II.

Maşina se caţără cu băgare de seamă pe drumul blestemat. Valkjärvi trebui să-şi concentreze întreaga atenţie asupra volanului. Dacă n-o făcea, risca să-şi frângă gâtul. Drumul era străjuit de brazi înalţi şi întunecaţi, care îşi proiectau umbrele dese asupra maşinii. O cărăruie şerpuia plumburie pe stâncile abrupte. Dincolo, câteva mirişti alunecau domol spre râu. Pământul scânteia roşietic în soare.

— Ehei, vor avea acum bătrânele ce să bârfească! – făcu încet Karhula, aruncând o privire pe furiş către comisar. Oare bănuieşte el ce se ascunde în dosul acestei întâmplări?

Comisarul se aplecase crispat asupra volanului, cu privirile aţintite înainte. Întrebă stânjenit, aproape împotriva voinţei sale:

— Să fi fost ceva între argat şi femeie?

Karhula deveni deodată atent. Se vedea că ar fi avut poftă să povestească multe, dacă domnul comisar ar fi renunţat cât de cât la atitudinea lui distantă. Poliţistul era un om paşnic şi tăcut, căruia nu-i prea plăcea să încurce lumea, făcându-şi datoria cu multă conştiinciozitate, întotdeauna atent ca nu cumva să supere pe cineva. La urma urmei, nu e chiar plăcut să fii înjunghiat în toiul nopţii, nici să ţi se crape ţeasta cu un bolovan aruncat de nu se ştie cine. Intra însă bucuros în vorbă cu ţăranii, de câte ori avea prilejul, şi auzea tot, ştia tot din ceea ce se şoptea prin ţinut. Auzise, fireşte, şi zvonul în legătura cu cele ce se petrec la Metsäkulma şi pentru el zicala „de unde nu-i foc, nu iese fum” era sfântă.

La rândul său, Valkjärvi detesta din principiu orice zvon sau şoaptă. Era mulţumit cu ceea ce ştia, deşi auzise şi el, fără să vrea, câteva lucruri de care vuia tot satul. Nu-i e ruşine, deşi e femeie umblată la şcoli de la oraş, să se încurce cu argatul ei, auzise de nenumărate ori acest refren, cântat în toate casele. Probabil că n-o prea simpatizau pe femeie. Nu era dispus să discute cazul cu subalternul său şi părea convins că nu are nevoie nici de lămuriri suplimentare.

Blestemată poveste, nimic de zis. Adevărul are să iasă însă la lumină şi fără ajutorul lui Karhula.

Bătrânul amuţi, jignit şi abătut.

Într-un târziu apăru în faţa lor ferma: câteva clădiri scunde şi cufundate într-o tăcere stranie, pe povârnişul bătut în plin de soarele tomnatic. Ceva mai sus, pe un mic platou singuratic, hambarul dărăpănat şi, dincolo de curtea prăvălită la vale pe o pantă, casa de pe ale cărei ziduri vântul şi ploaia şterseseră de mult vopseaua roşie. Acoperişurile cenuşii fuseseră probabil de curând drese. Acareturile părăsite şi neîngrijite, grajdul şi oglinda de smoală a lacului din vale, toate făceau o impresie dezolantă.

Comisarul opri maşina lângă gardul de mărăciniş, coborî şi trânti cu putere portiera în urma sa.

În clipa aceea îl copleşi o senzaţie stranie, necunoscută. Parcă ar fi pătruns într-o lume străină, unde nu mai stăpâneşte obişnuita uşurătate de societate, civilizaţie, convenienţe, lume bună şi înţelepciune culeasă de prin cărţi. Aici, în această tăcere transparentă, se văzu pe sine însuşi cu ochii unui străin, un punct neînsemnat sub nemărginirea vânătă a cerului întomnat.

Maşina părea o jucărie caraghioasă în vecinătatea clădirii scunde şi sumbre, iar cei doi oameni – dintre care unul era cărunt şi purta chipiu de poliţist, iar celălalt un raglan de la oraş şi pantofi lustruiţi – păreau şi ei aproape grotesc de mărunţi.

După zgomotul motorului şi goana nebună a maşinii, tăcerea neînsufleţită din jurul fermei era ameninţătoare şi plină de întunecate prevestiri. Fără să vrea, comisarul ridică din umeri şi se cutremură, de parcă ar fi vrut să se scuture de senzaţia apăsătoare ce-l copleşise. Mai cunoscuse senzaţia asta, în amurguri de toamnă, când i se întâmplase să fie singur acasă şi să privească prin geam la întunericul care îşi îngroşa apele în jur. Nu se prea deprinsese cu liniştea de la sate, când om şi dobitoc amuţesc deopotrivă, cele mai mici zgomote estompându-se în noapte. Să fie adevărat oare ceea ce se spune că omul modern nu mai e în stare să suporte singurătatea şi liniştea? Cât despre dânsul, în astfel de situaţii căuta să-şi facă de lucru, ceva care să-l preocupe, dădea un telefon unui prieten din Helsinki, doar spre a putea auzi la capătul firului un glas cunoscut. Când nu găsea nimic mai bun, se aşeza să scrie o misivă sau ieşea până în drum, să vadă dacă fereastra doctorului mai e luminată. Dacă toate acestea nu puteau să ajute, recurgea la ultimul refugiu la îndemână. Noroc că rachiul se afla oricând pe masă, pentru a-i alunga într-o clipită gândurile tenebroase.

Făcu un efort spre a-şi recăpăta glasul şi atitudinea obişnuită.

— După câte văd, nu se află nimeni în preajma casei – zise el. Să intrăm.

Porni către uşa cea mai apropiată şi, după ce traversă curtea, intră în bucătărie.

Pe masă, într-o ulcică de pământ, era aşezată o creangă de mesteacăn. Ochiul fu surprins de verdele proaspăt el frunzelor, în decorul cenuşiu al încăperii. Fusese lăsat totul baltă, în toiul spălatului vaselor, pentru că o farfurie era răsturnată pe plită, iar jos, pe duşumea, o cârpă de şters vesela fusese aruncată în dezordine. Pe peretele din faţă, deasupra unui pat de scânduri, atârna o raniţă peticită, lângă un rând de haine bune. Nici urmă însă de vreo fiinţă în toată casa. De nicăieri nu se strecura nici un sunet, nici o mişcare. Casa veche era înfăşurată într-o linişte desăvârşită.

Liniştea aceasta îl indispuse pe comisar. Privi enervat în jur. Cel puţin o cioară să fi croncănit undeva sau prigoriile să fi ţipat, sus, în văzduh. Orice, numai glas să fie, pentru că tăcerea asta devenea insuportabilă. Omul nu se mai poate dezbăra de senzaţia că e un purice pitic şi lipsit de însemnătate, o fiinţă inutilă şi nefolositoare. Aici nici binele, nici răul nu mai au înţelesul obişnuit. Ce caută el aici? Morţii cu morţii, spune înţelepciunea populară. Niciodată nu s-a gândit încă la înţelesul mai adânc al acestei zicale; de astă dată însă ar fi dat orice să-i poată pătrunde sensul.

— Domnule comisar… sertarul de colo a fost spart!

Glasul bătrânului Karhula tremura de emoţie. Se ascundea în el şi o umbră de triumf. Prin uşa pe jumătate deschisă se putea vedea încăperea vecină. Valkjärvi intră şi se uită în jur. Pat îngust, alb, o masă cu un singur scaun. Lângă soba de teracotă albă atârnau într-un cui două rochii.

Pupitrul scrinului era, în adevăr, spart. Fusese forţat probabil cu vreo unealtă de fier. Duşumeaua era plină de aşchii de lemn. Pupitrul nu fusese împins la loc, se vede că cineva răscolise prin el în grabă.

— Lasă Karhula, nu te atinge deocamdată de nimic – ordonă comisarul poliţistului zelos.

Din prima încăpere, ajunseră în următoarea. Uşa era deschisă. Examinară uimiţi tapetele noi şi frumoase de pe pereţi, împreună cu biroul masiv de lângă fereastră. În încăpere se afla chiar şi un raft cu cărţi acoperite de praf. Deasupra patului cu aşternutul desfăcut, peretele era acoperit cu tăieturi din ziare, pătate de muşte, prinse cu acul de gămălie în tencuială.

Oricum, până şi astea erau semnul unei culturi remarcabile!

— Îi ardea pământul sub tălpi, de nici pălăria n-a mai apucat să şi-o pună în cap – murmură bătrânul, ca să întrerupă tăcerea apăsătoare. În adevăr, pălăria zăcea pe masă, iar pe speteaza scaunului atârnau haine aruncate în dezordine una peste alta, de parcă fugarul n-ar fi avut timp nici cât să se îmbrace ca lumea.

— Ai dreptate. Vom sigila încăperea – zise comisarul, după ce se înapoiară în bucătărie.

Închise uşa cu cheia, strecurând cu un gest distrat cheia în buzunar. Din cerdac se mai deschidea o cămăruţă. Uşa ei era însă încuiată, iar cheia nu era nicăieri.

— Asta e odaia bătrânului Hermann – se grăbi Karhula să-şi lămurească superiorul. Încuie întotdeauna uşa, pentru că Alfred, vreau să spun inginerul, are degetele cam lungi. E în stare să strângă tot din casă, până şi ultimul gologan, ca să-şi cumpere rachiu. Chiar astă-primăvară au fost nevoiţi să vândă vaca de lapte măcelarului, fiindcă nenorocitul băuse banii pentru cumpărarea seminţelor. Nu bea decât rachiu tare, altceva nu-i prieşte. Când începe, nu-l mai opreşte nimeni. E în stare să bea şi zece butoaie.

Stăteau afară, pe scară, şi comisarul nu asculta decât cu o jumătate de ureche lămuririle date de Karhula, care îşi recăpătase curajul de când descoperise sertarul spart. Nu prea ştia ce-i mai rămâne de făcut. Se uită în jur, iscoditor, şi îşi frământă mintea, până când privirile i se opriră la grajdul dărăpănat din fundul curţii. De fapt, clădirea nu era urâtă, cu pridvorul luminos şi poarta veche, petecită. Iar fundalul, alcătuit dintr-un perete cenuşiu de stâncă, împodobit cu un mesteacăn tânăr, îi accentua farmecul.

Priveliştea din capul scărilor era înviorătoare: cerul uriaş, boltit străveziu peste satul pitulat pe fundul văii. Maşina părăsită lângă gardul de mărăcini părea măruntă şi neînsemnată, iar pârâul străbătea câmpia asemenea unui şarpe argintiu.

— Aaltonen stătea chiar aici, pe scară, şi toată duminica şi-a ascuţit toporul. Tussari, băiatul, i-a povestit lui Alfred – continuă neîntrebat şi pe jumătate în glumă Karhula, examinând însă atent faţa comisarului, pentru a-şi putea da seama cu ce impresie primeşte informaţia.

Deocamdată nu-l putem interoga, fiindcă e soldat. A fost însă acasă, în permisie, şi sâmbăta trecută l-a întâlnit pe inginer lângă şoseaua cea nouă, aproape de groapa cu nisip. I-a dat să bea. Fireşte, numai în glumĂ. Între timp, inginerul se plângea că nevastă-sa şi argatul vor să-l omoare. Omul beat e nebun, cine să dea crezare spuselor lui? Când s-a cam întrecut cu gluma, i-au dat şi câteva peste gură.

— Hei! Hei!

Un străin stătea în spatele grajdului, pe stâncă cenuşie, gesticulând. Strigătul lui sfredeli violent tăcerea, trezind ecouri stranii în adâncul pădurii.

Comisarul întoarse fără grabă capul. Se străduia să-şi păstreze în orice împrejurare gravitatea. Cuvintele, spuse pe jumătate în glumă de Karhula, îl impresionaseră, întipărindu-i-se în minte. De fapt, totul părea să fie o întâmplare din cale-afară de meschină. Câte nu se petrec pe lumea asta! O femeie cultă şi inteligentă să se încurce cu propriul ei argat? Omul nu găseşte aproape altă calificare unei astfel de fapte decât pe aceea de „respingătoare”. Numai că viaţa nu se sinchiseşte nici de buna-cuviinţă, nici de estetică. Adevărat că omul, prin civilizaţia sa şi prin legile societăţii, izbuteşte să depăşească firea cu instinctele ei primitive. Iată de ce sânt necesare diferitele instituţii şi disciplina. Legile, maşinile, sistemele de salarizare a muncitorilor, ba chiar şi cinematografele sânt mai importante decât natura. În spitale, copiii sânt născuţi în aşternuturi antiseptice. În cazurile mai complicate, mamele sânt ajutate de medici pricepuţi, care aplică procedeele cele mai evoluate, aşa că acolo nu mai poate să fie vorba de necuviinţă sau de murdărie.

Nu. Dacă un om în toată firea meditează asupra lucrurilor serioase, trebuie neapărat să-şi stăpânească gândurile, pentru ca ele să n-o ia cumva razna. Valkjärvi se căţără pe stâncă acoperită cu tufe pipernicite. Îşi ridica sârguincios picioarele, fără a-şi trăda însă graba. Soarele de toamnă aprinsese pete de lumină printre copacii pădurii. Niciodată nu şi-ar fi închipuit că urcuşul acesta poate să fie atât de anevoios. Privit din curtea fermei, părea mult mai domol.

Aruncă o privire în urmă, spre acoperişul turtit al fermei, care se zărea printre frunzele copacilor, şi spre orizontul larg, mut, spre oglinda sclipitoare a lacului neclintit sub cerul nemărginit.

Bătrânul Karhula îl urma, împiedicându-se de fiecare bolovan şi respirând greu. Omul care le făcuse semne de pe stâncă, oferindu-se să-i călăuzească la locul crimei, rămase mult în urma lor.

Nu aveau nevoie de nici o călăuză. Abia ajunseră pe liziera pădurii, că se şi ivi luminişul cu grămada proaspătă de lemne în mijloc, iar în jur un grup de oameni încremeniţi. Stăteau cu toţii muţi, în semicerc, în jurul femeii, privind-o fără să scoată un cuvânt. Femeia şedea în iarbă, nemişcată, ţinând în braţe capul unui cadavru.

Doi dintre oameni aveau puşti pe umeri, atârnate de curele, şi amândoi îşi strecuraseră degetul gros sub curea, ca pe un fel de suport.

— Daţi-vă la o parte, oameni buni, altfel veţi şterge toate urmele.

Valkjärvi căuta să-şi potrivească glasul în aşa fel, încât să fie adecvat demnităţii pe care o ocupa, pentru ca nu cumva cineva să se poată îndoi de autoritatea lui. Aşteptă până când oamenii, întunecaţi şi tăcuţi, se retraseră, apoi se apropie de femeie şi de cadavru.

O veche armă militară zăcea în iarbă, lângă ei. Acesta fusese deci Aaltonen, argatul pomenit atât de mult. Zăcea pe spate şi, în jurul inimii, pe cămaşa albă, se vedeau mari pete înnegrite de sânge. Faţa aspră se transformase aproape într-o mască; prin pleoapele întredeschise soarele dezvelea o urmă din albul globurilor.

Femeia ţinea pe genunchii săi capul neînsufleţit, sprijinindu-i bărbia cu palma. Valkjärvi observă îndată rănile ciudate de pe gura mortului şi făcu un pas spre cadavru. Femeia nici nu se clinti, nici nu-şi ridică privirile, de parcă n-ar fi auzit şi n-ar fi văzut nimic.

Născoci într-o clipită cuvintele corespunzătoare. Între timp, îi trecu însă prin minte gândul că spectacolul trebuie să fie impunător pentru oricine. Nu putu să-şi explice în grabă de unde dobândea femeia – care sta ghemuită în iarbă – dimensiuni atât de statuare. Dintr-o dată, ea i se păru uriaşă, de parcă ar fi fost plămădită din pământ cenuşiu şi din lemn aspru. Chiar aşa, cum şedea cu umerii ghemuiţi, părea mai mare decât bărbaţii din jur, care de altfel se retrăseseră cuviincios. Era mai mare chiar decât cadavrul.

Ar fi vrut să-şi scoată pălăria. Probabil însă că aşa ceva nu se obişnuia prin împrejurimi, o dată ce şi ceilalţi rămăseseră acoperiţi. Poate că ar produce un efect contrar celui scontat şi ar părea prea teatral. Purtarea lui ar lăsa o impresie stridentă în tăcerea de gheaţă din jur. Din nou avu impresia aceea chinuitoare de inutilitate. Nu putea să înţeleagă ce căuta aici, în mijlocul acestor oameni sumbri şi muţi.

Cum să i se adreseze femeii? Oare poţi a grăi o stană de piatră? Sau pământul grunţuros?

Oricum, primul pas trebuia făcut. La urma urmei, va face uz de formele legale, de pisălogeala birocratică, care va spulbera în câteva clipe atmosfera de tragedie ce planează asupra întâmplării, transformând viaţa şi moartea într-un prozaic proces-verbal. Se uită fără să vrea la bătrânul Karhula şi, când vorbi, parcă ar fi imitat accentul sever şi tonul incolor al poliţistului experimentat.

— După câte văd, s-au petrecut aici lucruri regretabile…

Nimeni nu răspunse, ceea ce nu-l încurcă însă câtuşi de puţin.

— Nu trebuia să mişcaţi cadavrul. Ar fi fost mult mai bine să aşteptaţi sosirea noastră.

Îşi muşca înciudat buzele şi adăugă, mai sever decât ar fi fost necesar:

— Ridicaţi-vă, spre a ne putea începe investigaţiile.

Stana de piatră se mişcă. Îşi ridică încet faţa. Valkjärvi se cutremură. Faţa aceea era înspăimântător de incoloră şi de inexpresivă. Femeia aşeză delicat capul mortului pe pajişte. În clipa când se urni din loc, păru mult mai măruntă decât fusese înainte. Îşi recâştigase parcă dimensiunile omeneşti.

— Aşadar, bărbatul e vinovatul – făcu Valkjărvi, cu jumătate de glas.

Femeia nu răspunse. Îşi mişcă doar puţin capul, privind cu ochii aceia stinşi, de un albastru spălăcit, în gol, de parcă s-ar fi gândit la altceva, mirându-se că pământul, cerul şi pădurea sânt încă tot la locul lor.

— Şi puşca asta?

Comisarul arătă arma, care zăcea în iarbă, apoi se aplecă asupra cadavrului, fără să mai aştepte vreun răspuns.

Nu descoperi nimic neobişnuit pe faţa albă a mortului. Un ţăran puternic, bine clădit, cu faţa umbrită de ţepii deşi ai bărbii. Faţa era serioasă, ciudată. Mâinile mari, bătătorite, oarecum copilăreşti şi neajutorate, încremeniseră pe jumătate deschise, de parcă tocmai ar fi vrut să strângă o altă mână, întinsă prieteneşte către el. Carpul se răcise şi începea să se cufunde în îngheţul morţii. Probabil că plumbul pătrunsese în inimă. Nu mai era nevoie de doctor.

Lumina era cum nu se putea mai potrivită pentru fotografiat. Luă din diferite poziţii cadavrul, potrivind cu degete nervoase obiectivul. Avea senzaţia că oamenii din jur ii urmăresc mişcările cu priviri întunecate. Se temea să nu pară caraghios în această ambianţă neobişnuită, sumbră şi tăcută. Se încruntă, cu intenţia de a părea mai grav. Poate ar fi fost bine să se răstească la ei, ca să-şi dea toţi seama cu cine au a face.

— Aşa… Veţi duce mortul la fermă – ordonă el cu severitate. De acolo îl vom transporta în sat, la capelă, unde poate să-l vadă doctorul.

Oamenii nu se clintiră. Femeia stătea şi ea nemişcată, cu privirile pierdute în gol. Nimic nu trăda ceea ce i se petrecea în suflet.

— Puneţi mâna, oameni buni. În curând are să fie mult mai greu.

Se aplecă şi întoarse cadavrul pe o rână, golindu-i buzunarele. Negăsind în ele nici cel puţin un capăt de ţigară, îl lăsă în plata Domnului.

Karhula se grăbi să-i dea o mână de ajutor.

— Sillankorva – se întoarse el către cel mai bătrân dintre bărbaţi. Dumneata vei lua conducerea, vrei? Cred că ar fi bine să scoateţi uşa grajdului din ţâţâni. Pe ea puteţi coborî corpul fără greutate. Noroc că drumul nu e prea lung.

Doi din grup se urniră cu greu. Sillankorva întrebă:

— N-ar fi mai bine să pornim în căutarea ucigaşului?