I

— La Siltakylä a fost omorât un om – raportă comisarului bătrânul poliţist Karhula, ducându-şi cu o mişcare stângace mâna la chipiu. Îl căuta demult pe comisar. Văzându-i acum automobilul în faţa casei, sări de pe bicicletă şi porni către poartă. Comisarul îl întâmpină în capul scărilor.

Cerul era străveziu şi decolorat de toamnă. Mestecenii scânteiau aurii în lumina limpede – şi violetul ultimelor baze era atât de intens, încât aproape îţi lua vederea.

— A fost omorât cineva? – se miră Valkjärvi, în a cărui circumscripţie se afla satul Siltakylä.

Şi încă dis-de-dimineaţă? Nu e încă ora prânzului? Oamenii de prin partea locului sânt paşnici, nu se prea înjunghie.

Comisarul era tânăr, nu împlinise nici treizeci şi şase de ani şi primise de nevoie circumscripţia liniştită, în lipsa alteia mai bune, convins că îndată ce va dobândi oarecare experienţă va fi transferat în altă parte. Nici prin gând nu-i trecea să se lase înmormântat într-un fund de provincie. Cariera trebuia însă începută undeva. Căuta să-şi ascundă lipsa de experienţă şi neştiinţa printr-o morgă solemnă şi un calm exagerat. Poliţaiul Karhula era destul de agitat, în timp ce comisarul tărăgăna lucrurile, numai spre a-l scoate din sărite pe bătrânul plin de zel.

— Crima a fost săvârşită în afara satului, la ferma Metsäkulma – continuă poliţistul cu glas domol. Cică inginerul l-ar fi răpus pe argat. Eu zic că e bine să pornim chiar acum…

— Aha – făcu printre dinţi tânărul comisar, fluierând uşor. O astfel de întâmplare senzaţională nu se prea ivea în fiecare zi. Multe se mai şopteau pe socoteala casei Metsäkulma, auzise fireşte şi el diferite zvonuri, doar cele şase luni de când era comisar nu trecuseră numai în petreceri. Făcuse vizitele de rigoare, luase ceaiul pe rând în casa tuturor familiilor cu oarecare vază şi şederile lui se prelungiseră până târziu în noapte, transformându-se în adevărate chefuri. Pe femeia despre care se vorbeau multe niciodată n-o văzuse, dar astă-vară cineva îi atrăsese atenţia asupra bătrânului Hermann Metsäkulma, care tocmai ieşea din biserică. Auzise destule şi despre beţiile inginerului. Un chefliu, nu glumă! Când începea să bea, nu isprăvea înainte de a se încheia şi săptămâna. De mult se tot pregătea să-l citeze şi pe argat, deoarece trecuse o jumătate de an de când se rătăcise în această regiune, fără să se fi prezentat încă la oficiul parohial pentru a-şi anunţa datele personale. În sfârşit, acum e prea târziu pentru a mai putea îndrepta lucrurile.

— Cum vă spuneam, cred că ar fi nimerit să… dacă domnul comisar nu are cumva altceva mai urgent de făcut.

Bătrânul poliţist era încurcat, vorbea cu ochii pironiţi în pământ.

— Întâi aţi fost anunţat dumneavoastră, prin telefon, dar cum nu v-au găsit acasă, mi-au trecut mie răspunderea cazului. Ar trebui s-o pornim, pentru că Alfred, inginerul acela, încearcă s-o şteargă. Oamenii spun că s-ar fi făcut nevăzut în pădure. N-ar fi rău să alarmăm garda civilă, ca să supravegheze drumurile şi şoselele. Altfel ne scapă printre degete.

— Ia-o încet, amice – făcu într-un târziu comisarul. Graba strică treabA. Înainte de toate, să vedem cum stau lucrurile. După ce ne vom convinge singuri de starea de fapt, vom alarma, la nevoie, şi garda civilă. De altfel, fii sincer, şi dumitale ţi-e mai uşor să faci cei douăzeci de kilometri în maşină decât pe bicicletă, nu-i aşa?

Trase glumeţ cu ochiul către poliţist.

— Sau preferi cumva bicicleta?

Fruntea onestă a poliţaiului Karhula se întunecă. Înfruntă, cu o privire nemulţumită, veselia comisarului. În privinţa datoriei, nu ştia de glumă. Acesta era de altfel motivul pentru care uşuraticul Valkjärvi nu izbutise să se împrietenească cu lumea sobră, măsurată din regiune. Era orăşean, nu ştia să vorbească cu oamenii pe limba lor, astfel că nu se bucurase niciodată de prea mare încredere din partea subalternilor.

— Cei douăzeci de kilometri pot fi făcuţi foarte bine şi cu bicicleta – răspunse întunecat RarhulA. L-am mai făcut şi altă dată, îi fac şi de astă dată, dacă trebuie. De vreme ce alţii pot, de ce n-aş putea şi eu? Un lucru aş vrea doar să vă spun: nu cumva să aveţi, mai târziu, motiv să va pară rău de cele întâmplate. Moartea unui om nu e lucru de nimic. Dacă doriţi, mă pot duce şi singur.

Cred însă că …

— Ei, ei – îl linişti comisarul şi faţa i se înăspri deodată, fiindcă înţelesese dojana din cuvintele poliţaiului, pe care fu silit s-o înghită fără să riposteze. De fapt, bătrânul avea dreptate: o crimă este întotdeauna un lucru serios! E obişnuit însă din fire să nu dea prea mare importanţă lucrurilor. Lumea în care a crescut preţuieşte cum se cuvine pe oamenii de spirit şi o glumă bine ticluită sau o observaţie ascuţită nu-şi greşeşte niciodată ţinta. Acolo zâmbetul şi zeflemeaua sânt esenţiale; fără ele, un om pierde din valoare.

Deschise portiera maşinii.

— Bagă bicicleta pe canapeaua din spate, Karhula, poate să avem nevoie de ea mai târziu spuse. Înainte însă, dăm o raită pe acasă, ca să-mi iau aparatul de fotografiat şi alte câteva unelte folositoare în astfel de împrejurări.

Cumpărase maşina nu prea demult, adevărat că uzată şi pe-un preţ de nimic – dar nici chiar aşa nu trebuia s-o facă, fiindcă avea de plătit datorii mari, sub povara cărora avea să mai geamă mulţi ani. Deocamdată s-ar fi putut lipsi de maşină. N-avea însă nici un rost să-şi bată capul cu astfel de nimicuri, doar va scăpa odată şi-odată de toate necazurile. E din cale afară de plăcut să-ţi petreci serile la volan. Ba, mai mult, o dată ce eşti obligat să străbaţi zilnic distanţe remarcabile şi să-ţi vezi conştiincios de datorie. E adevărat că azi ar fi avut de rezolvat câteva lucrări de birou, mai ales că termenul sesiunii de toamnă a tribunalului se apropie cu repeziciune.

Deocamdată însă, crima cere să fie anchetată, toate celelalte pot să mai aştepte. La urma urmei, o crimă este întotdeauna o senzaţie pentru care merită să-ţi sacrifici programul obişnuit al zilei.

Karhula şedea lângă el, în faţă, drept ca un brad, în acelaşi timp solemn şi stingherit.

Niciodată nu se simţise prea bine în tovărăşia „domnilor de la oraş”, dar era totuşi mândru că poate sta alături de comisar şi că trece prin sat în maşina lui. Purta chipiul cu cozoroc de lac al poliţiştilor, ceea ce îi sporea şi mai mult aerul solemn.

Valkjärvi opri în faţa casei sale, sări uşor din maşină şi intră. Cel dintâi lucru pe care II făcu fu să-şi strecoare în buzunar cutia de ţigări, apoi examină kodakul – dacă totul este în ordine – şi, după o scurtă clipă de ezitare, scoase dintr-un sertar al biroului un revolver. N-avea, în fond, nici un chef să se încaiere cu un beţivan notoriu. Niciodată nu poţi să ştii ce este în stare să săvârşească un om ameţit de alcool. Îşi aduse însă aminte că lumea îl socotea pe inginer un fel de iepure fricos, care se sperie până şi de propria lui umbră. Ciudat că avusese totuşi curajul de a-l ucide pe argat.

Probabil că băutura i-a întunecat minţile, dându-i curajul necesar.

După ce îşi încarcă buzunarele cu toate cele trebuincioase unei anchete, întregi colecţia cu puţin praf pentru luarea amprentelor digitale şi cu un petic de hârtie în care urmau să fie împachetate eventualele corpuri delicte. Îi veni să zâmbească de propriul său zel. Copilării!

Cercetările propriu-zise nu-l privesc pe el. Le vor face detectivii oficiali, dacă va fi necesar. Ce-i rămâne lui de făcut? Depinde foarte mult de felul cum va proceda din primul moment.

Clătină nedumerit din cap, în timp ce se întorcea la maşina lăsată în poartă. Nu era mulţumit de sine. Ce rost au toate aceste speculaţii? II fac doar să ezite, în loc să fie hotărât. Era o zi de toamnă limpede, cerul strălucea de o lumină blândă. Aproape că nu-i venea să creadă că scopul acestei excursii în maşină e cadavrul de la Siltakylä şi arestarea ucigaşului, dacă se face văzut. Graba e rău sfătuitoare, îşi spuse comisarul. Excesul de zel te poate face caraghios.

Şoseaua părea şi ea îmbibată cu vâlvătaia de aur a mestecenilor. Lumina alba şi soarele o zvântaseră, astfel că roţile maşinii sfârâiau vesel. Bătrânul Karhula se prinse cu amândouă mâinile de speteaza de piele în clipa când comisarul apăsă pe pedala de gaz. Cei douăzeci de kilometri fură străbătuţi într-un sfert de oră, amăgindu-se în ciuda aparenţelor, că viaţa e bună şi frumoasă.

Nu micşoră viteza nici când ajunseră la podul vechi şi şubred. Satul fusese botezat după acest podeţ, care îmbătrânise între timp; lemnul lui putrezise pe alocuri, scândurile se răriseră şi ele, prăbuşindu-se în apă. La o distanţă de doi kilometri se construise un pod nou şi şoseaua ocolea satul de departe. Podul vechi, care ducea la Siltakylä, devenise mai demult impracticabil. Apa îi smulsese câteva bârne, strâmbându-i traversele, fiindcă nimeni nu-i mai purta grija.

— Să sperăm că nu se va nărui sub noi – zise Valkjärvi, privindu-l întrebător pe bătrânul poliţist, în timp ce cu un ochi cântărea podul de care se apropiau. Karhula examină şi el, din depărtare, podeţul şubred, văzu că marginea lui atinge suprafaţa întunecată a apei şi, fiindcă îi era teamă, se ruşină de lipsa lui de curaj.

— Uneori trec chiar şi automobile pe el – răspunse prudent.

Comisarul se simţi deodată cuprins de un neastâmpăr ştrengăresc şi traversă podul cu o viteză nebună, în timp ce bârnele tremurau şi duduiau. Noroc că traversele erau încă destul de sănătoase pentru a putea rezista atacului, şi bătrânul Karhula răsuflă uşurat când ajunseră pe malul opus, fără să li se fi întâmplat nimic.

— Uf – oftă el, fără să vrea, când maşina săltă puternic din pricina unei hârtoape. Se uită însă îndată la comisar, cu coada ochiului, şi îi fu nespus de ruşine din pricina slăbiciunii sale de neiertat.

Nu departe de pod se afla o casă cenuşie, chiar acolo unde drumul cotea înspre ferma Metsäkulma. „Bunicuţa”, cum îi spuneau cei ai casei, stătea tocmai în poartă. Comisarul opri maşina în dreptul ei.

— Au pornit într-acolo mai mulţi – făcu ea, şi glasul trăda o emoţie abia stăpânită.

Hermann Metsäkulma se afla tocmai la noi. Venise să vă telefoneze. Era însă sleit, aşa că i-am pregătit un culcuş în cameră. De câteva luni abia se mai ţine pe picioare. Curată minune că l-au ajutat puterile să ajungă până la noi.

Comisarul îl privi întrebător pe Karhula.

— Da, bătrânul Hermann stă foarte prost cu sănătatea în ultima vreme. Când l-am întâlnit ultima dată, abia se mai ţinea duhul de el. E un om cumsecade, cinstit şi cu frica lui Dumnezeu.

— Vai, vai, ce vremuri ne-a fost dat să trăim – Se lamentă bătrâna. De mult le tot spun că se pregăteşte acolo o mare nenorocire. Chiar azi e săptămâna că-i spuneam bărbatului meu…

— Se poate ajunge la fermă cu maşina? – o întrerupse comisarul. Nu e prea rău drumul?

Încruntă din sprâncene şi se întunecă la faţă. Gura lumii se vântura năclăită peste sat, aerul fierbea aproape de năpârcile bârfelor. El însă nu vroia să le audă. Porni motorul, fără să mai aştepte vreun răspuns. Maşina înainta anevoie pe drumul plin de gropi. Ajunse curând pe malul lacului cu ape negre, la răscrucea de drumuri tivită cu bolovani albi.

— Pe Hermann îl vom interoga mai târziu – spuse comisarul către însoţitorul său. Lasă-l să se odihnească, biet bătrân neputincios. Dacă e în adevăr atât de bolnav pe cât se spune, cele întâmplate trebuie să-l fi scos cu totul din fire.