XII.

Dezbaterea de după-amiază se lungi şi se tărăgănă până târziu. Martorii nu avură nimic nou de spus, fiindcă ziarele se îngrijiseră să publice toate detaliile posibile şi imposibile, iar cele care nu se putuseră publica în scris, fuseseră povestite de-a fir a păr de către bravii localnici. Asistenţa asculta acum obosită, doar cu o jumătate de ureche, amănuntele arhicunoscute şi banalizate, astfel că băncile începură să se golească una după alta. Doar ici şi colo mai zăbovea, prin curte, câte un curios.

Acţiunea intentată de moştenitorii lui Hermann Metsäkulma fu dezbătută o dată cu evenimentele petrecute în cursul verii trecute. Avocatul Ruskeala declară îndată că acuzata nu are intenţia de a se judeca pentru nimic în lume, fiind mai degrabă dispusă să cedeze moştenitorilor cele cincizeci de mii de mărci, însă el, în calitatea sa de avocat, găseşte cu desăvârşire neîntemeiată această generozitate fără pricină şi o dezaprobă. Reclamanţii au răspândit în întregul ţinut cele mai neînchipuite calomnii pe socoteala clientei sale, aşa încât socoteşte că lucrul cel mai nimerit ar fi ca instanţa să se ocupe fără întârziere de afirmaţiile lor şi să stabilească adevărul, deoarece în cazul când nu vor fi infirmate de nimeni, s-ar putea ca ele să fie greşit interpretate. Bazat pe toate acestea, are temeiuri legale spre a da în judecată pe moştenitori pentru calomnie şi denunţ mincinos.

Mulţi dintre cei aflaţi în sală râseră cu ironie – şi un murmur general străbătu şirurile de bănci. Asta-i bună! Domnul avocat e îngrijorat de buna reputaţie a femeii asasine şi adulterine!

Fusese citată ca martoră şi o funcţionară a băncii din Helsinki. Ea îşi amintea încă foarte bine de bătrânul Hermann Metsäkulma. Vara trecută fusese pe la bancă şi îşi exprimase dorinţa ca banii să fie trecuţi pe mai multe livrete, rămânând însă şi pe mai departe în păstrarea băncii.

Dăduse numele beneficiarilor şi suma unor livrete, iar banca îi îndeplinise întocmai dorinţa, mai ales că nu avea de gând să ridice banii. În cazul când ar fi vrut să-şi retragă depunerea, ar fi trebuit să aştepte, fireşte, termenul de expirare a retragerii capitalului. Bătrânul mai formulase şi clauza privitoare la livretul cu cea mai mare sumă, ca el să nu-i fie încredinţat decât titularului, strict personal. Cu câteva săptămâni în urmă se prezentase un bărbat şi arătase un fel de scrisoare de împuternicire din partea moştenitorilor Metsäkulma, pe baza căreia a cerut să i se elibereze întreaga sumă, dar a fost, bineînţeles, refuzat.

Mai reieşea din declaraţii că moştenitorii spărseseră lada unchiului lor, deoarece nu găsiseră cheia nicăieri. Întrebată, soţia lui Jönson le spuse îndată locul unde pot s-o afle. Ea fusese aceea care, la rugămintea lui Hermann Metsäkulma, o pusese la loc sigur. Se dovedi într-adevăr că nu minţea, fiindcă cheia fu găsită la locul indicat.

Avocatul Ruskeala se menţinu dârz pe poziţia sa şi profită din plin de acest moment. Clienta sa era atât de puţin preocupată de bani, încât, la primele întrebări, nici nu-şi amintise de soarta cheii. Ulterior şi-a adus însă aminte că Aaltonen i-a pomenit, odată, despre un livret de economii, iar mai târziu, într-o zi când intrase în odaia bătrânului şi se aşezase pe marginea patului unde zăcea, Hermann Metsäkulma îi vorbise şi el despre livret. Îi ceruse să deschidă lada şi îi arătase chiar livretul, dar ea râsese, spunându-i că speră ca el să nu moară atât de curând, încât să aibă parte de moştenirea lui. Livretul fusese pus la loc, în ladă; nu voise să-l păstreze, spunându-şi că e mai bine să rămână într-un loc unde nu poate fi descoperit de soţul ei. Bătrânul se lăsase greu convins; în cele din urmă însă îi găsi o ascunzătoare potrivită: îl înveli separat de celelalte şi îl aşeză pe fundul lăzii, sub hârtia cu care era căptuşită, pentru ca moştenitorii să nu-l afle împreună cu livretele lor. Cât priveşte cheia, i-o încredinţase aproape cu forţa. Era sigur că nu mai are de trăit decât cel mult câteva zile, astfel că o rugase să păstreze cheia cu sfinţenie, altminteri ar putea să încapă pe mâini nechemate!

După părerea avocatului, după ce bătrânul Metsäkulma încredinţase cheia clientei sale şi îi arătase livretul încă în viaţă fiind, ea ar fi putut, în mod legal să ridice oricând banii care erau ai ei.

Explică apoi că între o sumă, depusă cu condiţia de a putea fi oricând retrasă, şi un capital depus la casa de păstrare există o mare diferenţă. În primul caz, livretul nu este decât un act de decont pe care banca îl înmânează depunătorului în schimbul sumei încredinţate. Clienta lui ar fi putut, aşadar, să ridice în orice clipă banii, chiar fără acest carnet, în caz că şi-ar fi dovedit identitatea.

Cele cincizeci de mii de mărci trebuie deci considerate ca un dar, nicidecum ca o moştenire. Dacă se consideră însă ca o parte de moştenire, doamna Jönson nu ar avea asupra sumei nici un drept, având în vedere faptul că Hermann Metsäkulma nu lăsase nici un testament.

Toate bune, dar de ce i-a lăsat o sumă aşa de importantă, o dată ce nu erau legaţi prin nici un grad de înrudire directă?

— Pentru că l-am îngrijit tot timpul cât a fost bolnav – răspunse acuzata. Era un bătrân singuratic şi a fost întotdeauna bun cu mine. De asta m-a şi ajutat pe urmă… atunci când am dus cadavrul la mlaştină.

Avocatul din capitală prezentă instanţei un fel de declaraţie medicală, din care reieşea că medicul respectiv îl examinase pe Hermann Metsäkulma chiar în ziua când efectuase transcrierea banilor săi depuşi la bancă şi constatase la pacientul său o ciudăţenie de comportament destul de surprinzătoare. De pildă, refuzase să fie internat într-un spital pentru tratament, deşi starea lui ar fi necesitat imperios internarea. Nu părea prea normal nici faptul că şezuse pe treptele din faţa intrării, până în clipa când fata în casă îl invitase în sala de aşteptare, fiindcă îi venise rândul.

Din depoziţia martorilor se mai putea trage concluzia că, în tinereţe, bătrânul fusese un voinic destul de impetuos şi că trăise o viaţă destul de agitată. Fusese mai întâi fierar, pe urmă îl ademenise marea şi se angajase matelot pe un vas. Abia târziu, în jurul vârstei de cincizeci de ani, se înapoiase pe meleagurile-i natale.

O slujnicuţă tânără, care fusese în serviciul rudelor lui Metsäkulma la Helsinki, declară că, pe vremea când bătrânul dormea la ei în bucătărie, se purtase necuviincios cu dânsa. Se şi plânsese stăpânei sale şi îşi făcuse patul în anticameră.

Privirile speriate ale fetei şi zăpăceala ei agitată îi dădură de bănuit avocatului Ruskeala, care se hotărî s-o ia de scurt.

— Cum a încercat să se apropie de dumneata şi în ce fel pretinzi că s-a purtat necuviincios?

— Întrebă judecătorul, la cererea avocatului.

— A încercat să mă pipăie – se bâlbâi fata, îmbujorându-se până la urechi, trăgând cu coada ochiului către logodnicul ei, care o fixa furios din public. Şi… şi mi-a promis chiar bani.

— Ia seama! Ai jurat să spui numai adevărul – se răsti la ea apărătorul, care era de altfel un om cât se poate de blând.

Fata tresări speriată, în timp ce judecătorul nu-şi putu stăpâni un zâmbet. Asta da, e pe placul lui! În calitatea sa de judecător, el nu se putea răsti la martori după cum aceştia ar fi meritat-o de atâtea ori.

În cele din urmă, se dovedi că Metsäkulma mângâiase patern creştetul fetei şi îi dăruise o marcă. Avocatul reclamanţilor încercă să explice sus şi tare că astfel de înflăcărări târzii sânt foarte frecvente la bătrânii care, în tinereţea lor, au dus o viaţă necumpătată, că poftele sexuale se cer satisfăcute chiar şi în pragul morţii şi că, de multe ori, astfel de oameni sânt în stare să-şi sacrifice ultimii bani sau să devină complicii cine ştie căror fărădelegi numai spre a-şi putea procura…

Ruskeala nu acordase o importanţă deosebită depoziţiei martorei, fiindcă îşi dăduse seama dina prima clipă că nu prezintă nici un pericol; când însă avocatul moştenitorilor vru s-o întrebe pe acuzată dacă a avut cumva şi ea raporturi sexuale cu bătrânul Metsäkulma, îşi ieşi din fire.

— Nu ţi-e ruşine! – zbieră el, încât se zgudui încăperea. Vrei să murdăreşti memoria unui mort?! Acuzata clătină încet din cap, de parcă nu se putea minuna îndeajuns de câte sânt în stare josnicia şi lăcomia omenească. Calmantul îi produsese o stare de somnolenţă, în care sunetele şi cuvintele ajungeau stinse până la ea. N-o mai durea de astă dată nimic, de parcă n-ar fi fost ea fiinţa hărţuită şi hăituită de toţi, fiinţa căreia îi zdrobiseră în picioare întreaga mândrie, toată demnitatea omenească, toată pudoarea de femeie.

Printre ultimii martori, o ascultară şi pe servitoarea care slujise timp de aproape un an la ferma Metsäkulma, pe vremea când se instalaseră acolo noii ei stăpâni. Era o fată voinică, liniştită şi chibzuită, cu ochi rotunzi şi blânzi ca ai vitelor, între care de altfel îşi petrecuse partea cea mai mare din viaţă. Povesti că, la început, se simţise bine la familia Jönson, că stăpâna se purtase bine cu ea şi îi dăduse până şi rochiile purtate, o ajutase la lucru atât cât se pricepea şi încerca să se deprindă cu o muncă pe care înainte n-o făcuse niciodată. Uneori o pufnea chiar râsul, văzând neajutorarea stăpânei sale. Pe bătrânul Metsäkulma îl iubise mult, fiindcă muncea la rând cu ei, deşi nu era obligat să ia parte la lucru. Inginerul, în schimb, nu făcea nimic, trândăvea ziua întreagă în pat, iar când ieşea în curte bombănea şi afla pricină la toate, dispărând de multe ori pe timp de mai multe zile. Când se întorcea acasă, era aproape de nerecunoscut; tremura din toate încheieturile, plin de vânătăi pe faţă şi cu ochii însângeraţi.

— Odată am băgat de seamă că mi-a dispărut inelul şi o broşă de argint, pe care le păstrăm între lucrurile mele, înfăşurate într-o năframă. Întâi am crezut că au umblat hoţii în casă şi i-am spus stăpânei să caute şi ea dacă nu i-a dispărut ceva. Ea însă m-a rugat să nu spun nimănui întâmplarea şi m-a asigurat că o să mă despăgubească dânsa. Mai târziu mi-a dăruit broşa ei de aur, deoarece nu avea bani, dar eu n-am vrut s-o primesc, pentru că ştiam că valorează mai mult decât broşa ce mi se furase mie. Ea m-a silit însă s-o primesc, spunându-mi că tot n-are s-o mai poarte, mai ales în împrejurările în care trăia atunci. La puţin timp după această întâmplare, am plecat de la dânşii. Cu doamna n-am avut niciodată vreo neplăcere, dar am plecat din pricina domnului.

Judecătorul o rugă să povestească în amănunt de ce îşi părăsise slujba de la ferma Metsäkulma. Fata păru încurcată; se vedea că nu vorbeşte bucuros despre cele întâmplate. Îşi dădea foarte bine seama că nu e tocmai o frumuseţe seducătoare şi se temea să nu provoace râsul asistenţei prin depoziţia ei. În cele din urmă, se hotărî totuşi să vorbească. O privi mai întâii pe acuzată, de parcă ar fi vrut să-şi ceară de la început iertare, apoi prinse să vorbească pil un ton calm:

— Bine, fie, dacă domnul judecător doreşte să vorbesc, voi vorbi. Domnul îmi făcea mereu şicane. Se ţinea scai de mine, încât nu mai era chip să scap de el. Îmi spunea că vrea să mă ajute la lucru şi căuta să mă linguşească în fel şi chip, spunându-mi că sânt aşa şi pe dincolo de frumoasă, deşi ştiu bine că am picioarele groase şi nasul turtit. Dar eu ghicisem de ce se gudură pe lângă mine

— Urmă ea, apoi amuţii deodată, fiindcă auzise râsete înfundate în sală.

Judecătorul se făcu stacojiu de mânie, lovi puternic cu pumnul în masă şi ameninţă cu evacuarea sălii dacă nu se face linişte. Fata se îmbujoră până la rădăcina părului.

— L-am lovit peste mâini, dar în zadar – reluă ea. Pe urmă, într-o seară, m-a speriat de moarte, ascunzându-se în odaia mea. Nu l-am zărit decât după ce m-am culcat. M-a rugat fierbinte să nu-l alung, fiindcă nu doreşte decât să-l las să stea lângă mine până când adorm. Mie însă îmi ajungea tot ce se întâmplase înainte. Mi-am strâns lucrurile şi am plecat de la fermă.

Martora fu întrebată apoi dacă bătrânul Hermann Metsäkulma a încercat vreodată să se apropie de ea, dar fata negă cu hotărâre. Bătrânul fusese un om foarte potolit şi serios, căruia îi părea bine când e lăsat în pace. Niciodată nu i-a trecut prin minte măcar că ar putea să-i fie teamă şi să se ferească de el.

— Ce raporturi existau între stăpâna dumitale şi bătrânul Metsäkulma? – întrebă judecătorul. N-ai observat niciodată nimic suspect?

Fata îşi săltă capul, mânioasă:

— Minciună sfruntată! Murdării scornite de cei cu maţele pestriţe!

Ochii iei scăpărară verzi-albaştri, ca ai fiarelor asmuţite. Bătrânul nu era un om legat la ochi, văzuse numaidecât că inginerul nu e bun de nici o treabă, aşa că se oferise singur să dea o mână de ajutor femeii, fiindcă altfel ar fi fost o mare harababură în casa.

— Mi-aduc aminte că mi-a spus odată şi mie să ne silim s-o ajutăm amândoi pe stăpână, deoarece viaţa ei nu e prea uşoară. Îndrăgise cu trup şi suflet pământul acela, pe care nu l-ar fi lăsat pentru nimic în lume în paragină. Stăpâna se obişnuise şi dânsa, pe încetul, cu munca câmpului, cu toate că venise de la oraş. Pe măsură ce se deprindea cu lucrul, se împrietenea tot mai mult cu bătrânul.

Martora fu luată din scurt, cu întreaga asprime posibilă, atrăgându-i-se mereu atenţia că depusese jurământ în faţa instanţei, de a spune numai adevărul. O rugară să-şi amintească dacă, în perioada cât fusese angajată la fermă, nu observase ceva, un indiciu cât de neînsemnat, din care să se poată constata existenţa unor raporturi de natură intimă între bătrân şi stăpână. Fata negă însă cu îndârjire, din ce în ce mai furioasă şi mai violentă.

Afară începuse să se întunece şi pe feţele celor din sala de şedinţe înserarea timpurie de toamnă prinse să cearnă pete de umbră cenuşie. Aerul din sală devenise greu şi înăbuşitor. Vântul se ostoise mai demult şi, prin dreptunghiul mohorât al ferestrelor, se zărea acum un cer vânătcenuşiu. Din audienţă pleca mereu câte unul, încât distanţele dintre cei care şedeau pe bănci se făceau tot mai mari. Judecătorul Miemonen se plictisise amarnic de toată această vorbărie inutilă, dar nu simţea nici o oboseală. La drept vorbind, nu-şi luase nici o clipă ochii de pe faţa acuzatei, care şedea în faţa ferestrei, încât profilul i se desena tot mai pronunţat în lumina descrescândă.

Reflexele arămii ale amurgului topiseră parcă toată asprimea trăsăturilor ei – şi părea acum mult mai puţin severă, mai puţin rigidă.

În faţa ochilor judecătorului începură să învie treptat locatarii casei mute şi singuratice de la ferma din Siltakylä. Îndeosebi în pâclele acestea blânde ale înserării, păreau că se apropie tot mai mult de masa lui, se mişcă în jur, îl împresoară de pretutindeni. Petele şi liniile se lipiră treptat unele de altele, până când toate aceste fantome i se părură cunoştinţe de demult. Pe nesimţite, din imaginea bătrânului vânător de fuste, făurită din descrierea unora dintre martori, se închegă şi crescu înfăţişarea de moşneag tăcut şi îngândurat a bătrânului Hermann Metsäkulma. Ghici în figura lui toată dragostea fierbinte de pământ şi un adevăr mai străvechi, pe care oamenii simpli ai gliei îl poartă pretutindeni în sufletul lor. Se îndepărtase de rudele sale de la oraş pentru că nu mai exista între ei nici cea mai neînsemnată legătură, în timp ce femeia asta puternică şi solitară, smulsă şi ea din vâltoarea oraşului şi aruncată la ferma aceea părăginită, ca o pleavă furată de vânt, pentru a salva casa şi pământul de prăpăd, deşteptase în sufletul lui bătrân o profundă înţelegere şi dorul arzător de a o ajuta.

Adevărate destine finlandeze – gândi bătrânul judecător Miemonen. Acest Metsäkulma, ca şi acel necunoscut Aaltonen, a cărui simbrie şi ale cărui haine purtate le-a moştenit o muieruşcă sulemenită şi uşuratică de la oraş, sânt oameni legaţi de meleagurile noastre. Se deprinsese să-şi judece semenii cu un etalon sever şi să-şi alcătuiască o părere despre ei în primul rând după manifestările exterioare şi faptele lor. Separa însă instinctiv valoarea de ceea ce era comun, recunoscând spontan incapacitatea, lăcomia de bani, superficialitatea. Instinctul acesta îl condusese acum până la cei doi morţi necunoscuţi, care îl preocupau în aceste clipe.

În curând, sala fu învăluită în umbre tot mai dese, dar audierea martorilor continuă în acelaşi ritm uniform. Răsunau întrebări şi se auzeau răspunsuri, dar niciunul din ele nu aducea adevărul mai aproape. Gândurile judecătorului Miemonen rătăceau în altă parte… În faţa ochilor săi sufleteşti se iviră două siluete uriaşe, înălţându-se sus, deasupra avocaţilor, deasupra martorilor şi a asistenţei pline de curiozitate. Se opriră înaintea lui, pironindu-şi asupră-i privirile ochilor lor bănuitori: să te vedem ce ştii şi cât poţi, bătrâne judecător! Mai eşti oare în stare să săvârşeşti ceva bun?

Moştenitorii Metsäkulma şi avocatul lor obţinură favoarea ca acţiunea să fie înglobată în procesul omorârii inginerului. Sub înrâurirea unei sugestii datorită în cea mai mare pare căpitanului Valkjärvi, cazul femeii li se păru lipsit de orice speranţă, astfel că se grăbiră să-i mai atârne un bolovan de gât, o dată ce tot avea să se ducă la fund. Convinşi că sânt datori să profite de ocazie în interesul propriei lor cauze, se năpustiră asupra ei cu întreaga lăcomie şi invidie de care erau capabili. Poate că dacă n-ar avea faţă de ea nici o altă pretenţie decât suma lăsată de Hermann Metsäkulma, lucrul acesta i-ar da judecătorului de gândit. Dar îşi greşiseră socoteala, fiindcă ochii pătrunzători ai bătrânului magistrat descoperiră îndată reţeaua respingătoare de răutăţi şi lăcomia de bani, ca şi toată meschinăria planului urzit, astfel că, în sinea sa, nu mai era de partea lor.

Poate însă că şi zvonurile bârfitorilor conţin un grăunte de adevăr. Severul Miemonen nu mai era nici el judecătorul aspru de odinioară. Lăcomia de dulciuri sau vârsta îi muiase, cu timpul, dârzenia şi puterea din trecut. De data aceasta însă, nu mai încăpea îndoială că ţâşnise dintre-însul întreaga revoltă de care era în stare. Simţea profund şi imperios că e dator să apere o făptură omenească împotriva căreia se ridicase o lume întreagă. Lungile plimbări de toamnă prin parcul îngălbenit al cetăţii îi înmuiaseră inima şi parcă îi deschiseră şi ochii. Pătrundea aproape până în străfundul inimii oamenilor şi îşi dădea seama, mai bine decât oricine, câtă goliciune şi perfidie sălăşluieşte întriu-însa.

Încercă să-şi reprezinte în gând pe locuitorii ţinutului şi, prin faţa ochilor săi sufleteşti, prinseră să se perinde figuri cunoscute de oameni buni şi răi, domoli şi aprigi, ipocriţi şi sinceri, îngâmfaţi şi umili. Oricâtă deosebire ar exista însă între ei, toţi sânt supuşi aceloraşi legi, fie că li se înclină, fie că le aprobă sau le critică. Legile sânt şi ele întocmite de oameni, e drept, dar reuşesc să se apropie uneori, deşi nu în întregime, de idealul de justiţie. Or, nici un judecător prin vocaţie nu poate să urmărească alt ţel decât atingerea acestui ideal. Poate că, pe vremea când era tânăr, n-ar di fost capabil şip simtă şi să înţeleagă toate acestea, dar, pe măsură ce se apropia de vârsta pensionării, se debarasa tot mai mult de prejudecăţi şi de vanităţi.

Ordonă o nouă pauză, pentru a oferi acuzatei prilejul de a se mai odihni. Cât de bun şi de odihnitor e amurgul; parcă şi zgomotele celor de afară s-au mai potolit! Se aprinse însă becul şi, o dată cu năvala luminii, se schimbară şi gândurile lui. Ar face poate bine să mai răsfoiască o dată materialul privitor la acest caz şi să-l intuiască, în măsura în care lucrul e posibil, pe baza datelor ce-i stau la dispoziţie. În faţa lui, pe masă, se aflau toporul şi arma ruginită, a cărei provenienţă nu se putuse constata până acum. Poate să fi rămas undeva, prin pădurea apropiată de fermă, încă din război, şi Alfred a găsit-o din întâmplare.

Kangas desenă cu creta pe duşumea poziţia în care fusese găsit cadavrul lui Aaltonen şi aşeză arma lângă figura schiţată, aşa cum fusese aflată de autorităţi. Explică apoi că toporul era lângă grămada de lemne tăiate, dincolo de cadavru, venind pe cărarea vitelor, şi că femeia, după propria ei mărturisire, fugise până în pădure pe această cărare. Judecătorul examină încă o dată fotografiile luate de căpitanul Valkjärvi, pe care acesta avusese grija sa le mărească, aşa încât se vedeau clar până şi cele mai neînsemnate detalii.

Îi ceru apoi acuzatei să aşeze toporul exact pe locul unde îl găsise. Femeia privi o clipă duşumeaua – în lumina becului, faţa îi era galbenă şi fără viaţă – apoi ridică, fără să şovăie, toporul şi îl aşeză în dreapta desenului care reprezenta poziţia cadavrului lui Aaltonen.

— Cred că soţul meu l-a împuşcat pe Aaltonen întâi din vreo ascunzătoare – spuse ea cu glasul liniştit şi şters, dar muşchii feţei i se zbăteau în dreptul ochilor. El lucra lângă grămada de lemne şi, la auzul împuşcăturii, s-a întors, apoi a pornit către soţul meu, cu toporul în mână.

Atunci a tras a doua oară. În cădere, Aaltonen a scăpat toporul; bărbatul meu s-a năpustit asupra lui şi i-a strivit gura cu călcâiul, ca să nu poată striga după ajutor. Când am ajuns sus, am îngenuncheat lângă el… aici, în acest loc – încet, cu ochii dilataţi, se lăsă în genunchi lângă desenul care reprezenta pe mort, şi se rezemă în mâna aflată în apropierea toporului. – în clipa aceea s-a apropiat şi soţul meu, ca să vadă… am ridicat toporul şi l-am izbit.

Kangas ţinu să mai adauge că, după toate probabilităţile, în clipa aceea arma mai era în mâna inginerului, ceea ce reiese după locul unde a fost găsită de anchetatori. O scăpase din mână, probabil după prima lovitură de topor, şi se prăbuşise peste ea, astfel încât o acoperise cu trupul.

Amprentele găsite pe armă sânt, fără îndoială, ale inginerului, ceea ce confirmă presupunerea că nimeni altul nu s-a atins înainte de ea.

Întoarse privirea ochilor lui reci şi incolori spre femeie, care continua să rămână în genunchi.

— Dacă toporul se afla într-adevăr pe locul indicat de acuzată, este uşor de înţeles că, fiindu-i la îndemână, l-a putut înşfăca îndată. Grămada de lemne era de partea cealaltă a cadavrului, la o distanţă de câţiva metri.

— Bine, dar toporul era aici, lângă grămada de lemne, e suficient să priviţi fotografia – se răsti, oarecum iritat, Valkjärvi.

Anchetatorul remarcă liniştit că, după propria declaraţie a căpitanului, toporul nu fusese găsit la locul iniţial. Îi arătase şi lui mănunchiurile de muşchi cu care toporul fusese şters de sânge, înainte de a fi rezemat lângă grămada de lemne. Inginerul Jönson n-ar fi aşteptat, fireşte, ca soţia lui să se ducă după topor, ci ar fi împuşcat-o înainte de a putea ajunge lângă grămada de lemne, o dată ce puşca era în mâna lui. Nici un criminalist n-ar putea să tragă altă concluzie, decât că acuzata a mărturisit adevărul asupra faptei săvârşite.

Căpitanul se aplecă spre judecător, pentru a-i atrage atenţia asupra unor amănunte din fotografie, în timp ce femeia încerca să se ridice. O dată cu creşterea sarcinii, trupul i se îngreunase nebănuit. Kangas îi întinse repede o mână, ajutând-o să se ridice. O clipă cuprinse în palma lui degetele înguste şi jilave ale femeii. Aceasta îl privi lung, cu atenţie.

— Ce-ţi mai face câinele? – întrebă ea în şoaptă, fiindcă învăţase la penitenciar să vorbească cu glasul scăzut.

— L-a înţepat deunăzi un derbedeu, dar se vindecă, pentru că e un animal puternic. Nici o teamă…

Gardianul îi privi bănuitor şi făcu un pas către ei. Nu aşteptară însă avertismentul. Femeia se aşeză pe scaun, iar anchetatorul se retrase.

Fu invitat acum în sală medicul de circumscripţie, doctorul Oraş, pentru a da unele lămuriri privitoare la câteva detalii din raportul asupra autopsiei. Se găsiseră, aşadar, ţăndări de lemn sub pielea de la tâmpla umflată a inginerului. Întrebarea este: cât de tare a fost lovitura? E posibil ca, din pricina ei, să-şi fi pierdut cunoştinţa?

— E posibil, dar nu sigur – răspunse doctorul. Cadavrul nu are nici o urmă de inaniţie, nici de alte violenţe. Dimpotrivă, cadavrul vădea semnele unei îngrijiri bune şi atente.

Când dezbaterile din acea zi luară sfârşit, pe ferestrele pustii ale sălii de şedinţe năvăli o seară întunecată de toamnă. Judecătorul Miemonen îi dădu prilej procurorului să-şi întocmească rechizitoriul în forma lui definitivă; evident, cu luarea în considerare a tuturor faptelor intervenite în ultima fază a procesului.

Închisoarea se afla în celălalt capăt al târgului. Căpitanul Valkjärvi o duse pe acuzată în trăsura lui, împreună cu poliţistul Karhula şi cu doctorul Oraş. În curtea întunecată din faţa sălii de şedinţe mai staţionau câţiva oameni şi căpitanul se temu că vor avea de înfruntat neplăceri serioase. Nu se auziră însă decât chicote înfundate şi câteva observaţii răutăcioase, nimic altceva. Cei aflaţi de-a lungul şoselei abia dacă întoarseră capul după trăsura ce se îndepărta, ca să-şi continue netulburaţi plimbarea de seară.

Lungă zi, îşi spuse femeia, după ce rămase, în sfârşit, singură. Creierul îi funcţiona destul de limpede, dar, deşi era calmă, nu-şi simţea de loc trupul. Medicamentul o amorţise într-un mod bizar, de parcă i-ar fi adormit toate mădularele. Zilele petrecute în penitenciar trecuseră destul de greu, acum însa, dacă se gândea la ele, timpul cât stătuse închisă se topi într-o masă informă şi cenuşie. Ceea ce îndurase însă la proces întrecuse toate încercările celor treizeci şi doi de ani de viaţă câţi avea. Niciodată nu văzuse până atunci atâţia oameni la un loc, nu auzise nicicând încă atâtea întrebări, iar lumina puternică din sala de şedinţe, mişcările şi zgomotul nu făcuseră decât să-i sporească agitaţia, mai ales după marea linişte a penitenciarului. Dar nu numai închisă acolo trăise ea singură şi izolată: însăşi firea ei o îndepărtase de restul oamenilor.

Poate că, în cele din urmă, vor socoti că a fost destul torturată şi o vor lăsa în pace. Au despuiat-o în faţa mulţimii, au iscodit-o şi au aflat tot ce le aţâţase curiozitatea. Spera ca, în cele din urmă, să fie condamnată şi că, în felul acesta, chinul ei va lua sfârşit. Se va putea întoarce atunci în cetatea cu ziduri groase, de unde o vor transporta la penitenciarul de femei. Gândul acesta îi era de un timp atât de familiar, încât n-o mai îngrozea. Va fi condamnată la mulţi, la foarte mulţi ani, iar ea îşi va ispăşi pedeapsa.

Pe masă o aştepta ceva de mâncare; Karhula îi purtase de grijă să nu sufere de foame.

Frânse distrată o bucată de pâine, o sfărâmă între degete, apoi o vârî în gură. În clipa aceea simţi însă pe limbă gustul pâinii de casă şi un val fierbinte îi străbătu trupul. Ochii îi ardeau. O năpădiră amintirile: cum au descărcat împreuna cartofii… şi cum s-au aşezat lângă şanţ, să se odihnească.

Gustul pâinii tari de ţară şi cel amar de bere îi rămăsese în gingii pentru totdeauna.

Începu să înfulece cu lăcomie, numai spre a-şi stăpâni în acest fel groaza crescândă şi să-şi îndeletnicească mâinile şi corpul cu ceva. Mâncă pâinea până la ultima firimitură şi, după ce înghiţi şi ciorba de peşte, linse lingura până când o curăţă. În timp ce mâncase, îşi simţise trupul cuprins de tremur, iar inima îi crescuse parcă în piept. Lumina puternică a becului îi rănea pleoapele şi ochii, de parcă ar fi fost milioane de ace.

Când Karhula veni să strângă masa, dormea adânc. N-o trezi nici măcar scârţâitul uşii sau paşii bătrânului poliţist. Nu se mai dezbrăcase, ci se trântise îmbrăcată şi cu pantofii în picioare pe patul îngust şi tare, trăgând peste ea pătura aspră.

Asta are o bucată de lemn în locul inimii – gândi bătrânul poliţai, clătinând din cap a dezaprobare. În concepţia lui, o fiinţă acuzată de o faptă atât de gravă se cuvine să vegheze toată noaptea şi să se zvârcolească desperată până la ivirea zorilor. Dar cu toate că nu putea să încuviinţeze somnul femeii, se strădui să iasă tiptil din celulă, luă farfuriile cu băgare de seamă, ca să nu facă zgomot cu ele, şi trase atent uşa în urma lui.

Mulţimea adunată pentru proces se risipise întrucâtva; cei mai mulţi, terminându-şi treburile cu care veniseră, se înapoiaseră pe la casele lor. Rămaseră, cu toate acestea, destui străini.

Aproape fiecare fermă din împrejurimi adăpostea câte un musafir sau doi, la ferestrele cărora lumina ardea până la miezul târziu al nopţii, fiindcă dezbăteau agitaţi evenimentele de peste zi, acordând, bineînţeles, locul de frunte diferitelor momente ale procesului acuzatei Jonson şi încercând să ghicească sentinţa pe care o va pronunţa severul şi bătrânul judecător.

Un amănunt lipsit de aparenţă de importanţă, mai degrabă comic, petrecut în aceeaşi zi în casa negustorului, caracteriza interesant schimbarea petrecută în atmosfera morală a oraşului.

Târziu, după orele de seară, soţia lui Kartonen apăru la hanul modest şi ceru o cameră.

Părul îi era ciufulit, iar faţa plină de zgârieturi, ba şi plângea înăbuşit în clipa când o rugă hangiţa să-i aducă valiza de voiaj de la negustoreasă. Fiindcă nu îndrăzneşte să şi-o aducă singură.

— Femeia aceea a înnebunit de-a binelea – se tângui ea, printre sughiţuri. Ia te uită în ce hal m-a zgâriat pe faţă! Te rog fin tot sufletul, draga mea, trimite pe cineva să-mi aducă lucrurile de acolo, altminteri nu pot pleca dimineaţa acasă.

La început, oricât încercă s-o descoasă hangiţa, refuză în ruptul capului să-i destăinui motivul încăierării. Ştia tot târgul că locuieşte acolo de după zile şi că s-a împrietenit la toartă cu soţia negustorului, plimbându-se împreună şi vizitând centrul, ba mai fac şi vizite laolaltă. În cele din urmă, inima n-o mai răbdă să tacă.

— Şi-a pierdut minţile, nenorocita, cum îţi spuneam. Îşi păzeşte bărbatul ca o zmeoaică. Şi, pentru că el a vrut să mă însoţească în oraş, fiindcă tocmai avea ceva de aranjat acolo, ea a făcut un scandal de pomină. S-a năpustit asupra mea…s-o fi văzut cum gâfâia…m-a apucat de gât, şi e mare minune că i-am scăpat teafără din gheare!

Şiroaiele de lacrimi dizolvaseră stratul de pudră şi vopseaua de pe obrăjorul catifelat al micii doamne Kartonen, iar murdăria se scurgea acum spre gât, în dâre lungi şi negre. Ochii însă îi scăpărau şi abia se ţinea pe picioare. E beată, îşi spuse hangiţa şi îi pregăti la repezeală patul ei propriu, deoarece celelalte erau ocupate. Pe urmă dădu fuga la negustoreasă, ca să afle noutăţi de-a dreptul de la sursă.

Acolo găsi toate ferestrele casei luminate; negustorul se închisese în magazie, iar femeia umbla de colo până colo prin sufragerie, cu paşi mari şi respiraţia agitată. Vorbea singură, cu glas tare. Văzu pe masă resturile cinei: trei pahare de rachiu şi o sticlă. Dar asta ce-o fi, se întrebă ea. Şi ce are să zică atunci când îi va spune că a venit după lucrurile femeii?

Împachetarea lucrurilor se făcu cât ai bate din palme. Negustoreasa arunca furioasă obiectele în valiza de voiaj, cutia cu pudră, rujul de buze şi celelalte articole de toaletă, claie peste grămadă.

Apoi întinse hangiţei valiza, cerându-i s-o ducă numaidecât proprietarei, ca să n-o mai vadă în faţa ochilor.

— Iar dacă vreodată se mai încumetă să pună piciorul în oraş, o dau pe mâna poliţiei – ameninţă ea. Am adus-o aici, în casă, i-am dat să mănânce şi să bea, am prezentat-o prietenelor mele ca pe-o biată femeie părăsită, care suferă nevinovată, şi ce crezi, care i-a fost recunoştinţa? Sa dat la bărbatu-meu, neruşinata! Iar el, ca un bou ce e, s-a prins în laţ! Ai mai auzit una ca asta?

A stors din buzunarul lui bărbatu-meu bani frumoşi, pentru cheltuielile de drum. Astăzi avea de gând să-l momească în centru, îmi închipui în ce locuri l-ar fi dus! Dar am găsit ac de cojocul ei – şi de-al nătărăului, de asemenea! Dacă n-aş fi căsătorită legitim cu el, i-aş face vânt, de nici picioarele nu i-ar mai atinge pământul, zău aşa.

Încetul pe încetul, cele două femei se potoliră, ba negustoreasa îşi trată musafira şi cu un pahar de vin gustos, din fructe. Fireşte, întâmplarea rămâne între ele două, nu trebuie trâmbiţată în tot locul, nu-i aşa? Oricum, e o bună învăţătură. Omul să fie, pe viitor, mai prevăzător cu străinii pe care îi primeşte în casă. Ea s-a dus doar până în bucătărie, să vadă dacă servitoarea n-a spart ceva, deoarece în ziua aceea, fiind duminică, pusese în cinstea musafirei sale serviciul cel frumos de porţelan, pe care l-a primit, pe vremuri, cadou de nuntă din partea rudelor ei de la Helsinki. Când să se întoarcă, sufrageria era goală, iar din birou se auzeau şoapte suspecte. Şi ce să vezi, dragă: secăturile se îmbrăţişau de zor!

După ce îşi vărsă în acest fel toată furia, un gând neaşteptat o făcu să tresară:

— Dar dacă acel Aaltonen n-a fost chiar un derbedeu de rând? Eu o cunosc doar de două zile pe creatura asta, dar cât pe-aci să-i scot dinţii din gură de furie! Drept să-ţi spun, nu-mi pare rău, o dată ce o merită cu vârf şi îndesat. Ce părere ai, draga mea? N-ar fi mai nimerit să-i povestim totul judecătorului?

Numai că bătrânul judecător Miemonen, om posac şi sever, s-o fi culcat la ora asta. Cine ştie, poate că le-ar şi certa dacă ar încerca să-l deranjeze. Pe urmă mai e şi vinul ăsta de fructe, care i sa urcat la cap. Ar fi mai bine să se culce, ca să-i treacă furia.

— Inginerul trebuie să fi fost şi el un ticălos fără pereche. Dintr-unul ca el tot nu se alegea nimic. Nu zic, fireşte, că trebuia neapărat omorât, aşa ceva nu este îngăduit nimănui. Toate sânt bune dacă femeia îşi va lua pedeapsa cuvenită. Când însă propriul meu bărbat mă scoate în halul ăsta din fire, parcă încep s-o înţeleg mai bine…

În drum spre casă, hangiţa se abătu pe la câteva cunoştinţe. Nu e de mirare, o dată ce valiza îi trăgea braţul în jos şi trebuia să se mai odihnească din când în când. Şi, o dată ce ferestrele mai erau luminate, de ce să nu fi intrat?

Cine a mai auzit o astfel de batjocură? Negustoreasa părea o femeie înţelegătoare şi de treabă; cine ar fi crezut că e chiar aşa de năroadă? Dar aşa-i trebuie, de ce s-a împrietenit la toartă cu străina? Trebuia întâi s-o cunoască mai bine şi abia după aceea să se fi înhăitat cu ea.

De altfel, toţi ajunseseră să se cam sature de toată adunătura aceasta care cotropise oraşul.

Monstruoasa cruzime a fermierei îi zguduise pe toţi, fireşte, şi toţi o blestemau pe vinovată, dar ceea ce e prea mult, nu e sănătos. Nepotul lui Hermann Metsäkulma le displăcu din prima clipă vrednicilor localnici. Se plimba încoace şi încolo prin faţa judecătoriei, cu un aer îngâmfat, îmbrăcat boiereşte şi învârtind pe degetele-i rotofeie lanţul ceasornicului său de aur. N-ar fi stat de vorbă însă cu vreunul dintre localnicii pentru nimic în lume. Oare de ce e atât de trufaş? Fiindcă a ajuns, din ţăran de rând, domn la oraş, care se plimbă prin faţa oamenilor în galoşi strălucitori? Ce fel de om e unul ca el, care dă fuga la judecător şi prinde să terfelească în noroi buna reputaţie a unchiului său? Nu, asta n-o mai înghiţeau oamenii cumsecade. Cât despre avocatul ăla, cu cap de şobolan, pe care l-a adus din capitală, trage mereu cu coada ochiului când în dreapta, când în stânga, de parcă iar fi teamă că-l pândeşte cineva. Între prieteni, omul îşi mai exprimă părerile, mai bârfeşte uneori pe alţii, şi asta face bine de multe ori. E o mică schimbare în monotonia zilelor lipsite de orice evenimente deosebite. S-a vorbit în fel şi chip despre ciudăţeniile bătrânului Hermann Metsäkulma, aşa, din pură distracţie. Ceea ce fac însă ăştia, e curată ticăloşie!

La proces, în timpul unei pauze, un cizmar – ţăran bătrân şi pletos – s-a apropiat de nepotul lui Metsäkulma şi s-a răstit fără să-i mai întindă mâna:

— L-am cunoscut pe tatăl tău şi pot să spun că era un om vrednic. Dac-ar mai trăi, i-ar fi acum ruşine de fiii lui. Unghia de la degetul mic al bătrânului Hermann preţuia mai mult decât voi toţi laolaltă, nepoţi şi nepoate. El ştia ce face, în timp ce voi ori nu ştiţi, ori sunteţi nişte lichele!

— Ei, ei, omul lui Dumnezeu! – încercase să se apere nepotul, îmbujorându-se de jenă.

Ceea ce ni se cuvine, este oricum al nostru şi apoi, în definitiv, rudele de sânge sânt primele îndreptăţite să…

Atâta i-a lipsit bătrânului ţăran, să i se vorbească de sus şi să i se spună „omul lui Dumnezeu”. S-a răsucit pe călcâie şi i-a întors spatele înfumuratului. Cu toţi cu care se întâlnea mai apoi, se oprea să le vorbească şi să le spună că bătrânul Hermann Metsäkulma a ştiut, desigur, ce face atunci când le-a tăiat rudelor o parte din moştenire. Iar inginereasa – în definitiv, care din noi n-a păcătuit o dată? – e, oricum, una de-a lor, nu o maimuţă venită de la oraş. Să nu ne grăbim, aşadar, să dăm cu pietre într-una care a trăit aici, printre noi!

Spre seară, avocatul Ruskeala încercă să stea şi el de vorbă cu reclamantul. Îl văzu foarte plouat, bănuind, pesemne, că şansele nu-i sunt tocmai favorabile, iar din ceea ce auzise la proces nu se alesese cu mare lucru. Crezând însă orbeşte în dreptatea sa şi în aceea a fraţilor pe care îi reprezenta, nu-l lăsa inima să facă vreo concesie, dimpotrivă. Se văzu silit să se războiască până şi cu avocatul său. Acesta îi reproşa că fusese greşit informat şi indus în eroare, că procesul este cu totul altfel decât i-a fost descris iniţial, că s-a amestecat în cele mai neplăcute încurcături şi că s-ar lepăda cu dragă inimă de toată afacerea asta nenorocită, blestemând ziua când a primit s-o reprezinte în faţa instanţei. La dracu toată această lume năucă şi lacomă de bani!

Ruskeala nu avu deci prea mult de lucrU. Îi făcu să înţeleagă că va fi foarte greu să-şi impună pretenţiile, pe motivul că femeia i-ar fi stors banii bătrânului Hermann prin „deducţiuni” şi „uneltiri”, profitând de slăbiciunea mintală a acestuia. Pe temeiul celor auzite până acum, judecătorul nu pare probabil că va împărtăşi această părere. În definitiv, ar putea să facă apel; el însă nu îi sfătuieşte. Un apel presupune noi cheltuieli; or, reclamanţii au interesul să intre cât mai curând în posesiunea banilor, nu să cheltuiască cu procese interminabile. Dacă totuşi se încăpăţânează şi nu se supun sentinţei, el îi va da în judecată în numele clientei sale, pentru acuzaţie falsă şi calomnie. Ce are să se întâmple în acest caz? Moştenitorii Metsäkulma vor fi greu amendaţi, fără îndoială, şi constrânşi să plătească despăgubirile. Ba, mai mult, s-ar putea să-l şi închidă pentru câtva timp pe acela dintre ei care s-a agitat mai mult. După părerea lui, deci, cel mai bun lucru pe care îl pot face cele două părţi este să se supună neapărat sentinţei, care se va rosti ziua următoare. În cazul acesta, va renunţa şi el la orice reclamaţie ulterioară, promiţându-le – în numele clientei sale – să suporte în comun cheltuielile de proces de până acum. De altfel, clienta lui e convinsă şi azi că moştenitorii lui Metsäkulma sânt, în fond, nişte oameni de treabă, dar au fost greşit informaţi asupra împrejurărilor.

Vorbeau şi strigau tustrei deodată. Ruda cea omisă din moştenire uitase până şi să se mai joace cu lanţul gros de la ceasul său. Era când furios, gesticulând şi ameninţându-l pe avocat cu pumnii strânşi, când umil, implorându-l să nu-i reclame, deoarece ei au procedat astfel fiind de bună-credinţă. Dacă judecata e de părere că răposatul şi respectabilul lor unchi a lăsat de bunăvoie femeii jumătate din banii săi şi că, deci, donaţia lui a fost într-adevăr legală, ei nu pot decât să se încline în faţa voinţei legii. În definitiv, nu sânt nici tâlhari, nici şantajişti, ci nişte bieţi oameni cumsecade.

Pentru mai multă siguranţă, scoaseră şi o sticlă de coniac, fiindcă era o seară friguroasă de toamnă; şi astfel înţelegerea se făcu mai uşor. Într-un târziu, ruda cea vrednică se apucă chiar să afurisească femeile, ele singure fiind pricina tuturor relelor. El, de pildă, dacă nu-l îndemna nevasta, n-ar fi făcut nici măcar un pas în această blestemată afacere de moştenire. Ea însă a ţinut morţiş să câştige cauza, ba a silit-o şi pe tonta aceea de servitoare să îndruge tot felul de năzbâtii despre bătrân. Bietul de el nu făcuse nimic rău, nici prin minte nu-i trecuse aşa ceva, dar femeile au scornit toată povestea şi au îndemnat-o pe proasta de fată să mintă, convinse că, în felul acesta, vor reuşi. Şi, dacă stai să te gândeşti, e o mare nerozie toată această afacere, fie şi numai pentru că banii se împart la douăsprezece persoane. La drept vorbind, niciuna din ele nu se alege cu mare lucru. Ia, colea, câteva parale! Dacă i se iveşte între timp o antrepriză, câştigă banii aceştia în câteva zile. Păcat de timpul pierdut! Ar fi scăpat, fără acest proces, de toate bârfele astea nesuferite… El, de altfel, e un om simplu, care n-a ţinut supărare niciodată cu nimeni. Lui îi este indiferent ce sentinţă va rosti mâine judecătorul. Se va supune, vesel şi mulţumit că poate pleca, în sfârşit, acasă, Valkjärvi veghe şi el până noaptea târziu. Se părea că îl supără şi îl frământă faptul că lucrurile erau de proporţii mult mai reduse decât le bănuise la început. Nu era însă un călău însetat de sânge. Astfel se consola, cel puţin, acum. Şi, ce e drept, nu-l amuzase câtuşi de puţin spectacolul din sala de şedinţe, al femeii însărcinate, purtând uniforma de puşcăriaşă, în faţa băncilor pline de curioşi. Şi nici Ruskeala nu e chiar atât de moale pe cât părea la început. E blând şi domol ca înfăţişare, dar nu e atât de uşor să ai a face cu el. Ştie ce are de făcut şi nu-şi pierde nicicând cumpătul, ba, din când în când, găseşte chiar prilejul de a plasa cu îndemânare câte o remarcă ironică sau tăioasă, care este mai de efect decât orice oratorie. Asta explică de ce are o reputaţie atât de bună.

Dar şi fără aceasta, Valkjärvi începuse să privească de la o vreme întregul proces dintr-un cu totul alt punct de vedere. Când instanţa dezbătuse chestiunea moştenirii lăsate de bătrânul Hermann Metsäkulma, privise tot timpul pe funcţionara băncii, citată ca martoră la proces. Era o fată deosebit de calmă şi de înţelegătoare, şi i se păruse cunoscut ovalul acela alb al feţei şi privirea plăcută, inteligentă. Fără îndoială, o mai întâlnise undeva, cândva, pe vremea când nu avusese răgazul de a se ocupa de ea, căci trebuia să-şi vadă de carte. Seara când, într-o proastă dispoziţie şi frânt de oboseală, se pregătea să părăsească sala pustie, fata îl întâmpină în prag. Fusese colegă de clasă cu sora lui mai mică şi îi vizitase adeseori în casa părintească. N-ar fi recunoscut-o însă, dacă ea nu i-ar fi amintit-o. Pe vremea aceea nu se prea uita la colegele surorii sale, fiindcă îi păreau mult prea mici pentru el. Fetiţa de odinioară crescuse însă mare şi, pe deasupra, era surprinzător de drăgălaşă, de agreabilă şi deşteaptă; evident, în măsura în care se poate vorbi despre o deşteptăciune a fetelor.

Ar fi fost deci lipsit de cea mai elementară politeţe să nu se ocupe de ea, o dată ce era acolo şi nu se putea întoarce acasă decât a doua zi dimineaţă. Plăcută îndatorire de altfel, mai plăcută decât să stea în casă, singur şi plictisit, mai cu seamă în seri de toamnă ca aceasta, când ferestrele îl privesc întunecate şi telefonul poate să sune dintr-o clipă în alta ca să-l cheme cine ştie unde, ca să ancheteze vreo crimă sângeroasă şi să-şi rişte chiar viaţa. Teama aceasta era, fireşte, oarecum exagerată. De când îşi făcea datoria în acest ţinut paşnic, niciodată încă viaţa nu-i fusese ameninţată de vreun pericol. În serile de sâmbătă se mai întâmpla ca flăcăii să se încaiere prin cârciumile săteşti, dar nici atunci nu alerga numaidecât la faţa locului, ci prefera să doarmă bine, iar a doua zi să rezolve totul în tihnă.

Nu e însă nici un rău dacă exagerează puţin greutăţile carierei sale, ca să se înalţe în acest fel în ochii fetei. În ultimă instanţă, postul de căpitan de jandarmi la ţară nu este tocmai cel mai simplu şi mai confortabil! Dar surpriza cea mai plăcută a serii este că nu trebuie să caute subiecte de conversaţie. Fata aceasta nu seamănă cu altele: nu chicoteşte şi nu trăncăneşte fără şir, ci ascultă cu atenţie şi interes când îi vorbeşte despre carierea lui, punând întrebări serioase şi inteligente. O interesează, fireşte, în primul rând procesul crimei de la Siltakylä. Îşi dă silinţa să privească lucrurile dintr-o perspectivă juridică, să-i înţeleagă adică şi acest aspect.

— Concepţia dumitale nu e oare prea rigidă? De ce trebuie cu orice preţ să crezi tot ceea ce e mai rău despre oameni? Dumneata, în fond, nu eşti nemilos din fire, nu-i aşa?

Avea o bărbie frumoasă şi ochi foarte inteligenţi şi, în acelaşi timp, calmi.

— Hm, asta intră în competenţa mea. Aspră meserie, orice s-ar spune. Ai nevoie de multă tărie sufletească – răspunse el cu oarecare condescendenţă. O cauză sângeroasă ca aceasta nu se poate rezolva cu mângâieri. Societatea pretinde sancţionarea vinovatului, şi pe bună dreptate.

— Bine, dar dacă s-au iubit într-adevăr foarte mult? – întrebă fata şi îl învălui într-o privire caldă, luminoasă. N-ai cumva o fotografie a bărbatului? Tare-aş vrea să văd cum arăta.

Avea, din întâmplare, la el una dintre fotografiile pe care le luase la locul crimei. Se scotoci prin buzunare, deşi, după părerea lui, nu se cuvenea să fie văzută de o fată tânără. Fata însă insistă cu încăpăţânare şi când, în cele din urmă, îi arătă fotografia mortului, o privi mult timp cu atenţie.

— Pare un om de treabă şi bun la suflet – zise, privindu-l iar pe căpitan cu ochii ei calzi şi liniştiţi. Unui om foarte îndrăgostit îi poţi ierta multe.

— Foarte frumos ceea ce spui, noi însă, oamenii legii, nu avem dreptul de a ne înduioşa – răspunse Valkjärvi.

Seara trecu într-un mod atât de plăcut, încât mult timp după aceea Valkjärvi îşi aminti de ea cu plăcere. E de necrezut ca doi oameni de la oraş să se întâlnească tocmai aici, în acest colţ ascuns de lume, aşa, dintr-o simplă întâmplare. E un dar pe cât de neaşteptat, tot pe atât de plăcut din partea vieţii. La Helsinki s-ar fi întâlnit, poate, fără nici un rost, ar fi trecut unul pe lângă altul fără ca măcar să se salute. Aici însă, o astfel de întâlnire înseamnă cu totul altceva. Valkjärvi uită aproape în întregime eşecul supărător pe care îl suferise, propria lui înfrângere şi toată istoria cu procesul trecu pe al doilea plan. Într-un târziu, când timpul era prea înaintat ca să mai poată rămâne împreună în locuinţa sa de burlac, o conduse pe fată la gazda ei. Vântul scutura cu sălbăticie copacii desfrunziţi şi pământul se scufundase în beznă. Vedeau numai cerul, mai luminos cu o nuanţă decât obiectele din jur. Nu şi-o mărturisise nici în gând, dar se simţea din cale-afară de singur acolo, în târgul acela. Poate însă că de-acum înainte va fi mai bine. În lungile seri de singurătate va putea să corespondeze cu un bun şi plin de înţelegere prieten, astfel că nu va mai recurge la sticla de rachiu ca să se consoleze.

— Noi, oamenii moderni, suntem de fapt nişte nefericiţi – spuse fata, şi Valkjärvi o ascultă cu încântare, deşi până acum nu făcea decât să surâdă la auzul unor astfel de sentinţe grave, îndeosebi când ele erau rostite de o femeie. Acasă, în capitală, n-am simţit această senzaţie şi, poate, nici alţii n-o simt – continuă fata. Aici însă, pe această şosea întunecată, unde nu se aude decât vuietul copacilor şi nu se zăreşte decât departe licăritul unui punct luminat, ca o îndepărtată încurajare, te simţi cuprins deodată de un fel de tristeţe languroasă… Şi râvneşti la mai mult decât ai.

— Omul însuşi nu e mai mult decât licăritul unui punctişor cald de lumină în bezna nemărginită – făcu Valkjärvi şi simţi că roşeşte până la urechi. Mai mare ruşinea ca un bărbat în toată firea să flecărească astfel de nerozii! E bine măcar că e întuneric şi fata nu-l poate vedea. –

Uneori… nu întotdeauna însă, aşa, din când în când, simte că n-ar putea să rămână singur în întuneric, ca în copilărie, când se trezea noaptea şi începea să ţipe deznădăjduit, de frică. Pe urmă, îşi dă, fireşte, seama că e mare şi că zadarnic ar mai ţipa, fiindcă nimeni nu vine să-l mângâia şi nici nu se cuvine să ţipe.

Acasă, la Helsinki, nu le-ar fi trecut prin gând să vorbească pe tonul acesta, ba, poate că dacă se vor mai întâlni pe viitor – ceea ce, de altfel, e mai mult decât sigur – vor evita cu grijă asemenea confesiuni năroade. Dar amintirea acestei nopţi întunecate va stărui în sufletul lor, oricâte candelabre s-ar aprinde şi oricât vacarm i-ar înconjura în viitor.

Mai târziu s-ar putea chiar să se căsătorească, să aibă doi sau trei copii şi să se certe pentru cheltuielile gospodăriei. Valkjärvi va ajunge un avocat renumit, va câştiga bani din câteva afaceri răsunătoare, îi va creşte burta şi părul are să-i cadă, în timp ce opiniile sale vor deveni mai rigide.

Copiii vor creşte şi vor merge la şcoală, iar mama va fi preocupată de regimul ei. Vor avea o locuinţă frumoasă şi prieteni agreabili, o dată pe lună se vor îmbrăca în ţinută de seară şi tinerii jurişti vor vorbi cu mai mult respect în faţa domnului avocat Valkjärvi decât vorbesc acum cu domnul căpitan rural. Ceea ce e mai ciudat însă e că toate aceste se vor părea şi atunci nespus de importante.

Noaptea aceasta de ţară va străluci însă mereu întriu-înşii; poate că, privită de departe, ea va fi din ce în ce mai frumoasă şi bucuria ei tot mai pură. Ajuns acasă, în camera lui pustie, Valkjärvi nu putu adormi multă vreme, gândindu-se la toate acestea. Somnul îl ocolea şi asta îi făcea acum bine. Nu era nici urmă de amărăciune sau mâhnire în sufletul lui şi nici prin minte nu-i trecu că în ziua aceea suferise, în calitatea sa de procuror, o înfrângere neaşteptată.

Nici bătrânul judecător Miemonen nu putea să doarmă, în patul străin în care până şi cearceaful i se lipea ciudat şi neobişnuit de rece de trup. Cu trecerea timpului, trupul acesta pierduse din căldura animală, dar pe măsură ce corpul sleieşte în forţă şi se ofileşte, spiritului îi cresc aripi şi tinde mereu mai sus. Dacă i-ar rămâne măcar atâta putere, încât să înfăptuiască idealul de justiţie pe care acum, în sfârşit, îl întrezăreşte!

De când se culcase, descoperise în el o senzaţie din cale-afară de ciudată. Părea că pluteşte, înălţându-se imaterial, iar în pat, pe cearceaful rece de hotel, rămâne în locul lui un trup străin.

Reconstitui în gând, cu precizie, toate amănuntele procesului, analizând atent mimica şi modulaţiile vocii martorilor, pentru a putea să cântărească în amănunt miezul fiecărui cuvânt incomplet şi al fiecărei aluzii.

Că poate să fie vorba de cel mult omucidere nepremeditată, asupra acestui punct nu se îndoia câtuşi de puţin. Adevărat că a existat şi o intenţie a uciderii inginerului, dar o fiinţă a cărei speranţă şi bucurie, a cărei viaţă însăşi se nărui într-o singură clipă nu se mai gândeşte la ceea ce face. Omorâse orbeşte, pe jumătate inconştientă, probabil instinctiv, sub imperiul unei obsesii, nicidecum ca să-şi apere propria viaţă. Nu se gândise la nimic altceva – în măsura în care omeneşte se poate stabili acest lucru – vrând doar să apere trupul iubitului ei. Din punct de vedere juridic, dragostea ei e considerată adulter, asta e adevărat. Dar oare căsătoria nu încetează – după o concepţie elementară şi umană de drept – în clipa când unul dintre soţi îi anulează orice sens şi orice semnificaţie?

În faţa legii, evident, continuă să rămână o căsătorie validă, dar din moment ce procurorul n-a reuşit să probeze comiterea adulterului, punctul acesta nu mai poate să fie singurul decisiv.

Femeia n-a procedat corect atunci când a încercat să-şi ascundă fapta şi să şteargă orice urmă. Pe de altă parte, nimic mai firesc. Nu se străduieşte oare şi copilul să-şi ascundă greşeala săvârşită? Şi nu e convins oare că un lucru care n-a fost văzut de nimeni nu poate să fie rău?

Când gândurile sale ajunseră la acest punct, bătrânul judecător Miemonen încetă să mai judece prin optica legii şi a societăţii, mulţumindu-se să se gândească la acuzată. Era o femeie relativ tânără şi aştepta un copil. Ascunzându-şi fapta săvârşită, a greşit în primul rând împotriva ei însăşi. Cine ucide un om încetează a mai fi o individualitate suverană, oricât i-ar fi fost de puternic sentimentul de independenţă de până atunci. El se situează automat în afara propriei sale fiinţe, pe care n-o mai poate domina, iar „iul” său de demult prinde să se destrame. Cu cât sufletul unui astfel de om este construit mai solid, cu atât este mai adevărat că, încercând să-şi disimuleze păcatul, se pedepseşte excesiv de aspru. Nu întâmplător se aminteşte în Biblie de semnul lui Hain. El are, fără îndoială, o semnificaţie profundă şi eternă.

Femeia aceasta şi-a ucis întâi bărbatul, dar pe urmă – atunci când a ascuns cadavrul – s-a ucis pe ea însăşi şi întregul ei viitor. E de o mie de ori mai bine pentru ea că a fost descoperită, că trupul celui ucis a putut să fie scos din mlaştină şi că îşi poate lua acum pedeapsa.

Cel care îşi ispăşeşte vina e un om liber. Liber într-un cu totul alt sens, fireşte, decât acela că poate să umble de colo până colo. Fără această eliberare, nopţile lui, ba şi ale copilului sânt tulburate de strigătul mortului din mlaştină.

Pedeapsa însă nu trebuie să fie din cale-afară de aspră, spre a nu distruge în ea ceea ce e încă viu şi, din punct de vedere social, o valoare. Bătrânul judecător parcurse cu gândul articolele de lege, împreună cu circumstanţele agravante şi cele atenuante în legătură cu omuciderea. Codul penal era deschis înaintea lui şi îl urmărea cu atenţie, pe întuneric, cu toate că nu-şi mişca nici un deget. Textul vechi, atât de rece în obiectivitatea lui, i se săpase demult în minte, după practica atâtor decenii, în aşa măsură încât chiar dacă ar fi vrut să omită vreun cuvânt, n-ar fi fost în stare.

În acest timp, acuzata dormea adânc sub pătura aspră din celulă, ca un animal hăituit, ajuns în sfârşit în adăpostul său. Dormea ameţită, nesimţitoare şi fără vise, ca şi când n-ar mai fi vrut niciodată să se trezească. Şi, în trupul ei, viaţa nouă abia înmugurită sorbea cu bucurie din carnea şi din sângele său.