XIII.

Spre dimineaţă, norii se împrăştiară şi aerul se lumină de o palidă scânteiere. Sala cea mare se umplu din nou de oameni, dar atmosfera era apăsătoare şi se părea că intrarea judecătorului e aşteptată cu oarecare tristeţe. Dacă vreunul din asistenţă încerca să râdă, era adus îndată la raţiune, iar observaţiile hazlii stârneau un efect contrar celui scontat. Era şi un ziarist în sală, pe care toţi îl priveau încruntaţi şi îi întorceau spatele de câte ori încerca să întrebe ceva pe câte un localnic.

E bine că măcar azi n-are să mai dureze mult. Are să se pronunţe în curând sentinţa şi cazul va fi şters de pe ordinea de zi.

În sfârşit, îşi făcu apariţia şi judecătorul Miemonen, iar juraţii luară loc la masă. Fu introdusă acuzata. De astă dată, nu mai era atât de înspăimântător de palidă şi, cu toate că îşi ţinea capul plecat, atitudinea ei părea mult mai liniştită ca în ajun. Judecătorul îi oferi din nou un scaun.

Era îmbrăcată tot în uniformă de puşcăriaşă, fireşte. Îşi încleştă iar mâinile în poală şi se uită la judecător cu o privire împăienjenită, în care părea că mijeşte totuşi o umbră şovăitoare de speranţă.

Procurorul recapitulă pe scurt rezultatul depoziţiei martorilor şi consideră ca fapt dovedit că inginerul Jönson avusese motive întemeiate de a se teme că va fi omorât şi de a-şi procura o armă pentru a se putea apăra. Se poate presupune, aşadar, că acuzata a săvârşit fapta, cu alte cuvinte şia ucis soţul, după o oarecare premeditare. Ba, ceva mai mult, dat fiind că a ascuns cadavrul, şi a negat la început cu încăpăţânare, şi a plănuit fărădelegea sa cu sânge rece şi cu evidentă atrocitate, e greu de crezut că ar fi săvârşit fapta într-un moment de agitaţie sau de demenţă temporară. Pe bună dreptate a fost contestat adevărul celor mărturisite de ea. Deşi comiterea adulterului nu se poate dovedi juridic, ea este evidentă şi limpede pentru toate conştiinţele.

Cei prezenţi se cercetară pe ascuns unii pe alţii, ca şi când şi-ar fi pândit reciproc gândurile.

Toţi rămaseră însă foarte serioşi, fiindcă nimeni nu avea poftă de râs. Valkjärvi era şi el surprinzător de palid, vorbea distrat, de parcă gândurile i-ar fi fost în altă parte. O expresie nouă şi necunoscută îi schimbase trăsăturile feţei. Nu se uita spre acuzată şi, în întreaga lui atitudine, se ghicea că priveşte obligaţia de procuror ca pe o povară chinuitoare. Supuse deci cazul sentinţei judecătoreşti şi nu mai ceru nici o amânare.

Avocatul Ruskeala comunică şi el hotărârea sa de a supune cazul hotărârii instanţei. După dezbaterile din ajun, nu mai are nimic deosebit de adăugat. Toţi au avut prilejul să se convingă că acuzaţia de omucidere intenţionată fusese construită pe temeiuri foarte nesigure. Starea psihică maladivă a inginerului Jönson, stare care constituia un permanent pericol public, e suficient dovedită de cele săvârşite de el: dintr-o josnică sete de răzbunare, ucide mişeleşte pe un muncitor vrednic, cu un caracter impecabil. Acuzata încearcă deznădăjduită să-şi ascundă fapta monstruoasă, săvârşită într-un moment de groază, dar acest lucru nu poate să surprindă pe nimeni. Omeneşte, gestul e explicabil. În schimb, când îşi dă seama că totul e zadarnic, mărturiseşte cu sinceritate şi plină de căinţă. Nici chiar procurorul nu poate să clatine instanţa în convingerea sa că e vorba numai de un moment de rătăcire a unei femei iubitoare de adevăr, şi nicidecum de o mincinoasă îndărătnică.

După lichidarea formalităţilor obişnuite, porţiile se retraseră şi publicul evacuă sala. Rămase doar tribunalul pentru deliberare. Judecătorul ceru juraţilor să-şi exprime părerea în ceea ce priveşte veracitatea depoziţiei martorilor.

— E foarte greu să pronunţi o sentinţă – murmură cel mai bătrân dintre ei şi clipi îngrijorat spre judecător. Ceilalţi îşi scotociră de prin buzunare pipele şi prinseră, unul câte unul, curajul de a vorbi. Datoria lor este să-l sprijine pe judecător, şi atât.

Numai un învăţător uscăţiv, cu obrazul livid, luă atitudine îndârjită împotriva acuzatei.

Vorbea cu o voce scârţâită despre decăderea moravurilor şi declară că sânt datori să profite de acest prilej spre a servi un cutremurător exemplu, din care tânăra generaţie să poată trage învăţămintele necesare.

Judecătorul Miemonen le comunică pe un ton ferm, dar în acelaşi timp cât se poate de calm, că nu vrea să se facă de râs, tocmai acum, la bătrâneţe. Tribunalul suprem n-ar confirma sentinţa, în cazul când ar accepta teza acuzării de crimă premeditată, pe baza unor date atât de incomplete. O femeie însărcinată nu poate fi atât de necugetată, încât să rişte o condamnare pe viaţă pentru crimă premeditată, o dată ce are toată libertatea să divorţeze de soţul ei pe cale legală. Motive de divorţ avea suficiente. Nu poate fi trecut cu vederea faptul că ea l-a îngrijit cu răbdare pe acel nenorocit de inginer şi că l-a hrănit ani la rând. Dar, chiar dacă nu poate să fie vorba de asasinat, ci doar de omucidere, susţinu învăţătorul, i se cuvin cel puţin zece ani de temniţă grea mai ales în împrejurările prezente, atât de grave.

Cei patru juraţi se priviră. Zece ani de temniţă? Aiurează învăţătorul? E stârnit de-a binelea, dracu să-l ia! Cel mai bătrân dintre ei, un fermier blajin şi potolit, se supără foc pe învăţător. Doar n-are de gând să omoare o femeie însărcinată? Fiindcă zece ani n-ar putea suporta, acest lucru este sigur. Iar acel Alfred făcea mai bine să-şi fi tras lui însuşi un glonte în cap, mai demult. Cel puţin ar fi sfârşit, în acest caz, ca un adevărat bărbat.

Judecătorul îi lăsă să discute şi să se certe. O rază palidă de soare pătrundea pe fereastră chiar asupra lui şi îl încălzea. Pe coperta voluminosului cod penal se căţăra încetişor o muscă de toamnă. Judecătorul Miemonen ronţăia o bomboană, cufundat în amintirile trecutului. De sute şi mii de ori trăise această scenă. Oameni maturi şi gravi discutau în jurul său, însoţindu-şi părerile înfierbântate când cu izbucniri furioase, când cu câte o clipire glumeaţă. El aştepta sfârşitul, fără să intervină. Dar n-avea să mai facă asta mult timp. Va trebui să-i părăsească pe toţi, pe acuzaţi şi pe procurori deopotrivă, toată această lume atât de cunoscută, atât de familiară. Trist! …

După ce juraţii îşi epuizară toate cunoştinţele juridice şi discuţia ameninţa să se banalizeze, începu să le dicteze, molcom, propria sa părere.

Pe baza depoziţiilor făcute de martorii citaţi şi a altor probe, membrii instanţei îşi exprima în unanimitate părerea că omuciderea a fost săvârşită în legitimă apărare; evident, nu într-o stare suficient de întemeiată de legitimă apărare, termenul fiind în acest caz puţin exagerat. El, judecătorul Miemonen, care cunoaşte mai puţin decât oricare dintre juraţi trecutul şi caracterul persoanelor din proces, ca şi de altfel condiţiile locale, a ajuns la aceeaşi convingere. Propune deci doi ani de închisoare, ca fiind pedeapsa cea mai corespunzătoare. E relativ o sentinţă uşoară, în raport cu exagerările şi vâlva stârnite de acest caz, dar instanţa are dreptul să pronunţe chiar şi achitarea. La asta, fireşte, nu se gândeşte – şi examină pe rând feţele juraţilor, ca să vadă dacă sânt într-adevăr de acord cu acest punct – o achitare n-ar fi tocmai potrivită. Doi ani însă ajung.

Sentinţa aceasta n-are s-o distrugă nici trupeşte, nici sufleteşte, şi după ce îşi va ispăşi pedeapsa, va putea să înceapă o viaţă nouă. Speră că oamenii de frunte din sat o vor ajuta şi o vor ocroti o bucată de vreme, până se va putea restabili cât de cât. După toate semnele, femeia ţine mult la ferma Metsäkulma şi iubeşte casa şi pământul. Va fi, probabil, o bună fermieră!

Învăţătorul bombănea indignat, spunând că acea casă va deveni un viespar de imoralitate, dar că lui nu-i mai pasă de nimic. Toată vara, desfrânarea s-a ţinut acolo lanţ şi oamenii din sat ştiau ce se întâmplă sus, la fermă, fiind profund scandalizaţi. Degeaba mârâia însă, fiindcă juraţii ceilalţi nu-i dădeau nici o atenţie. Apoi, judecătorul începu să dicteze liniştit motivarea sentinţei.

Mai era însă şi cealaltă cauză, cele cincizeci de mii de mărci ale lui Hermann Metsäkulma.

Moştenitorii o insultaseră pe acuzată, învinovăţind-o de lucruri grave, ba încercaseră să compromită până şi memoria răposatului Metsäkulma, vrând să dovedească viaţa necinstită pe care ar fi dus-o.

Despre lipsa de orice temei a acestei învinovăţiri, judecătorul crede că toţi s-au putut convinge.

Juraţii răspunseră spontan afirmativ, însă învăţătorul se abţinu. Privea ţintă pe fereastră, cu ochii lui goi şi incolori. Judecătorul ştia că, din punct de vedere juridic, întreaga chestiune nu e chiar atât de uşoară pe cât pare. Un avocat abil ar putea să se lege de unele amănunte şi să provoace serioase dificultăţi. Bietul Hermann Metsäkulma se înşelase amar crezând că familia sa se va supune voinţei lui fără să crâcnească. El, judecătorul Miemonen, e în orice caz de părere că e vorba de o simplă donaţie, nicidecum de o moştenire. Nici cel puţin rudele răposatului n-au izbutit să infirme această ipoteză. Dacă totuşi nu le convine, au dreptul să facă apel sau să atace pe altă cale legală dreptul femeii asupra sumei.

Mintea lucidă şi practică a juraţilor vedea însă chestiunea mult mai simplu. Era evident că bătrânul Hermann Metsäkulma voise să transmită banii femeii, o dată ce transcrisese livretul pe numele ei. Este deci în drept să-i şi încaseze. Judecătorul Miemonen zâmbi în sinea sa. Ar fi putut să jure că amănuntul acesta le va da mai multă bătaie de cap celor de la tribunalul suprem, decât întregul omor. Îndată ce e vorba de bani sau de proprietate, ştiinţa juridică devine neînchipuit de încâlcită. Un biet judecător bătrân ca el nu trebuie să-şi măsoare puterile cu greutăţi de acest fel.

Asta este treaba celor care ţin pas cu litera legii. E drept că suma nu e exagerat de mare: cincizeci de mii de mărci! Pentru cine are însă de gând să refacă o fermă părăginită, peste vreo doi ani, înseamnă un ajutor destul de important.

În acest caz, sentinţa pe care judecătorul Miemonen o dictă sună destul de ciudat. Raza palidă de soare ce pătrundea pe fereastră îi încălzise plăcut mădularele bătrâne.

În timp ce instanţa delibera cazul femeii, ea aştepta într-una din încăperile vecine.

Era o cameră neaerisită, apăsătoare. Şedea acum cu mâinile abandonate în poală şi privea culisele de teatru proptite de pereţi. În localul primăriei se organizau uneori spectacole de amatori, care aveau nevoie de asemenea decoruri. Pe unul din ele era pictat un mesteacăn şi un lac, iar pe mal o casă roşie.

Nu simţea nici un fel de teamă. Viaţa nouă începea să mişte în trupul ei, iar somnul lung de peste noapte şi vremea care se înseninase îi purificaseră sufletul de orice gând rău. Simţea iar că pământul îi aparţine şi ei şi că nimeni nu poate să-i conteste vreodată acest drept asupra lui.

Pământul răbdător are s-o aştepte până se va întoarce la el, să-l îngrijească şi să-l muncească, chiar dacă asta va dura zece ani. Şi viaţa nouă care creşte şi se împlineşte întriu-însa se va smulge până atunci din trupul ei, fără ca să poată cineva s-o împiedice sau s-o zădărnicească… Viaţa zămislită în vârtejul bucuriei, într-o vară dogorită de soare… Este bunul ei, pe care nu i-l vor răpi nici zidurile temniţei, nici oamenii cu inima de gheaţă.

Îşi închipui că mai ţine în poală capul iubitului şi mâna ei mângâia în gând bărbia aspră. Era bine acum, aşa. În ceasurile de cumplită amărăciune îi crescuse pe suflet o crustă de ură şi de încăpăţânare, cenuşie şi tare ca pământul. Era sigură că viaţa nu se va mai întoarce niciodată la ea.

Va trebui să străbată drumul acesta greu, ca să poată să simtă din nou zvâcnetul vieţii, să descopere şi să primească în trupul ei lumina palidă a bucuriei necunoscute.

Ştia de asemenea că oamenii o excomunicaseră pentru totdeauna din rândul lor. Dacă s-ar întoarce vreodată printre ei, ar arăta-o cu degetul şi privirile lor compătimitoare ar durea-o mai rău decât palmele pe obraji. Iar copilul ei ar trebui să suporte destinul şi ruşinea amarnică. Negustorii şi vecinii l-ar arăta cu degetul şi l-ar înrăi, l-ar îmbătrâni înainte de vreme. Nu demult mai credea că moartea ar însemna o izbăvire în zbuciumul ei, dar de când simte că în pântece se zbate viaţa asta mică, nu mai crede că moartea ar putea fi o mântuire.

Pentru că totul îşi are înţelesul adânc şi tainic. Drumul pe care soarta ţi-l croieşte trebuie străbătut până la capăt. Ea a fost atât de aspră şi de neîndurătoare tocmai fiindcă a suferit mai mult şi mai amarnic decât alţii. Cel căruia i-a fost însă dat să cunoască o fericire atât de nemăsurată, trebuie să şi sufere cel puţin tot atâta. Înţelesul acesta tainic şi necunoscut s-a împlinit poate în propria ei viaţă, chiar fără ştirea ei. Căci dacă nu astfel ar sta lucrurile, şubreda minte omenească ar trebui să înceteze a mai gândi… orice judecată ar trebui stârpită.

Nu simţea nici o teamă. Stătu dreaptă, cu capul ridicat tot timpul cât bătrânul judecător citi sentinţa. Cei din sală îi urmăriră curioşi expresia feţei şi răsuflară uşuraţi. Doi ani! Nici nu e mult!

Rămâne de văzut dacă instanţa de recurs va confirma sentinţa.

Miemonen aşeză hârtia pe masă şi o privi compătimitor pe acuzată. Dreaptă, cum stătea în mijlocul sălii, acoperind aproape în întregime pe cei aflaţi în spatele ei, era impunătoare. Stătea semeaţă, în uniforma de puşcăriaşă, femeie dârză şi puternică, în care nu mai rămăsese nici încăpăţânare, nici amărăciune, dar care refuza să se încline înaintea oamenilor. Imaginea aceasta e vrednică de ţinut minte, o demnă încheiere a unei lungi şi cinstite cariere de magistrat!

Când femeia intră pe sub poarta mare şi neagră a închisorii, amurgul îşi stinsese demult bogăţia de culori tomnatice. Ferestrele zăbrelite o priviră întunecate şi dalele de piatră ale culoarului răsunară familiar sub ghetele ei grosolane. Nu se temu însă şi nici nu simţi vreo strângere de inimă.

Viziunea pe care o avu în acele clipe era cu totul nouă: îşi scaldă şi îşi îmbracă copilul, lipindu-îşi obrazul de grumăjorul lui catifelat. Nu simţea decât aroma miraculoasă a noului născut şi nu mai vedea pe temniceră ursuză, care păşea în urma ei, pe culoarul gol şi sonor, înspre uşa cu gratii.

Fiu de preot, născut în anul 1908, absolvent al Colegiului Normal din Helsinki în 1926, Mika Waltari se bucura de un imens succes la apariţia primului sau roman de factura expresionistă, Marea iluzie, în 1928. Tânărul scriitor se afla în atenţia criticilor care fie îl contestă, fie îl laudă, comparându-l cu Paul Morand, Hemingway sau Scott Fitzgerald. După teologie, studiază filosofia şi estetica la Universitatea din Helsinki pana în 1929.

Redactor la Revista Finlandei, reporter la radio, cronicar literar, Mike Waltari se impune rapid ca romancier şi dramaturg.

Autor extrem de prolific, scrie romane psihologice, istorice şi poliţiste, nuvele şi povestiri, literatură pentru copii, piese de teatru şi scenarii de film. Romanul Femeia şi străinul, publicat în 1937, este tradus în şaisprezece limbi. Dar notorietatea internaţională i-o aduce Egipteanul, din 1945, tradus în peste treizeci de ţari, care-l propulsează printre cei mai citiţi autori. Seria de romane istorice care urmează, ample fresce ale civilizaţiilor antice, precum şi cele despre Bizanţ sau Europa Evului Mediu, fermecătoare, exacte în relatarea evenimentelor descrise, justifica pe deplin popularitatea lui Waltari. În 1957 devine membru al Academiei Finlandeze, iar în 1970 primeşte titlul de Doctor Onorific al Universităţii din Turku. Moare în 1979, la Helsinki.

SFÂRŞIT