiecte.

Micon a spus:

— Tu nu eşti în stare să explici de ce este aşa. În interiorul tău, tu ştii, dar îţi interzici să crezi în ceea ce ştii, fiindcă în Efes tu ai fost educat să te îndoieşti de orice.

Vorbele lui m-au iritat peste măsură. Am pipăit lemnul tare al punţii, mi-am pipăit fruntea. Şi mi-am spus: „Eu, Turms, sunt viu, exist”.

— Tu nu eşti prietenul înţelepţilor, i-am zis eu. Tu eşti doar iniţiat. Dar eu nu cred în iniţieri. Misterele din Eleusis, de exemplu, sunt deschise pentru orice grec, chiar şi pentru sclavi, chiar şi pentru femei.

— Despre sclavie am mai vorbit atunci când ne-am cunoscut. Nici lanţurile, nici stăpânii nu pot face dintr-un om un sclav, ci doar faptul că refuză să vadă şi să audă.

— O, zei! a continuat Micon mâhnit. Chiar şi pe această corabie ai văzut oameni cu calităţi extraordinare. Dorieus este un luptător excelent, dar oare ce-ar mai rămâne din el dacă n-ar avea arme? Tot universul lui Dionysios este marea, el este născut pentru mare. Oare el ar mai fi fost el, dacă ar fi trăit într-o ţară unde nu ar fi văzut niciodată marea? Ce bucurie ar mai avea cel care are capacitatea de a cerceta, dacă ar fi învăluit într-o eternă ceaţă? Şi cum ar putea cel care s-a născut cu talentul de a se scufunda în apele adânci, să-şi dovedească măiestria pe uscat? Oare nu înţelegi, Turms? Tu însuţi eşti un clarvăzător, un scufundător în profunzimile care nu sunt accesibile oricărui om. Oare tu accepţi să-ţi trăieşti viaţa învăluit de o eternă ceaţă? Tu trebuie să te întorci de acolo de unde te-ai rătăcit, este deja timpul să te întorci.

— Dacă tu încerci să mă convingi că furtuna de mai înainte s-a dezlănţuit la chemarea mea, am spus eu îndârjit, nu vei reuşi. Este imposibil, este împotriva naturii să se fi întâmplat aşa. În orice caz, furtuna se dezlănţuia, chiar de nu aş fi invocato eu. Doar marinarii superstiţioşi îşi imaginează că poate fi chemată furtuna. Poate că tu eşti un bun cunoscător al naturii şi ai văzut din vreun semn că se apropie furtuna; vei fi văzut o schimbare de lumină, un nor, un zbor de pasăre sau ştiu eu ce alt semn al mării, după care m-ai îndemnat pe mine să invoc furtuna, ca după aceea să mă răvăşeşti cu vorbele tale frumoase şi să cred în ceva iraţional. Nu, prefer să cred că furtuna s-a dezlănţuit absolut din întâmplare, la fel cum din întâmplare se pot întâlni doi prieteni într-un oraş străin în care forfotesc câteva mii de oameni, deşi aparent există o sută de mii de posibilităţi ca să se afle într-un alt loc în acea clipă.

— Chiar aşa, a spus Micon, chiar acolo şi chiar în acelaşi timp. Astfel de lucruri, Turms, tu spui că se petrec din întâmplare. În acest caz, întâmplarea este mai mult decât bănuieşti tu.

Nu mai puteam suporta această discuţie. I-am spus:

— Prea bine! Soarele străluceşte şi marea este calmă. Am să invoc din nou vântul, ca să-ţi dovedesc că te înşeli. Vei putea vedea că nu se va stârni nici un vânt, acum după ce şi ultimele adieri au încetat.

M-am ridicat, am întins în sus braţele, dar nu am apucat să strig, fiindcă Micon m-a împiedicat. Mi-a spus înspăimântat:

— Nu face asta, Turms, nu o face! Altfel, corabia se va scufunda, iar tu te vei întoarce călare pe spinarea unui delfin până-n Cipru, ca să te jupoaie fenicienii de viu.

I-am spus în bătaie de joc:

— Tu însuţi ai afirmat că nimic nu se petrece din întâmplare. Dacă este deja hotărât, eu voi chema vântul, iar tu va trebui să suporţi consecinţele. De fapt, tu ai început acest joc.

Dar Dionysios, care se afla în cala vâslaşilor, a observat gesturile noastre, a venit în goană spre noi şi mi-a tras un pumn atât de puternic, încât am căzut. Şi mi-a spus:

— Promite-mi că nu vei mai chema vântul! Am avut deja vânt, slavă zeilor, pe săturate, chiar poate că mai mult decât ne trebuia. Şi probabil că te-ai înşelat asupra direcţiei când l-ai invocat, că uite, a început să se distingă coasta albastră a Ciprului, iar bărbaţii din Salamina pretind că au văzut după semnele mării că ne aflăm în dreptul oraşului lor. Aşa că, ţine-ţi gura şi lasă-ţi braţele jos; poate că cel mai bine-ar fi să te odihneşti şi să nu-mi mai încurci mie vânturile, până ce nu vom reuşi să scăpăm din această blestemată încurcătură.

M-au înfuriat aşa de tare vorbele lui, încât am simţit cum mi se ridică tot sângele-n cap şi i-am strigat:

— Oare de ce-mi spui toate aceste absurdităţi? Eu ştiu prea bine că tu nu crezi în nimic, nici măcar în Poseidon.

După ce, prudent, şi-a rotit privirea în jur, mi-a şoptit împăciuitor:

— Poate că nu cred în nimic, aşa cum ai spus, dar poate că-i mai bine dacă sunt prudent. Bineînţeles, eu nu cred că tu eşti în stare să chemi vântul când vrei, însă, pentru toată lumea este mai bine dacă nu vei încerca să-l chemi din nou.

După ce a plecat, mi-am frecat obrazul lovit, am izbucnit în râs şi i-am spus lui Micon:

— Eu ştiu că există oameni care pot aduce ploaia, numai că, atunci când o fac, ei poartă veşminte multicolore, zdrăngănesc din clopoţei şi bat din tobe. Unii dintre ei reuşesc, într-adevăr, să aducă ploaia, dar există destui care nu reuşesc şi se aleg doar cu amarul celui înfrânt. Iar în perioadele de secetă, când pământul este atât de uscat, încât nimic nu mai creşte, oamenii din sate gândesc că este mai înţelept să-i cheme pe cei care aduc ploaia, decât să nu facă nimic. Dar este o nebunie să crezi că cineva ar putea aduce furtuna doar ridicându-şi braţele şi invocând vântul.

— Vom trăi şi vom vedea, a spus Micon cu o nuanţă specială în glas.

— Sau vom muri mai înainte de a o vedea, i-am răspuns eu şi astfel am încheiat discuţia.

Îmi ţiuiau urechile şi mi-am amintit de nopţile cu lună plină când în vis m-am plimbat prin oraşe străine, ale căror străzi, case şi pieţe îmi erau cunoscute. De asemenea, mi-am amintit de femeile ale căror feţe erau acoperite cu văluri, pe care le-am văzut în vis pe când locuiam în Efes. Împotriva vorbelor rostite de mine, împotriva raţiunii mele, era adevărul visurilor, care poate că purtau timpul ce se risipise şi timpul care nu venise încă, fără ca eu să o fi ştiut. Poate că, într-adevăr, eram altfel decât credeam eu însumi că sunt, dar acest lucru m-am ferit să i-l spun lui Micon.

Era deja seară şi noi încă navigam de-a lungul coastei Ciprului, încercând zadarnic să ne depărtăm de ea şi să înaintăm în largul mării. Un vânt puternic ne împingea fără încetare spre nord-vest şi, în ciuda faptului că fusese schimbată orientarea tuturor velelor corabiei, rătăceam înspre o direcţie de la care nu ne puteam abate, ca şi cum o forţă inexpugnabilă ne-ar fi condus. Ar fi fost o prostie să vâslim împotriva acestui vânt, mai cu seamă că, dacă vântul urma să ne împingă prea aproape de ţărm, unde corăbiile noastre ar fi putut eşua, vâslaşii trebuiau să fie în bună formă pentru a i se opune. Când s-a lăsat întunericul, Dionysios a dat ordin să fie strânsă jumătate din vele şi să fie legate cu odgoane corăbiile între ele, pentru a nu se rătăci una de alta în timpul nopţii. Şi a numit câţiva marinari, care să vegheze ca nu cumva în puterea nopţii corăbiile noastre să se apropie prea mult de ţărm. El însuşi a rămas să vegheze împreună cu ei, şi era foarte neliniştit.

Dar nu s-a întâmplat nimic şi am putut dormi liniştiţi până dimineaţă, când ne-a deşteptat strigătul marinarului de veghe. Când am urcat pe punte, în lumina aurorei am văzut că marea este calmă şi noi navigăm dinspre partea extrem-orientală a Ciprului spre larg. Soarele roşu şi auriu se ridica din mare, şi, pe munte, la capătul promontoriului, am văzut templul Afroditei din Akrea, cu terasele şi cu coloanele lui, atât de aproape, încât i se putea distinge fiecare detaliu, şi am auzit destul de clar cântecul renumiţilor cocoşi negri ai Afroditei.

Când au văzut templul, bărbaţii din Salamina au început să strige că acest lucru este un semn şi o prevestire, că puternica Afrodita din Akrea, în mod special, dezlănţuise furtuna, pentru a ne conduce la ea. Ea era Afrodita celor care călătoresc pe mare, puternica Afrodita a mării orientale, cea pe care fenicienii o numesc Astarte, fiindcă zeiţa şi-a făcut apariţia atât în est, cât şi în vest. Printre altele, zeiţa era originară din Cipru, fiindcă pe aceste meleaguri s-a născut dintr-o scoică, iar când s-a născut, peste trupul ei alb ca spuma mării îi flutura părul de aur. De aceea, au mai spus bărbaţii din Salamina, trebuie să coborâm pe uscat şi să mergem la templu pentru a-i aduce ofrande Afroditei, altfel vom avea parte de mânia zeiţei şi, după cum toată lumea ştie, Afrodita este o zeiţă teribil de inventivă şi de bizară la mânie.

Dar Dionysios a urlat la aceşti bărbaţi să termine cu palavrele şi să vâslească, fiindcă este, într-adevăr, o minune că nu ne-am izbit de stânci pe când contemplam cu gurile căscate templul zeiţei. Însă bărbaţii din Salamina au protestat şi i-au spus lui Dionysios că prin acest miracol despre care a pomenit, zeiţa însăşi a vrut să ne atragă atenţia asupra puterii sale şi că ei, cei care i-au înţeles mesajul, nu-şi pot asuma riscul de a o mânia pe zeiţă, de aceea trebuie neapărat să-i aducă ofrande.

Dionysios le-a spus:

— Recunosc că zeiţa cu părul de aur este puternică şi promit că-i voi sluji şi-i voi aduce jertfe cu prima ocazie ce se va ivi. Însă voi aţi putea să vă îndreptaţi ochii şi spre port şi să vedeţi cât de multe corăbii mari se află acolo. De vom coborî acum pe uscat, este ca şi cum ne-am vârî de bunăvoie capul într-un muşuroi cu furnici. Pentru orice lucru este o vreme prielnică, de aceea prefer să înfrunt mânia Afroditei, decât mânia zeului războiului.

Apoi a poruncit supraveghetorilor cadenţei vâslaşilor să bată în talgerele de bronz în ritmul cu care este luată cu asalt o corabie duşmană şi, adresându-li-se din nou vâslaşilor, i-a ameninţat:

— Are să vă iasă prin piele dorinţa de a-i sluji Afroditei!

Aşa că, vâslaşii, suflând din greu din cauza ritmului alert, nu au mai putut rosti nici o vorbă. Însă, nu după mult timp, timonierii au observat că viteza nu era câtuşi de puţin pe măsura efortului. Vâslaşii înşişi au început să bombănească spunând că niciodată până atunci nu au simţit vâslele atât de grele în mâinile lor.

Într-un sfârşit, ne-am depărtat de mal şi nu s-a mai văzut nici umbră de templu, doar valurile înspumate loveau cu furie, iar răsuflarea vâslaşilor a devenit mai domoală, ca şi cum ar fi fost depăşit un coşmar. Cerul senin ne surâdea, marea ne legăna liniştită, în jurul nostru totul era luminos, iar Dionysios a strigat cu o voce victorioasă.

— Voi înşivă vedeţi că ciprioţii nu au nici o putere pe mare!

Dar vâslaşii au început aşa, deodată, să cânte, şi gălăgia ce o făceau era atât de mare, încât loviturile în talgerele de bronz nici nu se mai auzeau. Câţiva dintre ei cântau frumos şi corect, dar cei mai mulţi cârâiau ca ciorile şi răgeau ca măgarii. În orice caz, fiecare simţea nevoia să cânte şi fiecare o făcea în felul lui, aşa după cum putea. Iar cântecul povestea despre nemaipomenita frumuseţe a unei fete din Cipru:

Ochii ei au albastrul roşiatic al anemonelor, trupul ei este alb ca spuma mării, părul ei este ca lumina zilei.

Când zâmbeşte, bărbaţii îşi pierd răsuflarea, inimile lor se dezgheaţă, toată puterea li se risipeşte din trup.

Când fata din Cipru zâmbeşte, cei care până atunci erau muţi, cântă, orbii încep să vadă, şi capul bătrânului decrepit nu mai tremură.

Se antrenaseră şi cântau cu atâta patimă, încât, după nu prea mult timp, vâslitul devenise ca un fel de joacă, pentru care nu mai trebuiau să facă nici un efort. Valurile înspumate ale mării se spărgeau de proră, iar vâslele făceau să clocotească apa de-o parte şi de alta a corabiei. Şi nici nu am băgat de seamă când am deschis gura şi am început să cânt şi eu împreună cu ei.

La amiază, toţi au urlat într-un singur glas când au văzut la orizont catargul şi pânzele colorate ale unei ambarcaţiuni. Cum corabia se îndrepta direct spre noi, am putut vedea imediat tot ceea ce era pe ea. Dar mai întâi am văzut statuia acoperită cu aur şi fildeş strălucitor a zeului ce străjuia la prova cu barba vopsită, precum şi vâslele ce luceau ca bronzul în lumina puternică a soarelui.

Când a ajuns foarte aproape de noi, am putut vedea că era o corabie micuţă şi rapidă, frumoasă ca un vis. Bărbaţii din Salamina au spus:

— Este o corabie din Tir. Noi sperăm că tu nu ai de gând s-o insulţi pe regina mărilor, nu-i aşa, Dionysios?

Dar Dionysios, fără nici o ezitare, a dat ordin să fie ridicate scuturile persane şi să fie dat semnalul de avertizare pentru ca necunoscuta corabie să oprească. După care, toţi luptătorii au sărit în corabia duşmană pentru a o lua cu asalt, dar acolo nu au întâmpinat nici o împotrivire din partea nimănui. Fenicienii doar urlau cu voci guturale şi-şi ridicau braţele în semn de protest. Printre ei erau şi preoţi. Benzile de pe frunte le erau împodobite cu perle, pe gât purtau colierele sacre, în rest aveau tot felul de podoabe din argint, care zornăiau.

— Oare de ce urlă ei în halul ăsta? a întrebat deconcertat Dionysios şi şi-a lăsat spada în jos.

Tremurau de spaimă bărbaţii din Salamina când au spus:

— Aceasta este o corabie sacră, care transportă tămâia şi ofrandele pe care cei ce călătoresc pe mare le trimit templului Afroditei din Akrea.

Dionysios s-a uitat la preoţi cu obrăznicie şi a început să-şi scarpine barba. Preoţii au zornăit din talismanele lor de argint, au invocat numele zeilor subpământeni şi l-au ameninţat. Dar Dionysios nu s-a sinchisit prea mult de ameninţările lor şi, însoţit de căpitani şi de timonieri, a început să cerceteze corabia. Încărcătura corabiei era, fără îndoială, nespus de bogată, dar, în afară de pietrele preţioase şi de perlele cu care erau împodobite casetele în care se aflau ofrandele, nimic nu prezenta vreun interes special pentru noi. Dar când a vrut să intre în cabina de la pupa, preoţii au încercat să-l împiedice, aşezându-se în faţa perdelei ce acoperea intrarea. Dionysios a tras de perdea şi a aruncat-o pe jos, apoi a intrat, dar a ieşit repede afară cu obrajii roşii şi a spus:

— Acolo nu este nimic. Doar patru fecioare ale zeiţei Astarte.

După ce au auzit spusele lui Dionysios, toţi au fost curioşi. Bărbaţii din Salamina i-au întrebat pe preoţi şi aceştia le-au spus că cele patru fecioare erau un dar pe care zeiţa Astarte din Tir îl oferea surorii sale Afrodita din Akrea, simbolizând cele patru părţi ale lumii, dominată de regina din Tir a mărilor.

— Aceasta este o prevestire! au strigat toţi bărbaţii şi au început să bată în scuturi, cerând să le vadă.

Aşa se face că Dionysios a rămas o clipă pe gânduri şi a meditat dacă are sau nu are rost să uşureze de bogăţii corabia zeiţei Astarte. S-a uitat la strălucirea de aur a cerului, la soarele care ne zâmbea şi la ochii albaştri ai mării, a izbucnit în râs şi a poruncit să fie aduse fetele. Ele au ieşit cu teamă din cabină şi ţinuta lor era frumoasă, chiar dacă nu aveau altceva pe ele în afară de o diademă, un colier în jurul gâtului şi centura zeiţei, ce le strângea şoldurile. Prima era albă ca zăpada, a doua galbenă ca muştarul, a treia roşie ca arama, iar a patra era neagră ca smoala. Am scos cu toţii un strigăt de uimire, fiindcă niciunul dintre noi nu mai văzuse până atunci un om cu pielea galbenă. Unii au început să-şi exprime îndoiala şi să discute în contradictoriu dacă fata cea galbenă este sau nu vopsită. Dionysios şi-a umezit degetele în gură, după care a atins umărul fetei galbene şi a început să-l frece, ca să vadă dacă dispare culoarea de pe pielea ei. Fata a suportat neclintită indiscreta atingere, privindu-ne intens cu ochii ei negri şi oblici. Dionysios a spus:

— Eu nu contest că nu ar fi vorba de un semn sau de o prevestire. Fără îndoială, zeiţa a înţeles că nu ne putem întrerupe călătoria pentru a-i aduce ofrande. De aceea ne-a scos în cale această corabie, pe care noi am cucerit-o. Corabia este a noastră şi, pentru a întări acest lucru, îmi înfig barda în puntea ei şi o ofer, ca ofrandă, Afroditei din Akrea.

Toţi bărbaţii au fost de acord cu decizia lui şi au spus că ei nu doresc să intre în război nici cu zeiţele, nici cu fecioarele sacre, chiar dacă sunt oameni săraci şi doresc să se îmbogăţească de pe urma mării. După care, foarte prietenoşi, au desprins colierele de la gâtul preoţilor, bijuteriile şi argintul cu care erau împodobiţi, ca amintire de la ei, dar de fecioarele zeiţei Astarte nimeni nu s-a atins.

Însă când au văzut că suntem gata să părăsim corabia, fetele au început să discute aprins între ele şi să arate cu degetul spre noi. Fata neagră a început să-l tragă de barbă pe Dionysios, fata galbenă s-a uitat cu mult interes înspre Likymnios, iar cea albă a început să-mi mângâie buzele. Dionysios a încruntat din sprâncene şi a întrebat:

— Oare ce vor ele?

Preoţii din Tir, contrariaţi, au explicat că, după părerea fecioarelor, noi trebuie să-i aducem jertfe Afroditei. Şi, pentru că acest lucru nu este posibil să-l facă toţi bărbaţii, fiindcă ele sunt doar patru, doresc să-şi aleagă ele însele pe aceia cu care să se iubească, împlinind sacrele jertfe în cinstea zeiţei. Numai că preoţii nu erau câtuşi de puţin de aceeaşi părere, fiindcă, au spus ei, noi nu avem nici un drept pe această corabie. Ei au mai spus că singura noastră ofrandă, deja acceptată, este barda pe care Dionysios a înfipt-o în punte, şi ne-au promis că o vor duce la Akrea.

Dionysios a desprins degetele fetei negre din barba sa, a făcut un adevărat efort pentru a se împotrivi tentaţiei şi a spus:

— Cine a făcut un pas, vrea-nu vrea, trebuie să-l facă şi pe următorul. Oricum, noi trebuie să profităm de faptul că marea este atât de calmă şi să ne ospătăm cu o mâncare caldă. Dar eu nu vreau să profit de faptul că vă sunt comandant. De aceea cred că cel mai bine este ca cei patru bărbaţi să fie aleşi prin tragere la sorţi. Eu însumi voi participa, deşi ştiu încă de pe-acuma că, în această privinţă, norocul nu mă favorizează.

Toţi au gândit, pe bună dreptate, că Dionysios a procedat cât se poate de corect.

Zeiţa a fost imparţială, fiindcă fiecare dintre cele trei corăbii a avut parte de câte o piatră câştigătoare, cele trei pietre fiind cea roşie, cea neagră şi cea galbenă. Cât despre mine, am fost uimit când am scos din amforă piatra albă. Mi-a fost teamă când am văzut-o în mâna mea şi am avut aceeaşi senzaţie ca atunci când fata cea albă mi-a atins buzele cu degetele ei fine. Cred că, până atunci, nici nu am mai simţit ceva atât de plăcut. Mi-a fost teamă, de aceea am strecurat în mâna lui Micon piatra albă. Aş fi putut să i-o dau lui Dorieus, dar s-ar fi putut ca el să ezite şi să mă întrebe nedumerit de ce i-am dat-o lui.

Uitându-se la piatra albă din mâna sa, Micon mi-a spus:

— Eu încep deja să înţeleg. Tu mi-ai povestit că, după ce te-ai deşteptat gol lângă copacul ce fusese despicat de fulger, te-ai acoperit cu veşmintele de lână pe care nişte fete le-au lăsat în drumul tău, pe câmp. Eu cred că tu eşti dominat de lună, şi mai cred că furtuna, pe care tu ai invocato, ne-a condus la templul Afroditei din Akrea.

L-am rugat să tacă şi i-am ridicat mâna în care ţinea piatra albă, pentru ca toată lumea să o vadă. După aceea Micon şi vâslaşii norocoşi s-au spălat, s-au uns cu uleiuri parfumate, şi-au pus la gât colierele de aur şi pe degete inelele preţioase, pe care Dionysios le-a scos generos din lădiţele încărcate cu bijuterii.

Şi pe când noi, ceilalţi, ne umpleam străchinile cu mâncare, cei patru, în frunte cu Micon, au ajuns în dreptul cabinei corabiei din Tir. Preoţii au pus la loc perdeaua pe care Dionysios o aruncase pe jos şi, cu vocile lor dogite, au început să-şi cânte imnurile. Pe noi, ceilalţi, care nu ne puteam bucura de norocul celor patru, Dionysios ne-a răsplătit cu mâncare caldă şi cu vinuri, din care, de obicei, pe corăbiile lui nu se bea decât în zile de sărbătoare. Aşa că mulţi şi-au uitat repede amărăciunea de a nu fi fost favorizaţi de soartă şi nu s-au mai gândit atât de intens la fecioarele din Tir.

După ce am mâncat şi am băut, soarele coborâse până aproape de orizont. Dionysios a început să fie neliniştit. Şi, într-un sfârşit, a poruncit câtorva vâslaşi:

— Mergeţi şi aduceţi-i pe bravii noştri sacrificatori, iar de va fi vreunul supărat că-l întrerup în timpul sacrei ceremonii, n-are decât să mă blesteme pe mine!

Am rămas încremeniţi şi muţi când i-am văzut pe vâslaşi întorcându-se şi târându-i pe cei trei camarazi ai lor, care abia se puteau ţine pe picioare de vlăguiţi ce erau. Ochii le erau daţi peste cap, gura întredeschisă, limba atârnată-ntr-o parte. Nici Micon nu arăta prea bine, mergea clătinându-se, sprijinit de doi vâslaşi, şi imediat după ce a ajuns pe punte, s-a trântit cu faţa la pământ.

Apoi, Dionysios i-a trimis imediat pe vâslaşi la locurile lor şi corăbiile noastre au început să înainteze spre nord-vest, ca şi cum în intenţia noastră ar fi fost să navigăm înspre apele ioniene, după ce vom fi ajuns pe cealaltă parte a insulei Cipru. Dionysios presupunea că preoţii de pe corabia din Tir îi vor informa pe perşi imediat după ce vor ajunge la ţărm şi că toată flota din Cipru va porni în căutarea noastră. Dar planul lui Dionysios, nemaipomenit de îndrăzneţ, a fost salvarea noastră. Şi niciunul dintre noi nu s-a speriat că vom naviga în continuare spre periculoasele ape ale perşilor. Imediat ce corabia din Tir nu s-a mai văzut, el a comandat schimbarea direcţiei, corăbiile au virat şi ne-am continuat drumul spre sud-est. O briză binevoitoare sufla în pânzele corăbiilor noastre, ca şi cum însăşi Afrodita, din nu se ştie ce capriciu, ar fi vrut să ne protejeze.

Dionysios a spus:

— Oamenii ca mine se îndoiesc adesea de intenţiile zeilor. Dar această Afrodita din Akrea chiar că m-a uimit, dacă a preferat ea să-i fie iubite fecioarele de bărbaţi din Ionia, nu de perşi. De aceea, cred că am făcut bine de am lăsat această corabie încărcată de bogăţii să ne scape; las' că-i bine dacă se duc preoţii şi le spun perşilor încotro ne-am îndreptat!

Micon, chircit şi gemând, nici nu a avut timp să mai ajungă până la bord, a vărsat şi, abia după aceea, ochii lui, care păreau până atunci ai unui nebun dezorientat, au redevenit normali. A încercat să-mi zâmbească şi mi-a spus obosit:

— Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat în cei patruzeci de ani de când sunt. Credeam că ştiu multe lucruri, dar adevărul este că nu ştiu nimic. După această experienţă, cred în nevăzutele fire de aur ale Afroditei, care-l pot distruge până şi pe cel mai puternic bărbat.

După ce soarele a apus şi marea a împrumutat culoarea ei violacee de noapte, el mi-a restituit neteda piatră albă şi mi-a spus:

— Păstreaz-o, Turms! Ea ţi-a fost destinată ţie, nu mie, fiindcă tu eşti preferatul zeiţei.

Am luat piatra şi am păstrat-o, după cum am păstrat şi piatra neagră pe care am găsit-o pe pardoseala de pământ a templului zeiţei Cybele din Sardes. Valoarea ei nu am cunoscut-o atunci, şi nu am ştiut decât mai târziu că a marcat sfârşitul unei perioade din viaţa mea şi începutul unei alte perioade.

Micon m-a avertizat:

— Tu trebuie să ştii că zeii dăruiesc multe lucruri celor aleşi de ei, dar că şi mai multe lucruri pretind de la cei aleşi. Zeiţa ta este Artemis, tot ceea ce ţi s-a întâmplat până acum, o dovedeşte. Şi, în concordanţă cu fazele lunii, ea te domină. Tu eşti deprimat atunci când luna este în întuneric şi prinzi puteri când ea este în creştere, dar când luna este plină, debordezi de pasiune şi zel. Dintr-un motiv, al cărui înţeles îmi scapă, şi Afrodita te preferă, dar acest lucru este periculos pentru tine. Pentru că aceste puternice zeiţe sunt invidioase una pe alta, tu trebuie să fii întotdeauna atent să nu-i aduci uneia ofrande mai mari decât celeilalte, pentru a nu o supăra pe niciuna dintre zeiţe, care rivalizează fiindcă amândouă te preferă.

I-am spus:

— Cred că ţi-am înţeles vorbele ca pe o metaforă. Luna şi stelele sunt într-o permanentă rivalitate, asta ai vrut să spui, nu-i aşa?

— Nu, nu, a protestat Micon. Dacă astfel mi-ai înţeles tu vorbele, ai înţeles greşit. Mai degrabă sunt metafore luna, stelele şi alte semne exterioare luminoase, decât propriile puteri care sălăşluiesc în noi şi în afara noastră. Numai că acest adevăr îl încearcă doar cel iniţiat şi nu există cuvinte cu care să-l poată explica altuia.

Şi-a ridicat deodată braţele, a izbucnit în plâns şi mi-a spus:

— Tu eşti un om de invidiat, Turms. Trupul meu a avut parte de extazul pe care nu l-a ştiut până acum, şi am cunoscut puterea zeiţei tale. Pentru nimic în lume n-aş schimba astfel de momente cu altceva, şi orb m-aş abandona ei până-n clipa morţii. Uluitor de dulce şi de intensă îi este puterea. Te face să-i uiţi pe toţi ceilalţi zei şi cred că n-aş ezita să ofensez pe, nu are importanţă care, alt zeu, numai ca să fiu favoritul zeiţei din Cipru.

Şi mi-a mai spus:

— Am ştiut că doar prin post, prin renunţări impuse trupului şi prin veghe, aşa cum fac iniţiaţii, poţi cunoaşte zeii şi poţi vedea faţa nevăzută a lucrurilor. Şi nu bănuiam că în deplinul extaz al simţurilor poţi, de asemenea, vedea ceea ce alţii nu văd şi că poţi avea acces atât la ceea ce s-a pierdut, cât şi la ceea ce încă nu este. Afrodita este o zeiţă mai înţeleaptă decât gândeam, în ciuda renumelui ce-l are printre zei. Şi poate că frivolitatea şi capriciile ei nu sunt decât semnul unei mari înţelepciuni.

Am zâmbit cu aroganţă la vorbele sale. După părerea mea, Micon nu era decât un bărbat slab. În acea vreme, eu mă credeam mai tare.

Dar eram în apele perşilor şi vâslaşii făceau eforturi disperate pentru a le depăşi, aşa că am lăsat să alunece în uitare vorbele pe care Micon le-a rostit. Luna era în ultimul pătrar şi noi jefuisem corăbii şi masacrasem oameni, precum câinii feroce ai zeiţei Artemis. Atacasem chiar şi o corabie egipteană. Corăbiile noastre gemeau de bogăţii. Aşa că nici n-ar fi trebuit să ne mirăm când am văzut focurile aprinse de-a lungul întregii coaste feniciene şi când două corăbii rapide de război ale perşilor ne-au atacat pe neaşteptate. A fost o luptă crâncenă, în care mulţi dintre oamenii noştri au murit şi încă şi mai mulţi au fost răniţi. Micon a avut atunci mult de lucru şi a cusut răni şi a încercat să-i pună pe picioare pe cei care nu au avut noroc. Dar pe mine se pare că mă protejau scuturi nevăzute, din moment ce, încă o dată, am ieşit din acea luptă fără nici o zgârietură.

După acea teribilă înfruntare, mulţi dintre oamenii lui Dionysios au început să se plângă că vedeau în întunericul nopţii umbrele celor morţi, care forfoteau în jurul corăbiilor noastre şi că, în timp ce dormeau, spectrele morţilor îi pipăiau cu degetele lor reci şi-i ciupeau. Spectrele răzbunătoare ale morţilor ne-au urmărit mult timp, şi împrejurul corăbiilor noastre s-a lăsat de multe ori întunericul fără nici un motiv.

Dionysios a adus de numeroase ori jertfe pentru odihna morţilor, a scuipat în mare şi a zgâriat cu unghiile puntea corabiei ca zeii să se îndure şi să ne trimită vântul cel bun. Norocul începuse să-l părăsească şi acest lucru îl înspăimânta chiar şi pe el însuşi, fiindcă până atunci marea ne protejase şi corăbiile noastre nu suferiseră nici o stricăciune. Dar după înfruntarea cu cele două corăbii de război, corăbiile noastre au început să ia apă şi au trebuit astupate crăpăturile din flancuri şi din cală.

Dar când pe cer a apărut secera de argint a lunii noi, ameninţătoare, deasupra capetelor noastre, Dionysios a spus:

— Mi-am încercat destul de mult norocul şi, în corăbiile noastre, deja nu mai încape nimic. Iar eu nu sunt chiar atât de lacom, încât să încarc corăbiile peste măsură şi să nu putem naviga cu uşurinţă. Călătoria noastră se apropie de sfârşit şi noi nu avem altceva mai bun de făcut decât să ne salvăm vieţile şi prăzile. Aşa că, să orientăm corăbiile spre occident şi fie ca Poseidon să ne ajute pe această mare fără margini!

De pe corăbiile pe care le prădaserăm, Dionysios a lăsat în viaţă câţiva comandanţi, care navigau spre ţinuturi depărtate, chiar dacă nu avea încredere în ei. Iar dintre cei de pe corăbiile de război, care au fost salvaţi pe când înotau, se găseau pe corăbiile noastre câţiva prizonieri. Şi în timp ce toţi bărbaţii urlau de bucurie, Dionysios a invocat zeii Feniciei şi Ioniei şi a împroşcat cu sânge cald faţa, mâinile şi picioarele zeului şi a permis fiecărei corăbii să jertfească prizonieri şi să verse în mare sângele lor. Sacrificiile umane, care nu mai erau permise pe pământ, mai erau încă tolerate în largul mării şi nimeni nu a protestat împotriva acestor ofrande barbare. Doar Micon a spus că sunt absolut inutile.

După ce a terminat cu jertfele, Dionysios a urlat astfel spre marea înroşită de sânge:

— Zei ai mării, cunoscuţi sau necunoscuţi, dăruiţi-mi vântul de est! Vă implor, dăruiţi-mi vântul de est, care să ne ducă departe, în pustietatea mării, ca să ne fie pierdută urma pentru cei care aleargă după noi. Prefer să mor înecat în timpul furtunii, decât încolţit ca un şobolan.

Sângele, prăzile şi norocul nostru de până atunci, îi îmbătase pe vâslaşii celor trei corăbii şi ei invocau fără încetare vântul să ne vină în ajutor. Sezonul de navigaţie se apropia de sfârşit, stoluri de păsări zburau fără întrerupere deasupra mării şi apa îşi schimba, de la o zi la alta, culoarea. Dar soarele dogorea fără îndurare, iar noaptea stelele se aprindeau pe bolta cerului şi nici o adiere de vânt nu plutea prin aer. Iar când gâturile au început să li se usuce şi palmele să le sângereze, vâslaşii au strigat:

— Turms, Turms, invocă pentru noi vântul! Decât să murim trăgând la rame, preferăm să murim înecaţi.

Strigătul lor mi-a limpezit mintea şi am văzut atunci umbrele subţiri ale morţilor, care erau pretutindeni împrejurul nostru, umbrele feţelor lor crispate într-un rânjet răzbunător, umbra mâinilor lor încleştate de corăbii, pentru a le împiedica să înainteze. Am intrat în starea de extaz, m-am simţit mai puternic decât toate umbrele morţilor şi am strigat invocând vântul de est. Şi cu un glas furibund, toţi au strigat, împreună cu mine, cuvintele unei limbi ciudate, pe care eu însumi nu le înţelegeam. De trei ori am invocat vântul, apoi de şapte ori, iar la urmă l-am invocat de douăsprezece ori. Îngrozit, Micon şi-a acoperit capul cu veşmintele, dar nu a încercat să mă împiedice, fiindcă ştia că viaţa noastră este în pericol şi că răzbunătoarele corăbii din Fenicia şi Egipt sunt pe urmele noastre. Luptătorii loveau în scuturi, toată lumea se agita, iar Dionysios înfrunta văzduhul cu o pătură colorată din lână. Numai prizonierii fenicieni stăteau încruntaţi şi ne priveau cu feţele lor, de aceeaşi culoare arămie ca şi inelele ce le spânzurau de urechi.

Apoi marea a devenit galbenă şi o rafală de nisip, pe care vântul de est o aducea de undeva, de departe, din deşert, ne-a umplut ochii. Şi ultimul lucru pe care l-am văzut când marea s-a deschis a fost o coloană de apă ce s-a ridicat de sub valuri şi s-a înălţat până la cer. După aceea, eu am căzut inconştient pe punte; Micon şi Dorieus m-au dus în cală şi m-au legat cu o frânghie, ca să nu mă rostogolesc şi să mă lovesc de ceva.